FOLCLORUL, LITERATURA SI LIMBA POPOARELOR

EUROPENE
SUPORT DE CURS
[curriculum la decizia şcolii pentru liceu]

Prof.propunatori: Smocot Cezara Parascheva

Amariei Nicoleta Loredana

Gomeniuc Oana Margareta

Cuprins:

I.Folclorul- parte integranta a culturii populare.

1.Folclorul-intre definitii si realitati.

2.Istoricul termenului folclor.

3.Perspective moderne asupra folclorului

4.Trasaturi specifice ale folclorului.

5.Conceptul de folclor si evolutia lui.

II.Literatura populara, ambasador in lume a comunitatilor umane.

1.Poezia de ritual si ceremonial in sistemul obiceiurilor populare traditionale: obiceiuri si datini

din strabuni: sorcova, colindul, plugusorul, capra, ursul, jienii.

2.Obiceiuri si ritualuri ce cuprind marile evenimente din viata omului: oratia de nunta, cantecul
funerar,bocetul.

3.Obiceiuri agrare in traditia populara: paparuda, caloianul,dragaica.

4.Poezia ritualului de vindecare: descantecul.

5.Literatura aforistica: proverbe, zicatori; enigmatica: ghicitori.

6.Religie, magie si superstitie: Halloween- varcolaci; noaptea Sf.Andrei- strigoi.

7.Istorie, traditie si ritual: Valentine’s Day/Dragobete.

8.Epica populara in proza: basmul, legenda, snoava, povestirea, anecdota.

9.Literatura populara la hotarele anglo saxone si neo-latine.

10.Folclor si manele in perioada contemporana.

III.Diversitate lingvistica in folclorul European.

1.Limba intre arhaisme si neologisme.

2.Limbajul noilor generatii.

BIBLIOGRAFIE
I. Folclorul – parte integranta a culturii populare
I.1.Folclorul intre definitii si realitati

În ansamblul culturii populare se disting, din punctul de vedere al modului de existenţă, două
componente majore: cultura materială (forme de manifestare materială, material-obiectuală,
tangibilă) şi cultura spirituală (forme de manifestare non-obiectuală, imaterială sau non-
materială, intangibilă). În mare, folclorul acoperă cea de-a doua secţiune, înglobând formele de
artă verbală (literatura populară, folclorul literar), muzicală (muzica populară, folclorul muzical),
corporalritmică (dansul popular, folclorul coregrafic), corporal-ritmic-gestuală (teatrul popular,
folclorul teatral, care atrage în sfera sa şi manifestări rituale sau ritual-ceremoniale).

Îi vor fi proprii folclorului, ca şi culturii populare, oralitatea, existenţa prin variante, anonimatul,
caracterul colectiv, sincretismul şi caracterul formalizat. Pe linia de continuitate dintre cultura
populară şi cultura primitivă, în folclor vor domina funcţiunile utilitare, practice, de confirmare a
aşteptărilor grupului, de impunere a unor modele, prin care grupul dobândeşte stabilitate şi îşi
menţine coeziunea. Din punct de vedere axiologic folclorul va valida experienţe colective,
impunând norme comune grupului, relevând un anume conformism ce decurge din caracterul său
puternic semiotizat, din faptul că atât creatorii cât şi consumatorii săi nu reflectează şi nu îşi pun
întrebări în legătură cu cultura lor bine integrată

I.2. Istoricul termenului folclor

Intrat în atenţia învăţaţilor încă din sec. al XVIII-lea, folclorul s-a bucurat şi se bucură în
continuare de atenţia acestora, dovadă neîntrerupta serie de încercări de a-i surprinde esenţa într-
o definiţie cât mai cuprinzătoare şi mai exactă. Se cuvine menţionat aici, în primul rând, cel care
a „inventat” cuvântul, arheologul englez William J. Thoms care propunea, într-o scrisoare
adresată revistei londoneze „The Atheneum” şi publicată, în numărul din 22 august 1846, sub
pseudo-nimul Ambrose Merton, înlocuirea mai vechilor termeni popular antiquities («antichităţi
populare») sau popular literature («literatură populară») cu un „bun compus saxon – folklore” ,
the lore of the people, «înţelepciunea, ştiinţa poporului» (Thoms [1846] în Dundes 1965, 4-5).
Punctul de vedere formulat de Thoms avea să domine gândirea folcloristică pentru o bună bucată
de timp, impunând ideea vechimii, perisabilităţii, dispariţiei folclorului sub presiunea
«civilizaţiei moderne», de unde necesitatea desfăşurării unei operaţii de «salvare» a rămăşiţelor,
a «supravieţuirilor» ajunse până în timpurile noastre - amintiri ale unor „obiceiuri neglijate”,
„legende palide”, „tradiţii locale”, „balade fragmentare”.

Nu alta era poziţia cărturarilor români care „descoperiseră” şi ei folclorul şi împrumutaseră chiar
cuvântul englez, impus curând în terminologia de specialitate. B. P. Hasdeu îl foloseşte de câteva
ori în „Introducere” la Etymologicum Magnum Romaniae, făcând chiar unele precizări care
depăşeau însemnările lui W. J. Thoms. El nota că prin folclor se înţelege întregul trai prezinte şi
trecut al unui popor, viaţa lui materială şi morală în treptata-i desfăşurare, cu toate ale ei multe şi
mărunte. Mai ales accentul pus pe aspectul „actual” („trai prezinte şi trecut”) şi pe transformările
pe care folclorul le suferă în timp (treptata-i desfăşurare) merită reţinute.

Folclorul a continuat să fie, totuşi, văzut ca un „arhaism”, ca o moştenire venită din timpuri
imemoriale, ca un ”depozit” de vechituri, util pentru reconstituirea trecutului îndepărtat şi pentru
certificarea unei identităţi puse sub semnul întrebării sau nerecunoscute. Ovid Densusianu
adaugă, în cunoscuta sa lecţie introductivă la un curs de filologie romanică, publicată sub titlul
Folclorul - cum trebuie înţeles (1909) un accent important: Folclorul trebuie să ne arate cum se
răsfrâng în sufletul poporului de jos diferitele manifestaţii ale vieţii, cum simte şi gândeşte el fie
sub influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor moştenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor pe
care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi (subl. n. N. C.).

Aprecierea lui Ovid Densusianu care atrăgea atenţia asupra dimensiunii contemporane a
folclorului are o valoare teoretică programatică de netăgăduit: ... cineva nu trăieşte numai din ce
moşteneşte, ci şi din ce se adaugă pe fiecare zi în sufletul lui, şi că aceasta este mai ales partea ce
merită să fie explorată (Densusianu [1909] 1966, 43-44)

I.3.Perspective moderne asupra folclorului.

Întoarcerea privirii dinspre (exclusiv) trecut spre prezent reprezintă, neîndoielnic, un progres în
efortul de înţelegere a folclorului şi Densusianu constata cu satisfacţie, după o bună bucată de
timp, că nu fusese singur în acest demers. Contemporanul său Arnold Van Gennep punea accent
pe calitatea folclorului de a fi o realitate vie (realité vivante) cuprinzând fapte care se produc în
prezentul imediat, sub ochii noştri (faits naissants): Ceea ce interesează folclorul este faptul viu,
direct. (...) este întrebuinţarea acestor obiecte de către fiinţe actuale vii, obiceiurile făcute într-
adevăr sub ochii noştri şi cercetarea condiţiilor complexe, îndeosebi psihice, ale acestor obiceiuri
(Van Gennep 1924, 27-28).

Deosebit de productive au fost cercetările de sociologie a culturii populare, observarea, la faţa

locului, în cadrul unei „unităţi sociale” date (sat, cătun, vecinătate), a modului de producere, de
transmitere, de schimbare a unui cântec sau a unei poveşti, a unui obicei sau a unei practicii
magice, vorbindu-se insistent despre "biologia" faptelor de folclor. Asemenea unui organism viu,
fondul muzical al unei comunităţi, chiar aparent închisă, se modifică neîncetat, ca efect al unei
evoluţii lente, el creşte sau scade, în plus, prin salturi. (Brăiloiu IV 1979, 102). Cercetătorul
ajunge, în urma unei investigaţii intensive şi impersonale, ferindu-se de selecţie şi amestec, la
următoarea încheiere: Dar vremurile se schimbau acum prea repede. Zi de zi, evenimentele îl
apăsau pe legislator, constrângându-l să ritualizeze în grabă datine şi obiceiuri noi care năpădeau,
până şi chefurile periodice ale tinerilor. În timp ce tradiţia se străduia să ţină pasul cu o evoluţie
vertiginoasă de acum înainte, prin uşile pe care ea însăşi le deschisese, duşmanii de moarte îi
asediau tabăra prea puţin întărită, adevăratele rituri se atrofiau unul câte unul. Vechii zei
începeau să apună (Idem, 255). Problema definirii cât mai riguroase a faptelor de folclor este
pusă în termeni asemănători de un lingvist (R. O. Jakobson) şi un etnograf (P. G. Bogatârev),
reprezentanţi de seamă ai „şcolii formale ruse”, care, combinând perspectiva funcţionalistă,
dominantă, la un moment dat, în antropologia culturală (Franz Boas, Bronislaw Malinowski, A.
R. Radcliffe - Brown) cu teoria lingvistică a lui Ferdinad de Saussure, elaborează studiul
Folclorul ca formă specifică a creaţiei, 1929. Studiul urmărea „specificarea” folclorului,
distingerea lui de alte tipuri de manifestări artistice şi în primul rând de literatura cultă, „de
autor”.

Distincţiei lingvistice saussure-iene între langue şi parole i se găsesc corespondenţe în planul

creaţiei poetice orale, respectiv culte, scrise.

Opera folclorică este extra-personală, ca şi langue, şi trăieşte o viaţă pur potenţială, nu este, în
cele din urmă, decât un complex al cunoscutelor norme şi impulsuri, canavaua tradiţiilor actuale
pe care interpreţii (cititorii) o însufleţesc cu aportul lor particular, cum fac creatorii de parole faţă
de langue. În măsura în care aceste inovaţii individuale ale limbii (sau ale folclorului) răspund
exigenţelor comunităţii şi anticipează evoluţia regulată a lui langue (sau a folclorului) ele se vor
socializa şi vor deveni fapte de langue (sau elemente ale operei folclorice) (Jakobson-Bogatârev
[1929] 1983, 464).

Faţă de această situaţie, opera literară cultă se aşează ferm pe poziţia lui parole, prin caracterul ei
eminamente individual, prin faptul că nu este „predeterminată” de cenzura tradiţiei, de ale cărei
exigenţe ţine seama numai în parte.

Existenţa operei folclorice este, cum se vede, condiţionată de acceptarea ei de către colectivitate,
acceptare susţinută de calitatea creaţiei respective de a răspunde unei anumite funcţii. Într-un
cuvânt, în folclor sunt confirmate numai acele forme care pentru colectivitatea respectivă sunt
potrivite din punct de vedere funcţional (...) existenţa unei opere folclorice presupune existenţa
unei colectivităţi care să şi-o însuşească şi s-o sancţioneze .

Se subliniază, astfel, dependenţa creaţiei folclorice de grupul creator de folclor, de nevoile şi

interesele imediate ale acestuia, mereu schimbătoare, ceea ce induce dimensiunea dinamică a
folclorului ca parte a culturii populare. Dinamismul folclorului este pus în relaţie cu modificările,
mai lente sau mai rapide, din viaţa grupurilor creatoare, purtătoare, păstrătoare şi
„consumatoare” de folclor. Se anticipează astfel, cu câteva decenii, punctul de vedere dinamic –
contextualist potrivit căruia folclorul nu mai este considerat un agregat de lucruri, aflat într-o
stare de imobilism, de stagnare, care ar fi dus, inevitabil, la dispariţia lui în epoca modernă (aşa
cum se anticipase), ci ca un ansamblu coerent de fapte structurate într-un sistem care se
autoreglează, aflat ca atare într-o perpetuă devenire. Sintetizând principalele opţiuni ale acestei
direcţii, Dan Ben-Amos insista asupra necesităţii studierii fenomenelor aşa cum se prezintă ele în
realitatea folclorică vie, în cadrul lor actual de manifestare: în contextul lor cultural folclorul nu
este un agregat de lucruri, ci un proces – un proces comunicativ, ca să fim mai exacţi (Ben-Amos
1971, 10-11; cf. şi Constantinescu 1984, 9-12).
I.4 Trasaturi specifice ale folclorului.

1. Oralitatea şi mobilitatea textului folcloric; creaţia prin variante; relaţia dintre cod şi
discurs

Fără să se poată pune un semn de identitate între folclor şi literatura populară, aceasta din urmă
fiind doar o secvenţă constitutivă a celui dintâi, cercetarea a stăruit mai mult asupra formelor de
artă a cuvântului, deşi, cum vom vedea, acestea apar rareori izolate de componenta muzicală,
gestuală, ritmică.

Oralitatea, considerată a fi una dintre trăsăturile definitorii ale folclorului, se recomandă ca atare
mai ales în ceea ce priveşte formele de artă a cuvântului, literatura populară (orală), unde
opoziţia scris-oral funcţionează ca element diferenţiator mult mai evident decât în cazul muzicii
sau dansului, unde este mai puţin pertinentă. În cazul literaturii culte, „de autor”, transmiterea
este mediată, intermediată, mijlocită de scris. Ea este creată, circulă şi ajunge la destinatarul-
cititor prin mijlocirea semnelor grafice, a literelor care fixează textul pe un suport material
oarecare (hârtie, coajă de copac, mătase etc.), în timp ce, în formele tradiţionale, textul de
literatură populară este creat, transmis, receptat direct, parcurgând traseul de la gură la ureche,
ceea ce impune, ca o condiţie a transmiterii, co-prezenţa emiţătorului şi receptorului în timp şi
spaţiu. Trebuie făcută aici precizarea că opoziţia oral/scris a intervenit relativ târziu, pe scara
istoriei, majoritatea culturilor fiind, până la „inventarea” scrisului, orale. Este vorba, cum s-a
precizat, de o oralitate pură sau primară, proprie societăţilor care nu cunoşteau de loc scrisul şi în
care totalitatea tradiţiei culturale era transmisă numai prin memorie, faţă de ceea ce Paul
Zumthor a numit oralitatea secundă, cuprinzând tradiţiile orale dintr-o societate în care există şi
sisteme de scriere (Cf. Noul dicţionar 1996, 392-402).

Relaţia oral – scris se arată a fi mai complexă decât una de simplă opoziţie tranşantă,
ireconciliabilă. Atunci când scrisul a devenit un instrument la îndemâna celor mai mulţi şi a fost
folosit chiar de inşii folclorici ca modalitate de transmitere a unor mesaje în condiţiile în care
distanţa dintre parteneri făcea imposibilă comunicarea prin viu grai, intervenţia scrisului nu a
anulat oralitatea de principiu a textului folcloric. Interesant de menţionat că transmiţătorii acestor
mesaje aveau conştiinţa scrisului, ca intermediar între transmiţător şi destinatar, în condiţii
speciale (cătănie, război etc.), când comunicarea directă nu era posibilă: „Iar pun stânga pe
hârtie/Şi cu dreapta-ncep a scrie,/Scrisoare trimisă ţie - /Ca toată lumea să ştie/Că de-o vreme
îndelungată/Ai un drăguţ în armată” (Folclor din Moldova, vol. II, textul 241, p. 194).
Compararea textelor scrise şi trimise ca scrisori acasă de un soldat bucovinean cu producţii
folclorice autentice demonstrează esenţa populară, orală a celor dintâi: Din cercetarea
manuscrisului său am tras două învăţăminte: odată, am văzut că versurile lui (ale soldatului
Tomuţ – n. n. N. C.) sunt aproape întocmai asemenea celor nescrise ale poporului; apoi ne-am
putut da seama că puţinele deosebiri se datoresc instrucţiei şcoale şi de aici tragem dovada că
firea pe de-a-ntregul «orală» a poeziei populare este o însuşire de căpetenie, nu întâmplătoare a
ei (subl. n. N. C.) (Brăiloiu 1944, 33). De aceea nu se poate face nici o confuzie între poeziile-
scrisori ale lui Eminescu sau Coşbuc (Măicuţă dragă, cartea mea/Găsească-mi-te-n pace...) şi
„poeziile” soldatului Tomuţ, mai ales din punctul de vedere al receptării: cele dintâi sunt
destinate, esenţial, lecturii, cititului, celelalte – audierii, fiindcă chiar citite, ele erau murmurate,
silabisite, transpuse în mesaj oral, adresându-se mai mult urechii decât ochiului.

Admiţând că, în cazul folclorului, al literaturii populare, orice performare înseamnă şi creaţie,
rezultă că definitorie pentru opera folclorică este compunerea orală în performanţă, receptarea
constituindu-se într-un act unic şi cu o dinamică ireversibilă. Astfel, linia de demarcaţie dintre
literatura orală şi literatura scrisă capătă un contur mai clar tocmai în zona receptării, opunând
audierea ireversibilă unei lecturi reversibile. Un poem autentic oral ... trebuie să poată fi gustat în
mod adecvat cu ocazia unei audiţii unice continue, în timp ce poemul scris cere o receptare care
trece prin reveniri, recitiri parţiale ... care nu sunt posibile în cazul performanţei orale (Noul
dicţionar general... 1996, 398)

Înţeleasă astfel, oralitatea de principiu a faptelor de folclor explică alte trăsături ale modului de
existenţă a faptelor de folclor - . existenţa prin variante. Nefixate în scris, faptele de folclor se
modifică de la o interpretare la alta, fie că e vorba de unul şi acelaşi performer sau de interpreţi
diferiţi. Cum în folclor fiecare interpretare reprezintă, în fapt, un act de creaţie, rezultă că de
fiecare dată se obţine o variantă, un produs finit, independent, în mare parte nou şi original.
Aceasta înseamnă că numărul virtual al variantelor unei piese folclorice este egal cu numărul
interpretărilor, al performărilor, imposibil de contabilizat, cu alte cuvinte, infinit.

Variantele folclorice sunt creaţii finite, existând doar în momentul performării lor, fiind, din
acest punct de vedere, efemere, evanescente. Înregistrate pe bandă de magnetofon şi transcrise pe
fişe, apoi tipărite în colecţii, ele supravieţuiesc momentului interpretării, ceea ce nu contravine
ideii de efemeritate implicată de existenţa lor orală. Ca realizări autonome, ca obiectivări
individuale ale unui model virtual, preexistent în conştiinţa interpretului şi a colectivităţii
(grupului), variantele conţin nu doar elemente de identificare a insului creator, dar şi date care ţin
de mentalitatea de grup, de epocă, de zonă sau loc etc.

În definirea variantelor se are în vedere contribuţia fiecărui individ creator la obiectivarea, la

actualizarea modelului dat. El selectează din arsenalul de mijloace specifice categoriei respective
pe acelea care corespund mai exact intenţiilor sale, talentului său, capacităţii lui creatoare.
Evident această selecţie nu este arbitrară, pentru că bunul astfel creat este supus probei de foc a
acceptării lui de către colectivitate. Fiecare variantă datorată unui ins folcloric poate să aibă nota
ei specifică, dar nu stridentă.

Mutarea accentului de pe textele de colecţie pe performarea vie, pe producerea textelor folclorice

concrete ajută înţelegerii mai adecvate a mecanismului creării variantelor în folclor. Acestea apar
ca rezultat al ’jocului’ dintre interpret şi audienţă într-o situaţie de performare dată. Or aceasta
sau „contextul situaţional” sau „performativ” se caracterizează printr-o extraordinară mobilitate:
cadrul temporal, uneori şi cel spaţial, performerii, auditorii fiecărei performări/ziceri/ interpretări
a unei opere folclorice se modifică permanent, consecinţa fiind obţinerea, în fiecare nouă
împrejurare, a unei noi variante. Dar, pe de altă parte, aceste modificări nu se fac în afara unor
norme ale creaţiei, în afara unor modele prestabilite, impuse de tradiţie. Încât procesul producerii
variantelor în folclor şi specificul acestora nu poate fi separat de relaţia individ – colectivitate
(grup) şi înnoire – tradiţie.

2. Tradiţionalitatea; raportul tradiţie–inovaţie; structura diacronică a faptelor de folclor;

procese de continuitate şi evoluţie în cultură; integrarea progresivă a inovaţiei în folclor

Astfel, privitor la raportul dintre tradiţie şi inovaţie, se insistă asupra rolului „socializării” celei
din urmă, modificările personale devenind fapte de limbă numai atunci când colectivitatea
purtătoare a langue le-a sancţionat şi le-a primit ca valide pentru toţi şi, prin analogie, viaţa unei
teme folclorice începe în momentul în care este primită de comunitatea dată şi există din
momentul în care această comunitate şi-a făcut-o proprie sau, cu alte cuvinte, o operă devine
fenomen folcloric numai odată cu acceptarea ei de către colectivitate (Jakobson – Bogatârev
[1929] 1983, 465 ).

În consecinţă, un fapt folcloric neacceptat de colectivitate cade în desuetudine, moare, dat fiind
că folclorul conservă numai acele forme care sunt funcţionale pentru o comunitate dată (Idem,
465) De altfel situaţiile de respingere a unor forme folclorice de către colectivitate sunt relativ
rare, atâta timp cât funcţionează cenzura preventivă a acesteia. Actul de naştere pentru opera
folclorică este semnat nu în momentul când aceasta se obiectivizează pentru prima dată, ci în
momentul în care a fost primită (acceptată) de colectivitate (Ibid.).

Fără a se nega rolul individului în realizarea unui bun folcloric, posibilitatea ca acesta să conţină
în sine elemente generate de personalitatea creatorului, o anume expresie individuală, se insistă
asupra obligativităţii sancţiunii sale de către colectivitate: un rit fără sancţiunea colectivităţii nu
poate exista. Receptarea (şi acceptarea) operei folclorice sunt condiţionate de capacitatea
creatorului de a răspunde cerinţelor grupului (beneficiarilor, destinatarilor) mesajului, de a se
integra în sistemul de norme, de prescripţii ale acestora, de a-i exprima pe aceştia mai mult decât
pe sine însuşi, el fiind doar mesagerul poetic al colectivităţii, delegat să-i exprime sentimentele şi
ideile, (Bârlea 1981 I, 30). În acest sens, creatorul individual este condiţionat de “orizontul
aşteptării” receptorilor săi, de „modul de gândire” al grupului, de mijloacele, procedeele,
structurile prozodice şi imagistice conservate prin tradiţie şi de care nu se poate face în nici un
fel abstracţie.

Tradiţionalitatea folclorului a fost identificată, pe de o parte, cu vechimea acestuia, cu faptul că

multe dintre componentele sale („corpusul de cunoştinţe”, „modul de gândire”, anumite „forme
de expresie”) sunt, realmente «vechi», vin din formele gândirii şi practicilor primitive şi arhaice.
Dar, ca să fim drepţi, trebuie spus că întreaga cultură stă sub semnul tradiţiei, fiind o moştenire
păstrată, prin diferite mijloace, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Rezultă, deci, că tradiţia
(tradiţionalitatea) nu este o trăsătură exclusivă a creaţiei populare, orale, atâta timp cât aceasta
caracterizează cultura umanităţii în întregul ei, indiferent de stadiul istoric sau de grupul pe care
îl reprezintă. Mai mult chiar, cei care privesc fenomenul folcloric din interiorul acestuia
consideră că, în multe cazuri, caracterul tradiţional este o calitate accidentală, asociată cu acesta
în unele cazuri, mai de grabă decât o trăsătură obiectivă, intrinsecă a lui (a folclorului – n. n. N.
C.), iar tradiţia este un fapt savant şi nu un fapt cultural. Vechimea materialului a fost stabilită
după cercetări laborioase şi performerii («zicătorii») habar n-au de aceasta (Ben-Amos 1971, 13).
De fapt, însuşi conceptul de tradiţie are un conţinut istoric, în sensul că unele «tradiţii»,
considerate în mod curent ca «vechi», sunt, în realitate de dată relativ recentă. De exemplu,
tradiţia sărbătoririi revelionului, generalizată astăzi la oraşe şi la sate, s-a impus abia în ultimii
50-60 de ani, când a luat locul Crăciunului, sărbătoarea religioasă a Naşterii Domnului, interzisă,
pe motive ideologice, de comunişti, sau, mai nou, St. Valentine’s Day, intrat în sistemul
sărbătorilor „tradiţionale” după 1990.

3. Caracterul colectiv, rezultat al interacţiunii individ-grup (colectivitate); Dinamica

grupului creator de folclor

Specificul relaţiei dintre individ şi colectivitate în folclor este determinat, din nou, de natura
orală a comunicării folclorice, de apartenenţa performerului la un grup care îşi exercită aşa-
numita cenzură preventivă, Caracterul colectiv obligându-l, astfel, pe individul-creator să
elaboreze în spiritul tradiţiei, la care el însuşi aderă (Jakobson -Bogatârev ([1929] 1983, 467).
Caracterul colectiv apare, deci, ca o consecinţă a oralităţii şi în strânsă dependenţă de
socializarea faptelor de folclor, amintită mai sus, încât un produs folcloric (realizat, în principiu,
individual) devine colectiv numai după ce a fost acceptat de un anumit grup. Iar procesul este
facilitat de relaţia interactivă dintre individ şi grup, care poate fi exprimată printr-un raport de
incluziune (I € C), cazul cel mai frecvent, ceata de colindători fiind alcătuită din tineri
aparţinând grupului satului, vecinătăţii, ca şi femeile performere ale cântecului zorilor din
ceremonialul funebru; de identitate (I ≡ C), cazul, la fel de frecvent, al proverbelor şi zicătorilor,
anecdotelor, strigăturilor, pe care toată lumea le ştie şi le poate performa în anumite împrejurări;
şi chiar de nonidentitate totală (I ≠ C), cazul, mai puţin studiat, al cântecelor de cerşit, când
performerii nu aparţin grupului căruia i se adresează, performarea având o funcţie strict
economică, de agonisire a traiului, aici manifestându-se o ruptură totală între producători şi
consumatori (Idem). Nu acelaşi lucru se poate spune despre tendinţa de profesionalizare a unor
indivizi sau a unor grupuri (lăutari, bocitoare, descântătoare) care, chiar dacă nu sunt,
strictamente, membri ai unui grup dat, îşi vor orienta performarea către nevoile grupului, vor
răspunde solicitărilor acestuia, vor crea în spiritul tradiţiei lui.

Caracterul colectiv se dobândeşte, deci, în procesul circulaţiei, prin trecerea de la un individ

creator la altul, în timp şi în spaţiu, făcând astfel distincţia necesară între aşa-numita „creaţie
plurală”, cu care ne-a obişnuit retorica romantică, potrivit căreia întreg „poporul” ar fi fost
creatorul folclorului, şi creaţia colectivă în succesiune, prin contribuţii individuale succesive, în
nesfârşitul şir al variantelor.

Trebuie, în fine, să ţinem seama de dinamica grupului creator de folclor, ai cărei membri îşi
schimbă, în timp, poziţia, performerii de azi ai colindelor devenind, după c ăsătorie, „gazde”,
beneficiari ai actului colindatului, iar copiii, tinerii colindaţi la un moment dat vor deveni ei
înşişi colindători, urători, performeri, transmiţători ai tradiţiei învăţate direct, de la cei dinaintea
lor, transformând, în termeni lingvistici, „competenţa” dobândită ca beneficiari (primitori,
ascultători) în „performanţă”.

4 .Caracterul formalizat ca rezultantă a tradiţiei colective şi efect al oralităţii; raportul

dintre model şi variantă; nivelele formalizării.

Realizarea în bune condiţiuni a comunicării, decodificarea promptă, imediată (i-mediată) şi

exactă a mesajului se bazează pe cunoaşterea codului specific atât de către interpretul-
transmiţător cât şi de către colectivitatea-receptoare. Aceasta este, în acelaşi timp, şi o premisă a
recreării textului, a reactualizării acestuia de către alţi si alţi interpreţi, virtuali creatori. Aflat în
posesia codului, insul folcloric are posibilitatea utilizării acestuia în raport cu nevoile
comunicării artistice, codul prezentându-se sub forma unei abstracţii generale, gata oricând să se
concretizeze prin actualizare. Modelarea, la diferite nivele ale textului, se regăseşte în ceea ce
numim caracterul formalizat al creaţiei folclorice.

Formalizarea atinge toate nivelurile operei, de la cel al structurii compoziţionale până la cel al
cuvântului (formulele de basm, incipit-ul cântecului popular românesc, refrenele din colinde
etc.).

Se vede deci, că sfera formalizării este foarte cuprinzătoare şi că justificarea ei (numai) prin
caracterul mnemotehnic incontestabil nu este suficientă. Ne găsim de fapt în faţa unui sistem de
elemente corelate, a unui cod ce stă la baza comunicării literare orale (Pop 1967, 157; cf şi Pop-
Ruxăndoiu 1976, 78-97). Între aceste elemente „formalizate” ale folclorului se numără modelele
structurale ale diferitelor categorii, formulele stereotipe, locurile comune, clişeele călătoare,
structurile metaforice şi metaforele consacrate, formulele iniţiale şi finale, laitmotivele şi
refrenurile, versificaţia etc.

Se poate constata că, mai ales la nivelul categoriilor narative, dar nu numai al acestora, a avut loc
un proces intens de modelare, s-au impus anumite scheme narative (mai ales), devenite adevărate
mărci categoriale inconfundabile. Cazul cel mai elocvent, basmul fantastic care, relevă nici mai
mult nici mai puţin decât a avea o structură monotipică (V. I. Propp ([1928] 1970, 28).

5. Sincretismul de limbaje, sincretismul de coduri culturale şi sincretismul funcţional;

relaţiile textului cu contextele sale .
Caracterul formalizat al folclorului nu poate fi izolat de sincretismul de limbaje sau de coduri de
expresie. Unul dintre modelele cele mai stabile ale poeziei populare – versificaţia – se explică şi
prin strânsa relaţie dintre vers şi rândul melodic, acesta din urmă arătându-se a fi de-a dreptul
„tiranic”, cum nota C. Brăiloiu (I 1967), impunând lungimea versului (5-6 sau 7-8 silabe),
segmentarea acestuia în picioare metrice bisilabice şi distribuţia invariabilă a accentelor pe prima
silabă. Tot în procesul zicerii, cântării textelor poetice se realizează „pseudo-strofele”, grupări de
versuri impuse de reluările rândului melodic şi întărite de grupurile de rime (monorima) (Cf.
Brăiloiu I 1967; Constantinescu 1973).

Dar sincretismul de limbaje nu se reduce la relaţia text-melodie, ci are în vedere şi alte forme de
expresie precum gestica, mimica, pantomima, modulaţia vocii la care bunii povestitori recurg în
producerea formelor narative (basme, legende, snoave) sau a celor cu caracter dramatic (teatrul
popular, obiceiuri), unde se adaugă elemente de recuzită, instrumente muzicale, piese de
vestimentaţie etc. Aşa cum s-a arătat nu o dată, cele mai multe dintre faptele de literatură
populară nu au o existenţă independentă, ci sunt incluse în complexe culturale mai largi, sunt
integrate acestora şi îşi dezvăluie semnificaţiile prin raportarea la ele. Statutul faptelor de
literatură populară nu este, pe ansamblul folclorului literar, acelaşi, unele fiind mai strâns legate
de anumite manifestări ritual-ceremoniale, celelalte arătând o relativă independenţă faţă de astfel
de ocazii. Din punctul acesta de vedere, relaţionarea faptelor de cultură populară cu cele ţinând
de cultura primitivă este obligatorie pentru buna înţelegere a textelor de literatură orală şi explică
un alt tip de sincretism specific folclorului – sincretismul de coduri culturale. Astfel,
îndreptându-ne atenţia asupra producţiilor literare integrate unor complexe ceremoniale putem
constata că acestea reţin şi conservă, uneori în chip neaşteptat, o mentalitate proprie omului aflat
pe o treaptă îndepărtată a istoriei sale, o concepţie arhaică despre lume, despre relaţiile sale cu
semenii, cu natura etc. (magie, rituri) care coexistă cu un mod de gândire evoluat, modern. În
colinde, de exemplu, stratului primitiv îi sunt asociate personaje (Dumnezeu, sfinţi) sau toposuri
(rai, iad) biblice, creştine. Basmul popular şi chiar cântecul epic eroic conservă, în forme literare
(teme, motive, personaje), elemente ale mitologiei arhaice, rituri de mult dispărute, forme de
viaţă socială străveche, alături de care pot apărea instituţii de dată relativ recentă, ecouri ale unor
evenimente istorice (războaie, calamităţi) etc.

Această formă de sincretism reflectă schimbările continue la care textul folcloric este supus în
procesul trecerii sale prin timp, al mobilităţii unanim acceptate a contextului performativ sau
situaţional în care textul este produs, pe fundalul schimbărilor, mai lente, dar nu insesizabile, ale
contextului larg cultural care generează textul folcloric. În acest proces, ţinând seama de axioma
potrivit căreia în folclor sunt acceptate numai acele forme care răspund unor nevoi ale grupului,
este de înţeles că, aşteptările şi nevoile grupului nefiind mereu aceleaşi, pentru a rămâne în
atenţia grupului, un bun folcloric trebuie să se adapteze acestor cerinţe. Are loc o aglutinare de
funcţii, o cuplare a unor funcţii vechi cu altele noi, conducând la ceea ce se cheamă sincretismul
de funcţii sau sincretismul funcţional, un colind, ca să dăm un exemplu, cumulând funcţia de
urare şi felicitare, de festivizare a momentului, de socializare, de divertisment, de obţinere a unor
câştiguri materiale etc. În timp, unele funcţii mai noi pot lua locul celor mai vechi, având loc
acele mutaţii funcţionale responsabile pentru perpetuarea folclorului, pentru aspectul lui
contemporan. Basmul popular a abandonat, în mare parte, funcţia lui formativă, modelatoare,
câştigând în schimb o puternică funcţie de divertisment, după cum Căluşul, vechi ritual de
vindecare, a pierdut treptat funcţiile apotropaice dobândind certe valori spectaculare.

Activitati de invatare:

- realizarea unui “minidicţionar explicativ” al unor termeni ce ţin de folclor;

-realizarea unui portofoliu tematic ”Folclorul romanesc”.

- exerciţii de povestire a unor experienţe familiare referitoare la tradiţii şi obiceiuri;

- exerciţii de redactare a unor compuneri conform propriului univers afectiv, de la obiceiuri

practicate în familie.
II.Literatura populara, ambasador in lume a comunitatilor umane.
II.1.POEZIA DE RITUAL SI CEREMONIAL IN SISTEMUL OBICEIURILOR
POPULARE TRADITIONALE: OBICEIURI SI DATINI DIN STRABUNI:
SORCOVA,COLINDUL,PLUGUŞORUL, CAPRA, URSUL, JIENII

SORCOVA este un obicei popular românesc, practicat pe 1 ianuarie.Aparținând obiceiurilor de

Anul Nou, umblatul cu Sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță
înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de
hârtie colorată.Numele de Sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la
ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.Înclinată de mai multe ori în direcția
unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu
capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă,
nu face decât să întărească efectul mișcării Sorcovei.Sorcovitul poate fi și prilej de
blesteme.Textul Sorcovei este fix, și variază ușor în funcție de regiune. Iată una din forme:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La anul și la mulți ani!

O altă variantă a textului este următoarea:[3]

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii;
Ca vița de vie
La Sfântă Mărie
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata
Tare ca fierul
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsuroși
Copii sănătoși
Câte cuie sunt pe casă
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți să ne dați bani.

Altă variantă:

Sorcova,
Vesela,
Peste vară,
Primăvară,
Să trăiți,
Să-mbătrâniți. Să-nfloriți,
Să mărgăriți,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir
De trandafir.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul,
La anu'
Și la mulți ani!

În tradiția populară, cântecele care vestesc venirea noului an sunt aducătoare de noroc în
gospodăriile care primesc urătorii și îi cintesc cu dulciuri, fructe sau bani. Atât Sorcova, cât și
Plugușorul nu au au legătură cu sărbătorile religioase.Odată îngropat Anul Vechi, în ziua
Sfântului Vasile copiii fac ochi devreme şi pornesc la sorcovit, cu ramuri împodobite sau cu
vestitul buchet cu flori din hârtie sau din plastic.Mai demult, se colinda cu o crenguță înmugurită
de măr ce se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei și care până de Sfântul Vasile era inflorită.
Așa se explică de ce în versurile populare avem, în plină iarnă, ”florile dalbe”, florile de măr sau
despre marut, margaritar .În zilele noastre, sorcova este un băț înfășurat în hârtie colorată, cu
beteală și uneori cu clopoței.” Materialele utilizate sunt:o bagheta de aproximativ 30-40 de cm;
beteala;panglica colorata; hartie creponata; sarma subtire; ata colorata folie de staniol.
Bacheta se infasoara in sarma, apoi pe cadrul creat se prind alte bucati de sarma, modelate in
tulpini. Fiecare sarma este infasurata in beteala de pom argintie. Hartia creponata se impatureste
la intamplare, in incercarea de a imita aspectul de floare, pentru a face pampoanele sorcovei.
Pentru un pampon se pot folosi 2 - 3 flori, in diverse culori, legate direct cu sarma. Dupa ce au
fost realizate, sunt fixate pe bat.Cu sorcova se batea de mai multe ori umarul unei anumite
persoane, jucand rolul unei baghete magice, inzestrate cu capacitatea de a transmite sanatate,
tinerete si fertilitate celui vizat. Ziua cand copiii mergeau cu sorcova era dimineata de Anul Nou.

Sorcova – De unde vine Sorcova ?

Dar sorcova nu a fost dintotdeauna aşa cum o ştim astăzi. Se spune că încă din cele mai vechi
timpuri, cam până la anul 46 i.Chr. când anul nou începea la 1 Martie, exista obiceiul de a merge
pe la case în ziua Anului Nou, având în mâini ramuri de măslin în semn de pace, sau de laur în
semn de onor, iar după acest an, odată cu hotărârea lui Caesar a începerii anului la 1 Ianuarie,
obiceiul sorcovitului s-a mutat şi el la începutul Anului Nou . Cu sorcova se bătea de mai multe
ori umărul unei anumite persoane, ea jucând rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea
de a transmite sănătate, tinereţe şi fertilitate celui vizat.

Mai târziu, se colinda cu o mlădiţă înmugurită de măr, care se punea în apă în noaptea Sfântului
Andrei şi care până în ziua de Sfântul Vasile era înflorită. Aşa se explică de ce în colindele
româneşti se cântă, în plină iarnă, despre florile dalbe-flori de măr, şi despre măruţ-mărgăritar.
Despre originea cuvântului sorcova, se spune că ar proveni din „surov”, adică verde-fraged în
limba bulgară; alţii spun că provine din cuvântul bulgăresc „sorok” care înseamnă 40, câte bătăi
pe umăr trebuiau date în timpul sorcovitului.

Sorcova la noi

Există câteva legende despre apariţia sorcovei la noi. Una dintre ele vorbeşte despre Sfântul
Vasile, care era un om bun; el s-a rugat de Dumnezeu să-i dea şi lui o zi, iar Dumnezeu i-a dat
cea dintâi zi a anului, Anul Nou. De bucurie, Sfântul Vasile a luat un clopoţel şi a legat la toartă
o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-i ureze. Astfel, s-ar fi născut obiceiul
sorcovitului.
O altă legendă spune că în seara de Anul Nou, Sfântul Vasile stătea la fereastră şi îşi scria viaţa,
cu lacrimi în ochi. Dracii îl necăjeau, sunând la fereastra lui cu un clopoţel şi o talancă. Sfântul,
din bunătate, a binecuvântat ca ziua de Anul Nou să fie zi de veselie şi să se umble cu uratul pe
la ferestre şi de atunci a rămas obiceiul sorcovitului. Şi astăzi, uneori copiii răi iau în deşert
numele sorcovei, zicând: „Sorcova/Morcova/Dă-mi jupâne roşcova/Dacă nu mi-i da/ Naiba să te
ia”.Există şi câteva superstiţii în legătură cu acest obicei, nu prea multe, ca încă un semn că
obiceiul nu este foarte-foarte vechi. Cu sorcova merg numai copiii, deoarece ei sunt puri,
nevinovaţi şi urările lor se împlinesc mai lesne. Superstiţia spune că dacă în dimineaţa de Anul
Nou te sorcoveşte un băieţel, urările se vor împlini mai repede decât dacă te sorcoveşte o fetiţă;
dar şi că sorcova făcută în casă este mai „eficientă” decât cea cumpărată. Urarea copiilor aduce
noroc şi nu este bine să rămâi nesorcovit, căci nu-ţi merge bine tot anul. La fel, nu este bine să
laşi nerăsplătita osteneala urătorilor, care se poate face dându-le mere, nuci, colaci şi bani,
altfel… îţi pierzi norocul.

Colindul

Colindatul este un obicei stravechi.Cei dintai colindatori

au fost pastorii care au venit la pestera luminata unde S-a
nascut Pruncul Iisus si bucurandu-se de acest semn ceresc
si de glasul ingerilor au vestit degraba in cetatea
Betleemului minunea la care au fost martori.

Colindul este o nepretuita zestre spirituala, pe care o

mostenim din mosi-stramosi. El este sfant, pentru ca
transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar
colindul este si bun, pentru ca acesta veste are menirea sa
slujeasca vietii, sa aduca atata bine in lume si intre
oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile si
obiceiurile noastre de Craciun au fost o adevarata scoala
de virtuti morale, intarind simtamintele de fratietate si de
buna intelegere.

Colindatorii le canta cu incredintarea ca sunt solii unei lumii mai bune, cu binecuvantarea
Domnului care a venit intre noi "Sa se nasca si sa creasca, sa ne mantuiasca". Colindele ne inalta
sufleteste, ne innoiesc faptura interioara, ne apropie unii de altii, ne fac mai buni, mai iubitori,
mai iertatori, mai credinciosi, intr-un cuvant ne picura in suflete acea liniste si acel echilibru
moral ce ne este atat de necesar in calatoria vietii.

La colindat
Adevaratul colindat se desfasoara in seara si noaptea de Craciun. Colindatorii se aduna in cete
bine randuite. Fiecare grup isi alege un conducator numit de obicei "vataf" sau "jude".
Colindatorilor propriu-zisi li se alatura cativa flacai cu sarcina sa poarte, in saci si traiste, darurile
primite.Pe vremuri, fiecare ceata putea sa ia la colindat numai o anumita parte a satului, avand
grija sa nu patrunda in zona ce se cuvenea alteia.
Odata intrati in curtea casei, colindatorii isi deapana repertoriul inaintea membrilor casei, adunati
in prag.Cantecele sunt intotdeauna insotite de dansuri.Dupa ce cantecele si dansurile din fata
casei s-au terminat, gazda isi invita colindatorii in casa. Aici, inainte de asezarea la masa pentru
ospatul comun, vataful cetei porunceste sa se cante alte cateva colinde.Numarul colindelor
depinde in mare masura de rangul gazdei si de belsugul de daruri pe care ea urmeaza sa le ofere
colindatorilor. 
Unei singure melodii ii pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laica sau
crestina) .

Colindele in viata si spiritualitatea credinciosilor romani

Sarbatorile crestine ale Nasterii Domnului, Anului Nou si Bobotezei au in viata credinciosilor o

semnificatie aparte. Ele trezesc rezonante afective de inalta sensibilitate si de puternica
intensitate, creand o atmosfera de bucurie si un farmec cu totul specifice in trairea religioasa. La
aceasta contribuie in cea mai mare masura traditia veche si scumpa a colindelor, care infatiseaza
evenimentul de extraordinara importanta al venirii in lume a Fiului lui Dumnezeu intrupat, intr-
un nimb de deosebita frumusete si duiosie.

Ca parte integranta a folclorului religios, colindele prezinta o valoare nepretuita prin originea si
mai ales prin vechimea lor. Ele reprezinta cantecul nostru stramosesc si una din cele mai vechi
forme de manifestare a folclorului religios romanesc.

Oricare ar fi parerea specialistilor in aceasta privinta, un lucru este sigur si anume ca ele sunt
foarte vechi, formandu-se odata cu poporul roman si cu raspandirea crestinismului pe
meleagurile noastre. Prezenta in colindele si plugusoarele noastre a numelui lui "Badica Traian"
ne aminteste de timpul formarii poporului roman si de stramosii neamului nostru. Dupa parerea
unora, cele mai vechi colinde ar fi acelea care au refrenul "Lerui Doamne" sau "Alilerui
Doamne", care ar fi forma arhaica, pe cat se pare, a cuvantului bisericesc "Aliluia".

Colindele, "aceste minunate creatii populare", s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat
in fiecare an, fara intrerupere, in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub
luceafarul de argint al pacii, in seara de Anul Nou si la alte sarbatori, indatinandu-se,
raspandindu-se si fiind nelipsite din manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.

Sub raportul maiestriei artistice a versului si a melodiei, colindele ocupa un loc de seama in
creatia poporului nostru. Ele formeaza un tot unitar cu doinele, baladele populare si cantecele de
vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele si zicatorile. Venind din lumea obstilor satesti,
colindele pastreaza, fara indoiala, unele din ele mai vechi realizari poetice romanesti. Ele
exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simtamintelor noastre crestinesti in fata
tainei celei din veac ascunse, precum si binefacerile ce s-au revarsat asupra omenirii
prin intruparea Fiului lui Dumnezeu.

Putine popoare din lume au insotit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o imbratisare asa de
calda si de duioasa si au exprimat-o asa de bogat in forme artistice, cum a facut-o poporul roman.
In colinde, simplitatea, usurinta si cursivitatea versului popular, exprima o mare bogatie de idei,
intr-o forma plina de frumuseti artistice, in care figurile de stil abunda, comparatiile se intrec una
pe alta, iar epitetele si mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel,
tot ceea ce da gingasie, frumusete, farmec si duiosie colindelor.

In vremea noastra colindele se situeaza, prin valoarea lor literara si muzicala, in constelatia
artistica europeana.

Dar, colindele romanesti sunt pastrate, gustate si apreciate pentru valoarea lor teologica. Ele sunt
inmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre crestinesti si stramosesti, sunt o
transpunere in forma populara cantata a credintei noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfanta
Scriptura si din Sfanta Traditie, din slujbele divine si din iconografie. In ele respira puternic
duhul crestin si se pastreaza ceva din fragezimea crestinismului primar. In versurile lor duioase si
pline de credinta se descifreaza sensurile adanci ale unei trairi religioase autentice, bazate pe
marturia de nezdruncinat a dreptei credinte.

Ele prezinta ascultatorilor dogma ortodoxa invesmantata in straiul idilic si naiv al versului
popular al colindei. Nici una din invataturile de baza ale credintei crestine nu este uitata sau
nefolosita in colindele noastre romanesti. In ele se rasfrange invatatura crestina despre pacatul
stramosesc, intruparea si nasterea Mantuitorului, rascumpararea oamenilor prin moarte si
Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintilor, Sfintele Taine, invatatura despre
rai si iad si judecata viitoare.

Majoritatea colindelor au in centrul lor persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, descriind

mai ales intruparea si nasterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprima in mod simplu,
fara speculatii teologice subtile, ci cu sentimentul trairii unui mare adevar de credinta.

Maica Domnului, care ocupa un loc central in evlavia si in cultul ortodox, este prezenta la tot
pasul in colindele romanesti, alaturi de Fiul sau iubit, Mantuitorul Hristos. Credinciosii o numesc
pe Maica Domnului "Curata", "Preanevinovata", "Fecioara Maria", "Lumina preasfinta",
"Precista blagoslovita".

Colindele noastre religioase infatiseaza pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru credniciosi si

rugatoare pentru neamul omenes in versuri de o rara frumusete si de o putere intuitiva vrednica
de admirat. Dar toate invataturile de credinta exprimate in colinde sunt in legatura cu aceea de
mantuire, foarte frecventa si ea in aceste creatii, accentul punandu-se pe frumusetea cadrului
spectacular al Nasterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care aceasta nastere le picura in
sufletele crestinilor. La evenimentul Nasterii sunt de fata toate planurile creatiei si ale firii: cerul
reprezentat prin ingeri, lumea cuvantatoare a pamantenilor, infatisata prin pastori si lumea
necuvantatoare, infatisata prin plante si animale de tot felul. Tatal insusi coboara din ceruri sa
binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujba cereasca asemanatoare Sfintei Liturghii, pe
care credinciosii o asculta in fiecare Duminica. Colindele au avut si marele rol de a pastra si
apara credinta ortodoxa atunci cand prozelitismul eterodox incerca sa rupa unitatea de credinta a
ortodocsilor, pentru a dezmembra, in acelasi timp si unitatea lor nationala. Pastrand si
marturisind aceleasi adevaruri de credinta, colindele s-au numarat printre mijloacele populare
cele mai eficace de aparare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri
ortodocsi de pe tot intinsul patrie. Documente vrednice de incredere marturisesc ca romanii
transilvaneni preferau sa cante de Craciun colindele invatate din strabuni, in locul cantecelor care
li se impuneau de cei straini de legea lor. In acelasi timp, colindele scot in evidenta legatura
stransa a stramosilor cu Ortodoxia si, in special cu Patriarhia ecumenica facand ca in versurile lor
sa rasune numele orasului Constantinopol. Colindele noastre romanesti sunt deosebit de
valoroase pentru bogatele idei morale si sociale pe care le exprima. Pe langa mesajul ceresc al
mantuirii, colindele au format si o scoala de imbarbatare, de nadejde si de virtuti morale in viata
credinciosilor, exprimand dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea si
bunatatea, cinstea, dragostea de tara, eroismul, bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate,
belsug si pace, ca idealuri nepieritoare si caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru.
In ele eticul s-a imbinat in chipul cel mai armonios si mai fericit cu esteticul. Actualizand in
fiecare an amintirea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, colindatorii duc cu ei la casele
credinciosilor voia buna, cinstea si dragostea. Colindele reflecta bunatatea proverbiala a
romanului, credinciosii avand pilda de bunatate pe Mantuitorul Iisus Hristos, care in colinde
apare ca un Domn "prea bun". Luand ca pilda aceasta bunatate a Domnului si Mantuitorului
Hristos, colindele indeamna pe credinciosi ca si ei sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a
nascut "Pastorul cel bun". Bunatatea aceasta a românului, cunoscuta pretutindeni sub numele de
ospitalitate, este rasplatita de urarile de la sfarsitul colindelor:verde pe masa, Ramai gazda
sanatoasa. 
   La multi ani cu sanatate, Domnul sa va dea de toate !Alaturi de bunatatile care izvorasc
din iubirea de Dumnezeu si de aproapele, colindele reflecta o calitate si o virtute tot asa de
specific pentru credinciosii nostri si anume cinstea. Pentru poporul roman cinstea este tot asa de
valoroasa si de scumpa ca si dreptatea si libertatea, iar colindele au fost un indemn permanent la
pastrarea ei.Colindele preamaresc virtutea cumpatarii, si strans legat de ea, postul din care, de
altfel, izvoraste, laudand pe cei ce postesc. Cadrul virtutilor infatisate de colinde se intregeste si
cu aceea a darniciei, adica a intr-ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci cand el este
in suferinta si in necaz. Ea este reflectata astfel intr-un colind in care "Domnul bun, acest, Domn
bun si Om bun". De asemenea, virtutea barbatiei, de care este legata rabdarea, este oglindita in
colindele noastre romanesti. In opozitie cu lauda virtutilor, colindele condamna pacatele
si patimile omenesti sau viciile, pentru urmarile lor nefaste. Astfel, minciuna este infierata in
colinde, indemnand pe cei care o practica sa se lepede de ea. Patima inselatoriei, opusa cinstei si
corectitudinii, este biciuita in colindele cu caracter social, ca si patima betiei, ca izvor al altor
patimi si pacate. Dintre ideile sociale cea mai des intalnita in colinde este aceea de pace, poporul
roman fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveste cu firea lui buna si blajina, cu
dragostea si cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile razboiului, si-a dorit
siesi si la toata lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump si mai indispensabil vietii sale, ca aceea
care conditioneaza bunastarea materiala si spirituala a oamenilor. In colinde, taina intruparii
Fiului lui Dumnezeu este slavita pentru ca ea a adus lumii impacarea cu Dumnezeu, pentru ca
Pruncul nascut in pestera este "Domn al pacii" si fiindca nasterea Lui a fost salutata cu imnul
ceresc al slavei lui Dumnezeu si al pacii oamenilor. Aceasta pace se instaureaza odata cu venirea
in lume a Mantuitorului Hristos, a carui imparatie este o imparatie a pacii. Iata cat de frumos
reda aceasta idee un colind de vanatoare. Munca se reflecta si ea din plin in colindele noastre
romanesti. Versurile lor amintesc de toate categoriile de varsta si de ocupatii cintind insusiriile
care trebuie sa impodobeasca sufletul unui crestin: destoinicia in munca, harnicia, indemanarea si
curatenia. Munca pamantului, grija pentru unelte si animale, cresterea vitelor, pescuitul,
albinaritul, moraritul si, mai ales, vanatoarea, sunt descrise maiestrit in colinde. Prin acestea ele
scot in evidenta doua din caracteristicile esentiale ale neamului nostru: munca si harnicia. Alaturi
de pace si de munca, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele infiereaza pe cei care o
calca in picioare pagubind pe semenii lor prin furt, inselaciune sau in alt chip. Prin colinde,
poporul pretuind la justa ei valoare functia sociala a dreptatii, a luptat continuu impotriva
abuzurilor si nedreptatii. Colindele noastre romanesti sunt valoroase si pentru ideile patriotice
pe care le exprima. Originea, viata, graiul si obiceiurile poporului roman, dragostea pentru tara si
jertfirea pentru ea, frumusetile patriei, vitejia si eroismul poporului raman doar cateva din aceste
idei care se oglindesc in colinde. Astfel, in unul din ele, tara noastra este numita "mosie
dumnezeiasca" si "asezare stramoseasca". Prin intruparea si nasterea, Mantuitorului, Dumnezeu
coboara in lume ca sa o binecuvinteze. Printre altele, El binecuvinteaza si tara noastra. Iata cum
descrie aceasta scena un colind de prin partile Albei. Pe aceasta mosie se preumbla Dumnezeu
cu Sfantul Petru, iar Maica Domnului, urmarita de mana ucigatoare a lui Irod, gaseste scapare si
adapost, impreuna cu Fiul sau in muntii romanesti in casa unui roman care ii primeste la caldura
vetrei lui..Frumusetile Carpatilor nostri cu bogata lor fauna si flora, sunt prinse cu maiestrie in
tezaurul colindelor. Caprioarele, cerbii si iepurasii sunt doar cateva din vietuitoarele lor, iar
"Cetinita cetioara" si "Coroana de trandafiri" sunt buchete din resursele naturale ale patriei.
Copiii care colinda traiesc o lume de basm. Colindele infatiseaza si pilde de patriotism si eroism
din trecutul nostru istoric, preamarind, de exemplu, figura legendara a voievodului Moldovei,
Stefan cel Mare.

Ele amintesc de lupta poporului pentru independenta nationala si pentru apararea pamantului
stramosesc si jertfirea pentru patrie. Ele scot in evidenta vitejia poporului roman care, lasand
totul acasa, pornea la razboi pentru a apara tot ce avea mai scump si pentru a alunga si a invinge
pe dusmani. Din istoria contemporana a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru
reintregire, asa cum vedem din cantecul soldatului care isi cara pe mormant. In felul acesta,
colindele au avut si un rol de manifestare si de intarire a unitatii si solidaritatii dintre toti fiii
neamului nostru, de pe ambele versante ale Carpatilor. Ele dovedeau continuitatea populatei
romanesti pe meleagurile patriei noastre si unitatea de neam si limba intre Moldova si Banat,
intre Transilvania si Dobrogea, intre Tara Romaneasca si Maramures. Pentru romanii
transilvaneni, colindele trezeau rezonante deosebite, vestindu-le unitatea lor cu moldovenii si
muntenii. Fie ca s-au cantat la Suceava sau la Caransebes, la Oradea sau Dorohoi, la Sibiu sau la
Iasi, la Brasov, Bucuresti, sau Constanta, in satele de munte sau in campie, cu toata gama
varietatii cuvintelor sau melodiilor, ele au vestit aceeasi bucurie si au chemat pe toti credinciosii
romani sa-l preamareasca pe Dumnezeu in acelasi grai. Colindele au si marele rol de a uni
generatiile intre ele si de a intari sentimentul comuniunii cu stramosii nostri. De aceea, asa cum
frumos arata P.F. Parinte Patriarh Teoctist, "aceste colinde, creatii de gen, sunt socotite drept
marturii fara asemanare, marturii nepretuite pentru adeverirea existentei noastre ortodoxe si
pentru continuitatea noastra neintrerupta pe firul traditiei, pe aceasta vatra de dezvoltare a
poporului roman. Aceste creatii sunt si raman, impreuna cu fondul spiritual romanesc, in galeria
comorilor de credinta si de viata pe care Biserica noastra le asaza la loc de cinste. Ele sunt si
raman margaritare izvoditoare de cultura cu care s-ar mandri orice popor. Ele sunt bunuri
bisericesti si modalitati eficiente de activitate pastorala, prin care preotul intretine dragostea de
Biserice, dezvolta interesul pentru invatatura de credinta si promoveaza cintarea bisericeasca pe
care credinciosii o iubesc si astazi foarte mult".Pentru toate acestea, colindele, aceste nestemate
ale folclorului romanesc, sunt pastrate cu sfintenie, ca niste adevarate rituri ale unui cult mostenit
de la stramosi, purtand suflet din sufletul strabunilor si seva din glia noastra stramoseasca.Pentru
noi, slujitorii de azi si de maine ai Bisericii noastre stramosesti, ele vin din pridvorul
vechilor biserici romanesti, impartasind un aer arhaic de cronica si cazanie. Ele pastreaza
nealterat duhul autentic crestin pe care il exprima in uluitoare frumuseti de stil si limba
romaneasca. Lucrate parca in filigran, colindele vadesc arta unui mare sculptor de cuvant, care s-
a identificat, trup si suflet, cu creatia sa, punand in opera sa amprenta vesniciei si atmosfera
sfanta a sarbatorilor. Prin frumusetea lor stilistica, prin farmecul arhaic, prin simplitatea
exprimarii, prin duhovniceasca legatura a omului cu Dumnezeu, colindele raman icoane vechi in
altarul spiritual al fiilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane, la care ne inchinam si ingenuncherii
si noi cu evlavie, legandu-ne astfel cu duhul crestin ortodox, cu credinta stramosilor, cu
credinta primelor veacuri crestine. Transparenta de cristal a constructiei lor melodice ca si
atmosfera lor de o calda si rara duiosie, ne poarta nostalgic pasii pe aripile amintirilor copilariei
noastre, la anii fericiti ai sufletelor neprihanite, ai inimilor calde si pline de bucurie, cand in
ciuda nametilor de zapada, plecam in cete pe la casele crestinilor, cu vestea cea buna a Nasterii,
cu urarile de pace si belsug pentru noul an care se apropia. In noaptea sfanta si plina de taina a
Craciunului, acest "praznic luminos", in fata acestor podoabe minunate ale sufletului romanesc,
care ne aduc mesajul maririi lui Dumnezeu, al pacii si infratirii intre oameni, portile inimilor
noastre se deschid mai larg pentru a canta, dupa datina strabuna, "colindul sfant si bun" si pentru
a primi bunele vestiri ale colindelor si urarile lor, impreuna cu Mantuitorul Hristos care vine,
odata cu solia lor. Datina colindatului la poporul român este străveche, avându-şi obârşia în zorii
constituirii sale în vatra vechii Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei
acestui obicei, totuşi conţinutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne vin din adânc
de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din
secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului
românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei.Colindul
românesc, prin forma sa simplă şi prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul sfânt al Sfintei
Evanghelii şi al Bisericii extins sau transmis în sufletele şi-n casele dreptcredicioşilor creştini.
Colindul reprezintă ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice. În decursul istoriei
noastre, colindele au circulat pe cale orală, adică prin viu grai, ele fiind consemnate în scris şi
notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele cărţilor de strană, pe ceasloave şi minee, dar
strânse şi în colecţii de colinde şi predate de dascăli de biserici. Dar unde şi cine anume a
plămădit aceste frumoase colinde? Cu certitudine în sânul Bisericii-mamă a neamului nostru au
apărut aceste comori şi licăriri de lumină, fiind creaţia sfântă a poporului nostru, străbătut de o
negrăită sensibilitate şi de la începuturile sale, mărturisitor al credinţei creştine celei adevărate.
De aceea, până astăzi colindele revarsă asupra tuturor celor care le cântă şi le ascultă lumina
cunoştinţei de Dumnezeu, întărind credinţa ortodoxă, pace şi bucurie dumnezeiască. Cel mai des
cântate în spaţiul mioritic românesc, alături de doinele şi baladele bătrâneşti, colindele, prin
forma şi adevărurile de credinţă transmise într-o manieră simplă şi concentrată, plină de acurateţe
literară şi inocenţă spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creştinilor ortodocşi, şi nu numai.
Obiceiul de a colinda a prins rădăcini şi la alte popoare, fiindcă prin colinde se exprimă iubirea şi
recunoştinţa tuturor creştinilor pentru darul dumnezeiec al Întrupării Fiului şi Cuvântului lui
Dumnezeu pentru mântuirea noastră a tuturor. Pentru a da expresie şi căldură laudei şi
mulţumirii aduse lui Dumnezeu, colindele sunt cântate pe la casele oamenilor şi în biserici,
începând de la sărbătoarea Sfântului Andrei şi până la Bobotează. Dar ele nu se vorbesc, ci sunt
cântate, fiindcă prin cântec sau melos ele sunt menite să se adreseze deopotrivă minţii şi
sufletului. Pe de o parte ne luminează mintea, pe de alta, ne mişcă inima şi fac legătura dintre
inimă şi minte. Totodată ele sunt punţi între generaţiile prezentului şi ale trecutului şi exprimă
legătura noastră cu Hristos şi Sfinţii Apostoli, fapt exprimat foarte frumos în versurile unui
colind: Azi cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun / tot moş era şi-n vremea lor bătrânul
Moş Crăciun.

Valoarea istorico-biblică a colindelor

În primul rând, colindele au o bază biblică, relatând în versuri întâmplările şi faptele ce au

precedat evenimentul sfânt al Naşterii Domnului. Astfel, aflăm că cei trei magi de la Răsărit
spre stea au călătorit / şi-au mers până au stătut undâ era pruncul născut. Aceştia i-au adus
daruri: aur, smirnă şi tămâie. Contextul istoric al Naşterii lui Hristos este redat în
colindul Împăratul Romei, în care se arată că aceasta a avut loc în timpul împăratului roman
Octavian Augustus; de asemenea, se face referire la plecarea lui Iosif şi a Fecioarei Maria din
Nazaret în Betleem pentru a se înscrie la recensământul populaţiei organizat din porunca
împărătească, precum şi episodul venirii magilor de la Răsărit cu daruri de aur, smirnă şi tămâie.

Colindele O, ce veste minunată şi Steaua sus Răsare ne învaţă că Fecioara Maria

naşte astăzi  pe Mesia, adverbul de timp întrebuinţat aici subliniind timpul Bisericii ca
actualizare a actului Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a tuturor actelor Răscumpărării, dar şi
faptul că pentru noi creştinii Hristos Se naşte în ieslea sufletelor noastre în sens duhovnicesc, de
fiecare dată când ne pregătim cu rugăciune, post şi fapte bune.

În acelaşi timp, Naşterea Domnului este o împlinire a graiului profeţilor: Astăzi S-a născut Cel
fărâde-nceput cum au spus proorocii. Sfântul Evanghelist Luca relatează faptul că Fecioara
Maria L-a născut pe Iisus în iesle, nemaifiind loc pentru Familia Sfântă în casele locuitorilor
Betleemului (Luca 2, 7), episod surprins în următoarele versuri: Aseară peânserate / Fecioara
Maria, În Betleem cetate / Călătorind sosea, Şi fiind obosită / Locaşul şi-l cerea, În Betleemul
mare / Nimeni nu o primea. Colindul Praznic luminos ne arată ura lui regelui Irod care căuta să
curme viaţa Pruncului Iisus: Dar Irod era că se tulbura de naşterea Sa / El Îl căuta voind morţii
a-L da, dar Pruncul Iisus din ţară S-a dus.

Din versurile unor colinde desprindem învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel
fără de început, născut din Tată fără de mamă mai înainte de veci şi din mamă fecioară fără de
tată, în timp, la plinirea vremii: Că Fiul dumnezeiesc al Tatălui Cel ceresc / S-a născut azi din
Fecioară voind pentru noi să moară. Hristos este Unul mărit în Treime
preaslăvit sau Deâmpărat mare şi tare / pe Dumnezeu Tatăl are şi pe Duhul dimpreună / Care
toate le lumină, prin acestea reliefând totodată Unimea şi Treimea. Hristos S-a născut din
Fecioara Maria şi prin zămislirea Duhului Sfânt: Că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfânt
Fecioara curată, dar în acelaşi timp El este Fiul Cel din vecie trimis de Tatăl nouă tuturor, ca să
crească şi să ne mântuiască, adică să experimenteze condiţia omului cu tot realismul ei, să
crească în sânul familiei, pentru a cunoaşte ce înseamnă iubirea părintească şi astfel să
mântuiască lumea din interiorul ei.

Adevărul Întrupării Domnului este evidenţiat în colindul Nouă azi ne-a răsărit, în care se arată
că Iisus a fost născut din Fecioara Maria în iesle, a fost alăptat de maica Sa, a fost înfăşat în
scutece şi culcat în iesle pentru a noastră mântuire, toate aceste acte evidenţiind chenoza sau
smerenia deplină a Fiului lui Dumnezeu, dar şi ostilitatea pe care a întâmpinat-o încă de la
naştere din partea oamenilor. Deşi smerit, Hristos este în acelaşi timp Om şi Dumnezeu, Împărat
al întregii făpturi. De aceea, magii şi păstorii de la iesle I s-au închinat ca unui mare Împărat.

Naşterea Cuvântului are o valoare pancosmică, deoarece la bucuria evenimentului sfânt participă
întreaga creaţie, cerul şi pământul, lumea văzută şi cea nevăzută, anume: îngerii, oamenii
(păstorii şi magii), steaua de la Răsărit, vietăţile necuvântătoare: Îngerii cântau, păstorii fluierau,
magii seânchinau, toţi se bucurau.

Scopul venirii Domnului în lume este mântuirea neamului omenesc şi a întregului cosmos,
deschiderea uşilor Împărăţiei cerurilor şi omorârea morţii şi biruinţa asupra vrăjmaşului
diavol: Raiul cel închis, azi iar s-a deschis / Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit / Şi strămoşii iară
prin Sfânta Fecioară, iar s-au înnoit. Dar înnoirea întregii creaţii s-a săvârşit prin jertfa Crucii.
De aceea, unele colinde exprimă şi adevărul venirii lui Hristos în trup pentru a Se jertfi. În
Întrupare este prezentă Taina Crucii Sale, dar şi înfierea omului prin Taina Sfântului Botez. În
unul din colinde se cântă: Preamăritul Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, / Ca să fie mântuire de la
blestem şi pieire, / Lerui Doamne, / Busuioc şi Cruce-n casă, / rămâi gazdă sănătoasă, /
Lerui Doamne.

În fiecare an, la 25 decembrie, Îl aşteptăm pe Hristos Domnul, aşa cum L-au aşteptat strămoşii
noştri, retrăind prin viersuirea colindelor bucuria celor care au fost martori ai Naşterii Sale.

Plugusorul, sinteza folclorica romaneasca.

Plugusorul este un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou.

Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o
colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea
painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un
brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta
simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor. Plugusorul se recita din casa-n
casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau
adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea
varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In
general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi
alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de
pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier,
cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in
care se desfasoara obiceiul. Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se
sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune
ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru
care se multumea. In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens
mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete
mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu
plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost
inlocuit de buhai. In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu
semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o
urare scurta prin Bucovina ("Sanatate! Anul Nou!"), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci.
Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: "Sa
traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-
ndestulata!". Cele dintâi consideraţii teoretice pe marginea Pluguşorului le datorăm lui G. Dem.
Teodorescu, după ce, in 1866, Alecsandri,intr-o notă a colectiei sale, că originea colindei, adica
urarea de Anul nou si de Craciun trebuie cautata in ,, calenda Anului nou al romanilor,,. In ceea
ce priveste originea plugusorului, Petru Caraman considera ca ea trebuie cautata in patrimoniul
cultural- folcloric al vechilor slavi, desi in paginile aceleiasi lucrari opineaya pentru originea
romana a colindatului, obiceiul acesta fiind preluat de slavi de la tracii romanizati din regiunile
in care s-a format poporul român. Denumirile obiceiului au fost inspirate fie de obiectul ritual in
jurul căria se desfasoara acesta (plugul, buhaiul), fie de functia fundamentala ce o indeplineaîn
acea vreme în viaţa colectivităţii populare (urarea),fie, in sfarsit ,de unul din elementele urării,
care concura la realizarea atmosferei specifice, plugăresti, a acestui obicei agrar prin
excelenţă(hăitul). Buhaiul, obiect ce insufleţeşte acest obicei, simbolizează mugetul taurului, se
leagă de un cult stravechi al acestui animal , cult raspandit la popoarele antice, la care il intalnim
intr-o seama de manifestari magico-religioase. Cat priveste clopotelul, clopotul, talanca, sunt
obiecte de sorginte arhaică având o raspandire universala. Sunetul clopotului, ca de altfel şi
zgomotele, vacarmul produse prin lovirea unor obiecte metalice, avea rostul să alunge spiritele
malefice sau să împiedice apropierea lor.O semnificatie similara clopotelului a avut în cultura
arhaica biciul, acesta având capacitatea să purifice lumea de spirite malefice atât la popoarele
europene, câtv şi la cele de pe alte continente.La români biciul este implicat atât în obiceiurile
calendaristice, îndeosebi în cele legate de schimbarea anului- inclusiv în jocurile cu masti- dar şi
în obiceiurile de primavară şi de vară, cât şi în cele familiale.In timp pocnetele de bici au fost
inlocuite în mare masură cu pocnete.

Jocul Caprei este un obicei străvechi, exponent peste veacuri al spiritualităţii populare şi care
face parte din tradiţiile româneşti de iarnă. Păstrat şi astăzi în majoritatea aşezărilor româneşti, el
cunoaşte cea mai complexă şi spectaculoasă formă de desfăşurare în satele din Moldova.
Obiceiul este definit de costumul de "Capră" dar şi de celelalte elemente specifice: obiecte de
recuzită, texte literare şi musicale, dans.

"Capra" este cunoscută în funcţie de zona etnografică sub nume diferite: "Bouriţă", "Turcă",
"Cerb", "Brezaie". Ea se compune din "clonţ" - cap lucrat din lemn, cu maxilarul inferior mobil
pentru a "clămpăni" şi "coarne" bogat împodobite cu oglinzi, mărgele, ciucuri coloraţi, panglici
multicolore, clopoţei, zurgălăi şi blană de capră sau de iepure. Trupul costumului este realizat
dintr-o ţesătură groasă de lână, cergă, covor sau blană de capră, care are rolul de a-l ascunde pe
cel care o poartă.

Ca desfăşurare obiceiul cunoaşte unele particularităţi de la o zonă la alta determinate de numărul

şi de funcţiile ceremoniale ale celor care alcătuiesc ceata. În Transilvania "turca" ("cerbul" sau
"bouriţa") este jucată de un fecior şi însoţită de "bloj" şi muzicant. În Muntenia, "brezaia"
reuneşte în ceată "moşoi şi moşicuţe" (3-4 personaje mascate) şi un flueraş. Cea mai amplă ceată
o are "Capra" moldovenească care a grupat în jurul nucleului principal de personaje, un număr
impresionant de "mascaţi" (35-40 de personaje). În această componenţă, cetele parcurg întreaga
aşezare sătească, din casă în casă, "Capra" fiind jucată pentru a aduce noroc şi belşug. În final
"Capra" este săgetată, adică omorâtă, la fel ca şi anul care se sfârşeşte şi îngropată simbolic. În
ziua de 2 ianuarie ea se dezgroapă, iar evenimentul este sărbătorit de feciorii colindători, printr-o
petrecere denumit "bulciugul turcii" la care sunt invitate fetele şi părinţii lor. În unele sate aveau .

Jocul caprei este intalnit in perioada sarbatorilor de iarna. Versurile si jocul fac trimitere la ideea
fertilizarii ca transformare cosmica. "Pe durata jocului, capra danseaza, consumand energii
vitale, moare si renaste, simbolizand regenerarea ritualica si continuitatea vietii" (Marcel Lutic,
etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei). Capra moare violent, prin lovire sau
impuscare si renaste simbolic. Capra este personificarea fertilitatii. Jocul caprei tine de la
Craciun pana la Anul Nou. In unele sate din Bucovina, intalnim mai multe capre sub forma unor
cete (Ostra), iar in alte zone ale tarii, capra este singura, in prezenta ciobanului, a unui mos si a
unei babe. Masca este alcatuita dintr-un cap de capra din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care
este tras cu o sfoara in timpul dansului. Cel mai importat in Jocul caprei este ca miscarile sa fie
realizate corect de la botul caprei, iar corpul sa fie purtat intr-o parte si in alta de la jumatate, sa
se onduleze. Miscarile trebuie sa formeze valuri. In Transilvania acest joc al caprei este cunoscut
sub denumirea de "Turca". Unul dintre colindatori poarta masca si prin dansuri si gesturi
transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul grupului, numit birau. Moartea si
invierea "turcii", vestesc gazdei "trecerea comunitatii in noul an sub semnul restabilirii ordinii
cosmice, cu alte cuvinte triumful vietii asupra mortii, a luminii asupra intunericului, a fertilitatii
si fecunditatii asupra sterilitatii, a binelui asupra raului” (profesorul etnograf Craciun Parasca).
Jocul caprei prezinta un scenariu al mortii si invierii rituale. Capra cade la pamant si trebuie sa
fie resuscitata, readusa la viata. Probabil originea este in vechi culte ale divinitatilor cu infatisari
animaliere care mor si renasc; asta se potriveste foarte bine si cu perioada anului in care timpul
vechi, imbatranit, uzat al anului este cel care renaste, creste soarele in fiecare zi odata cu
solstitiul (Serban Anghelescu, etnolog la Muzeul Taranului Roman din Capitala).

Jocul caprei - vresuri

Foaie verde si-o aluna
Buna ziua, ziua buna
Ia deschideti portile
Sa intre capritele
Ta, ta, ta, caprita, ta
Nu te da, nu te lasa
Ta, ta, ta, caprita, ta
Capra noastra-i cu margei
Cu cercei cu catifeli
Joaca vesel caprita
Toti is bucurosi de ea.
Ta, ta, ta, caprita, ta
Nu te da nu te lasa
Ta, ta, ta, caprita, ta
Si plecai si eu la targ
Pe caprita ca s-o vand
Si mergand pe drum, mergand
Aud din urma strigand:
Cumparatorul:
- De vanzare-i capra, bade?
Ciobanul:
- De vanzare!
Cumparatorul:
- Si cat vrei pe ea?
Ciobanul:
- 800 de lei!
Cumparatorul:
- E blanda, nu impunge?
Ciobanul:
- E blanda, nu impunge.
(capra il impunge pe cumparator)
Cumparatorul:
- Eu iti dau 400 de lei pe ea pentru ca impunge.
Ciobanul:
- De cat sa-mi dai 400 de lei pe ea, mai bine ii dau
un par in cap. (Si o loveste cu batul, iar capra cade si ramane nemiscata)
Alaiul:
- Valeu, capra noastra a murit!
Ta, ta, ta, caprita, ta
Te-o lovit vreo boala grea
Sau pe unde-i colindat
Veste rea tu ai aflat
Ciobanul:
- Baa! daa capra nu-i moarta si nu din palitura
a lesinat, ce din cele ce-o aflat.
Alaiul:
Scoala tu, caprita mea,
Faptele s-or indrepta
Si-acum haide sa plecam
Si-alte case colindam
Ta, ta, ta, caprita, ta
Nu te da nu te lasă
Ta, ta, ta, caprita, ta.

Umblatul cu Capra ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la
Viflaim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază
de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la
bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra este denumită ‘brezaia’. Obiceiul se
practică mai ales de Anul Nou. Capul caprei este confecţionat din lemn de mesteacăn cioplit în
forma cea mai apropiată de reprezentarea naturală, partea de jos a botului fiind lucrată într-un
lemn aparte prins cu un cui, astfel încât trăgându-se de sfoara cu care este prins, botul caprei să
poată clămpăni. În partea de sus a capului se fixează coarnele (căpriorii), alteori simple imitaţii
de lemn, capul fiind apoi completat cu urechi, ochi de mărgele, ţinte de alamă, totul pentru a reda
veridic simbolul pe care îl reprezintă. Capul astfel construit se fixează într-un suport alcătuit
dintr-un băţ de lungime variabilă în funcţie de înălţimea interpretului. Corpul caprei este format
dintr-un lăicer, lăsându-se loc liber pentru ca interpretul să poată vedea acţiunea pentru a se putea
integra jocului. Împodobirea caprei nu are îngrădiri, făcându-se în funcţie de fantezia şi
personalitatea fiecărui interpret. Lăicerul este împodobit cu fragmente de oglinzi, coarne cu
canafi de lână colorată, beteală, clopoţei. Fluieraşii interpretează jocul caprei, iar ciobanul,
având în mână o botă, dirijează jocul acestora adresându-le strigăturile: Pe munte cu florile/ Pasc
ciobanii caprele. Ţa ţa ţa Căpriţa ţa /La stânga şi la dreapta. Vine cerbul de la munte/ C-o steluţă-
n frunte. Frunza verde baraboi/ Hai să mergem înapoi. Bine-i şade caprei mele/ Cu cercei şi cu
mărgele. Asta-i capra năzdrăvană/ Cu laicer şi cu năframă. Frunza verde şi-un harbuz/ Ţine,
capra capul sus! Ş-apoi verde lemn sucit/ Jocul nostru s-o gătit. Strigăturile la acest joc variază şi
în funcţie de interpret. Urmează apoi un dialog între cioban şi negustor în legătură cu vinderea
unei capre. După jocul caprelor urmează travestiul urs, jucat cu dezinvoltură de ursar pe melodii
presărate cu numeroase strigături.

Jocul Ursului

Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de traditie
multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Referitor la aceste vechi obiceiuri, Mircea
Eliade sustine: "Asemenea ceremonii sunt inca populare in Balcani, in Romania mai ales, in
timpul celor 12 zile din Ajunul Craciunului, pana la Boboteaza. La origine, acestea erau
ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale
– cal, capra, urs (...)" Numarandu-se intre obiceiurile de iarna in intreg spatiul romanesc, dar mai
ales in Bucovina, Jocul Ursului se mai practica si astazi in foarte multe sate.

Cultul ursului  - atestat din cele mai vechi timpuri

Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai
vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca din paleolitic. Mai
mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in Scandinavia si in nordul al
Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezinta un
animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale pana in Alaska, il considerau
drept spirit al padurii, suprem stapan al energiilor cosmice, simbol al fecunditatii.
De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice si
mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene, pentru urs este utilizat in
limba greaca cuvantul "arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). In limba
latina –  "ursus”, in celta – "art” iar in sanscrita: "rksa”. In alte limbi de provenienta indo-
europeana sunt utilizate perifraze. In limba germana: "bjorn”, "bear”... pentru brun, de culoare
bruna. In slava, si in rusa: "medvedi”, "mancatorul de miere”.

Cultul ursului la geto-daci

Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar numele
Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor (zalmo=piele si olxis=urs).

Potrivit lui Romulus Vulcanescu, "numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu
al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atat in sensul
de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita in ritualurile si ceremoniile
ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic.”

La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii pamantului.
Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa Mare si Ursa Mica,
care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care regleaza
anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constaletiei sale,
Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre
urs si cele doua constelatii au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii
dupa moarte, in astre, tema intalnita mai ales in mitologia greaca.

In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare),

terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou nascut, daca era dat cu
grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriati
erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii, sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau
bolnaviciosi sa fie "botezati”, capatand numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si
mortii, ritualul fiind unul diferit de cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau
folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati
special pentru a face masaj cu picioarele).

La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din
1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste salbaticiuni incepeau sa se
imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre crescatorii de animale, dat fiind
faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale
domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta
printr-o abtinere totala de la activitatile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O
alta sarbatoare arhaica dedicata acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul
Mare ), cand in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de
munte ale Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin.

Jocul Ursului - obicei de Anul Nou

Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele
bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a
Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai
putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti,
Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului, in special la Sadova si la Fundu
Moldovei. 

Jocul cu masti de urs simbolizeaza moartea si reinvierea naturii. Mihai Coman, in Bestiarul
mitologic romanesc, afirma: “In colindul cu Ursul, animalul moare si invie, intr-o dramatizare
simbolica a mitului renasterii naturii/cosmos (…) Astfel, rostogolirea ursilor in cerc, batutul si
moartea ursului, apoi invierea miraculoasa ca si urcarea acestuia pe bata (toiag), redau in chip
metaforic succesiunea anotimpurilor care, candva, stateau sub semnul acestui animal, capabil sa
invinga iarna si sa vesteasca primavara. 

Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. Cea
mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a
realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea costumului din paie, se rasucesc
franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt
cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei.
Masca initiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea
vegetatiei, odata cu trecerea anotimpurilor.

In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata
metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda
fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana
de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.

Cetele de ursi pot fi independente dar, de regula, ele alcatuiesc un nucleu ceremonial in cadrul
grupurilor complexe de mascati (Malanca, Benzile, Partiile etc.) Ceata ursilor este condusa de un
capitan fiind compusa din: ursi, ursari, irozi, mascati si tobosari. Ursii sunt jucati de persoane
imbracate in blana de urs impodobita cu tinte, curele si canafi mari rosii.

Ursarii sunt cei care conduc ursii printr-un lant legat de capatul ciomegelor ce se prinde apoi de
capul ursului. Tobosarii dau ritmul jocului prin tobele gigantice prinse de trunchi pe care le bat
cu doua bete de lemn. Dupa executarea numerelor din timpul dansului, ursii se misca
independent, simuland viata lor libera in mijlocul naturii, se iau la tranta, fac tumbe, simuleaza
chiar atacul asupra persoanelor din asistenta.
Jocul Ursului - urare

Ursii de Anul Nou alunga demonii din case si ograzi si ureaza (ei si ursarii lor…) un an fericit –
colindul-uratura avand caracter augural si propitiatoriu.

                                                                             Merge roata pravalita.

Buna seara gospodari!                                   Na! Na! Na! Martine Na!
Venim cu ursul din deal,                                 Joaca, joaca, nu mai sta!
Daca bine si voiti                                              Foaie verde de bradut,
Ursul nostru sa-l primiti!                                 Ursul meu cu doi puiuti,
Na! Na! Na! Martine, na!                                  Foaie verde de dudau,
Nu te da, nu te muia,                                       Ursul meu de la Bacau
Ca pun mana pe nuia,                                    A venit la dumneavoastra
Si nuiaua-i de rachita,                                     Ca sa joace-o ursareasca
Hai, Martine, la pamant,                                  Na! Na! Na! Martine, na!
Si asculta-ma ce-ti cant!                                 Nu te da nu te muia!
Cand erai mai mititel                                      Joaca, joaca, ursule,
Erai tare frumusel,                                          Ca s-or coace murele,
Dar de cand ai crescut mare,                       Mai tare te-i ingrasa
Ma dai jos de pe picioare!                             Si prin case vei juca.
Na! Na! Na! Martine na!                                  Salta, salta tot mai sus,
Mai intoarce-te asa!                                        Ca si anul care-i dus!
Joaca, joaca, Mos Martine,                            Ia apleaca-te in jos,
Ca-ti dau miere de albine                             Sa saluti gazda frumos!
Joaca, joaca tropotit                                       Foaie verde de secara,
Ca tiganul la prasit!                                        Sa iesi ursule afara!
Ursul meu din Spania                                   Foaie verde de stejar
L-am adus cu sania!                                     Sanatate, gospodari!
Joaca, joaca, urs nebun,                             La anu’ si “La multi ani!”
Ca de nu-ti fac pielea scrum!

Dansul jienilor

Jianul este un locuitor din regiunea Jiului . Jienii joacă un dans popular românesc cu mișcare
vioaie, răspândit în jurul Sibiului și în nordul Olteniei. La început se numeau jieni, dar în
timpul ocupației austro-ungare au căpătat porecla de momârlani. Și așa le-a rămas numele. Sunt
mândri de el, chiar dacă le-a fost dat de „barabe”, adică venetici pentru cei neobișnuiți cu
regionalismele din această zonă a țării. În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, momârlan
este desemnat încă un „om prost, necioplit, bădăran”.(!!!) Și asta a și însemnat la început, dar
chiar și oamenii locului din Valea Jiului au uitat de mult de vechea denumire de jieni, care
desemna populația dintre Jii. Practic, austro-ungarii le-au spus „maratvanyi”, ceea ce înseamnă
„rămășiță, resturi”, dar dacă la început se supărau când cineva îi striga după „poreclă”, acum își
umflă pieptul cu mândrie când spun că sunt „momârlani”, urmașii direcți ai dacilor liberi.
Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroșani, două case autentice, vechi
de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiționale și obiectele patrimoniale, donate de familii
momârlănești, sunt expuse spre interesul turiștilor, dar și al localnicilor, momârlanii fiind un
subiect prea puțin abordat chiar și în zonă. 
II.2.OBICEIURI SI RITUALURI CE CUPRIND MARILE
EVENIMENTE DIN VIATA OMULUI :ORAŢIA DE NUNTĂ

Oratii de nunta

Nunta este o ceremonie religioasă și/sau civilă, în timpul căreia se sărbătorește începutul unei
căsătorii. În mod obișnuit, nunta este un ritual care se oficializează uniunea dintre două persoane
(în majoritatea țărilor lumii: de sexe diferite) în fața unei autorități civile sau/și religioase, urmată
de o petrecere.

Cel mai vesel, mai spectaculos ritual de familie este legat de căsătoria tinerilor, unde ei deja sînt
actorii de bază şi tot ei realizează rolurile principale, ca mire şi mireasă. Căsătoriile se încheiau
cînd nu era post, fiindcă în post nu se fac nunţi „că este păcat”. Perioada nunţilor este strîns
legată de activitatea agricolă, după ce se finisează lucrările de cîmp.

Ca şi la alte popoare, la moldoveni există credinţa că, fiecare cavaler sau domnişoară are ursitul
său sau norocul propriu (ursitul (a)) sa, predestinat de soartă. Se întîlnesc unele forme de ghicire
pentru a afla cine va fi ursitul. La fundamentul creării familiei stă dragostea şi înţelegerea.

Căsătoria a doi tineri cuprinde un ciclu de obiceiuri şi ritualuri: prenupţiale, nupţiale sau nunta
propriu-zisă şi postnupţiale. Deși, Moldova este o ţară mică, însă unele tradiţii legate de căsătorie
diferă de la o regiune la alta: felul de bucate, caracterul logodnei şi ritualul de luare a zestrei,
după numărul legătorilor de nuntă ş.a. În trecut la sate în partea de nord a țării nunta se
sărbătorea trei zile, în centrul Moldovei o nuntă se desfăşura o săptămînă după un anumit mod cu
multiple obiceiuri şi ritualuri. La sud mireasa pleacă la mire cu zestre încă de la logodnă, iar la
nord mireasa pleca la mire în ziua nunţii.

Ritualuri şi obiceiuri prenupţiale

Stărostia. Nunta tradiţională moldovenească începe cu obiceiul „Stărostie”, cînd mirele cu o

rudă mai în vîrstă se duc la părinţii miresei pentru a o cere în căsătorie. Există anumite formule
de cerere în căsătorie şi adresare către părinţii ei. Dacă părinţii miresei sînt de acord, după o
săptămînă sau două urmează logodna.

Logodna. Logodna se face, de obicei, la mireasă. La logodnă se înţeleg despre căsătoria

tinerilor, despre caracterul nunţii, fac propuneri despre nuni, despre numărul legătorilor pentru
oaspeţi, uneori şi despre zestre ş.a. În centrul şi nordul republicii la logodnă vin numai cîteva
familii, rude mai apropiate ale mirelui şi miresei, care sînt martorii înţelegerii. Se mai înţeleg de
ziua nunţii, muzică, bucate, locul unde va avea loc nunta şi cotele de participare ale oaspeţilor şi
contribuția părinţilor în organizarea nunții tinerilor.

Răspunsul. La cîteva zile sau o săptămînă după logodnă, acasă la mire are loc „răspunsul” (se
înţeleg definitiv – „se bea răspunsul”). La mire vin părinţii miresei cu cîteva persoane şi nunii,
daca sînt aleşi şi sînt de acord. Decizia de căsătorie a tinerilor este întărită prin dăruirea de colaci,
prosop şi baretură din partea părinţilor fetei.

Cele mai onorabile persoane la nuntă sînt mireasa cu mirele, dar și nunii sau „părinţii de
cununie”. A fi nănaşi de nuntă e o onoare și o cinste. Nunii „se prind de nănaşi” printr-un obicei
frumos, care constă în prezentarea de către părinţii mirelui sau a miresei a doi colaci cu un
prosop viitorilor nănaşi. Părinţii înmînează aceşti colaci poftindu-i să le fie nănaşi copiilor lor şi
ei trebuie să chibzuiască, dacă sînt în stare sau nu şi în dependenţă de posibilităţile lor ei pot
„primi” sau „respinge” colacii. De fapt, nu este bine să refuzi a cununa pe cineva, fiindcă e păcat
să-i îndepărtezi de la tine, deoarece cînd „îţi faci o pereche de fini” ei îţi devin ca nişte copii.

Dacă nunii sînt aleşi, ei pot fi prezenţi la logodnă şi „la băut răspunsul”, fiindcă ei au dreptul să-
şi spună părerea privitor cum ar trebui să fie nunta şi ce „daruri” ar fi dorit.

Cînd are loc „răspunsul” are loc înţelegerea definitivă despre ziua nunţii şi caracterul ei (mare
sau mică), despre legători şi zestre, despre mărimea contribuţiei părinţilor, darurile pentru nuni
ş.a.

Una dintre problemele mari ale pregătirilor pentru nuntă o alcătuia în trecut „zestrea”. Deseori
apăreau probleme, cînd se discuta volumul zestrei fetei şi a băiatului. În centrul Moldovei fetei i
se dau ca zestre: covoare, lăicere, prosoape, perne, oghealuri, ţoluri ş.a., o ladă de zestre
frumoasă, un sunduc pentru albituri, o veretcă de uscat grîne, o prostire de perete ş.a. În regiunea
Orheiului fetelor pînă nu demult le dădeau şi un poloboc cu vin, şi un poloboc nou, deoarece în
zona de centru creşte multă viţă-de-vie. Băieţilor în această zonă li se dădea: loc de casă,
materiale de construcţie, cal ş.a. Este interesant faptul că pretutindeni mamele pregătesc
feciorilor un lăicer, un ogheal şi o pernă, care le este aşternutul de pat în caz de zile nefericite. În
secolele precedente în familiile bogate la căsătorie obiectele mari şi scumpe se înscriau în „foaia
de zestre”.

În zona de centru a Moldovei, pînă la nuntă, sînt atestate și alte obiceiuri ca: „ziua cernutului”,
„croitul cămășii de soacră”, „lăutoarea miresei”, „bărbieritul mirelui” ş.a.

„Ziua cernutului” de obicei se făcea joi, fiindcă se consideră că e zi plină şi e bună de realizat
lucrări pentru familie. Se invita un băieţel şi o fetiţă, în sita împodobită cu fire roşii se pune faină
şi monede, copilaşii cern prima sită de faină, apoi îşi iau monedele pentru cernut. Apoi femeile
fac aluatul și coc colacii de nuni, de cuscri, colacul miresei şi al mirelui.

A rămas în istoria tradiţiilor populare obiceiul „croitul cămăşii de soacră”, cînd la mireasă venea
mama mirelui şi încă 1-2 femei şi se croia cămaşa soacrei mari, pe care mireasa trebuia pînă la
nuntă s-o brodeze. Fiece obicei conţinea elemente de glumă şi umor. Cămaşa se croia largă şi cu
gura îngustă „ca soacra să nu vorbească mult”.

Poftirea la nuntă. Este onorabil ca rudele apropiate să fie poftite la nuntă cu băutură de către
părinţii tinerilor sau de tinerii înșişi. Restul oaspeţilor sînt poftiţi de vorniceii de onoare legaţi cu
batistă sau prosop, călare pe cal şi cu o ploscă frumoasă de lemn cu băutură, special pentru
poftirea la nuntă.

În cazul cînd unul din tineri are un părinte decedat, se respectă tradiţia ca dimineaţă în ziua nunţii
să plece la cimitir pentru „a-l pofti” simbolic la nuntă. Acest gest ţine de o credinţă şi un cod de
legi etice de conduită şi respect al memoriei strămoşilor.

Nunta

Nunta la mireasă. În trecut, nunta propriu-zisă, pentru toată lumea, se făcea duminică şi dura 2-
3 zile. După tradiţie nunta începea, în prima jumătate a zilei, în casa miresei.

Îmbrăcarea miresei. La casa părinţilor, mai întîi mireasa este îmbrăcată – „îmbrăcarea miresei”
pentru nuntă (dacă mirele i-a adus de cu seară cadoul de nuntă – rochia, vălul miresei şi pantofii),
dacă nu – apoi aşteaptă venirea mirelui cu „pocloanele” (rochia, vălul miresei şi pantofii). Ea
este înconjurată de druşte şi femeia care se ocupă de gătirea miresei. Dacă pocloanele sînt aduse
în ziua nunţii, un bărbat va spune o oraţie respectivă la „pocloane”.

În trecut mireasa îi făcea cadou mirelui o cămaşă naţională brodată şi un brîu ţesut ales, aşezate
pe un colac, şi se făcea obiceiul „schimbul de pocloane”.

În timpul îmbrăcării druştele îi cîntă despre acest moment de căsătorie ca despre un pas spre
familie, care o va lipsi de libertate, de zîmbet, de copilărie şi va fi cu povara dorului de părinţi,
de fraţi şi surori etc.
La îmbrăcarea miresei prietenele, rudele îi cîntă de jale cîntecul miresei:
         „Taci mireasă, nu mai plînge, 
         Că la maica ta te-oi aduce,
         Cînd a face plopul mere, 
         Da răchită micşunele... ”

Iertăciunea miresei. Apoi în casă la mireasă are loc „iertăciunea miresei”, cînd ea se aşează în
genunchi în faţa părinţilor, îşi cere iertare dacă le-a greşit cîndva şi cere învoire pentru căsătorie,
îşi ia rămas bun de la casa părintească. Părinţii îi dau „blagoslovirea de a se căsători”. Iertăciunea
miresei poate avea loc şi împreună cu mirele, cînd acesta vine după mireasă.

În aceeaşi dimineaţă la mire de asemenea are loc ritualul „iertăciunii”, cînd mirele îşi cere iertare
de la părinţi şi primeşte „blagoslovirea” lor. „Iertăciunea” la mire se face la o masă pe care în 4
colţuri sînt puse cîte o jemnă şi cîte o mînă de grîu ca simbol de belşug pe viitor. Mirele sărută
fiecare colac şi de pe fiecare ia puţin grîu şi aruncă peste umăr, apoi se apropie de părinţi şi îşi
cere iertare şi blagoslovire.

Luarea miresei. Mirele cu ceata lui de băieţi cu muzică, cu vornicei şi druşte însemnaţi cu flori
(fetele) şi batiste (băieţii) pleacă să „ieie mireasa”. În unele sate mirele pleacă cu ceata lui mai
întîi la nănaşi, unde ei sînt puşi la masă, apoi toţi împreună pleacă la mireasă „să ieie mireasa”.

La poartă, mai întîi, are loc „schimbul de colaci” al miresei cu al mirelui, ultimul este ajuns şi se
rupe bucăţi. Toţi caută să obţină o bucăţică din el ca semn al fericirii.

La poarta casei miresei părinţii ei îi întîlnesc şi-i primesc cu vin şi cu un colac frumos împletit
care este ridicat sus de părinţii miresei. Are loc „trecerea pe sub colac”. Sînt trecuţi-primiţi
mirele şi invitaţii lui.

Mireasa îl întîlneşte pe mire, turnînd apă înaintea lui – simbolizînd fertilitate în toate. Apoi toţi
oaspeţii sînt aşezaţi la masă – „masa miresei”. Cînd se ridică de la masă, toţi se iau de mîini şi ies
la hora comună, la dansul miresei, unde ea cu mirele dansează primul dans înconjuraţi de hora
tineretului, a prietenilor. Apoi are loc „luarea zestrei” (dacă nu a fost luată după logodnă), care
de asemenea prezintă un ritual. Deasupra lăzii de zestre în unele sate (r-nul Soroca) tinerilor li se
pune o găină coaptă, ca tinerii s-o mănînce singuri, fără a se împărţi cu cineva. În casa miresei
mirele este rugat „să plătească” zestrea miresei şi are loc o „tîrguială” cu umor între mire şi
fratele, surorile sau verişorii miresei, care pun cuţitul în uşă şi „cer plată” pentru mireasă şi
zestre.

După o plată simbolică are loc „scoaterea zestrei” şi „dansul zestrei” însoțit de un cîntec special
– „hostropăţul”. Toate obiectele din zestre (covoare, perne, valuri de ţoluri, lada de zestre ş.a.)
sînt scoase de cavalerii mirelui, ridicate sus şi „jucate”. Este o cinste să ai o zestre bogată şi
frumoasă, fiindcă o vede lumea din sat, „cînd o scoate de la mireasă” şi cînd o aduce în casa
mirelui. Satul este acel indicator care a menţinut tradiţia, care a apreciat înalt hărnicia şi
măiestria fetelor, care a judecat lenevia şi o zestre de nimica.

La plecarea mirelui şi a miresei din casă, mama ei aruncă în urma lor cu grîu şi bomboane, ca
viaţa lor să fie îmbelşugată şi dulce, însă ce nu s-ar întîmpla mireasa nu trebuie să se uite în
urmă, „ca să nu se întoarcă acasă”. „Luarea miresei cu zestre” este un spectacol frumos aşteptat
de tot satul, toţi ies să vadă mirele şi mireasa, care cu muzică şi cu alaiul de nuntă, cu nănaşii
pleacă la oficiul stării civile, unde se oficializează căsătoria. Deseori înaintea tinerilor se toarnă
apă, ca simbol al fertilităţii şi mirele achită o plată. Apoi cortegiul de nuntă pleacă la mire, însă
părinţii miresei, rudele ei căsătorite nu pleacă cu ei, dar se adună la mireasă acasă şi vin după
amiază.

La cortegiul de nuntă erau folosiţi caii, pe care vorniceii de onoare vestesc lumea despre nuntă.
Mireasa şi mirele merg pe jos, iar dacă era departe casa mirelui puteau folosi o brişcă, iarna – o
sanie. Astăzi cortegiul nunţii se deplasează cu multe maşini împodobite cu panglici şi flori.

De rînd cu „luarea miresei” în mod tradiţional se întîlneşte şi o altă formă ca „furatul miresei”,
care se deosebeşte prin alte formule de înţelegere între cuscri şi caracterul nunţii.

Vadra. Obiceiul „Vadra” sau „Vulpea” se realizează în cazul, cînd mirele e din alt sat decît
mireasa şi cînd vine s-o ia, flăcăii din sat împiedică plecarea ei din sat, legînd ieşirea din sat cu
lanţuri, făcînd baricade şi cerînd o plată pentru mireasă. Ei pun în mijlocul drumului o ață şi cer
de la mire „vadra” sau „vulpea” în vin şi bani. Uneori mirele încearcă să ocolească drumul
central, însă ieşirile din sat sînt păzite, îndeosebi, dacă a fost o fată bună. Pentru ea se cere
vulpea, şi în aşa fel flăcăii îi fac cinste şi onoare.

Primirea miresei la mire. Părinţii mirelui aşteaptă „nunta”, adică alaiul care vine cu mirele şi
mireasa. Ei ţin în mîini un colac, prăjituri şi vin, dulceaţă sau miere de albine şi miez de nucă cu
care îi servesc pe tineri, apoi pe naşi şi ceilalţi oaspeţi. Nuntaşii – oaspeţii trec peste pragul porţii
sau casă „pe sub colac” – simbolul sacru al belşugului şi cinstei. Mama mirelui ia un prosop şi-l
aruncă peste mireasă şi mire şi-i „trage – primeşte în casă”. Apoi îi pune la masă cu bucate reci.

Nunta la mire. Cu venirea nuntaşilor împreună cu mireasa începe nunta la mire. Încep dansurile,
vine lumea din sat „la văzut”, „la prijit”. Toţi dansează pînă spre seară. Oaspeţii vin pe rînd sau
organizat, însă unul din punctele-cheie este „venirea nunilor”. Ei sînt întîlniţi în drum ceva mai
departe de casă, mirele cu mireasa le ies cu muzică înainte, îi servesc cu cinste şi toţi împreună
intră în ogradă. La fel sînt întîlniţi părinţii fetei cu neamurile ei. Cînd vin nunii şi neamurile
miresei se servește „prima masă de nuntă” cu bucate reci.

Nunta joacă pînă spre seară. Nu se zice „a face nuntă”, ci „a juca nunta”, astfel subliniindu-se că
nunta trebuie să fie veselă.
Masa tineretului. Pînă nu demult, după tradiţie, seara devreme avea loc „masa tineretului”, care
începea cu trecerea tinerilor cu luminările aprinse, spălatul mîinilor, datul mîinii” şi înmînarea de
cadouri de la tineretul din sat, apoi toţi erau serviţi cu bucatele pregătite de nuntă.

Ieşeau de la masă cu o horă mare, iar mirele cu mireasa dansau în centru. După ce dansau cîteva
dansuri tinerii plecau acasă, iar în acest timp la nuntă veneau invitaţii căsătoriţi. Rudele apropiate
veneau şi ziua „la văzut” cum merge nunta şi pentru a ajuta la pregătirea mesei. Venirea rudelor
căsătorite era originală. Fiecare familie venea cu o pereche de colaci acoperiţi cu un prosop
frumos şi o garafă cu vin. Colacii erau copţi de soţie, dar îi ducea bărbatul. Gospodina era
apreciată după faptul cum erau copţi colacii și cît de frumos era dantelat şi ţesut prosopul.

Pînă aproape de miezul nopţii toţi joacă şi aşteaptă „Masa mare”.

Masa mare. Acest ritual în cadrul nunţii este cel mai important, poţi lipsi la toate celelalte
ritualuri şi etape ale nunţii, dar „la masa mare” eşti dator să fii, dacă eşti invitat şi ai acceptat să
vii la nuntă.

Masa mare începe cu trecerea nunilor şi a tinerilor „la masa nunilor”, cu luminările aprinse, care
le înfing într-o pereche de colaci mari: colacul mirelui şi al miresei. Pe parcursul mesei mari toţi
servesc la masă şi urmăresc, cum se petrec ritualurile şi cum ard luminările, fiindcă astfel se
judecă despre viaţa tinerilor în viitor.

Spălarea mîinilor – este un ritual, care aminteşte şi demonstrează atitudinea faţă de igienă a
moldovenilor. Igiena locuinţei, a corpului, a mediului întotdeauna au fost foarte importante.
Ritualul „spălatul mîinilor” începe cu faptul că mirele toarnă apă pe mîinile nașilor, iar mireasa
le dăruieşte un ştergar de şters mîinile, apoi naşii toarnă pe mîini tinerilor şi le oferă un ştergar.
După aceasta începe masa mare dirijată de nănaşi, ajutați de staroste şi vorniceii de onoare.

Legătorile. Legătoarea cu atribute de ritual este un spectacol de mare importanţă. „Legătorile”

sînt cadourile care le fac părinţii miresei nunilor şi rudelor mirelui, pe care aducîndu-le la masă
„le joacă”, demonstrîndu-le. Dacă la alte popoare mirele trebuie să plătească „calîm” pentru o
fată de parcă „ar cumpăra-o” sau ar achita o anumită taxă pentru luarea a unor braţe de muncă,
apoi la moldoveni e invers, părinţii fetei trebuie să le ofere rudelor mirelui cadouri ca simbol al
înrudirii cu ei şi totodată să-şi menţină statutul social de om gospodar şi respectuos față de
tradiţii.

Nunii sînt legaţi-semnaţi cu 2-4 prosoape frumos brodate şi croşetate, care li se oferă jucîndu-le
pe 2 colaci mari – „colaci de nuni”. În afară de prosoape este primit să li se ofere nunilor un
cadou bun, de obicei covor şi copiilor lor tot „legători”, dar mai mici. Toate acestea se joacă de
rudele miresei şi vornicei. Apoi sînt legate rudele mirelui şi oamenii nănăşeilor: bărbaţii cu
prosop, iar femeile cu basma sau ţesătură.
Colacii de cuscri sau „încuscrirea”. La sfirşitul etapei de legare se realizează „schimbul colacilor
de cuscri”, care constă în oferirea reciprocă unul altuia a unei perechi de colaci acoperiţi cu
prosop decorativ şi cadouri – cuscrului cămaşă şi cuscrei ţesătură de rochie. Acestea trebuiau să
fie la fel dintr-o bucată şi de aceiaşi culoare. Acest moment este important prin faptul că ei devin
rude şi se vor numi „cuscri”.

„Darurile”. După aceasta începe „dăruirea”. Datul mînii se face prin batista de nuntă ca să fie
ocrotiţi tinerii. Mai întîi nănaşii oferă cadouri tinerilor, apoi părinţii mirelui apoi cei ai miresei,
apoi rudele mai apropiate şi după aceasta restul oaspeţilor. Fiecare se apropie de tineri, dă mîna
şi le urează cele bune.

Număratul banilor – toţi oaspeții servesc la masă, iar nunii şi tinerii se duc să „numere banii”,
apoi vin şi vestesc lumea cît au cîştigat tinerii şi le mulţumesc oamenilor pentru ajutor. Toţi se
aşează la masă şi se oferă cuvînt tuturor doritorilor. Rudele mirelui dansează luaţi de mînă în
jurul meselor pentru a le face chef oaspeţilor. Se servesc bucatele inclusiv și cele calde, iar în
total numărul lor ajunge şi trece de 30, numai reci fiind peste 15 feluri de mîncăruri. Masa mare
poate fi cu întreruperi, cu ieşire la Joc după bucatele reci, se dansează 1-2 ore, apoi se servește
masa caldă şi aici avem unele obiceiuri ce ţin de etică şi recunoştinţă.

„Se aduc găluştele” – bucătăresele aduc găluştele şi „chiuie”. Apoi urmează răsplătirea
bucătăreselor sub un dans special şi teatralizat, cînd ele aduc „găina nunului”. Se aduc toate
bucatele, iar spre sfîrşit acelea, care simbolic mărturisesc că „masa mare” e pe sfîrşite (prune
negre, babă, plachie), după care urmează ritualul „dezbrăcarea şi legătoarea miresei”.

Dezbrăcarea sau legătoarea miresei se realizează în mijlocul femeilor, care cîntă special un cîntec
despre faptul că ea e nevastă, nu-i cu fetele da cu nevestele etc.

Mirele şede pe un scaun, în braţe ţine o pernă, iar pe pernă şede mireasa. În acest timp nănaşa îi
scoate de pe cap coroniţa şi ghirlanda şi le pune unei druşte „ca să se mărite repede”. Scoate
floarea de pe pieptul mirelui şi-l prinde la pieptul unui flăcău. Acești doi tineri dansează, iar
nănaşa oferă cadouri tinerilor căsătoriţi: şorţ şi colţ de îmbrobodit, serviciu de masă, mirelui – o
cămaşă etc. Celelalte femei de asemenea oferă tinerilor cadouri şi pun bani la basmaua legată.
Apoi nuna îi serveşte pe cei prezenţi cu vin, şampanie şi tortă. Se mai zice „masa dulce” a
miresei. După tradiţie pentru această masă mireasa trebuia să aibă pregătite special o faţă de
masă de nuntă cu 6-12 şervete.

După aceasta, cam spre ziuă are loc „mulţumirea muzicanţilor”. La sfîrşitul nunţii are loc
„dăruirea cămaşei de soacră” pe care o îmbracă peste haine şi într-un mod hazliu îi fac replică ca
să nu vorbească mult.

Ducerea nunului acasă. Ducerea nunului acasă are loc a doua zi dimineaţă cu muzică şi veselie
pe drum. La nun acasă toţi nuntaşii sînt aşezaţi la „la masa nunului”. Şi astfel nunta începută în
prima zi se încheie abia a doua zi.
A doua seară după nuntă. A doua zi seara se adună iarăşi cei măi apropiaţi, care petrec o seară
umoristică şi veselă, se maschează şi înscenează o altă nuntă. Pentru această masă se găteşte
„zeamă”, plăcinte etc. În a doua seară căreia i se spune „...seara farfuriilor”, „benchet”, „cale”,
„la uncrop” femeile îi aduc miresei cadouri: veselă, cereale, ţesături – cine ce poate. În trecut se
aduceau caiere de lînă ca tînăra gospodină să aibă cu ce se ocupa pînă va avea materia primă
proprie.

Nunta moldovenească are un şir de obiceiuri postnupțiale, pe care majoritatea caută să le

respecte. Ele accentuează respectul faţă de nănaşi, care le devin ca și părinţii.

În continuare, la diferite sărbători noua familie are datoria de a-şi vizita şi ajuta nănaşii, de a se
sfătui cu ei în problemele importante.

Foaie verde de matasa,

De trei ori pe dupa masa,

Sa scoatem nunta din casa,

Sa ramana binele

Mireasa cu mirele.

Frunza verde de sacara,

Sa jucam hora afara!

Si iar verde de sulfina,

Sa jucam hora-n gradina!

Buna seara,Buna seara,

Se-nchina jupanul mire

Si jupaneasa mireasa

Cu pahar dulce

De la cruce,

Care cu mare cheltuiala s-aduce;

Si cu vin de Odobesti
Sa faci bine sa-l primesti;

Sa-l primesti si sa-l cinstesti

Si la punga sa gandesti,

La tineri sa daruiesti

Ce te-a-ndura Dumnezeu

Si nu ti-a pica prea greu.

Vreo suta de oi cu miei,

Vreo patru vaci cu vitei,

Cateva scroafe cu purcei!

Buna vremea,Buna vremea,

Socru mare, nanas mare

Vestit si tare!

Te-ajunge o voie buna,

S-o petrecem impreuna

Seara de mult a-nsara

Si noi pahar dulce

Inca n-am inchinat,

Pahara dulci,

De la cruci,

Ce cu multeZahanale le-aduci;

Vin de cel bun din Cotnari

De-a imblatMosu' dumitale cu salvari,

Sa bagi mana-n buzunari,

Sa scoti vreo cativa gritari,

De nu, baga si-n curea

CÂNTECUL FUNERAR, RITUAL DE ÎNMORMÂNTARE

Cântecul bradului şi Cântecul zorilor 

Misterul Marii treceri în concepţia ţăranului roman

Dintre manifestările populare tradiţionale, cele legate de moarte par a fi  printre cele mai
bine păstrate. În ceea ce priveşte tematica abordată, se comportă ca un canal ce ne face
legătura cu fondul de concepţii străvechi împreună cu  practicile aferente
constituite ca un “gest de supremă apărare a vieţii în faţa insondabilului”.
E l e   î n s o ţ e s c   a t â t   m o m e n t u l   d e s p ă r ţ i r i i   c e l o r   d r a g i   d e   c e l decedat cât şi pe cel
almarii treceri – din viaţă – a acestuia, având totodată un
car a c t e r   c e r e m o n i o s   ş i   “ s p e c t a c u l a r ”   î n   c o r t e g i u l   f u n e r a r .   P r o f u n d a
semnificaiţie pe care evenimentul morţii şi momentul marii treceri o are în
conştiinţa populară este detrminantă nu doar în ceea ce priveşte caracterul şi  proporţiile
acestor mainifestări, ci şi conţinutul lor.Explicaţia dată acestui fenomen, cât şi atitudinea, diferă
în funcţie de locul,timpul şi gradul de cultură al celor implicaţi; unele dintre aceste
manifestărireprezentând expresia mentalităţii şi a credinţelor populare tradiţionale legate
demoarte.Dincolo de această semnificaţie, despărţirea de cel decedat este un prilej
ded u r e r e   ş i   j a l e   a t â t   p e n t r u   f a m i l i e   c â t   ş i   p e n t r u   c o l e c t i v i t a t e .   P r i n   u r m a r e ,
manifestările însoţitoare reprezintă expresia nestăvilită a durerii pricinuite de moartea –
adeseori neaşteptată – a unei persoane apropiate, dragi.Mai mult decât oricare dintre
celelalte obiceiuri legate de momentele importante ale trecerii omului prin viaţă
(naştere, nuntă), cele legate de moarte multe tipuri de rituri, după cum urmeaza:

Rituri de trecere

- c a r e e s t e ş i c e l m a i p r e d o m i n a n t – c e r e p r e z i n t ă despărţirea celui mort de

comunitatea în care a trăit

Rituri ale trecerii postliminare

- de integrare în lumea morţilor.

Rituri apotropaice

- menite să apere comunitatea de relele pe care le-ar  putea pricinui decedatul prin revenirea
sa,mai ales sub formă de strigoi- ce apără mortul de toţi duşmanii ce i se pot i se pot ivi în cale,
atât cât ţine marea lui trecere până la locul destinat.Astfel, cântecele vocale din cadrul
repertoriului funebru se împart la rândul lor în:
cântece rituale, bocete şi versuri funebre

Cântecul ritual funebru

Până la C. Brăiloiu cântecele rituale au fost integrate în catgoria bocetelor sub

înrâurirea folcloristicii europene care semnalase numai această specie. În
fapt, cântecele rituale funebre se disting de bocete printr-o 
s e a m ă   d e caracteristici ce relevă valoarea şi unicitatea lor. De asemenea, cântecele rituale se
cântă numai în anumite momente ale “scenariului” funebru, îndeplinind o funcţie
riguroasă în cadrul riturilor de trecere fiind subordonate aproape în întregime
practicilor legate de cele trei etape principale:separarea de cei vii aşteptarea în cadrul trecerii
spre lumea morţilor integrarea în lumea acestora.

 C o n f o r m d a t i n i l o r c e a u r o l d e c u t u m e , c â n t e c e l e r i t u a l e f u n e b r e s u n t
executate întotdeauna numai în grup, de obicei în număr impar, doar de către
femei bune cunoscătoare a repertoriului,  oarecum semiprofesioniste. De
asemenea ele trebuie să fie cântăreţe experimentate deoarece cântecele funebre necesită
o cântare la intensitate maximă pleno-gutture.

 Tematica

Precum originea, şi tematica acestor cântece este străveche, precreştină

reflectând concepţii şi practici de mult depăşite care însă, pe alocuri, mai
dăinuiesc chiar dacă în forme estompate. Unele dintre ele îşi au rădăcinile înscenariile
pompelor funebre mediteraneene din antichitate, cum ar fi: gătirea merindei pentru
drumul cel lung al mortului, bradul-mireasă pentru tinerii necăsătoriţi, etc. Altele apar
sub forma unor reminiscenţe din practicile funebreautohtone precreştine, al căror ecou s-a păstrat
doar în aceste cântece – practicile dispărând fără urme: animalele călăuzitoare,
„psihopompe”, ca lupul, vulpea,vidra, şarpele, alături de bradul – punte a morţilor spre „ceea
lume”.Datorită practicii îndelungate, pe alocuri au apărut, oarecum
inevitabil, intruziuni creştine precum „Maica Domnului” care a preluat rolul de călăuză
a sufletelor, deţinut odinioară de enigmatica „maica bătrână” sau chiar
„zâna bătrână” după unele variante bănăţene.

Tema este subordonată actului ritual însoţitor, alcătu indu-se dintr-un comentariu

al acestuia sau/şi o descriere a unor cutume ce trebuiesc îndeplinite întocmai, abaterile
fiind fatale şi ireparabile; odată cu aceasta are menirea de a redeschide problematica
existenţei umane prin atmosfera creată ce predispune sufletele îndoliate. De asemenea,
în încercarea de a descifra marele mister se relevă o oarecare împăcare a sufletului popular
cu soarta sa atât de efemeră.Modificările de ordin tematic sunt impuse de natura
actului funebru,de categoria celui decedat, cântecul ritual
fiind în sine supraindividual,încomparaţie cu bocetul, care se “acomodează” întotdeauna în funcţi
e de necesităţi. Astfel, primeşte doar inserarea numelor  ş i   a p o i   e n u m e r a r e a categoriilor
de rudenie sau schimbările impuse de gen. De asemenea, prezintă un vădit caracter obiectiv,
lucru ce-i conferă un spectru larg de utilizare.Datorită utilizării îndelungate şi a trecerii prin
nenumărate interpretări, forma a devenit deosebit de lapidară, chiar osificată;
“versurile par a fi împietrite, inalterabile, ca cele sculptate pe sarcofage”.

Aspectul muzical

În ceea ce priveşte suportul muzical, se poate spune că este pe măsura realizării

textului poetic însoţitor. Astfel, melodiile sunt îndelung drămuite şi atent construite,
fiecare sunet să fiind încărcat de semnificaţii adânci.Nota caracteristică este
grandoarea ce încearecă să impresioneze până şi cosmosul.Deznădejdea ce intră în sfera
caracteristică a bocetului se subordonează şi ea
amploarei fastului astfel încât induce în mintea ascultătorului impresia demicime
şi efemeritate în faţa destinului uman. Acest fast e amplificat de pauzele lungi inserate în
textul muzical cu preponderenţă, reliefând astfel alternanţa  sunet – tăcere.

De asemenea de mare efect sunt sunetele lungi, voit tărăgănate de la sfârşitul strofei
muzicale. Aceste lungiri se pot constitui ca fiind de fapt„expresia coeziunii
umane împotriva morţii”,relevând forţa de solidaritate umană, de afirmare a
vieţii; o declaraţie a primatului vieţii în faţa morţii, cu intenţia restabilirii
echilibrului comunităţii văduvite prin decesul ivit.

Cântecul bradului se mai cântă încă la înmormântarea celor tineri
necăsătoriţi - iar pe alocuri şi la adulţi. În partea de sud, sud-est a Banatului, în nord-
vestul Olteniei, iar în Transilvania, în Haţeg, Ţinuturile Pădurenilor, Valea Mureşului,
între Deva şi Aiud şi în părţile învecinate ale munţilor Apuseni, este una dintre
cele mai desăvârşite creaţii ale poporului nostru, tematica fiind unitară pe întreg teritoriul de
răspândire.

Tematica

Textul epic, de dimensiuni ample, descrie în imagini simple, sobre şi totuşi de o mare frumuseţe,
întregul ceremonial căruia îi este integrat cântecul. Fiind în general integrat unor momente
distincte ale desfăşurării ceremonialului, cântecul are drept urmare, mai multe părţi

- prima parte, care se cânt ă pe drum şi apoi la împo dobirea bradului ,începe cu
întrebarea pe care o pun femeile când vin în întâmpinarea sa:

Bradule, bradule

Cin` ţi-a poruncit

De mi-ai coborât

De la loc pietros

În loc mlăştinos”

- într-o formă de monolog, bradul îşi ist oriseşte soarta sa tristă : el este minţit
când e tăiat, că va fi sădit într-o grădină, la o fântână lină (Transilvania),sau că va fi pus
tălpoaie sau căprior la casă (Oltenia), pe când el este sortit să se ofilească la căpătâiul tânărului/ei
cutare.

- în momentul pornirii spre cimitir, cântecul este reluat, prin Hunedoara, cu versurile:

“Voinice, voinice/

tinerel voinicu

Ce rând d-ai avutu

De tot ai mânatu, “

- intrarea în cimitir este marcată pe alocuri cu “Bucură-te ţintirime” – sau cimitire -,

iar aşezarea bradului la căpătâiul celui mort, cu partea de cântec numită în Oltenia
“a ţărânii”.

BOCETUL

Bocetul este o specie a liricii populare, cântată de obicei în versuri sau cu cuvinte improvizate,

pe o anumită melodie lamentată, care face parte din ritualul înmormântărilor. Prin bocet se
deplânge întotdeauna moartea cuiva. Bocetul are rădăcini vechi în cultura omenirii. În Biblie este
pomenit Iosef care ține "în cinstea tatălui său un bocet de șapte zile" (Geneza 50:10). Bocetele,
denumite și “vaieți” sau “cântici di moarti” se cântă pe o melodie uniformă, monotonă, întrerupte
de strigăte de durere și plânsete zgomotoase ale femeilor specializate în acest ritual sau ale
rudeniilor mortului. Ele se produceau numai în perioada imediat următoare morții, în cele trei
zile de priveghi (“paza mortului”), când mortul nu era lăsat niciodată singur, însoțind băuturile
(“pălincî”) și mâncărurile (“pitî cu clisî și cu brânzî”, “bolfoi”, “zamă di hiribi o di curechi”
ș.a.).De regulă, bocetele (sau „cântece morțăști”) sunt cântate de către „femei bocitoare”.Cele
mai sfâșietoare bocete sunt dedicate copiilor mici de către părinți, de copiii ramași orfani de mici
părintelui plecat dintre cei vii, părinților care-și pierd copiii tineri, sau a soților care-l pierd pe cel
drag (sot, soție) și lasă pe soțul supravețuitor cu grijile casei și grija creșterii copiilor mici.
Ultimul act trist din viaţa omului se încheie cu moartea şi înmormântarea, de la care relatăm
câteva obiceiuri, ritualuri şi superstiţii :
– Dacă muribundul se chinuie prea mult, nu se primesc în casă persoane de care i-a fost „silă” în
viaţă.
– Cât se ține mortul pe masă, i se leagă picioarele, iar când îl așează în sicriu i se scoate ața de
legătură (e bună de leac pentru scandalagii).
– Din făina în care stau înfipte luminările la mort, se face mămăligă pentru bețivi, spre lecuirea
năravului.
– Oglinzile, din odaia unde se află mortul, se acopăr cu negru.
– Ferestrele se țin închise.

-Celor cărora le amorțesc mâinele li se strânge mâna cu cea a mortului.

Dăm și un bocit rostit când se trag clopotele :
„Auzi cum trage clopotul, / El nu trage de sărbătoare / Trage pentru drumul d-tale. / Nu te duce
pe ista drum, / Că cine s-o dus, n-o mai vinit, Acolo a putrezit./ Nu te duce și mata / Că-napoi nu
te-or lua / Că ace casă-i tare urâtă, / În bătaia vântului, / În fundul pământului, / Nici cu var nu-i
văruită,/ Numai di hârleț cioplită, Cu pământ acoperită / Și pământu-i cu lopată,  Să nu mai ieși
niciodată. /  Că n-ari uşă umblătoare / Să mai ieşi la sfîntul soare, / Să mai ieşi să te soreşti / Şi cu
neamuri să grăieşti”.

Cândva erau bocitoare anume, acum bocesc rudele, în versuri sau proză. Iată câteva bocete,
găsite prin lucrări de etnografie și folclor din perioada interbelică.

Dar vai și vai lele vai,

Rogu-te cui te-ai ruga

Rogă-te de clopotar

Să tragă clopotele tare

Să mergă rasunetul mare,

Pân-la fiica Domniei tale

Despletescă cosița

Ca să-ți plângă moartea!

Dragii mamei copilași

Haideți voi fără sălaș,

Să vă sărut pe obraz

C-amu iată să vă las.

Toți oamenii merg în rând

Numai dumneata în pământ

Toți oamenii merg în pas

Numa dumneta în sălaș (mormânt n.n)

Unde mergi Dumneata acu,

Unde nu cântă cucu,

Nici nu ară cu plugu,

Nici  ară, nici cară,

Nici seamănă grâu de vară.

 
Rămas bun a mea soție

Dumnezeu să te mângâie,

Crengușă de viorea

Rămas bun soția mea

Rămas bun soție dragă

Fă bine de mă dezleagă

Tot în ziua de Rusale

C-atunci îi ziua mai mare

Și-n ziua de Sânziene,

Că eu merg cu multă jele.

Tot în ziua de Ispas

C-amu mă duc și vă las.

Ia-ți soție voie bună

de la apă, de la pod

și de la norodul tot

de la apă, de la vale,

de la soțul dumitale.
*

Dragii mei preoți cinstiți,

faceți bine, îngăduiți

nu mă duceți așa tare

că-i destul ziua de mare

ca să-mi pot lua iertare

de la mic și de la mare.

La poartă de țintirim

Acolo ne despărțim

Și altu nu ne întâlnim

Pân-la ușa de județ (judecată n.n.)

Atunci ne-o întâlni cu toți

Nici atunci nu ne-om cunoaște

Numai pe vorbele noastre

La ziua de judecată

Atunci s-o întâlni lumea toată.

 
II.3.OBICEIURI AGRARE ÎN TRADIŢIA POPULARĂ:PAPARUDA, CALOIANUL,
DRĂGAICA

PAPARUDA

Paparuda (Păpăluga) este o veche divinitate locală din mitologia românească, probabil

preromană, a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă și redusă cu timpul
la o schemă de ritual. Într-o variantă caracteristică a folclorului, în care este conservat mitul
Paparudei, invocația magică e adresată direct Paparudei ca unei zeițe: "Paparudă, rudă/ vino de te
udă/ ca să cadă ploile/ cu gălețile,/ paparudele/ să dea porumburile/ cât gardurile".Ritualul, având
o dată tradițională fixă (marți în a treia săptămână post-pascală, dar și ori de câte ori e secetă
prelungită, în iunie și iulie), este magic, aparținând tipologiei cultelor agrare și cu totul deosebit
de vrăjile practicate de cărămidari și solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de
secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste
simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Uneori e o
singură Paparudă - o figurantă sub zece ani:

„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o
copilă mai mică de 10 ani cu o camașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte
copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au
obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: Papalugo,
suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, graul,
meiul și altele!" Paparuda este denumirea cea mai răspândită a ritului magic de provocarea a
ploii, practicat pe timp de secetă. Jocul este practicat în a treia joi după Rusalii; poate însă avea
loc și în orice zi de vară, după o secetă prelungită. Este jucat de fete tinere, mai rar și de băieți,
sub 14 ani. Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care cel puțin una-două
trebuie să fie mascate. Acestea sunt dezbrăcate și apoi înfășurate în frunze si ghirlande de boz
(brusture, fag, stejar, alun). Gluga de boz era legată deasupra capului cu cotoarele în sus și
acoperea tot corpul ca un con de verdeață. Rămurelele erau împestrițate cu panglici roșii, cu
salbe de firfirici. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un
cântec ritual, bătând din palme, iar paparuda joacă un dans săltăreț. Paparuda invocă
onomatopeic ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor
improvizate din tigăi, dar mai ales prin ritmul si conținutul textului magic:

„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata; / cu ciubărul –bărul / peste
tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă
șiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât
porumbele. / Hai, ploiță, hai!”

În timpul jocului sau după terminarea lui este obligatorie udarea cu apă a paparudei, ori a
întregului alai. Pentru dansul lor sunt răsplătiți prin daruri rituale ce semnifică abundența și
belșugul: ouă, mălai, grâu, caș, lapte, colaci, fructe, bani, etc., uneori și haine vechi ceea ce leagă
obiceiul de cultul morților.

După ce au terminat cu mersul prin sat, paparudele merg la o apă curgătoare, aprind paie pe apă,
apoi își aruncă pe apă și veșmintele din frunze. Pe lângă forma românească, Paparudă, și
cea aromână, Pirpiruna, este înregistrată forma bulgară Perperuda (obicei bulgar în timp de
secetă) și, totodată, se găsesc consemnate, dialectal, formele sârbo-
croate Perperuna, Perepuna, Peperuna și slavonul prporuše. Cu privire la etimologia formelor
bulgare și sârbo-croate, Gieysztor înclină să explice cuvântul ca derivat din teonimul (nomen
dei) Perun, în opinia sa, peperudele fiind "cu siguranță" (zapewne) "tovarășele lui
Perun".Ovsec, pe de altă parte, avanseaza ipoteza că ar putea fi explicate
prin latinul papilio, italianul parpaglione, "fluture cap-de-mort". Georgieva, deși nu respinge
ferm explicația prin teonimul Perun, admite că forma bulgară ar putea fi un relict preslav, tracic,
dintr-o rădăcină per-. În limbile slave Sorin Paliga întărește ipoteza relictului tracic, considerând
că "acesta pare a fi drumul unei explicații plauzibile"și comparând formele menționate anterior
cu numele personal trac Paparion, considerat înrudit (prin reduplicare) cu teonimul trac Papas,
teonim amintit și de Decev drept "epitet al lui Zeus  și al lui Attis (divinitate tracă)" . Astfel,
sensul străvechi al cuvântului nu poate fi reconstituit. Cu toate acestea, Paliga este de părere că
atestarea unui antroponim tracic înrudit cu un epitet din sfera mitologicului arată că
formele Peperuda, Paparuda (cu unele variante dialectale) trebuie explicate, mai degraba, ca
relict tracic, nu ca derivat din nomen dei Perun. Pe lânga atestarea formei trace Paparion, un alt
argument în favoarea ipotezei originii tracice este și raspândirea formelor doar la slavii de sud și
în română, respectiv în areale cu o importantă influență tracă ori traco-dacă. Cultul
zeiței Dodola în mitologia sud-slavă arată multe aspecte similare cu păpăruda. În riturile se
participau fete tinere de 12-16 de ani ("dodolitsy") înpodobite cu flori. Are legături nordice (vezi
și pe Ярило sau pe Кострубоньки sau pe чучела Масленицы din mitologia est-slavă). Ipoteza
originii tracice este bazată numai de o etimologie ipotetică și nu de răspândirea riturilor
asemănătoare. De luat în considerare este și înrudirea termenului cu cuvântul "rudar" (slava
"ruda") postpus termenului "papa" (tata)(tatăl aducător de ploaie). Nuditatea Paparudei e menită
sa evoce puritatea genuină a naturii însuflețite, gata de a fi fecundată (Glia de către Cer, prin
mijlocirea spermei cerești - ploaia). Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând
la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare bine-cunoscută în istoria religiilor.
Paparuda reprezinta denumirea cea mai raspandita a ritului magic de "provocare a ploilor
aducatoare de belsug", practicat pe timp de seceta, si ocupa un loc distinct intre obiceiurile agrare
in desfasurarea carora apa joaca un rol de prim ordin.
Descrisa mai intai de Dimitrie Cantemir, in Descriptio Moldaviae, ea a fost inregistrata mai ales
incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, asadar dupa un secol si jumatate de la prima
ei atestare la noi. Paparuda a fost atestata in toate provinciile tarii noastre, exceptie facand
Bucovina si Maramuresul. Ea apare si la romanii din Banatul iugoslav si la cei din Ungaria,
precum si in toata Moldova.Dupa cum apare in descrierea facuta de Cantemir, in spatiul sud-est
european, inclusiv la romani, forma initiala a fost practicata de copii, dintre care o fata aflata la
varsta puritatii rituale indeplinea rolul principal. Toate celelalte forme, in care alaiul cuprinde si
persoane ce au depasit conditia puritatii rituale sau cele al caror protagonist principal este de sex
masculin sunt ulterioare sau degradate (in special cele practicate de tigani si care anunta de altfel
din timp disparitia iminenta a obiceiului) sau forme contaminate cu elemente apartinatoare altor
obiceiuri, rituri si practici populare.
Paparuda este, la origine, o straveche creatie mitica ce imbina in continutul ei elemente magice si
religioase, si ea nu poate fi confundata cu acele "rituri marunte contra secetei". De pilda,
dezlegarea ploii "cu toporul", "cu trei lacate pe care le incuie mereu si le descuie in apa", "cu un
bat de alun cu care s-a scos o broasca din gura unui sarpe" etc. Vrajile acestea, cu radacini in
preistorie, au fost intalnite atat la popoarele europene civilizate, cat si la triburile inapoiate din
Africa, si sunt foarte interesante, dar nu pot fi confundate cu obiceiul nostru. Asemenea
Caloianului, Sangeorzului si Dragaicei, Paparuda a fost la origine un rit de etapa, care se oficia la
data fixa. Cat priveste data la care avea loc aceasta, parerile specialistilor sunt foarte diferite; mai
frecvent apare a treia joi dupa Pasti, dar, alaturi de aceasta apare si prima si a patra, a cincea si
chiar a noua joi dupa Pasti. Faptul nu ne surprinde daca avem in vedere ca, pe langa schimbarile
pe care le-a suferit calendarul oficial in cursul timpului, insasi data la care cade sarbatoarea
Pastelui variaza de la un an la altul, cu diferente ce ajung pana la patru-cinci saptamani. Avem
de-a face cu o manifestare de magie publica si colectiva, si anume cu o magie prin analogie,
pornind de la principiul, intalnit in mentalitatea arhaica, conform caruia imitarea ploii era
suficienta pentru producerea ei. Prin Oltenia, in drumul ei de-a lungul satului, protagonista
obiceiului se straduia sa stropeasca cu apa mai cu seama femeile insarcinate. Prin Hunedoara
protagonista purta uneori cu ea o cruce din cimitir, care se arunca apoi pe apa. Paparuda
reprezenta o zeitate, de vreme ce in calendarul popular i s-a consacrat o zi anumita asemenea
sfintilor: "ziua de Paparuda”, care e "o zi sfanta", in care, ca si in celelalte sarbatori, nu se lucra.
Ca personaj sfant ea aparea sub urmatoarele nume: "o sfanta care diriguieste ploile","un sfant
diriguitor al ploilor", "zeita ploilor", "datatoarea de ploaie", sau "o femeie care umbla cu ploile".
Drept dovada in acest sens stau unele din formulele de invocatie prezente in cantecul Paparudei:
"Paparuda, ruda / Vino de ne uda", "Paparuda, Paparuda / Sai in sus si sai in jos, / Sai in sus ca
norii / Si dezleaga ploili" sau "si descuie ploile" sau "Sparge norii", "urneste norii" sau "Die
papadie / Spune-i ploii ca sa vie" etc.
Paparuda prezinta asemanari si cu alte obiceiuri, cum sunt colindatul, Calusul. Ca si in cazul
acestora, alaiul colinda pe ulitele satului, oprindu-se in fata tuturor gospodariilor si intrind chiar
in curtile acestora, dupa ce uneori se cerea permisiunea gazdei. Se credea, ca si in cazul
colindatului si Calusului ca "la casa la care vor merge ele [paparudele] ii va merge bine in acel
an, iar la care nu, ii va merge rau". Paparudele primeau daruri, asemenea colindatorilor, intre
care oua, ca si in obiceiul Sangeorzul. Uneori darurile erau cerute prin insusi textul poetic, ca si
in cazul colindelor: "S-o olcuta noua, / Da-ne, nana, noua", (Bihor), "C-o galeata noua, / C-o
mana de oua" (Harghita) sau "Babaluga! / Doua oaua / Si-o placinta / S-on tier de carne fripta"
(Campia Transilvaniei). Ca si in colinde, in incheierea desfasurarii obiceiului se exprimau urari:
"Stapana sa traiasca, / Sa le stapaneasca! (Oltenia, Muntenia), "Ce-i in casa sa traiasca, / Ce-i
afara izvorasca" (Oltenia). 

CALOIANUL

Caloianul (în greacă kalos = „frumos” și Iani = „Ioan”), este o datină însoțită de cântec, care

sărbătorea la origine mitul zeului naturii (simbol al vegetației care moare și învie). Oamenii
bisericii, pentru a elimina zeul păgân, l-au asimilat cu Ioan Botezătorul, astfel că data caloianului
a fost fixată în proximitatea solstițiului de vară (24 iunie). Obiceiul este practicat de copii, într-o
zi fixă (a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii) sau, mai târziu, în orice zi
secetoasă[1]. Obiceiul are o terminologie populară bogată („Iene”, „Scaloian”, „Ududoi”,
„Murmuliță de ploiță”, „Tatăl soarelui” etc.) și este cunoscut numai în sudul României,
în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei, unde seceta era mai frecventă. Caloianul este
o păpușă sau sub forma unui idol, confecționat din lut sau alte materiale, împodobit cu flori și
îngropat în cadrul unui ceremonial tradițional (bocire, pomană, masă etc.). Ca număr se pot face
de la unul până la nouă exemplare. După trei zile „Caloianul” era dezgropat, adus în sat și bocit
din nou, pe tot drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat să
plutească (pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie fetele se adunau la casa uneia
dintre ele pentru a face „ghizmanul” (o plăcintă) și alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi și
pe ceilalți săteni, pentru a se ospăta din pomana caloianului. Adesea, cu această ocazie se cânta
din fluier și cimpoi, făcându-se horă și joc, până seara târziu. Textul poetic este o invocație
pentru ploaie și urare de belșug, se cântă pe o melopee cu ambitus redus, cu profil ascendent, în
valori ritmice egale. Ene-Ene, Caloiene,/ Ia cerului torţile/ Şi deschide porţile/ Şi porneşte
ploile,/ Curgă ca şuvoile,/ Umple-se pâraiele/ printre toate văile,/ Umple-se fântânile,/ Să răsară
grânele,/ Florile, verdeţele,/ Să crească fânaţele/ Să-s-adape vitele,/ Fie multe pitele”.  Caloianul
opreşte şi aduce ploaia. Este invocat prin confecţionarea unei figurine antropomorfe din lut sau
lemn, împodobită cu coji de ouă roşii în Dobrogea sau cu elemente vegetale, în celelalte zone în
care a fost atestat. Acest substitut al zeităţii invocate este supus unui adevărat ceremonial de
înmormântare. Este aşezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret (la răscruce de
drumuri ori pe mal de râu), pentru ca după câteva zile să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest
violent şi dat pe apă. 

Dacă este secetă, este sacrificat “Tatăl Soarelui”, iar dacă este pericol de inundaţii, se sacrifică
“Moaşa/Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăţ numit “pomana caloienilor”. “Iene,
Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ţi-am dat,/ Apă multă şi vin mult/ Să dea
Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”
Este interesant faptul că din “cortegiul funerar” fac parte numai fetiţe şi femei gravide iar, în
unele părţi, una dintre ele se îmbracă în mireasă. Acest lucru confirmă faptul că la origine
Caloianul a fost un ritual de iniţiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior
sărbătoarea romană de primăvară, Robigalia, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-
un ritual al aducerii/ alungării ploilor.  De altfel, mai multe studii etnologice comparate
demonstrează că, iniţial, Caloianul şi Paparudele s-au numărat printre ritualurile de iniţiere
pentru tinerele fete, transformându-se în timp în ceremoniale agrare de primăvară, situate în
Calendarul Popular în cea de-a treia săptămână de după Paşti. Sol trimis la divinitatea
pluviometrică pentru a o invoca să dezlege sau să lege ploile, substituit de o păpuşă confecţionată
din lut, cârpe, paie sau crenguţă de lemn îmbrăcată cu hăinuţe din cârpe.Caloianul poartă o
bogată sinonimie locală şi zonală feminină (Ploaia, Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Maica
Călătoarea, Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, Seceta, Mama Secetei) şi mai rar masculină
(Scaloian, Tatăl Soarelui, Sfântul Soare, Sântilie). În unele cete de Caloieni, mesagerii perechi,
Caloian şi Caloiana sau Mama Ploii şi Tatăl Soarelui sunt expediaţi la divinitate printr-un rit
funerar (înhumare sau scufundare în apă), cu mesaje diferite: Ea să aducă, El să oprească ploile
pe Pământ. Din informaţiile etnografice şi textele „cântate“ (bocite) de cortegiul funerar în
timpul înmormântării rezultă că „mortul“ este un copil dispărut în condiţii necunoscute, găsit de
mama sa, după îndelungate căutări, prin vâlcele, colnice, păduri, , grădină, curtea casei sau la
„Fântâna Mare“, probabil înecat. Acest suflet neprihănit este iniţiat şi trimis la divinitate în
secvenţa centrală a ceremonialului (Înmormântarea Caloianului), prin rituri funerare preistorice:
distrugerea violentă a corpului şi abandonarea lui pe pământ sau aruncarea în apă, incinerarea,
înhumarea, scufundatul sau „datul“ pe apă. Frecvent, aceeaşi păpuşă este supusă biritualului
funerar: înhumarea urmată de înviere (dezgroparea ei după trei zile), distrugerea violentă,
abandonarea în apă sau „dată“ pe o apă curgătoare. Când apar două păpuşi, una pentru ploaie şi
alta pentru secetă, sunt supuse, de obicei, la câte un singur rit funerar. În Ialomiţa se păstrează
data fixă în a treia săptămână după Paşti, marţi sau joi şi are anumite caracteristici: naşterea
presupune formarea cetei de copii, confecţionarea păpuşii din lut (cârpe, paie, crenguţe îmbrăcate
în cârpe); moartea – năpraznică, departe de casă, căutarea şi găsirea copilului mort de către
mama sa, înmormântarea într-un loc secret (lanul de grâu, crucile şi răscrucile de hotar, malul
apei); învierea – dezgroparea după trei zile, scufundarea în apă (curgătoare sau fântâni), ospăţul
funerar (hora). Legenda spune că „mortul“ este un copil dispărut în condiţii necunoscute, căutat
de mama sa şi găsit probabil înecat. Acest suflet neprihănit este iniţiat (înmormântarea sau
distrugerea corpului, abandonarea pe pământ sau aruncarea în apă) şi trimis la divinitate cu mesaj
precis.

DRĂGAICA

Drăgaica este un ritual de origine agrară, practicat la 24 iunie prin Muntenia, Moldova și Oltenia,

în preajma solstițiului de vară. Ritualul vizează prosperitatea și protecția culturilor, mai ales de
cereale. Această sărbătoare coincide cu sărbătoarea creștină a Nașterii Sf. Ioan Botezătorul.
Tradiția cere ca în această zi nimeni să nu lucreze pentru că în această zi este cap de vară, iar
Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. Drăgaica se sărbătorește printr-un dans făcut de un
grup de 5-10 fete din care una este aleasă, ca Drăgaică. Ea este îmbrăcată ca o mireasă și
împodobită cu spice de grâu, în timp ce fetele celelalte se îmbracă în alb, poartă un val pe față în
care sunt prinse flori de sânziene, iar în mână țin o coasă. Odată constituit, alaiul Drăgaicei
pornește prin sat și pe ogoare. La popasuri, în special la răscruci, fetele se așază în cerc, cântând
și executând un dans săltat ale cărui mișcări desenează o cruce. Se spune că Drăgaica face ca
fructele să se coacă mai repede, ferindu-le de stricăciuni și putrezire. În alte părți această
sărbătoare are denumirea de Sânziene, dar și mai multe semnificații. De asemenea, drăgaica
poate desemna și floarea galbenă denumită științific Galium verum, sau sânziană, care de obicei
înflorește în perioada ritualului. Dacă florile nu sunt înflorite, este semn rău, înseamnă că ceva a
încurcat desfășurarea anului, sau că oamenii au supărat sânzienele. Desi sunt asociate sarbatorii
crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de
la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata
probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui
Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe. In credinta
populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale
soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca
in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele)
sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui. Megalitii din Muntii Calimani pe
care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest
sens.Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24
iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc
animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele
oamenilor.Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele,
Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu
"lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod
si florile fara de leac.In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de
divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie.In dimineata de Sanziene inainte de
rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de Sanziene pe care le impleteau in coronite si le
aruncau pe acoperisul caselor. Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita
ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita aluneca spre marginea
acoperisului sau cadea de pe acoperis.Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub
perna, in noaptea premergatoare sarbatoarii, in credinta ca isi vor visa ursitul. In unele zone
fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri
curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care
incepea. Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de
Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre
rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumite animale, sau puf / pene de la
pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea. Florile culese in ziua de Sanziene
prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau
pastrate, apoi, pentru diverse practici magice. Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul
verii, era considerata si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. Tot acum se faceau
previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se
determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna. Sarbatoarea Sanzienelor mai
este cunoscuta in popor si sub denumirea de Amutitul Cucului. Se crede ca daca cucul inceteaza
sa cante inainte de Sanziene, inseamna ca vara va fi secetoasa. Pentru a fi sanatosi si avea spor in
munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de
cicoare.Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba
mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se
umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul
Soarelui. Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante
puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor. In unele sate din sud-vestul
Bucovinei, putea fi intalnit, cu ani in urma, obiceiul "boului instrutat". In cadrul ceremonialului,
masca taurina murea si renastea simbolic la acest inceput de timp calendaristic.Pentru pomenirea
mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte. De Sanziene au loc
balciuri si iarmaroace. Acestea erau in trecut un bun prilej pentru intalnirea tinerilor in vederea
casatoriei. Printre cele mai renumite targuri se numara cele de la Buzau, Focsani, Campulung
Muscel, Buda, din judetul Vrancea, Ipatesti, judetul Olt, Pitesti, Carbunesti, judetul Olt,
Giurgeni, judetul Ialomita, Brosteni, judetul Mehedinti) si, cel mai cunoscut, Targul de Fete de
pe Muntele Gaina.

II. 5 LITERATURA AFORISTICĂ ŞI ENIGMATICĂ

Termenul de folclor a fost propus în 1846 de către W.S Tomas, pentru a înlocui „antichităţi
populare”, întrebuinţată pană atunci. „Cuvant compus de origine saxonă”, în opinia
inventatorului său , aceasta semnifică „ansamblul cunoştinţelor populare” (the Lore of the
People), ansamblu constituit din credinţe, obiceiuri , superstiţii, tradiţii, ritualuri. Adoptat foarte
repede în Anglia, termenul de folclor a avut nevoie de mai mult timp pentru a se impune în
Franţa.

Prin folclor se intelege si totalitatea productiilor artistice de cunoastere colectiva a realitatii.

Conceptul de folclor include totalitatea culturii spirituale a taranimii, obiectivata mai intai in
poezia, muzica, dansul, obiceiul si arta populara.

Etnomorala

Statutul binelui îl repetă punct cu punct pe cel al adevărului. Ca observaţie generală, nici
adevărului, nici binelui nu li s-au consacrat definiții speciale. Singura împrejurare memorabilă în
care este adusă în discuţie definirea adevărului se află în Noul Testament, momentul întâlnirii
dintre Pilat şi Iisus; un ignorant, deşi cu bune intenţii, şi un atoateştiutor. Deci I-a zis Pilat:
„aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am
nascut şi pentru aceasta am venit pe lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; orcine este din
adevăr ascultă glasul Meu”.

„Pilat i-a zis: ce este adevărul?. Pilat nu bănuia că adevărul se află chiar in faţa lui. Doar Iisus le
spusese mainainte, ucenicilor: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Paremiologia scoate la iveală o definiţie în termeni pracmatici Adevarul este cum mă vezi şi cum
te văd. Adevărul se află în idealitate, rămânând intangibil. Singurul lucru de spus cu siguranţă,
este acela că, noi stăm de vorbă: o evidenţă de necontestat. Adevărul răspunde unui concept care
solicită adecvarea obiectului la idee sau unei credinţe ce pune obiectul sub autoritatea dogmei.
Binele se defineşte prin faptele folositoare omului. Dar nu oricine se dovedeşte capabil de fapte
bune, numai omul moral sau sfantul. Prin ei, morala practică, dependentă fie de cultura savantă,
fie de oralitate, se întalneşte şi ea cu religia.

Etnoestetica

Etnoestetica este partea componentă a esteticii populare, ambele integrale in estetica generală.
Aceasta studiază geneza, structura si funcţiunea categoriilor esteticii populare, dar nu în ultimul
rand acestea fiind studiate din perspectiva comunităţii etnice. Acestea sunt tragicul, comicul,
dramaticul, grotescul.

Totodată aceasta are în vedere modalităţile de cristalizare artistică a acestor categorii în opere de
arte populare. Astfel îi este recunoscut un domeniu şi judecăţii estetice, care nu poate fi decat cel
al artei si al realităţii. Arta reprezintă un „suport” natural al esteticii, fără de care aceasta nu poate
să ia fiinţă, etnoestetica urmărind şi relaţiile estetice pe care le promovează fiecare formă de artă
în comunitatea sătească tradţională şi contemporană.

Cum etnoestetica se raportează la estetica generală ca de la parte la întreg, e normal să suporte

toate consecinţele ce decurg de aici. Ca şi estetică generală se poate revendica de la tripticul
axiologic fundamental, de la Adevăr, Bine, Frumos cadrul teoretic al oricărei fenomenologii a
artei.

Romulus Vulcănescu distinge etnoestetica de estetică populară, “al cărei conţinut şi sferă sunt
mai bogate: mai precis estetica populară include în contextul ei şi etnoestetica”.

Existenţa unor categorii ale etnoesteticii e neîndoielnică. Problema cercetării lor a scăpat atît
folcloristicii, cat şi esteticii, sau, in cel mai bun caz a fost redusă la simpla idee de frumos
folcloric, ori de gust popular, sugerandu-se, asadar, cunoscuta ierarhizare discutabilă între arta
cultă şi cea populară.

Categoriile etnoesteticii sunt:

Frumosul;

Sublimul;

Sărbătorescul;

Tragicul;

Comicul;
Absurdul.

Ovid Densusianu avea impresia că se poate defini specificul gandirii estetice a poporului nostru
invocand fapte etimologice.El pornea de la sensul originar al cuvantului frumos, derivat din
latinul formosus, care însemna formă.

PROVERBUL/ZICĂTOAREA/GHICITOAREA

PROVERBUL

Mulţimea de definiţii date acestei atât de răspandite şi utilizate expresii care este proverbul se
poate grupa pe trei direcţii principale :

Direcţia literar-folcloristică, vizând încadrarea într-un gen sau specie literară.

Direcţia lingvistică, vizând caracteristicile de expresie ale proverbului .

Direcţia logică, vizând statutul logico-semiotic al proverbului, şi adesea, încadrarea sa într-un

anumit tip de propoziţie logic.

Zicem ca sunt create de popor, dar poporul denotă un nume al mulțimii, iar mulțimea nu poate
crea nici proverbe, nici versuri, nici basme. Toate vor fi deci, create de un singur om din popor,
vorbele pline de înțelepciune vor fi răspândite prin viu grai de semenii săi. Iată cum se nasc
proverbele:

Din experiența de toate zilele;

Din experiența unui om, care a pornit grăbit pe drum, şi parcurgând o parte din traseu a obosit,
pe când altul, care a pornit mai încet, neobosind, a ajuns la destinație, poporul a scos învățătura:
„Mergi încet si ajungi departe”.

Istoria - înţelegem fapte istorice cunoscute, sau vorbe proverbiale cunoscute aparținând unor
personaje. De la Socrate avem vorba : “Cunoşte-te pe tine însuţi”, de la Alexandru Lăpuşneanul
este remarcată vorba: “ Proşti, da’ mulţi “.

Ridicolul- evidenţierea unor însuşiri reale ale oamenilor din diferite părți ale ţării, ironizarea
obiceiurilor provinciale: “ La Dumnezeu şi în Ţara Romnească toate sunt cu putinţă” , sau “Gură
de Târgovişte”.

Observaţii ale naturii - sau observațiile asupra obiceiurilor animalelor, aplicate la om; “Mănânca
ca un porc” , “ Cioara la ciaoră trage”, “A trăi ca un câine” , dar şi alte observaţii asupra naturii :
“Apa trece, pietrele rămân” , care a devenit un veridic proverb,cu o semnificaţie aparte.
 Snoava, fabula, tradiția, legenda – sunt cel mai adesea învăţături desprinse dintr-un fapt
întâmplat: “ A tunat când i-a adunat”, sau “Țiganul ajuns împărat, întâi pe tată-su l-a spânzurat”.

Literatura şi Biblia – sunt ilustrate anumite vorbe din literatură rămase proverbial: “Unde-s doi
puterea creşte”- Alecsandri, sau”Deșteaptă-te române”- Mureșanul, “ Viitor de aur România
are” a lui Bolintineanu , din Biblie sunt ilustrate următoarele : “A purta pe cineva de la Ana la
Caiafa” (a pune pe drumuri, a plimba fără rost).

Spiritul - „Înțelegem toate aceste vorbe care au ajuns proverbiale numai pentru spiritul lor şi au
fost spuse de un om spiritual, ca simple scăpătări intelectuale, fără ca ele sa fie bazate pe
experiențe sau observații ale naturii, ori pe un adevăr” G. Coşbuc. Un exemplu ar fi : “ Şi-a luat
nasul la purtare” ( a se obrăznici ) .

Proverbele au o formă stereotipă, cristalizată. Nimeni nu o poate schimba, tocmai pentru că

poporul atâta a sucit şi a răsucit la o formă până a redus-o la cea mai simplă şi plastică
expansiune. De aceea, proverbele sunt tipuri de sintactică populară”.

O scurţime neobişnuită: “ Mătura nouă nu lasă praf în urmă, “ Ai carte, ai parte” , “ Bine faci,
bine găseşti”.

Rima : „Bună ţară, rea tocmeală”(referitor la o organizare defectuoasă), „Din ţânţar armăsar”
(tendinţa de exagerare), Capul face, capul trage”( suntem direct răspunzători pentru propriile
decizii).

Spiritul şi gluma : “ Ţiganul la mal se-neacă”, „Brânză bună în burduf de câine”( referitor la
anturaj), “ Nu strica orzul pe gâşte”.

Tropi şi figuri, fraze eliptice, fraze enigmatice, paradoxale, contrastul: “ Unde nu-i cap, vai de
picioare”, “Fă bine şi așteaptă râu” , “Bani albi pentru zile negre”.

Formele gramaticale stereotipe ale proverbelor sunt:

Nici-nici. “ Nici câine, nici ogar”, “Nici el ca dracul, nici dracul ca el “ .

Mai bine. “ Mai bine mai târziu decât niciodată”, “Mai bine puţin şi bun, decât mult şi rău” .

Cum-aşa. “ Cum e domnul aşa e sluga”. “ Cum iţi aşterni aşa vei dormi” .

Cine. “ Cine sapă groapa altuia cade el în ea”, “ Cine se trezeşte de dimineaţa departe ajunge”.

Cunoscutul folclorist G. Dem. Teodorescu, unul dintre primii cercetători, pe criterii ştiinţifice ai
acestei specii, scria într-o lucrare de tinereţe , Cercetări asupra proverbelor române, ca, “ pe
lângă limbă, ele ne fac să cunoaştem şi o sumă de fapte , ce oglindesc, când naivitatea, când
înţelepciunea poparelor, ne dau idee despre obiceiurile, instituţiile şi viaţa generaţiunilor cărora
le-am luat locul; ne înfăţişează o mulţime de mici amănunte locale, pline de interes, aţâţătoare de
dorinţa de a le cunoaşte.”

Proverbele ca opere orale, populre la origine, le găsim de timpuriu în plastica poezie a

primitivilor, în operele unui Homer, Heiod, Socrate, Platon, Aristotel, Teofrast care vedeau în
ele, cum zice Giambattista Vico “ vestigii ale limbii zeilor” sau “învăţăminte înţelepte” cum le
socotea Hesiod în Istoriile sale.

Memorabilă şi unică în felul ei în literatura română este Scrisoarea XII ( Păcală şi Tândală) a lui
Costache Negruzzi în care cititorul nuvelei româneşti relizează dintr-o suită de proverbe un
admirabil portret moral, tipic pentru viziunea românească asupa omului şi a lumii.

“În proverb – Spunea Lucian Blaga în volumul său de aforisme Discobolul, din 1945- se rosteşte
întelepciunea omului care pătimeşte într-un chip sau altul în freamătul lumii. Proverbul este
întelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţa, care priveşte lumea ca
spectator.”

Bogat în proverbe este şi romanul popular „Archirie şi Anadan”. În secolul al XVIII-lea s-au
înregistrat proverbe nu doar în contexte care cereau traducerea acestora, ci s-au făcut liste
speciale de proverbe şi maxime, în diferite manuscrise miscelanee. Astfel, din manuscrisul 2218
al Bibliotecii Academiei Romane notăm; ” Ce poate face oala către cădere, ea va izbi şi iar ea se
va zdrobi”, cu explicația în text a culegătorului, că situația este similară cu cea a omului sărac
faţă de cel înstărit, se revoltă zadarnic. În secolul al XIX-lea, interesul pentru proverb a crescut
simțitor. Un mare merit i se acordă deci, lui Anton Pann, ca valorificator al proverbului, folosind
din plin tezaurul popular, de pildă în „Istoria înţeleptului Archir” 1847.

“Creatorul de proverb autentice, valoroase,este un filozof şi un poet adevărat”.

Ov. Papadima afirmă că proverbele românşti ar fi: “întelegerea suferinţei omeneşti” , încrederea
în marile înţelepciuni ale naturii” , înţelegerea larg îngăduitoare faţă de toate lucrurile vietii”,
trăsături ce pot caracteriza multe proverbe din orice limbă.

Proverbul se înrudeşte cu strâns cu maxima, apoi cu zicătoarea, ceea ce pricinuieşte confuzii,

unele greu de evitat întrucât provin dn zone limitrofe.

Maxima sau sentinţa enunţă un adevăr de mai largă aleabilitate, rezultat din discernarea unui
complex de fapte.

ZICĂTOAREA

Zicătorile nu sînt în fapt decâ exprimari figurate, în care imaginea îşi capătă înţeles prin transfer
metaforic. Ele fac parte din zestrea lingvistică populară,o parte din ele fiind adoptate din limba
literară pentru a conferi pasajului mai multă plasticitate. Întrucât îşi dezvăluie sensul numai în
chip metaforic, ele se vădesc aproape întotdeauna intraductibile cuvânt cu cuvânt, de aceea şi
prin unele colecţii s-a adoptat denumirea de idiotisme. Zicătoarea caracterizează o situaţie, un
om, o atitudine, o normă de conduită, o trăsătura de caracter mai mult sugerate decât expuse. Ea
este mai mult o podoabă a vorbirii. „Ele au menirea de a conferi enunțului oral sau scris un
surplus de expresivitate şi plasticitate. Una este să spui că cineva n-a izbutit să facă ceva şi alta e
sa zici că „a nimerit cu oiştea în gard”. Iar pentru a sublinia că cineva stăruie într-un lucru fără
rost, se spune cu ironie că „duce lemne în pădure” sau „cară apă la fantaza”.

Proverbele şi zicătorile sunt specii separate ale folclorului „gnomic”, din care fac parte şi astfel
de creații cum sunt formulele-urări, imprecațiile, formulele de binețe, binecuvântărilele,
calambururile, jocurile de cuvinte. „Ele se disting de celelalte prin caracterul lor aforistic şi
didactic. Anume după aceste particularităţi ale proverbelor şi zicătorilor, unii cercetători le
plasează la „genul aforistic” al creației populare (B. P. Hașdeu), sau la „folclorul etic” (B. Istru)
ca fiind adevăruri general aprobate de toți vorbitorii limbii […]” Impresionează îndeosebi prin
profunzime şi subtilitate dar mai ales prin exteriorizarea plastică a ideilor. Spre deosebire de alte
creații folclorice, acestea sunt mai accesibile, putând fi utilizate cu facilitate în vorbirea
cotidiană. Pentru a le folosi, nu se impune prezenţa unei anumite stări de spirit, după cum putem
observa în cazul doinei, baladei, bocetului, nici integrarea acestora în cadrul unui ritual sau datini
(ca la practicarea descântecelor). „Ele sunt integrate organic în actul de comunicare verbală sau
epistolară între oameni […]”. B. P. Hașdeu le numea „filozofie a vieții”/ „tezaur de filozofie şi
satiră poporană”. Mihai Eminescu însă, punea accentul pe longevitatea acestora dar şi pe
specificul național când le numea „tiparuri neschimbate, care se formează în curs de mii de ani şi
dau fiecărei limbi fizionomia ei proprie”. Proverbele şi zicătorile, constituie obiectul de
cercetare al științei numite paremiologie, dar putând fi puse totuși, în atenția cercetătorilor
aparținând altor domenii de activitate precum: filosofi, istorici, lingviști etc. „Mai mult ca atât,
unele științe noi, cum ar fi frazeologia, care nu şi-au determinat in definitiv obiectul de cercetare,
„pretind” să includă în nomenclatura textelor ce au a le studia şi paremiile.”

Principalul şi cel mai însemnat izvor al proverbelor şi zicătorilor este viaţa, care s-a reflectat în
fondul lor prin prisma experienţei maselor populare în procesul de cunoaştere a realităţii. Din
cele mai străvechi timpuri, oamenii au fost curioşi fată de ceea ce se afla şi se întampla în jurul
lor.În consecinţa au apărut unele formulări lapidare, care exprimau adevăruri simple, fiind
totodată lipsite de sensuri figurate, metaforice.

Proverbele şi zicătorile au o serie de particularităţi comune, care îngreunează diferențierea lor,

ca specii de sine stătătoare . Şi unele, şi altele sunt expresii scurte, uneori figurate, ușor de
memorat, având aproape aceaşi funcție în uzul lor.

Atât pentru proverbe, cât şi pentru zicători, a fost adoptat termenul grecesc paremie- „cugetare
din scriptură sau din epistolele apostolilor”. În vorbirea curentă, nu se face distincția între cele
două specii paremice, spunându-li-se: „vorbe din bătrâni”, „ziceri”, „vorbe de duh”, „vorbe
înţelepte”, „vorbe vechi”, „cuvinte adevărate”, „povestea celuia” etc.
„Prin caracterul lor oral, prin forma specifică, prin vechimea considerabilă a celor mai multe
dintre ele şi prin aria întinsă de circulație, proverbele si zicătorile se deosebesc de creațiile
aforistice individuale, cunoscute sub denumirile de aforisme, sentințe, adagii, slogane, apologuri,
pilde, cuvinte înaripate ş.a.” B.P. Haşdeu.

O deosebită importanţă o au proverbele şi zicătorile de factură populară : “ Nici un trandafir fără

ghimpi”, “ Să leagă ca orbul de gard”,

“ Precum singur cantă, ase singur gioacă”.

GHICITOAREA

Specia are un profil vădit infantil, confirmat în vremea noastră şi de imprejurarea că e bucuria
de atenţie doar în cercurile şcolarilor mici, manualele şcolare exploatându-i din lin acestă
aderenţa a copiilor şi din ce în ce mai rar a terenului de la sate. Ghicitoarea este, alături de
folclorul copiilor, specia cea mai îndepărtată de gustul maturilor şi de predilecţiile păturilor
cultivate. Deşi prin formă ea se aseamănă cel mai mult cu proverbul, totuşi ea se află la antipodul
acestuia ca interferenţă şi comuniune cu literatura cultă. Datele despre funcţia ghicitorii în
mediul sătesc sunt extreme de sărace, iar puţinele confirmări cu totul vagi, încât punctele de
sprijin trebuiesc căutate mai mult în dimensiunile repertoriului.

Ghicitorile, zise şi gcituri, cimilituri, ciumilituri, similituri, cinghilituri- au intrat în sfera de

interes a culegătorilor noștri abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin culegerile şi
interpretările lui G. Dem. Teodorescu, T. Pamfile şi G. Pascu, de la sfârșitul secolului al XIX- lea
şi din prima jumătate a secolului al XX-lea, specia a căpătat forma şi însemnătatea pe care cu
toții o cunoșteam astăzi.

Deosebirea dintre ghicitoare şi cimilitură este aceeaşi ca între gen şi specie: adică fiecare
cimilitură este o ghicitoare, însa nu orice ghicitoare este cimilitură, după cum orice om e o fiinţă,
fără ca orice orice fiinţă să fie om.

Cimiliturile, ca orice produs folcloric, sunt reflexul poporului însuşi care le produce.

Cimiliturile româneşti arată pentru poporul nostru spirit obervator, inventive, poetic, sarcast si
pornograf. Dar pe de o parte, aceste însuşiri se văd la români şi din alte produse folclorice,
aşadar ele nu constituie ceva specific cimiliturilor, şi la alte popoare. În sânul însuşi al poporului
nostru s-ar putea găsi lucrări specifice pentru moldoveni,munteni.

Ghicitoare este una dintre speciile de literatură populară cu o mare vechime şi o considerabilă
varietate de teme. De proporţii reduse, cunoscută şi sub numele de cimilitura, ghicitoarea
constiuie, sub raportul creaţiei, un joc de metafore şi imagini, care solicită agerimea minţii
omului pentru identificarea obiectelor şi noţiunilor, transfigurate intenţionat şi ascunse totuşi sub
culori şi linii sugestive. Ghicitoarea este prin excelentă de origine folcloricăiar structura ei a adus
cu vremea la variante de structură similară, obtinându-se, la nivel cărturesc, sarada, rebusul,
nagrama, logogriful. Dintre toate acestea numai ghicitoarea a îmbracat forme artistic-literare.

Din felul cum se spun, rezultă ca cimiliturile s-au născut şi trăiesc sub specie ludi – în virtutea
unui joc, nu gratuit şi superficial, ci grav cu anumite rosturi sociale. Iar pe cât de poetică este
întrebarea, pe atât de concret urmează să fie dat raspunsul. Aparent, acesta ar putea fi dat în mai
multe chipuri, şi totuşi întrebrea priveşte o anumită fiinţa, ori subiect şi fenomene din natură sau
o anumită latură a acestora.

Cele mai multe ghicitori sunt încifrate pe bază metaforică: în lista tematică din studiul lui G.
Paşcu, mai bine de patru cincimi din ghicitori sunt alcătuite din metafore, restul fiind descriptive
prin perifrază sau metonomice.

Pentru Moses Gaster, ghicitoarea este o descriere parafrastică a unui obiect ce urmează a fi
identificat. Definirea obiectului de ghicit nu se face prin concepte, ci prin implicarea mijloacelor
specifice artei: metonimie - „suflet în sus, suflet în jos” (călăreţul şi calul); sinecdoca „tinghi
linghi ţine calea” (oaia cu talanga); metafora: „iepuraş sub răzoraş” (ochiul si spranceanaa).
Construcţia ghicitorii face apel în mod frecvent la însemnele poeziei: rima, asonanţa, ritm,
organizare strofică. Din acest considerent, ghicitoarea se încadrează in galeria operelor literare.

Dimensiunile ghicitorilor sunt inegale, chiar dacă ele rămân mereu în ordinal micimilor.
Formularea e desfăşurtă în rânduri libere, de întindere variabilă, dată fiind lipsa constrângerii
tiparului melodic regulat. Ca dimensiuni şi structură, ghicitorile se orânduiesc în trei categorii
compoziţionale: simple, compuse şi seriale.

Ghicitoarea simplă conţine un singur enunţ, prin care e numit genul proxim al obiectului de
ghicit şi diferenţa specifică: “ Ce e mare şi gust n-are?” (Apa).

Ghicitorile compuse extind enumerarea diferenţei specifice la două sau mai multe elemente,
luând înfăţişarea mai alambicată, ceea ce sporeşte sensibil dificultatea dezlegării, întrucât
ghicitorul trebuie să speculeze realitatea pe mai multe planuri, adesea vădit disparate. O serie de
ghicitori înfăţişează câte două determinate ale obiectului de ghicit : “ Ce-i rotund şi fără fund ?”
(Cercul).

Ghicitorile seriale aduc în scenă mai multe obiecte în felul cum se înlănţuiesc în realitatea
zilnică, fiecăruia corespunzându-i câte un determinant sau două din lista înşiruită. Ghicitorile
acestui tip devin arborescente, cu tendinţa vizibilă spre stufozitate. Numărul lor este relativ
restrâns, dată fiind dificultatea de a opera cu un atare cumul de elemente definitorii.

Un procedeu puţin răspândit este descrierea prin binomul afirmaţie-negaţie. Se indică astfel un
aspect similar cu cel încifrat, dar negaţia îi răpeşte partea din sfera noţionala pentru a-i canaliza
conţinutul spre sfera, de obicei mai restransa, a obiectului propus a fi ghicit .De obicei, lanţul
afirmaţie-negaţie cuprinde două până la patru perechi noţionale, suita lor constituind un prilej
succulent de încântari, atât pentru creatorul ei cât şi pentru cei ce se avanta la descifrare. Pivotul
plasticităţii îl constiuie opoziţia , adesea puternică între sfera noţională propusă de afirmaţie şi
cea a negaţiei care se înscrie pe alt plan al realităţii.

„Cercetătorii consideră că se instaurează o situație tensionată, între cel ce formulează

întrebarea, asumîndu-şi astfel statutul de autoritate, de iniţiat, şi cei chestionaţi, care se află până
la producerea răspunsului corect , într-o stare de inferioritate. Răspunsul rezolvă situația
conflictuală din sânul grupului şi restabilește echilibrul prin anularea relației iniţiat- neinițiat” (C.
Eretescu). Relația tensionată poate fi reluată prin adresarea următoarei întrebări, şi detensionată
printr-un eventual răspuns corect. În cadrul clăcilor şi şezătorilor, nu se alocă un timp îndelungat
ghicitorilor, fiind înlocuite ulterior de glume, cântece, discuții, dar vor fi reluate la fiecare
întâlnire, ajungând a fi cunoscute. Statutul de neinițiat îi va reveni noului venit, nefamiliarizat cu
repertoriul enigmatic.

Totuşi, cele mai multe ghicitori păstrează un echilibru metric, cu versurile rimate egale ca
întindere, urechea plăsmuitorilor sesizând succesiunea regulate a ritmului. Când versul se arată
deficitar, completarea e oferită de sufixul sau de rădăcina cuvântului precedat : “ Scânteioara,
ioara pe om îl omoră” (Fulgerul ) .

În determinarea ghicitorii pornim de la criteriul funcţional. Ghicitoarea, în forma ei activă, este

un joc de societate care se realizează dramatic.

Ghicitoarea constă din două părţi:

O sugerare sau definire concisă a unui obiect, a unei fiinţe, mai rar a unei acţiuni sau noţiuni ,
prezentate invăluit prin intermediul perifrazei sau tropilor.

Răspunsul prin care obiectul înfăţişat în forme deghizate e recunoscut prin viu grai.

II.6 RELIGIE, MAGIE SI SUPERSTITIE: HALLOWEEN-VARCOLACI; NOAPTEA

SF. ANDREI-STRIGOI

HALLOWEEN
Superstiţiile ciudate şi basmele fantastice sunt de când lumea, dar te-ai întrebat vreodată care este
originea celor mai populari monștri ai sărbătorii de Halloween? De mii de ani s-au transmis din
generație în generație legende ale strigoilor nemuritori, care sug sângele oamenilor, iar astăzi
înfățișările acestor vampiri iau formă în închipuirile celor care povestesc, de la adolescenți
șarmanți și palizi la față, până la creaturi cu ochii sticloși în noapte. Dar nici una dintre aceste
legende nu se compară ca notorietate și vechime cu cea a nobilului Conte Dracula, despre care cu
siguranță am auzit cu toții.

Mulțumirile îi pot fi aduse lui Bram Stoker – autorul romanului „Dracula” din 1897 – pentru că a
creat și a pus în expresie artistică mitul medieval al aristocratului nepământean din România.
Stoker se inspirase din povestea sinistrului domnitor al Țării Românești din secolul al 15 lea,
Vlad Dracul (dracul fiind numele dat în popor pentru cuvântul „dragon”, deoarece ordinul
Dragonilor era o distincție militară primită de Vlad și tatăl său, Vlad I, fiul lui Mircea cel
Bătrân). Vlad Dracul locuise o vreme și în Castelul Bran din Transilvania, iar practicile sale
pline de cruzime asupra prizonierilor de război sau a celor din închisori, de a-i trage în țeapă, i-au
adus renumele de „Țepeș”.
Au mai rămas de atunci ruine arheologice, care sunt în strânsă legătură cu domnia lui Vlad
Țepeș, dar Castelul Bran din Moeciu, județul Brașov, este locul unde poți să simți efectiv că intri
în pielea Contelui Dracula.

Poate crezi sau nu, dar prima mențiune scrisă despre vârcolaci datează din secolul 1 d.Hr.! Grecii
antici au scris povești alegorice despre bărbați care, fie din cauza unui blestem, fie din cauza unei
afinități, își schimbau înfățișarea umană. Termenul oficial pentru schimbarea de formă este
licantropia, de la cuvântul grecesc „lykos”, care înseamnă „lup” și „anthropos”, care înseamnă
„om”.

Cea mai cunoscută poveste e cea mitologicului Rege Lycaeon, care, punând la îndoială puterea
omniscientă a lui Zeus, i-a adus ca ofrandă marelui zeu bucate din carne de om, ca să îi testeze
puterile divine. Drept pedeapsă pentru blasfemia sa, regele a fost condamnat la o existență
canibală și solitară ca vârcolac.

Muntele Lykaion, din regiunea Arcadia a Greciei, a fost numit după nefericitul rege și înseamnă
Muntele Lupului.

Credința în ritualuri magice a crescut ca parte a existenței umane, încă din timpurile în care
strămoșii noștri se adunau în jurul focului abia descoperit.
În cadrul luptei dintre bine și rău din religia creștină, vrăjitoria a fost văzută fără drept de apel ca
fiind în conexiune cu venerarea diavolului și nu a trecut prea mult timp de când Vestul pornise la
scară largă o adevărată vânătoare de vrăjitoare.

Cea mai aprinsă dintre persecuții a fost cea din Salem, unde în secolul al 17 lea s-au ținut
adevărate procese și condamnări împotriva vrăjitoriei. Totul a început în această colonie din
Massachusetts, când o fetiță din comunitate a prezentat simptome de contorsionări violente și
țipete, iar doctorii s-au grăbit să îi pună diagnosticul de ”vrăjitorie”. În curând i-au urmat și alte
victime. În cele din urmă, până să se admită în comunitate că procesul a fost o greșeală, peste
200 de persoane au fost acuzate de „practicarea magiei negre și înfrățirea cu diavolul”.

Astăzi Salem este un oraș care merită să fie vizitat pentru lucruri „vrăjitorești”, în ciuda
trecutului său întunecat… până și logo-urile mașinilor de poliție din Salem sunt reprezentate de
… vrăjitoare călare pe cozi de mătură!

Stiai ca dovlecii scobiti cat mai original in zilele noastre isi au originea intr-o poveste de-a
dreptul tragica? In folclorul celtic, Jack era un fermier betiv, care l-a pacalit pe Diavol,  insa farsa
lui l-a costat scump, nefiind primit sa treaca nici prin portile Raiului, nici prin cele ale Iadului
dupa ce a murit. Neavand incotro, Jack a trebuit sa rataceasca in Purgatoriu si si-a facut o lampa
dintr-un napsi o bucata de carbune care cazuse din Iad, aceasta ajutandu-i sufletul pierdut sa se
orienteze. Traditia pastrata de familiile irlandeze care s-au mutat in America a fost transformata
in timp, folosindu-se dovleci in loc de napi.Astfel, se considera ca acesti dovleci, plasati in fata
casei, ajuta sufletele pierdute sa isi gaseasca drumul spre casa de Halloween. 

Liliecii erau considerati prieteni cu vrajitoarele, motiv pentru care a vedea unul in seara de
Halloween era un semn de rau augur. Un mit spunea ca daca un liliac zbura de trei ori in jurul
casei, unul dintre membrii familiei era pe cale sa moara. Un alt semn ar fi fost ca daca de
Halloween un liliac intra intr-o casa, cladirea era sigur bantuita, fiindca fantomele l-au lasat sa
intre. 

Paianjenii intra si ei in categoria companionilor nefasti ai vrajitoarelor in perioada mediavala. O

superstitie presupunea ca un paianjen cazut pe o lumanare si ars de flacara e semn ca in preajma
se afla sigur vrajitoare. 

Stereotipul batranei hidoase cu o palarie neagra, ascutita si negi pe nas provine dintr-o zeita
pagana, cunoscuta drept “the crone” (cea batrana sau mama Pamantului),  ce simboliza
intelepciunea, schimbarea si succedarea anotimpurilor. 

Cazanul cu potiuni, regasit in scenele cu vrajitoare, era considerat in folclorul celtic locul unde
ajungeau sufletele dupa moarte, fiind asociat cu “pantecul mamei Pamantului”. Acolo, sufletele
asteptau reincarnarea, iar cand vrajitoarea amesteca potiunea din cazan,  noi suflete intrau in
compozitie si erau eliberate suflete vechi, pentru a se naste din nou. 

Matura vrajitoarei este o alta superstitie cu radacini medievale. In timpul ceremoniilor

nocturne, vrajitoarele se ungeau cu o potiune pentru a zbura, isi inchideau ochii si simteau ca isi
iau zborul. Potiunea halucinogena declansa amorteala, batai rapide ale inimii si confuzie, ceea ce
oferea iluzia ca pluteau. 

Colindatul de Halloween pentru a primi bomboane isi are originile in superstitia potrivit careia
fantomele luau forma umana, precum cea a unui cersetor, si mergeau din casa in casa, cerand
mancare sau bani. Cei care refuzau sa le deschida riscau sa declanseze mania spiritelor si sa aiba
parte de vraji si blesteme.

NOAPTEA SFANTULUI ANDREI, de pe 29 spre 30 noiembrie, este in credinta populara o

noapte de spaima, deoarece este momentul in care toti strigoii, vii si morti, se lupta intre ei.
Prezenta strigoilor este periculoasa pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, fura mana granelor
si sporul vitelor, aduc boli, grindina si alte suferinte.

In credinta populara, intalnim atat strigoi vii, cat si strigoi morti. Strigoii vii sunt persoanele care
se nasc cu caita sau coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase. In noaptea Sfantului
Andrei, sufletul le iese din corp si merge sa se lupte cu ceilalti strigoi. Se spune ca a doua zi,
acestia se cunosc dupa zgarieturile de pe fata.
Strigoii morti sunt spiritele celor decedati care nu ajung in lumea de dincolo, ratacesc pe drum,
fie din cauza faptului ca au fost strigoi in viata, fie ca li s-a gresit sau nu li s-au facut
rosturilelainmormantare.

Tudor Pamfile sustine ca atunci "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la
casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini".

Acesta este motivul pentu care oamenii, in noaptea Sfantului Andrei, incercau sa se apere de
strigoi prin ungerea usilor, ferestrelor casei si ale grajdului cu usturoi. Femeile intorceau in
aceasta noapte oalele si canile cu gura in jos, ca strigoii sa nu salasluiasca in ele. Cenusa era
scoasa din soba, ca aceste spirite sa nu-si gaseasca adapost la caldura. Exista obiceiul de a se
arunca paine prin curte, ca strigoii flamanzi sa nu caute prin casa de-ale gurii.

Pazitul usturoiului

In noaptea Sfantului Andrei, in viata satului era prezenta o petrecere a tinerilor numita Pazitul
Usturoiului. Fetele aduceau cu ele trei capatani de usturoi, care erau puse intr-o covata si pazite
de o batrana la lumina unei lumanari. Dupa petrecere, usturoiul era impartit si asezat la o icoana.
Era folosit in cadrul anului ca leac pentru vindecarea bolilor. Exista si obiceiul ca unele fete sa
semene un catel de usturoi, si dupa modul in care incoltea si crestea, se faceau anumite
pronosticuri matrimoniale.
Traditiile, obiceiurile, superstitiile, credintele si ritualurile de Sfantul Andrei, specifice poporului
nostru, sunt pline de mister si fantezie. Conform credintelor populare, se pare ca noaptea de
Sfantul Andrei (29 spre 30 noiembrie) este una in care are loc o aglomerare de forte malefice:
fiarele, mai ales lupii, umbla sa manance vitele celor care nu tin sarbatorile; lupoaica prinde pui
pe care-i va fata in noaptea de Sfantul Gheorghe, ies strigoii, copii din flori devin strigoi,
vrajitoarele iau mana vitelor etc.

In noaptea premergatoare sarbatorii Sfantului Andrei, in special la sate, se practica inca

ritualuri ciudate, din credinta ca astfel se pot gasi mai usor protectia de toate relele, bunastarea si
chiar dragostea. Se efectueaza o serie de practici magice de aparare: nu se dau carbuni afara, se
ascund coasele si limbile melitelor, se lipesc cruci de ceara de coarnele vitelor si se inconjoara cu
mac, se ingroapa un drob de sare descantat in pragul usii grajdiului, se intorc vasele cu gura-n jos
si se inconjoara casa si grajdul cu lumanare aprinsa, se fac cruci cu usturoi la geamuri si usi, se
mananca usturoi etc.

Sfantul Andrei este socotit inceput de iarna, numindu-se din aceasta cauza “Andrei-de-iarna”.

Sarbatoarea lupilor

Sfantul Andrei este considerat in traditia romanilor pazitorul turmelor de amenintarea lupilor,

este patron si imblanzitor al lupilor, insa mai mult cu sens figurat, deoarece dacii care au fost
crestinati de el se identificau cu lupii in memoria colectiva. Se stie ce a simbolizat lupul
pentru daci, daca insusi steagul lor avea infatisarea unui balaur avand cap de lup. Se credea si
inca se mai crede si acum ca in ziua de 30 noiembrie lupul devine mai sprinten, isi poate indoi
gatul teapan si nimic nu scapa dinaintea lui. Astfel, Sfantul Andrei este in sine simbolul
crestinarii poporului roman.

In Bucovina, inainte de Sfantul Andrei cu cateva zile, femeile nu torc – „ca sa nu toarca lupii in
casa”, iar de Sfantul Andrei nu matura si nu scot gunoiul din casa, nu curata grajdurile, nu se
piaptana ( pieptenele reprezinta in basme un sir de arbori, deci padurea in care se afla lupii)
pentru a nu aduce lupul prin apropiere.

Daca vitele mugesc in noaptea de Sfantul Andrei este semn ca vin lupii. Pentru a le feri, in
judedul Botosani, gospodarii fac o cruce din ceara si o lipesc la vite pe cornul drept. Pentru a se
feri ograda de lupi si de strigoi, se ung cu usturoi parii gardului, drugii, cercevelele, pragul usilor,
ghizdul fantanilor.

Prin unele sate din Bucovina exista si acum credinta ca in aceasta noapte bantuie strigoii si lupii
sunt mai fiorosi ca oricand. Despre lupi se crede ca pot, in aceasta noapte, sa vorbeasca si sa-si
miste gaturile intepenite. Despre cei ce vor sa auda vorbele lor se spune ca afla taine teribile, dar
ca vor muri repede, iar omul sau animalul atacat de lup in noaptea cu pricina se va transforma in
varcolac.
Noaptea invierii mortilor

In noaptea de Sfantul Andrei, spiritele celor decedati prind puteri, de aceea se practica

ritualuri de protejare a gospodariilor, oamenilor si animalelor.

In Moldova, noaptea Sfantului Andrei este numita si „noaptea strigoilor”care ies din morminte,
conform legendei, pentru a se razboi cu oamenii. Se spune si ca strigoii pot fi alungati cu usturoi.

“In tinutul Sucevei, se crede ca strigoii, cari-s tot oameni, insa cu coada, nu pot suferi mirosul de
usturoi. Inspre Sfantul Andrei se strang ori in tintirim, ori in anume locuri de prin paduri, prin
case pustii ori pe ziduri ruinate si fac sfat; pe urma se imprastie dupa rele in lume. Adeseori intre
ei se intampla batalii si vin pe la case si iau limbile de la melituici, de se bat. Ca sa nu se
intample in gospodarii rautati din pricina strigoilor, mama ungea cu usturoi clampa usii, scara,
stalpii hornului, cahneata, crucile de la feresti, boii si vacile la coarne, melitoiu si melituica,
clestele, cociorva, lada si toporul, iar noi casasii mancam mujdei de usturoi...si ne ferea
Dumnezeu de strigoi” (Tudor Pamfile – Sarbatorile la romani)

„Prin Ramnicul Sarat impotriva strigoilor si stragilor, care ies de prin morminte si vin de pocesc

pe oameni cu felurite boale, se ung lucrurile cu 9 fire de usturoi, mancand in acelasi timp fiecare
om din casa cate un fir, ca vor scapa de pocitura strigoilor, carora nu le place usturoiul si cari,
pentru aceasta, nu se pot apropia de casa unui om”. ( D. Lupascu – Medicina babelor)

Astfel, se mai spune ca atunci cand strigoii nu se pot razboi intre ei, incearca sa prinda un
muritor si sa-i suga sangele. Pentru aceasta in „noaptea strigoilor”, gospodinele au grija ca toti
membrii familiei sa manance si sa se unga pe frunte, pe piept, in spate si la incheieturile trupului
cu usturoi, precum si usile, geamurile si hornul casei pe unde ar putea sa intre strigoii.

In Bucovina, pentru ca spiritele rele sa nu se cuibareasca in case, femeile intorc seara toate
oalele si canile cu gura in jos. Scot din soba cenusa calda de peste zi, pentru ca spiritele
nelinistite sa nu-si gaseasca adapost la caldura. Alteori, imprastie resturi de paine prin curte,
pentru ca spiritele flamande sa nu caute prin camari de-ale gurii. Impotriva varcolacilor,
gospodinele folosesc cununile de usturoi agatate la intrare si lasa aprinsa candela de langa
icoane. Pentru protectia vitelor, cu o seara inainte li se amesteca animalelor in hrana busuioc
sfintit sau li se toarna cateva picaturi de agheasma in apa. Dupa miezul noptii sau in dimineata de
Sfantul Andrei, exista in trecut obiceiul „descantecului sarii”. Un drob de sare, descantat si
ingropat sub pragul grajdului, era dezgropat in primavara, de Sfantul Gheorghe, cand sarea era
amestecata in hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli si de vrajile pentru „luarea laptelui”.

In alte zone se spune ca, de Sfantul Andrei se deschid cerurile si coboara ingerii: „La Sfantul
Andrei / Creste ziua cat bobul de mei.” In noaptea de Santandrei vorbesc toate animalele; dar
cine le asculta ce spun moare. La miezul noptii se deschid cerurile si, in cantecele cocosilor,
pogoara ingerii, izgonind strigoii si toate celelalte duhuri rele.
Noaptea de ajun precum si ziua Sfantului Andrei se crede ca este prielnica pentru practicarea
anumitor ritualuri si farmece de dragoste. Una dintre acestea este Pazitul usturoiului, un fel
de serbare nocturna colectiva gen Revelion, cu mancare si bautura abundenta,  la care barbatii
neinsurati vin cu caciulile pline cu capatani de usturoi – in unele sate si fetele aduc cate trei
capatani, toate se pun intr-o covata pe care o femeie batrana trebuie s-o pazeasca toata noaptea la
lumina unei lumanari, ca sa nu fie furata de strigoi, in timp ce tineretul petrece, bea, canta si
joaca. Dimineata, in curtea casei se incinge o hora, iar in mijlocul ei „este jucata” covata cu
usturoi de un flacau. Apoi usturoiul este impartit la toti care au participat si dus acasa cu mare
grija, pus la icoane, folosit ca leac impotriva bolilor sau pentru descantece si vraji. Astfel in
unele localitati cand fetele sosesc acasa de la Pazitul usturoiului, seamana un catel de usturoi
priveghiat toata noaptea, intr-un cocolos de aluat. Dupa felul in care incolteste si creste acest
usturoi, se fac prognosticuri de maritis. Acest ritual este deosebit de variat, in functie de
regiunea unde se practica.          

Noaptea Sfantului Andrei este una dintre cele mai importante din an, pentru vraji si
farmece. Fetele masoara noua cescute cu apa pline si le toarna intr-o strachina, care se pune
sub icoana. A doua zi, in zori, se masoara din nou, cu aceeasi cescuta, apa din strachina. Daca va
mai ramane pe fundul strachinii apa, fie si cateva picaturi, atunci vor avea noroc; dimpotriva,
daca ultima cescuta va ramane neumpluta cum trebuie, atunci nu vor avea noroc si nu se vor
marita.

In Bucovina, se spune ca in noaptea Sfantului Andrei se pot face farmece sau vraji pentru
dragoste. Tot aici se practica „pazitul usturoiului”, prilej de cantec si dans, in jurul unui vas in
care se pun 3 capatani de usturoi. A doua zi, acesta se ia acasa si se pune la icoane ori se
foloseste ca leac pentru diverse boli, crezandu-se in proprietatile sale magice. Fetele tinere au
obiceiul de a manca „turtuca lui Andrei”, inainte de culcare, iar legenda spune ca cel pe care il
vor visa aducandu-le apa, acela le este sortit ca sot.

Tot in Bucovina, fetele care vroiau sa-si vada ursitul isi puneau seara sub perna 41 de fire de
grau, iar cand se culcau spuneau: „Voi, 41 de fire de grau / Eu voi adormi / Si voi hodini / Dar
eu ma rog lui Dumnezeu / Sa-mi trimita ingerul meu / Cel ce mi-e dat de Dumnezeu.” (T.
Pamfile – Sarbatorile de toamna si Postul Craciunului)

Un alt obicei este ca fetele nemaritate sa mearga noaptea la fantana cu lumanarea de Paste pe
care o aprind si o afunda cu ajutorul ciuturei spunand: „Sfinte Andrei / Scoate-i chipul in fata
apei / Ca in vis sa-l visez / Ca aievea sa-l vaz!„ (Tudor Pamfile – Sarbatorile la romani)

Prin alte parti este obiceiul ca fetele de maritat sa faca o turta subtire ca o placinta din faina de
grau, foarte sarata – denumita Turtuca de Andrei, pe care o mananca la culcare. Baiatul pe
care-l viseaza ca le aduce apa ca sa le astampare setea se crede ca este viitorul lor sot.

In alte regiuni, fetele ghicesc ursitul cu ajutorul parilor de la gard, astfel, noaptea pe intuneric
ating un par, de la care numara in continuare pana la al noualea par, pe care leaga o sfoara sau
lana rosie. A doua zi merg sa vada cum le va fi alesul. Daca parul este drept si neted, viitorul sot
va fi tanar si frumos, dar sarac. Daca parul va fi scurt si noduros, sotul va fi batran si sarac, iar de
va avea coaja groasa, va fi bogat. Daca parul este cu multe craci, ursitul va fi vaduv cu multi
copii.

Tot asa de frecvent este si ghicitul la oglinda. Fata de maritat se aseaza pe un scaun, avand in
fata si spate cate o oglinda, iar pe lateral patru lumanari aprinse si, se spune ca, astfel isi vede
ursitul.

De pilda, prin ascunderea sub perna a unui fir de busuioc sfintit, se crede ca se obtine in vis
imaginea "ursitului". Pentru "atragerea" acestuia este mult folosita si metoda "facutului cu
ulcica". La miezul noptii, singura la gura sobei, tanara intoarce cu gura in jos o ulcica noua de
lut, iar pe dosul vasului lasa sa palpaie trei carbuni. In timp ce roteste ulcica usor, rosteste o
incantatie menita a suscita o atractie irezistibila pentru cel iubit.

O alta metoda folosita pentru cunoasterea viitorului consta in a privi, la miezul noptii, intre

doua lumanari aprinse, intr-un pahar cu apa neinceputa, asezat pe cenusa. In centrul paharului
este lasata sa cada o verigheta care a fost deja sfintita de preot prin cununie religioasa si se crede
ca in verigheta apare chipul ursitului, daca este privita intens cateva minute. Unele tinere mai
incearca sa isi vada viitorul sot la miez de noapte. Asezate complet dezbracate intre doua oglinzi,
in camera intunecoasa, cu cate o lumanare in fiecare mina, incearca sa priveasca in oglinda din
fata pentru a vedea imagini reflectate din oglinda din spate. Se crede, si unele persoane chiar au
avut aceasta iluzie, ca prin fata ochilor incep sa se perinde scene de viata, ca tanara isi vede
viitorul sot sau, in unele cazuri, ca i se dezvaluie scene din viitor.

Prognoza meteo

De obicei, in podul casei sunt urcate 12 cepe sanatoase, la fel de mari, care sunt lasate acolo
pana in seara de Craciun. Fiecarei cepe ii este atribuit numele unei luni. Cepele care s-au stricat
indica luni ploioase sau cu grindina, iar cele care au incoltit – luni favorabile recoltei.

De Sfantul Andrei se pune grau la incoltit, pentru a vedea cat de roditor va fi anul ce urmeaza.
Graul pus la incoltit in noaptea Sfantului Andrei este si el plin se semnificatii: un grau frumos
(verde si inalt) de Anul Nou prevesteste un an bun, roditor si sanatate pentru proprietarul sau.

O predictie asemanatoare, legata de soarta recoltei, se realizeaza cu ajutorul unor boabe de

grau. Pentru fiecare tip de cultura pe care intentioneaza sa o semene in gradina, gospodina casei
“boteaza” cate un bob si il pune la incoltit in bucatarie. Peste 7 zile, boabele sunt analizate: cele
care au incoltit arata soarta favorabila a culturii, iar celelalte, paguba.

Pentru ca sa se afle cat de rodnic va fi urmatorul an se pun boabe de grau intr-o strachina cu

apa. Cat de des va rasari graul, atat de bogata va fi recolta.

O crenguta de mar pusa in apa, daca infloreste de sfantul Vasile, prevesteste un an roditor.

Starea vremii da informatii despre iarna care vine: luna plina si cerul senin anunta o iarna
moinoasa, iar luna plina dar cu ninsoare sau ploaie anunta iarna grea cu zapezi mari.

Alte traditii, obiceiuri si superstitii de Sfantul Andrei:

Nu se matura toata ziua, nu se da gunoiul afara, nu se ranesc grajdurile, nu se piaptana, nu se fac

zgarieturi.

In unele sate, copiii taie mladite din meri, ciresi sau visini si le pun in apa ca sa inmugureasca
pana la Sfantul Vasile, cand fac din ele sorcove.

De la aceasta zi si pana la Craciun, gospodinele nu mai tes in razboi si nu torc, de frica sa nu se

supere Maica Domnului pe dansele.

Oricat de periculoase li se par unora spiritele care, zice-se, bantuie in aceasta noapte, mesterele in
ale magiei spun ca tocmai mesagerii intunericului pot fi pusi la treaba pentru a dezlega secretele.
Exista credinta ca in asemenea noapte magica se pot afla autorii unor crime sau furturi ori unde
se afla persoane ori bunuri disparute fara urma sau de unde a pornit o nenorocire abatuta asupra
unei case.

De asemenea, se mai spune ca de Sfantul Andrei “sa nu imprumuti ori sa dai nimic, caci altfel
vei fi pagubit”.

II. 7 ISTORIE, TRADITIE SI RITUAL: VALENTINE’S DAY/ DRAGOBETE

Şi românii sărbătoresc pe 14 februarie Sfântului Valentin, celebrat de altfel în tot Occidentul ca

fiind sărbătoarea oficială a îndrăgostiţilor.

În România, primăvara, tinerii sărbătoresc, de fapt, doi patroni ai iubirii – Dragobetele, fiul cel
chipeş, iubăreţ şi năvalnic al Dochiei, şi Sf. Valentin.

În ultimul timp, aniversarea Sfântului Valentin a câştigat o mare popularitate în rândul tinerilor,
iar Dragobetele, zeul dragostei sau “Cap de primăvară”, a pierdut teren. Venirea primăverii
înseamnă redeşteptarea la viaţă şi începerea unui nou ciclu al naturii. Este o renaştere generală şi
un prilej de bucurie. Mai demult, ziua de 14 februarie era numită Ziua Nunţii Păsărilor, oamenii
crezând că 1n această zi păsările îşi aleg perechea. Este, aşadar, o zi închinată dragostei. La noi
ea este legată de Dragobete, Vrăjitorul Iubirii, care era serbat pe 24 februarie.

Serbările Lupercalia

Dacă Dragobetele este o moştenire pe care o avem de la daci, la romani, tot la început de

primăvara, la mijlocul lui februarie, mai exact la 15 februarie, se organizau Serbările
Lupercalia  care au condus în timp la Valentine’s Day, sărbatoare ce a cucerit astăzi toate
continentele.

În Roma Antica, acestea erau o sărbătoare a fertilităţii, ocazie în care tradiţia cerea tinerelor
necăsătorite să scrie biletele de amor. Fiecare urma să fie curtată în anul următor de cel ce avea
să- i extragă biletelul din urnă marelui hazard. De aici începeau istorioarele de amor ale anului ce
urma, istorioare de multe ori destul de picante, ce puteau conduce sau nu la o căsătorie.

Unii încearcă să găsească aici o originare a obiceiului actual al căsătoriilor de probă sau de o zi,
ce se practică azi de Valentine’s Day. Dar Serbările Lupercalia erau închinate în primul
rând zeilor Juno şi Pan, zeului fecundităţii Faunus Lupercalus.

Tradiţiile legate de fecunditate erau strâns legate de obiceiuri pe care mulţi le-au considerat sau
le consideră adevărate orgii. În grota ce se credea că a adăpostit lupoaica ce alăptase legendarele
figuri ale fondatorilor Romei, Romulus şi Remus, era sacrificat un ţap cu al cărui sânge erau
unşi tinerii cetăţii.

Acest ceremonial pregătea începutul noului an ce avea loc pe data de 1 martie. Apoi, cu bice din
piele, îmbrăcaţi în pieile animalelor sacrificate, tinerii alergau pe străzi biciuind femeile ce se
înghesuiau în calea lor crezând că astfel vor fi mai rodnice şi mai apte de dragoste şi vor avea
parte de o sarcină şi o naştere uşoară. Ziua se termină cu o petrecere la care se formau şi
viitoarele cupluri de îndrăgostiţi.

Cine a fost Sfântul Valentin?

Pentru a contracara orgiile acestei sărbători păgâne, Papa Gelasiu I a instituit, pe data de 14
februarie, sărbătoarea Sfântului Valentin. Evident, tradiţiile Lupercaliilor nu au dispărut, cele
două sărbatori urmând să coexiste. De altfel, şi astăzi cei ce contestă Valentine’s Day consideră
că această sărbătoare ar fi o prelungire a Lupercaliilor, fiind de fapt o blasfemie la adresa
sfântului celebrat în această zi. Istoria nu ne mai spune însă şi cine anume fusese cel sanctificat.
Aşa am ajuns să sărbatorim în 14 februarie nu mai puţin de şapte sfinţi Valentin.

Vorbind de ziua Sfântului Valentin, probabil că în primul rând ar trebui să ne amintim

de Preotul Valentin care a murit ca martir în anul 268 sau în anul 270, bătut şi decapitat.
Datele sunt incerte şi contradictorii.
Una dintre variantele acestei istorii ne relatează că împăratul Claudius al II-lea ar fi interzis
legionarilor romani să se căsătorească pentru a fi mai duri în bătălii sau, spun alţii, ar fi interzis
chiar toate nunţile din Roma, pentru a-şi recruta mai uşor soldaţii, dar Preotul Valentin a
nesocotit ordinul şi a continuat să oficieze căsătorii, fiind arestat şi condamnat la moarte. De
asemenea, se spune că prin rugaciune ar fi redat vederea fiicei judecătorului Asterius, pe care l-ar
fi creştinat împreună cu toată familia. Conform altor surse, ar fi fost vorba de fata temnicerului
său, Leonora.

Interesantă este şi povestea legată de ultimele cuvinte scrise de el, înainte de a muri, către această
fată: al tău Valentin. Bilet ce se consideră astăzi a sta la originea scrisorilor şi felicitărilor de Ziua
Îndrăgostiţilor şi a cererii Be my Valentine.

Tradiţiile de 14 februarie

După o perioadă de semiuitare, tradiţiile legate de ziua Sfântului Valentin revin în forţă în Anglia
secolului al XIV-lea. La mare preţ era ţinut obiceiul ca pe 14 februarie să se tragă la sorţi
perechile ce urmau să pornească pe câmp la vânătoare. Băieţii pe care sorţii i-au ales să
însoţească fetele în această escapadă plină de picanterii se numeau Valentini. Era un joc romantic
pe care tinerii îl aşteptau cu entuziasm. Apare acum şi o… Valentina, acesta fiind numele dat
mesajului de dragoste trimis persoanei iubite.

Dar ziua Sfântului Valentin este aleasă oficial ca zi a îndrăgostiţilor abia în 1496, în Franţa. De
atunci, tradiţiile legate de ziua îndrăgostiţilor nu au contenit să se îmbogăţească şi să se extindă
pe toate meleagurile, pentru ca astăzi să cucerească întreaga lume. În ultimile decenii,
Valentine’s Day a devenit o adevărată industrie. Turism, media, creatori de modă, nimeni nu-şi
mai permite să o ignore. Valentine’s Day a cucerit aproape tot ce i-a stat în cale.   Luna
februarie, fiind la români ultima lună a anului, era o lună de pregătire pentru noul an şi de
purificare a elementelor feminine, precum ogoarele şi femeile.

Dragobetele sărută fetele

Sărbătoarea tradiţională de Dragobete riscă să se piardă cu totul. Este adevărat că ea nu a cucerit

niciodată oraşele, dar până acum câteva decenii dădea viaţă satelor cu toată bogăţia ei de
obiceiuri şi de semnificaţii.

Dragobete, Vrăjitorul Iubirii la români, este patronul dragostei şi al bunei dispoziţii. Legenda

povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, preluat de la vechii daci, similar lui
Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor.

Acesta oficia din cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie care în
timp s-a extins, cu această ocazie ajungându-se să se spună că Dragobetele se făcea responsabil
şi de iubirile oamenilor din anul ce urma. În ziua de Dragobete, satele româneşti răsunau de
veselia tinerilor şi de zicala: Dragobetele sărută fetele.
În calendarul popular românesc această zi apare ca o sărbătoare a iubirii. Dragobetele era
închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri. După
o credinţă răspândită în special în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al
pădurii care, la început de primăvară, într-o anume zi, ia chip de flăcău neasemuit de frumos şi
hălăduieşte prin codri pentru a pedepsi fetele şi femeile ce-i profanează ziua. De Dragobete
muncile grele erau interzise, fiind permise doar cele uşoare, dar multe fete încălcau regula şi
fugeu apoi în pădure tocmai pentru că îşi doreau să fie pedepsite de Dragobete, fiind nevoite să
se lase iubite de el.

Traditii de Dragobete: "sarutul eternitatii","apa zanelor", "ritualul de infratire", munca si plansul

interzise

Imbracati de sarbatoare, fetele si flacaii obisnuiau sa se intalneasca in fata bisericii si plecau sa

caute prin paduri si lunci, flori de primavara. Daca se gaseau si fragi infloriti, acestia erau
adunati in buchete si se puneau ulterior in lautoarea fetelor, timp in care se rosteau
cuvintele: "Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le
desparti". 
Dragobetele saruta fetele!

Daca vor ca iubirea sa ramana vie de-a lungul intregului an, tinerii care formeaza un cuplu
trebuie sa se sarute de Dragobete. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar in jurul lor stateau
si vorbeau fetele si baietii. La ora pranzului, fetele se intorceau in sat alergand, obicei numit
zburatorit, urmarite de cate un baiat caruia ii cazuse draga. Daca baiatul era iute de picior si o
ajungea, iar fata il placea, il saruta in vazul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele saruta
fetele! Dupa ce isi prindea aleasa, baiatul ii fura o sarutare in vazul lumii, sarut care simboliza
legamantul lor de dragoste pe intregul an,  fiind un bun prilej pentru a-ti
afisadragosteainfatacomunitatii. 
Ritualul de infratire

Unii tineri, in Ziua de Dragobete, isi crestau bratul in forma de cruce, dupa care isi suprapuneau
taieturile, devenind astfel frati, si, respectiv, surori de cruce. Se luau de frati si de surori si fara
ritualul de crestare a bratelor, doar prin imbratisari, sarutari fratesti si juramant
deajutorreciproc. 
Femeile nu au voie sa munceasca de Dragobete

Folcloristul roman Constantin Radulescu-Codin srie ca "Dragobete e flacau iubiet si umbla

prin paduri dupa fetele si femeile care au lucrat in ziua de Dragobete. Le prinde si le face de
rasul lumii, atunci cand ele se duc dupa lemne, flori, bureti ...". 
De aici si provine raspandita expresie adresata fetelor mari si nevestelor tinere, care indrazneau
sa lucreze in ac.  In aceasta zi, nu se coase si nu se lucreaza la camp si se face curatenie generala
in casa, pentru ca tot ce urmeaza sa fie cu spor. In unele sate se scotea din pamant radacina de
spanz, cu multiple utilizari in medicina populara.
De asemenea, De Dragobete nu se sacrifica animale pentru ca astfel ar fi stricat rostul
imperecherilor. 
Barbatii nu trebuie sa supere femeile

Exista o serie de obiceiuri in zona rurala legate de aceasta sarbatoare. Barbatii nu trebuie sa le
supere pe femei, sa nu se certe cu ele, pentru ca altfel nu le va merge bine in tot anul. Atat baietii,
cat si fetele au datoria de a se veseli de Dragobete pentru a avea parte de iubire intreg anul.
Apa zanelor

Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat, pentru a fi dragastoase intreg anul. Fetele mari
strangeau de cu seara ultimele ramasite de zapada, numita zapada zanelor, iar apa topita din omat
era considerata ca avand proprietati magice in iubire si in descantecele de iubire, dar si in
ritualurile de infrumusetare. Se credea ca aceasta zapada s-a nascut din surasul zanelor. Fetele isi
clateau chipul cu aceasta apa pentru a deveni la fel de frumoase si atragatoare ca si zanele.
Zi de veselie

Tinerii considera ca in aceasta zi trebuie sa glumeasca si sa respecte sarbatoarea pentru a fi

indragostiti tot anul. Iar daca in aceasta zi nu se va fi intalnit fata cu vreun baiat, se crede ca tot
anul nu va fi iubita de nici un reprezentat al sexului opus.
Oamenii de la tara isi mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor si baietilor care, in ziua
lui Dragobete, se primeneau in haine curate, de sarbatoare si porneau cu voie buna spre padure,
pentru a culege ghiocei, viorele, tamaioasa, pe care le asezau la icoane si le foloseau la diverse
farmece de dragoste.
Nunta pasarilor din cer

Se mai credea ca, in ziua de Dragobete, pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi
aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile.
Cu ocazia zilei de Dragobete, batranii satului acordau o ingrijire speciala animalelor din ograda,
dar si pasarilor. Batranii credeau ca in aceasta zi pasarile isi aleg perechea pe viata si se urnesc in
construirea cuiburilor. La sfarsit de iarna si inceput de primavara, Dragobetele oficia nuntirea
pasarilor in cer. 
De Dragobete nu se plange

Nu ai voie nici sa plangi in ziua de Dragobete. Se spune ca lacrimile care curg in aceasta zi sunt
aducatoare de necazuri si suparari in lunile care vor urma.
In unele zone ale tarii, ajunul zilei de Dragobete este asemanator cu simbolistica noptii de
Boboteaza. Fetele tinere, curioase sa isi afle ursitul, isi pun busuioc sfintit sub perna, avand
credinta ca Dragobete le va ajuta sa gaseasca iubirea adevarata.

II. 8 EPICA POPULARA IN PROZA: BASMUL, LEGENDA, SNOAVA, POVESTIREA,

ANECDOTA
BASMUL este considerat unul dintre cele mai vechi produse ale literaturii universale şi astfel
problema originii sale a fost amplu dezbătută, analizată şi controversată.

S-a admis ideea că rădăcinile basmului se pierd într-un trecut foarte îndepărtat; originile lui se
identifică, în unele cazuri, cu riturile străvechi, cu practicile omului primitiv. Sunt cunoscute
diferite teorii privitoare la originea basmului, teorii care creează în timp adevărate “şcoli” de
folcloristică care cercetează şi dezbat problema originii basmului.

La noi în ţară Hasdeu consideră în “Etymologicum Magnum Romaniae” când vorbeşte despre
basm că “în limba literară”, întâlnim formele “«basnă» şi «basm»”.

Prima consemnare semnalată în manuscris a unui basm românesc a fost făcută în 1750 în
Muntenia centrală (Prahova). Basmul cu tema “hoţul salvat de diavol”, basm reprodus schematic,
a fost publicat de Dumitru Furtună în anul 1913.

În schimb, primul basm consemnat detaliat a fost notat în anul 1797, redactat fiind de un anonim.
Basmul se numeşte “Istoria unui voinic înţălept şi învăţat întrebându-se din ponturi cu o fată de
împărat” şi face parte din ampla categorie de basme în care eroul se însoară cu o fată de împărat
datorită isteţimii şi învăţăturii sale. Basmul are o puternică influenţă bisericească, întrebările pe
care fata le pune voinicului au legătură cu istoriile biblice şi apocrife, model utilizat în literatura
teologică şi decurgând, neîndoielnic, din tipicul catehismului. Pentru că, de felul răspunsurilor
ştiute depind moartea sau, dimpotrivă, supremul “bine” din basm (mâna fetei de împărat); se
subliniază în context importanţa dogmatice.

Care este prima atestare oficială a unui basm în ţara noastră?

Basmul se pare că este întărit ca veridicitate, pe teritoriul românesc, de obiceiurile care s-au
păstrat în Bihor în cântecul de nuntă denumit variat “cântecul lăcăţii”, “cântecul de poartă”. Este
considerat a fi cel mai arhaic cântec de nuntă din repertoriul românesc popular prin care “oastea”
miresei pune diferite ghicitori cu scopul de a dezvălui maturitatea de gândire şi bogăţia
cunoştinţelor mirelui, la care, însă, nu răspunde mirele, ci doar “oastea” lui în cor. În unele
variante, se pun întrebări prin care să fie constatate nu numai ascuţimea minţii, ci şi curajul,
vitejia, spiritul de luptă, mirele arătându-se a fi gata să pună mâna pe “toporaşe”, singurele arme
care-i stau la îndemână pentru a ieşi din impasul zugrăvit de cântec.

Între scrierea acestui basm în anul 1797 şi alcătuirea primei colecţii de basme româneşti se
interpun câteva decenii. Este vorba de colecţia Walachische Märchen apărută în anul 1845 în
germană, la Stuttgart, scrisă de fraţii Albert şi Arthur Schott. Cuprinde folclor românesc adunat
în Banat. La apariţie stârneşte un ecou deosebit, apreciată fiind şi de către fraţii Grimm.

Colecţia Schott este apreciată şi recomandată în ţară de Gheorghe Bariţ, Timotei Cipariu,
Atanasie M. Marinescu. Prin materialul bogat pe care îl conţine aduce un suflu nou în domeniu.
Printre continuatorii direcţiei fraţilor Schott legat de culegerea, sistematizarea şi tipărirea unor
colecţii de basme îi distingem pe Franz Obert la Mediaş, iar în Transilvania se remarcă mai
multe nume: M. V. Stănescu Arădanul, Demetriu Boer şi Ştefan Cacoveanu (culeg basme şi le
grupează în scurte colecţii).

La îndemnul lui Aron Pumnul, în Bucovina, un folclorist renumit, Ioan Gh. Sbiera, adună basme
încă din anii gimnaziului (1855-1856). El este considerat a fi primul culegător român care îşi
publică colecţia, mai târziu, în anul 1886.

Basmele culese de Sbiera sunt repovestite, autorul însuşi precizând: “Persoanele şi întâmplările
sunt întotdeauna aceleaşi precum le spuneau povestitorii, dar descrierea lor n-a putut rămâne
aceeaşi, una pentru că pe timpul când s-au cules încă nu era vorba de stenografie pe la noi, şi alta
pentru că am căutat să reproduc numai esenţa lucrului, nu şi forma schimbătoare în care mi se
înfăţişa de diferiţi povestitori”1.

Colecţia Sbiera rămâne până azi una dintre cele mai consistente culegeri de basme din Moldova
sudică.

Care sunt noile orientări ştiinţifice în folcloristica secolului al XX-lea?

Dintre lucrările mai nou apărute amintim pe cele culese de Ion Nijloveanul, A fost de unde n-a
fost. Basmul popular românesc (1982) şi Gheorghe Vrabie, Basmul cu Soarele şi fata de împărat
(1974), (realizată prin anchete de teren între 1962 şi 1968 împreună cu un grup de studenţi)
Culegerea lui Vrabie, este, într-o anumită măsură, o exemplificare a studiului despre structura
poetică a basmului. În introducere adaugă observaţii pertinente despre mutaţiile basmului în
funcţie de condiţiile istorice, geografice, morale şi sociale şi despre caracteristicile mai noi ale
eposului popular - vioiciunea, stilul eliptic, bogăţia dialogului, linearitatea structurii, absenţa
descrierilor şi a caracterizării eroilor, a evocării ambianţei, pătrunderea elementelor urbane -
explicabile prin influenţele exercitate asupra folclorului de factorii culturali moderni.

Se poate adăuga şi antologia de 33 de basme fantastice înregistrate între 1970-1975 în

Dâmboviţa (ţinut mai puţin cercetat), de profesorii Octav Păun şi Silviu Angelescu.

Colecţia naraţiunilor folclorice – în special a basmelor nu este încheiată, ea urmând să se

îmbogăţească probabil şi în viitor, prin cercetarea ce ar putea fi efectuată în teritorii mai puţin
explorate din punct de vedere folcloric.

Rolul formulelor (iniţiale, finale, mediane), clişeelor verbale şi stereotipii în basmul propriu-zis

Ion G. Sbiera, Poveşti populare româneşti, Prefaţă la …, Cernăuţi, 1886; republicată în Poveşti şi poezii populare
româneşti, Ediţie îngrijită de Pavel Ţugui, Bucureşti, 1971, p. XLVII.
Formulele iniţiale sunt inerente oricărui tip de basm chiar dacă acestea pot să fie foarte succinte
de genul “era” sau “erau” şi marchează introducerea ascultătorului şi a cititorului într-o anumită
atmosferă de poveste mai mult sau mai puţin reală.

În general basmele îşi fac cunoscută existenţa prin intermediul primei formule (formula iniţială)
după care, în basm, apare o suită de alte formule: formule mediane, stereotipii, clişee şi ca
încheiere formulele finale, specifice şi acestea basmelor.

Aceste formule (iniţiale, mediane, finale) diferă într-o anumită măsură, de la povestitor la
povestitor. Totuşi, aşa cum spunea şi G. Călinescu, ele urmează un anumit “şablon” care este
respectat mai mult sau mai puţin de către naratori. În fapt, personalitatea fiecărui povestitor îşi
pune amprenta şi asupra acestor formule, ele putând să semene (să fie chiar identice) cu ale altor
povestitori, sau dimpotrivă să aibă o pronunţată nouă originală. Aceasta depinde şi de implicarea
povestitorului în propria sa naraţiune, de gradul de participare emoţională sau de detaşarea pe
care poate să o aibă în momentul relatării basmelor.

Din cele citite, am observat că acei povestitori (prelucrători sau povestitori direcţi) atunci când şi
o prezentare proprie, originală atât a acţiunii cât şi a formulelor de poveste. Alţii, au fost
oarecum stereotipi, mulţumindu-se să respecte un anumit şablon de poveste (acţiune, clişee,
formule) şi în cazul repovestirilor să folosească aceleaşi stereotipii, identice, repetate de la basm
la basm.

Prezentarea acestor formule va fi făcută din punctul de vedere al prelucrătorilor (deci se includ
basmele care au fost culese din diferite zone ale ţării şi apoi prelucrate în scris de către mulţi
povestitori ai noştri) şi va cuprinde în al doilea rând studiul formulelor din basme orale,
reproduse fidel în antologii fie prin stenografiere, fie prin înregistrare.

Această prezentare este de fapt orientată cronologic. Prelucrarea (modificări aduse de povestitori
în scris care nu alterează structura) este prezentă în aproximativ toate colecţiile de basme, de la
primele culegeri apărute până aproape de perioada modernă (ultimii 50-60 de ani). Aceste
redezvoltări ale acţiunii basmelor se caracterizează în general prin grija pentru frazare şi
cursivitate, reducerea dialogului, descrieri abundente, analize ale motivaţiei psihologice,
sfătoşenie, expresie netedă sau pitorească, estomparea violenţei (de acţiune sau limbaj)
îndepărtarea sau înlocuirea regionalismelor. Acestea sunt “basmele de carte”, basme scrise, care
urmăresc voinţa scriitorului (voinţă conştientizată sau nu) că ceea ce este scris, rămâne pentru
viitor dar este supus şi diferitelor critici ale generaţiilor de cititori.

Fie că sunt colecţii ale lui Sbiera, Al. Vasiliu, Ion Pop Reteganul, Ispirescu, Slavici, Creangă,
Petru Gh. Savin sau Tudor Pamfile (amintind doar câteva nume), basmele acestora au nota de
originalitate (ca formă şi prezentare) a unor oameni care se află cu condeiul în mână răspunzători
fiind de cele ce scriu. În consecinţă analiza auto-critică va funcţiona şi va determina unele
schimbări, mai mici sau mai mari, după cum povestitorul le consideră a fi necesare.
Basmele povestite de naratori populari şi înregistrate apoi, se caracterizează prin discontinuităţi,
elipse, anacolute, dialog abundent, lexic şi fonetism local, ticuri şi stereotipii în expresie,
îndrăzneli de limbaj (acceptate în condiţiile oralităţii, dar probabil şocante pentru cititorul
neavizat), o anume familiaritate cu auditoriul, inovaţii apărute în reluarea aceloraşi poveşti după
scurgerea unor perioade de timp.

Toate aceste caracteristici delimitează stilul basmelor orale de cele prelucrate, primele aducând o
puternică notă de autenticitate şi de viaţă trăită “pe viu” celelalte rămânând cu o anumită
înclinare spre buchea de carte, dar pline şi ele de viaţă, de trăire.

Cea mai frecventă pe o arie etnografică enormă (situaţie similară şi în basmele altor popoare ale
lumii) o constituie formula de început cea mai expeditivă şi vagă atât din punctul de vedere al
timpului dar şi al spaţiului: “a fost odată”.

Această succintă formulă poate face singură trecerea la povestirea în sine a basmului.

În ceea ce priveşte situaţia basmelor aflate în colecţii particulare, se poate observa că foarte mulţi
scriitori de basme au folosit această universală şi totodată atemporală formulă. “A fost odată”
este modalitatea proprie cea mai sigură a oricărui început de basm sau poveste.

Formula este continuată şi de alte cuvinte gen “a fost odată, ca niciodată”, sau “a fost odată ce-n
poveşti” etc., sau poate să apară singură. Cuvintele care urmează introduc cititorul în
particularitatea basmului: “A fost odată un împărat” etc.

La aproape toţi naratorii care au scris basme formula iniţială poate fi foarte succintă.

Interesant este, că această formulă “a fost odată ca niciodată” poate fi interpretată şi din alt punct
de vedere. Acest “ca niciodată” poate fi interpretat prin forma lui negativă (adică ceea ce a fost,
de fapt nu a fost niciodată). Se manifestă aici antonimia odată-niciodată. În felul acesta, se va
arunca o umbră de neîncredere asupra naraţiunii ce va urma.

Dacă se foloseşte un sens sau celălalt în acest gen de formulă, este greu de delimitat. Dar,
problema se va clasifica pe parcurs pentru că formula de obicei continuă: “că dacă n-ar fi nu s-ar
povesti”. Acest fragment final al formulei iniţiale arătate, lămureşte atitudinea povestitorului faţă
de relatarea sa – ceea ce n-ar fi existat, nu s-ar fi putut povesti. Concluzia logică este că odată ce
s-a povestit un basm, atunci cu siguranţă el a existat.

Acest gen de formulă iniţială, completă apare în majoritatea basmelor româneşti. Ea lămureşte
atitudinea povestitorului îndepărtat, care cu siguranţă a crezut în veridicitatea poveştii sale.

Dacă unii dintre povestitori au preferat să folosească acest gen de formulă, fără să lungească
începutul poveştii şi intrând direct în acţiune, alţii au îmbogăţit expresia. Se face trecerea în
domeniul neverosimilului printr-un cuvânt sau două referitoare la timp: “când”, “pe când”, “de
când”. Această formulă este denumită “formula imposibilului”2 de către Roşianu. Este folosită
atât de către povestitorii români cât şi de povestitorii străini.

LEGENDA POPULARĂ: funcţii, tipologie

Colecţiile româneşti de până acuma însumează un număr de aproximativ 5000 de tipuri de

legendă, dar acestea nu epuizează, bineînţeles, nici pe departe repertoriul existent în ţara noastră.

Principalele nume reprezentative care au studiat şi au definit legenda: Jacob Grimm (face o
distincţie esenţială dintre basmul fantastic şi legendă unanim acceptată de cercetători, deoarece
cele două forme exprimă trăsăturile fundamentale ale culturii umane); Jacob şi Wilhelm Grimm
susţin în prefaţă la ediţia a II-a a impunătoarei lucrări Deutsche Mithologie (1844) că basmul
(Märchen) este deosebit de legendă (Sage), observând interferenţele care se pot produce la
nivelul conţinutului.

Legenda în concepţia lui Th. Benfey are caracter didactic3 înţelegând prin aceasta că mesajul pe
care ni-l trasmite are rolul de a ne informa asupra anumitor lucruri, evenimente, acţiuni sub o
formă simplă şi uşor de înţeles şi reţinut.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, în 1910 apare prima ediţie a faimoasei cărţi La
formation des légendes scrisă de Arnold van Gennep. Este o carte de ideologie, cu un impact
puternic asupra multor teorii ale disciplinelor etnologice de până atunci. Marele etnolog
disociază legenda totemică, descinsă direct din credinţele totemice primare, care are o funcţie
rituală, de legenda propriu-zisă, ulterioară mitului totemic.4.

André Jolles în Einfache Formen (1930) defineşte legenda ca o formă simplă, spontană, avându-
şi originea în limba vorbită. "5.

Părerea lui Max Lüthi exprimată în lucrarea Märchen, din 1964 este că "în apropierea legendei
de tip Sage se află legenda religioasă; Legenda religioasă se află mai aproape de legenda laică
decât de basm, chiar şi atunci când nu mai este nimic de crezut."6.

Atestările documentare din ţara noastră referitoare la legendă apar, în special, în secolul al XVI-
lea când se vorbeşte de literatura apocrifă.

Codexul Sturdzanus este alcătuit din două părţi pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu (cel care a pus
bazele studiului literaturii de această factură) le numeşte texte măhăcene (Legenda Duminicii,
Legenda Sf. Vineri, Legenda lui Avraam) şi texte bogumilice (Călătoria Maicii Domnului în iad,
Legenda Sf. Sisinie).
2
N. Roşianu, Stereotipia basmului, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p. 176
3
Octav Păun, Silviu Angelescu, op. cit., p. XXXI.
4
Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p.213.
5
Octav Păun, Silviu Angelescu, op. cit., p. 272-273.
6
Ibidem, p. 275-276.
N. Cartojan7 împarte legendele, după cuprinsul lor, în două grupe: literatură apocrifă
apocaliptică, cea în care se dezvăluie, în numele apostolilor sau al Sfintei Fecioare, tainele lumii
de dincolo de moarte şi legende hagiografice în care, într-o viziune dominată de miraculos, ni se
povestesc vieţiile supraomeneşti ale marilor iluminaţi care şi-au sacrificat viaţa pentru triumful
creştinismului.

Prezenţa unui număr însemnat de legende apocrife manuscrise dovedeşte că, printre cărturarii
secolului al XV-lea, era dezvoltat gustul pentru lectură.

Primul cronicar care îşi redactează opera în limba română este Grigore Ureche. îl amintim
deoarece în Letopiseţul Tării Moldovei relatează legenda despre lupta de la Codrii Cosminului,
când Sfântul Dumitru l-ar fi ajutat pe Ştefan cel Mare să iasă biruitor: "zic unii să se fi arătat lui
Ştefan-vodă la acest războiu sfîntul mucenicul Dumitrie, călare şi într-armatu ca un viteaz,
fiindu-i întru ajutoriu şi dînd vîlhă oştii lui, ci este de a şi crederea, de vreme ce au zidit
biserică"8.

Prima culegere de legende poate fi socotită O samă de cuvinte, o "antologie" alcătuită de Ion
Neculce

Ceea ce dă farmec legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau
cumpănit anecdotic, naraţiunea este simplă, populară.

Pentru ţara noastră, secolul al XIX-lea este un secol al marilor schimbări de mentalităţi şi
ideologii. în această perioadă s-a trezit interesul pentru creaţia populară

În această perioadă se fac confuzii între diferitele categorii narative şi felul în care este numită
legenda arată modul şovăielnic în care gândeau folcloriştii atunci. Confuzia o întâlnim în
colecţia de basme din 1872-1876 şi 1882 a lui Petre Ispirescu, intitulată Legende sau basmele
românilor.

Termenul legendă reuşeşte să se impună treptat, în accepţiunea sa actuală, după ce denumirea

tradiţiune, folosită de B. P. Hasdeu pentru întreaga specie, în 1867, a rămas în circulaţie
facultativ, cu referire numai la legendele istorice cu caracter local. Tot B. P. Hasdeu a încercat să
încetăţenească termenul deceu prin care voia să desemneze legenda (în special legenda
etiologică), dar cuvântul nu s-a impus.

Cel mai perseverent cercetător al legendelor a fost S. Fl. Marian, care, având o activitate
diversificată şi susţinută, a publicat volume de legende istorice, o serie de legende geografice şi
toponimice, cu caracter local, legende religioase, legende despre vieţuitoare.

7
N. Cartojan, op. cit., p. 115.
8
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1958, p. 115.
 Pentru început, S. Fl. Marian a publicat cartea Ornitologia poporană română (1883), în care a
grupat legendele despre păsări cunoscute la acea dată, la noi. Adună şi legende despre
sărbătorile din prima jumătate a anului care apar în volumul Sărbătorile la români, 1898-1901.
Ulterior, folcloristul culege legende despre insecte şi le publică în două lucrări valoroase:
Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor (1903) şi Legendele Maicii Domnului
(1904).

Ion Pop Reteganul a publicat trei volume de poveşti: Poveşti ardeleneşti (1888), Poveşti din
popor (1895) şi De la moară (1903). Cel de-al doilea cuprinde snoave şi legende. în volumul
postum, Legende, povestiri şi obiceiuri româneşti (1943) sunt întâlnite puţine naraţiuni inedite.

Cel care a continuat strădania lui S. Fl. Marian a fost Tudor Pamfile care a publicat:Poveste
lumii de demult (1913), Diavolul învrăjbitor al lumii în anul 1914 (această lucrare este
consacrată personajului diabolic care, în relaţie cu oamenii şi alte personaje completează, prin
acţiuni personale cu efecte negative, gama variată a aspectelor materiale şi fantastice ale lumii
înconjurătoare existentă încă din clipa creaţiei), Cerul şi podoabele lui (1915), Văzduhul (1916),
Mitologie românescă I – Duşmani şi prieteni ai omului (1916), II- Comorile (1916), III-
Pământul (1924).

Tudor Pamfile încearcă ducă mai departe opera neterminată a lui S. Fl. Marian, întregind ciclul
calendaristic cu Sărbătorile de vară la români (1910), Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului
(1914) şi Crăciunul (1914) volum unde găsim reproduse numeroase legende.

Simion Teodorescu-Kirileanu (prieten apropiat a lui Artur Gorovei) publică volumul de legende
istorice Ştefan cel Mare şi sfînt. Cîntece şi istorisiri populare (1903).

În anul 1910 Constantin Rădulescu-Codin scrie volumul Legende, tradiţii şi amintiri istorice
adunate din Oltenia şi Muscel şi în 1913 apare volumul Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi
amintiri istorice..

, Ovid Densusianu publică este o antologie alcătuită din segmente extrase din alte publicaţii
Tradiţii şi legende populare (1910)

Mai târziu (1922) folcloristul sas Adolf Schullerus9 a întocmit un catalog selectiv al legendelor
româneşti ca anexă la catalogul basmelor româneşti.10.

În 1928 apare prima lucrare ce valorifică mai amplu proza populară din Ţara Moţilor., Legende
şi credinţe publicată de Maria Botiş-Ciobanu.

Cele mai multe legende mitologice au fost consemnate la sfârşitul secolului al XIX-lea în
răspunsurile la chestionarul lingvistico-mitologic a lui B. P. Hasdeu (1884), şi în cele ale
chestionarului despre tradiţiile istorice al lui N. Densuşianu (1893, 1895). Sistematizarea lor s-a
9
Adolf Schullerus,Verzeichnis der rumänischen Märchen und Märchenvarianten , Helsinki, 1928.
10
Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, p. 46
realizat prin strădania a trei mari folclorişti în: Tipologia folclorului din răspunsurile la
chestionarele lui B. P. Hasdeu (1970) scrisă de Ion Muşlea şi Ovidiu Bîrlea şi Datini şi eseuri
populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae
Densuşianu a lui Adrian Fochi, lucrare publicată în anul 1976. Aceste scrieri pot fi apreciate
drept unele dintre cele mai interesante referinţe, adunând laolaltă numeroase legende istorice,
etiologice şi religioase.

Titus Cergău tipăreşte trei volume: Legende dobrogene, în 1946, Cişmeaua beiului în 1971
(legende turceşti din Dobrogea), Insula lui Ovidiu, în 1979.

Grigore Botezatu publică studii despre legendă în volumele: Legende istorice moldoveneşti
(1969), Legende, tradiţii şi povestiri orale despre răzbunătorii poporului (1970), Legendele
Dochiei (1971), Legendele eponimice (Descălecatul Moldovei), în 1974, Legende, tradiţii şi
povestiri orale moldoveneşti (1980).11.

Tony Brill a publicat (1970) volumul Legende populare româneşti. Legende istorice, iar în 1974,
Legende geografice româneşti. O amplă lucrare (în manuscris) îi încununează activitatea de
cercetare a prozei populare româneşti: Catalogul tipologic al legendelor populare româneşti.
Index tipologic şi bibliografic bilingv (român-francez). Clasificarea acestei prolifice secţiuni este
concepută după un sistem original, adaptat tipologiei româneşti. Lucrarea se află în Arhiva
Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”.

Tony Brill12 publică un articol interesant în care face o clasificare a legendelor populare
româneşti. Pentru început, ea apreciază că cel dintâi care a acordat legendelor româneşti o atenţie
deosebită şi le-a privit ca pe o categorie folclorică cu identitate proprie este Adolf Schullerus
(amintit anterior) în lucrarea sa de referinţă Verzeichnis der rumänischen Märche und
Märchenvarianten. Lucrarea lui Schullerus care este o tipologie a basmului propriu-zis, şi are, în
ultima parte, o încercare de organizare a unei părţi limitate a legendelor populare româneşti.
Meritul deosebit al acestei secţiuni este de a fi atras atenţia asupra acestui subiect.

Pentru clasificarea întregului material de legendă, Tony Brill a stabilit patru mari sectoare,
definite după sfera preocupărilor lor, pe care le amintim:

I Legende etiologice - legendele care se ocupă de crearea şi organizarea lumii;

II Legendele mitologice - legende care privesc apariţii, existenţe şi lucruri supranaturale,

expresie a unor credinţe îndepărtate cu caracter precreştin;

III Legendele religioase, cele care se referă la personaje, sărbători şi obiceiuri legate de religia
creştină, cum şi alte prilejuri de sărbători şi practici.

11
Grigore Botezatu, Legende, tradiţii şi povestiri orale moldoveneşti, Chişinău,1980.
12
Tony Brill, Principiile clasificării legendelor populare româneşti, în „Revista de etnografie şi folclor”, tomul 11,
nr. 3, Bucureşti, 1966, p. 260.
IV Legendele istorice - referitoare la personaje istorice, eroi naţionali şi locali, evenimente
naţionale şi locale.

Pe baza tipologiei amintite, autoarea întocmeşte antologia Legende populare româneşti vol. I
(1981), care oferă o imagine concludentă asupra legendelor etiologice. Apărut în condiţiile
impuse de cenzură, volumul n-a putut fi tipărit aşa cum a fost conceput de cercetătoare, lucrarea
a fost publicată cu sprijinul lui Ioan Şerb, în trei volume: Legendele românilor, I Legendele
cosmosului, II Legendele florei, III Legendele faunei (1994). Nota asupra ediţiei ne informează
că nu este o simplă reeditare, ci o restituire a formei iniţiale a cărţii, editându-se şi cele 300 de
texte eliminate de cenzură în 198113.

Tipologia legendelor întocmită de Tony Brill este mult mai amplă, după cum am amintit,
cuprinzând secţiuni mitologice, relogioase, istorice, toponimice, onomastice etc., acestea se află
doar în manuscrisul amintit.

În anul 2005 şi 2006 apar cele două volume Tipologia legendei populare romanesti, vol. I,
Legenda etoilogică şi vol. II - Legenda mitologica, legenda religioasa, legenda istorică.

Contribuţia lui Silviu Angelescu este în principal teoretică. În cartea Legende populare româneşti
întâlnim un amplu studiu introductiv scris de Octav Păun şi Silviu Angelescu. în posfaţa,
intitulată Poetica legendei, Silviu Angelescu propune o concisă, sistematică definire a acesteia,
particularităţile ei fiind: dimensiuni mai reduse decât basmul, prezentarea întâmplărilor ca
incerte, neconfundarea povestitorului cu eroul legendei şi menţinerea lui doar pe poziţia de
colportor, plasarea evenimentelor într-un trecut nedefinit, însă într-un spaţiu real, prezenţa
fabulosului fiind controlată de factorul uman, naraţiunea dezvoltă elemente de stil formular, dar
formulele legendei alcătuiesc un lexic poetic sărac.14

În volumul Legenda (1995) revine, mai amplu, asupra acestei categorii a prozei populare. El
propune o "situare mai exactă a legendei în sistemul literaturii orale".

În anul 1999 apare reeditat volumul Mitul şi literatura, în care autorul este preocupat de
"transferul de substanţă" dinspre creaţia populară spre creaţia cultă, de "transferul de forme"
dinspre basm, legendă, snoavă, baladă şi ghicitoare spre dubletele lor din literatura de autor,.

În 1990 apare lucrarea Legende populare româneşti, ediţie îngrijită de Nicoleta Coatu, cu un
studiu introductiv, note, glosar şi bibliografie. Autoarea susţine că "legenda tinde să comenteze şi
să explice, din perspectiva unei mentalităţi populare (cu deosebire cea de nivel arhaic), fenomene
naturale şi sociale, originea şi însuşirile particulare ale unor fiinţe şi lucruri".

13
Tony Brill, Legendele românilor I Legendele cosmosului, II Legendele florei, III Legendele faunei. Ediţie îngrijită
şi cuvânt înainte de Ioan Şerb, Bucureşti, 1994.
14
Legende populare româneşti, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983, p.254.
Profesorul Nicolae Constantinescu publică Legenda contemporană sau urbană15 studiu de viziune
modernă, actual, în care susţine că "atât cât priveşte «apartenenţa categorială» a naraţiunii în
discuţie, aceasta nu poate fi încadrată decât în specia «banc» sau «anecdotă citadină»,
majoritatea aşa-ziselor, «legende contemporane» regăsindu-se în folclorul românesc.

Sabina Ispas, publică, Legenda populară românească tradiţională între "canonic" şi "apocrif"16.
Un studiu amănunţit în care, la început, face o incursiune în lumea legendei, scrie despre apariţia
legendei, provenienţa denumirii, ulterior făcând un cometariu referitor la locul pe care îl are
legenda populară românească, după cum aminteşte şi titlul, între "canonic" şi "apocrif".

Gheorghe Vlăduţescu publică volumul Filosofia legendelor cosmogonice româneşti (1998), o

lucrare în care autorul susţine că atât legendele etiologice şi mitologice, cât şi cele istorice
consemnează o experienţă care se transformă într-o explicaţie.

Societatea Internaţională pentru Cercetarea Naraţiunilor Populare a adoptat, în anul 1963

următoarea schemă de clasificare: I legende etiologice şi escatologice; II legende istorice sau
despre istoria civilizaţiei; III legende mitologice (despre fiinţe şi puteri supranaturale); IV
legende religioase (mituri despre zei şi eroi)17.

Legenda are o structură simplă, în general. Având scop expozitiv, tinde să prezinte istoria directă
a faptului, evenimentului, cuvântul fiind ales anume ca să numească esenţa acestuia.

Prin legendă cunoaştem, de fapt, un întreg sistem de mentalităţi populare privind codul de norme
de conduită al unei colectivităţi. Tot ceea ce pare reprobabil pentru morala populară îşi găseşte în
legendă o „justiţie”, care motivează, pe planul mentalităţii, finalul dramei legendare.

În general, legenda nu cunoaşte decât un singur timp şi acela este trecutul care poate fi mai
apropiat sau mai îndepărtat.

Tipologic, folcloriştii (Tony Brill, Ovidiu Bîrlea, Octav păun, Silviu Angelescu) disting în
cultura tradiţională românească patru categorii de legende: etiologice, mitologice, religioase,
istorice.

Ovidiu Bîrlea18 consideră că cele mai multe legende sunt construite după două tipuri
compoziţionale.

Primul tip, numit tipul comentator, este cel mai simplu şi se reduce la o expunere nudă şi redusă
a faptului. Naraţiunea se desfăşoară linear, pe mici etape, ca într-o dare de seamă cât de cât

15
Nicolae Constantinescu, Legenda contemporană sau urbană în „ Revista de etnografie şi folclor”, tomul 40, nr. 5-
6, 1995, p. 592-594.
16
Sabina Ispas, Legenda populară românească tradiţională "canonic" şi "apocrif" în revista „Memoriile comisiei de
folclor”, tomul VIII, 1994-1996, 1997.
17
Ovidiu Bârlea , op.cit. , vol.I, p. 62.
18
Ibidem, p. 56-62.
organizată. Explicaţia poate să lipsească, interesul rezidă din miezul faptului expus, întrucât
acesta ilustrează profilul unui personaj. Exemplu edificator îl putem întâlni în legendele istorice.

Cel de-al doilea tip compoziţional este numit tipul explicativ, în care întâlnim legende mai
dezvoltate, cu toate că cele mai multe sunt uniepisodice. Deznodământul este catastrofal, iar
punctul culminant al naraţiunii este inserat în acesta. Acţiunea se desfăşoară linear, pentru ca
dintr-o dată să intervină factorul, de obicei neprevăzut, care aduce cu sine, întreruperea firului
istorisirii. Naraţiunea este dispusă în două unităţi inegale. Cea dintâi expune antecedentele, fiind
o însăilare de aspecte obişnuite, cotidiene, care au rolul de a pregăti finalul, de a-i arăta faptele şi
evenimentele anterioare spre a-l face plauzibil. Cea de-a doua, mai scurtă, începe cu devierea de
la firul cotidian, mai ales prin apariţia imprevizibilului (neprevăzutului). Ea sfârşeşte prin a
consemna ciudăţenia explicată de legendă "de atunci...".

Al treilea tip compoziţional cuprinde trei secvenţe, cea dintâi arătând antecedentele întâlnirii cu
lumea numenală, a doua întâmplările la care este supusă victima umană intrate în imperiul
fiinţelor fantastice, iar ultima consecinţele, soarta finală a victimei.

Aproape toate legendele care relatează descinderi pe tărâmul celălalt sau răpiri ale omului de
către fiinţe fantastice sunt alcătuite după acest tipar compoziţional. O seamă de legende au o
dezvoltare mult mai mare urmând tiparul compoziţional al basmului fantastic, cu excepţia
finalului care arată un deznodământ tragic.

Legenda nu are structura monotipică şi gradul înalt de stereotipie ale basmului fantastic, dar este
mai puternic formalizată faţă de basmul animalier sau snoavă, pentru că însăşi funcţia ei, în
contextul culturii populare este mai unitar definită. Sensul cognitiv al legendelor trebuie căutat
nu atât în caracterul lor etiologic, cât şi în observarea realistă a obiectelor şi fenomenelor lumii
înconjurătoare sau a comportamentului uman, în consemnarea unor aspecte specifice, cărora li se
acordă o anumita semnificaţie.

Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită, cu diluarea sau rezumarea unor părţi, în funcţie
de talentul povestitorului.

Formulele legendei au echivalenţe atât în legendele antichităţii greco-romane, cât şi în primele

lucrări cu caracter istoric: „La începutul începuturilor, când nu era nici lumină, nici apă, nici
pământ şi nici umbră de vietate ...”; „La început de începuturi ...”; „ Prima dată ...”; „În vremea
aceea ...”; „Se spune ..

SNOAVA: funcţii, tipologie, personaje

Snoava (bazaconii, palavre, păcălituri, povesti, taclale) este o naraţiune scurtă, in general cu un
singur episod, care satirizează defectele fizice şi comportamentale ale oamenilor.

Întâlnim în repertoriul românesc aproximativ 6000 tipuri de snoave în care în centrul atenţiei sta
personajul pozitiv.
În anul 1969 apare, în limba franceza, La tipologie bibliographique des facétiens roumaines,
fiind considerat prima încercare de clasificare a imensului corpus al snoavelor româneşti. Câţiva
ani mai târziu, Corneila Sabina Stroescu publica, în limba româna, Snoavele populare româneşti
(1984).

Materialul a fost structurat in 6 mari grupe:

I Relaţii sociale 1. Ciclul Păcală; 2. stăpân-sluga; autorităţi laice si religioase;

II Relaţii de familie: 1. soţ-soţie; 2. părinţi-copii; 3. fraţi - surori; 4.alte neamuri; 5. naşi - fini;

III Însuşiri si deficiente psihologice: prostie, înţelepciune, lene, lăcomie, beţie, murdărire
trupeasca etc.;

IV. Defecte fiziologice: surzenie, bâlbâiala, orbire;

V. Snoave despre armata;

VI. Glume: 1. glume diverse; 2. glume despre şcolari; glume si anecdote privitoare la copii

În snoava întâlnim patru tipuri compoziţionale care au posibilă structurare tipologică. Primul tip,
şi cel mai sigur, urmăreşte acţiunea unui singur personaj prin care se scot în relief trăsături de
caracter. În acest tip convenţional preponderent este dialogul.

Al doilea tip de structura cuprinde doua momente narative, doua acţiuni in care cea de-a doua
este o replica la prima. In secvenţa întâia eroul negativ înşeală, iar in cea de-a doua îşi primeşte
pedeapsa. Acest tip este bine consolidat în snoava, majoritatea variantelor fiind inserat în el.

Al treilea tip compoziţional este cel serial, în care apar mai multe acţiuni subordonate aceleaşi
idei. Snoavele cu desfăşurare complexă sunt puţine, astfel, asemenea povestiri amintesc prin
amplitudine, de basm.

Ultimul tip este cel ciclic şi se grupează în jurul personajului Păcală.

În general, în centru atenţiei sta deseori personajul negativ, naraţiunea aducând în scena
manifestarea tipica a defectelor satirizate. Personajul pozitiv este înserat doar în măsura în care
serveşte la reliefarea deficientei personajului negativ.

Un exemplu elocvent este personajul Păcală. Snoava de tip Păcală are o larga difuzare in toate
zonele folclorice ale ţării. Cornelia Sabina Stroescu îl aşează pe acesta in prim rang al tipologiei
sale.

Păcală se detaşează net ca un erou popular unic în literatura populară. El fiind simbolul eroului
isteţ si iscusit, care înfruntă şi demască răul social, ticluind cele mai ingenioase şi năstruşnice
mijloace de lupta împotriva nedreptăţii sociale si a reprezentanţilor claselor dominante. Eroul nu
poarta întotdeauna acelaşi nume, este întâlnit în unele variante ca Pepelea, Ianoş, Ivan sau
Neculai.

Păcală acţionează în cuplu cu Tândală, aparent fiind destinat a fi victima primului, un fel de alter
ego al acestuia. Păcălirea se dovedeşte a fi reciproca iar colaborarea lor sporeşte sensibil
eficienta isteţimii de grad maxim.

Personajul Păcală se poate regăsi şi astăzi, sub o altă formă, dar cu acelaşi fond în variante ale
snoavei populare româneşti dar, şi ca ipostaze ale unei realităţi tipice pentru societatea aflată în
permanentă mişcare şi competiţie, nu totdeauna loială.

Valoarea snoavei populare româneşti constă în bogăţia şi modurile proprii de a biciui

prostia,avariţia, dar şi risipa, cleveteala, viclenia, atitudinea stăpânilor faţă de slugi şi a acestora
faţă de stăpâni.

Snoava este o chintesenţă a înţelepciunii şi inteligenţei populare, având particularităţi specifice

pentru spiritul naţional, reprezintă şi individualizează umorul fiecărui popor.

POVESTIREA

I.DEFINITIE
1. povestire – naraţiune, relatare, modalitate de expunere specifică genului epic.
2. Povestire (specie literară) – specie a genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în care
povestitorul, implicat ca participant, martor sau mesager al evenimentelor, relatează din punctul
său de vedere. Nararea se limitează la un singur fapt epic, iar interesul nu se centrează pe
personaj ci pe situaţie.

II. TRASATURI ALE SPECIEI

Din definiţie reies caracteristicile cele mai importante ale speciei:
– accentul pus pe întâmplări şi pe situaţii, nu pe personaje;
– acţiune neobişnuită şi exemplară (redă o experienţă umană general valabilă)
– interesul deosebit acordat actului narării (actul relatării precum şi povestitorul sunt bine
evidenţiate în text, ocupând o parte însemnată din text –există un adevărat ceremonial al
povestirii)
– intriga simplă şi personaje puţine (ca amploare, se situează între schiţă şi nuvelă)
– cauzalitatea acţiunii : evenimenţială (şirul evenimentelor este generat de o acţiune) sau
psihologică (o stare sufletească este punctul de pornire)
– în text apar multe indicii despre narator/i şi despre naratar/i – între ei se stabileşte o relaţie
dinamică, ceea ce dă oralitate stilului
– mare implicare a naratorului în evenimentele relatate (naratorul este personaj, martor sau
colportor, ceea ce dă subiectivitate discursului narativ)
– caracterul exemplar/ etic al povestirii (situaţiile relatate au ca finalitate mai mult sau mai puţin
explicită extragerea unei învăţături)
– actul povestirii se desfăşoară într-un spaţiu privilegiat şi ocrotitor, un topos cu semnificaţii,
care adesea devine suprapersonaj (hanul, palatul). In acest cadru povestitorii relatează întâmplări
pilduitoare, după un ceremonial bine stabilit. Interesul se axează în mod special asupra situaţiei
neobişnuite relatate, nu asupra personajelor.

III. CLASIFICARE
1. După formă:
– în versuri
– în proză
2. După conţinut şi destinaţie:
– filosofică
– romantică
– magică
– fantastică
– satirică
– pentru copii

Un tip aparte îl constituie povestirea în ramă – una sau mai multe povestiri de sine stătătoare
(nuclee epice secundare) sunt încadrate într-o altă naraţiune sau într-o situaţie de comunicare
care îi cuprinde pe toţi naratorii (povestirea-cadru).

Povestirea e comparabilă cu anecdota sau snoava (prin caracterul neaşteptat, surprinzător al

faptelor relatate şi prin finalitatea etică) şi uneori cu basmele (prin prezenţa elementelor
fabuloase)

IV. CONŢINUTUL/ DIEGEZA/ ÎNTAMPLAREA PROPRIU-ZISA

UNDE? CAND? (CRONOTOP)

– Evenimentele relatate se plasează într-un trecut îndepărtat. De cele mai multe ori plasarea
specifică este atemporalitatea (timp şi spaţiu nedeterminat, general valabil, mitic), care oferă un
caracter de generalitate întâmplării. Astfel, o anume situaţie devine o experienţă a cunoaşterii de
sine.
– In general, plasarea în timp şi spaţiu are elemente fantastice sau fabuloase, care creează o lume
primordială, fundamental diferită de “prezentul” actului povestirii, atât de diferită încât pare altă
lume. De aici caracterul iniţiatic al povestirii.

CINE?
– Personajele sunt nişte iniţiaţi sau oameni aflaţi într-o etapă a maturizării lor, reprezentaţi
adesea nu prin nume sau detalii ale personalităţii lor, ci prin ocupaţiile lor (pescari, vânători,
păstori, preoţi, ostaşi/războinici, conducători de ţară.

CE?
–Se relatează un singur eveniment (un singur fir epic).
–Întâmplarea relatată este neobişnuită, surprinzătoare.
–Intâmplarea are caracter exemplar (transmite o învăţătură).
–Reprezintă adesea o experienţă iniţiatică, prin care protagonistul capătă o cunoaştere de tip
superior a lumii.
– Se pot identifica toate momentele subiectului.

CUM?
– Evenimentul este de obicei relatat linear (cronologic). Totuşi, organizarea se află la discreţia
naratorului subiectiv, care a participat ca protagonist sau martor, sau care este colportor al unei
poveşti auzite. Naratorul poate organiza momentele subiectului altfel decât cronologic, urmărind
să realizeze suspansul şi gradarea tensiunii pentru a menţine treaz interesul naratarului pe tot
parcursul povestirii.
– Modalitatea folosită este evocarea (analepsa).

V. DISCURSUL NARATIV/ CEREMONIALUL POVESTIRII

–Naratorul într-o povestire este întotdeauna subiectiv. El este fie participant al întâmplării
relatare, fie martor, fie colportor (transmite o poveste pe care a aflat-o dintr-o sursă necredibilă)
–Naraţiunea/ povestirea/ relatarea este modalitatea de expunere specifică.
–Descrierea şi dialogul se îmbină cu naraţiunea.
– In mod specific pentru această specie epică, naraţiunea nu se reduce la simpla prezenţă a unei
voci care spune povestea. În afara de întâmplarea relatată, mai apar în textul povestirii secvenţe
care îi prezintă pe narator/naratori, pe naratar/naratari şi relaţia dintre aceste două instanţe
narative. Astfel, se instituie un adevărat ceremonial al povestirii, în cadrul căruia relatarea
întâmplării este doar o etapă.
Ceremonialul povestirii constă într-un sistem de convenţii care cuprinde momente ca:
– intrarea în scenă a povestitorului;
– motivarea împrejurărilor care declanşează istorisirea;
– rostirea propriu zisă a poveştii;
– comunicarea cu auditoriul;
– pauzele care înteţesc tensiunea aşteptării;
– ieşirea din scenă a povestitorului, acesta având conştiinţa săvârşirii unui act exemplar.

Povestirea în ramă

– Atunci când ceremonialul povestirii capătă substanţă epică (având, la rândul său, cronotop,
personaje, acţiune, o instanţă narativă superioară, care prezintă relaţia narator-naratar), se
identifică în textul povestirii o povestire cadru şi un nucleu epic secundar (întâmplarea propriu-
zisă)
a) Nucleul epic secundar
– reprezintă întâmplarea propriu-zisă

b) Povestirea-cadru (sau rama)

– se conturează atunci când ceremonialul povestirii (discursul narativ al nucleului epic secundar)
are o dezvoltare epică, în cadrul lui putându-se identifica
A) conţinut/ diegeză, evenimentul povestirii cadru fiind chiar „acţiunea” de a spune o poveste.
UNDE? CAND?
Adesea actul povestirii are loc într-un spaţiu privilegiat, protector, simbolic, care permite
deplasarea intuitivă către vremuri imemoriale (călătorie fantastică, uneori fabuloasă ce se
constituie într-o experienţă a spiritului).
Timpul povestirii este diferit de timpul povestit (timpul rememorării ≠ timpul rememorat)

CINE?
Naratorul şi naratarii interacţionează în cadrul unui dialog, şi sunt individualizaţi prin descrieri
succinte.

CE? Acţiunea povestirii cadru este chiar spunerea poveştii, identificându-se chiar etape ale
acestei acţiuni:
a) un fel de expoziţiune, în care se descrie locul în care are loc povestirea (adesea un topos, un
loc predilect, securizant, un suprapersonaj cu semnificaţii) şi în care se precizează apariţia / locul
povestitorului între naratari;
b) un fel de intrigă, aceasta fiind pretextul sau motivul care declanşează istorisirea (un obiect, o
stare, un schimb de replici între narator şi naratar etc.);
c) desfăşurarea acţiunii, constând în actul spunerii poveştii. Relatarea este un eveniment în sine,
cu etape care devin tehnici ale suspansului, prin care naratorul încearcă să menţină atenţia
ascultătorilor:
– stârnirea interesului ascultătorilor şi solicitarea adresată povestitorului de a-şi istorisi povestea;
– refuzul/ acceptarea provocării, întreruperea, amânarea, reluarea firului relatării ca tehnici ale
suspansului;
d) punctul culminant al povestirii cadru coincide cu punctul culminant al nucleului epic
secundar, fiind, de aceea un moment extrem de tensionat;
e) un fel de deznodământ, în care naratorul şi naratarii comentează evenimentele relatate

B) discurs narativ
– relaţia dintre narator şi naratar este prezentată de o a treia instanţă narativă, un alt narator.
– la rândul său, acest narator poate folosi tehnici ale suspansului, întrerupând relatarea pentru a
realiza descrieri, dialoguri între povestitor şi ascultători, reflecţii generale asupra lumii şi a vieţii,
înfăţişarea comportamentului povestitorului sau a ascultătorilor etc.
– Oralitatea stilului este trăsătură stilistică fundamentală a speciei, motivată prin destinaţia către
un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. In virtutea acestei trăsături, textele sunt
presărate cu mărci ale oralităţii:
– pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, substantive în vocativ, interjecţii, vorbire directă, verbe
la imperativ, propoziţii exclamative şi interogative, sintaxă afectivă (inversiuni, propoziţii
neterminate), adverbe deictice (aici, acolo, ieri, mâine, aşa etc)
Prin această dezvoltare a discursului narativ, spunerea poveştii capătă un caracter aproape
ritualic, autonom, repetabil.

Funcţiile povestirii:
– de abolire sau relativizare a spaţiului şi timpului (un bun povestitor face timpul să treacă mai
repede, sau să stea pe loc, creând impresia de atemporalitate – prin talentul povestitorului,
ascultătorii au impresia ca sunt martori ai evenimentelor relatate, evenimentele fiind plasate într-
un timp mitic/imemorial/ primordial/arhetipal)
– estetică (povestirea încântă, vrăjeşte, produce bucurie estetică, arta povestitorului fiind
sincretică – reuneşte moduri de expresie specifice mai multor arte: literatură, teatru, poezie,
muzică)
– iniţiatică (povestirea a fost din toate timpurile o parte esenţială a ceremonialurilor sacre, care
permit omului să intre în legătură cu lumea sacră)
– de supravieţuire ( prin actul povestirii, naratorul, dacă este şi personaj al întâmplării relatate, se
transformă pe sine în personaj legendar, care poate sfida trecerea timpului; povestirea este aşadar
secretul nemuririi pe care oamenii îl caută de la începuturile lumii. Fireşte, secretul este
imperfect, abolirea timpului nu este definitivă) – funcţia este cel mai bine ilustrată de
Şeherezada, din 1001 nopţi.

ANECDOTA

O anecdota este o povestire scurtă care narează un incident interesant sau amuzant, o scurtă

poveste a unui eveniment curios. O anecdotă este întotdeauna bazată pe evenimente reale, un
incident cu oameni reali, cu personaje în locuri reale. În timp ce altele sunt pline de umor,
anecdotele nu sunt glume, pentru ca scopul lor principal nu este pur și simpu de a provoca râsul,
dar exprimă un fapt mai general ca nuvela în sine, sau pentru a forma o anumita trăsătură de
caracter sau e cu funcția de o instituție, astfel încât sa se lipească de esența sa. Monologuri scurte
care încep cu "Un profesor cere elevilor săi ..." va fi o glumă. Un monolog scurt care începe cu
"Odată ce un profesor a cerut Carl Friedrich Gauss ..." va fi o anecdotă. O anecdotă este astfel
mai aproape de pilda povestirii, personajele himerice și figuri generice umane, dar se distinge de
parabola prin specificul său istoric. O anecdotă nu este o metaforă  nici nu are morală, care apare
atât in parabolă cât și în  fabulă.

II. 9 LITERATURA POPULARĂ LA HOTARELE ANGLO SAXONE ȘI NEO-LATINE

Un mare număr de manuscrise anglo-saxone sunt din secolul al VII-lea, dar majoritatea sunt din
ultimii 300 de ani, din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea, scrise atât în limba latină cât și
în limba maternă. Literatura anglo-saxonă este una din primele literaturi care a fost scrisă în
limba maternă. Limba anglo-saxonă, în forma scrisă, a apărut ca o necesitate practică ca urmare a
invaziilor vikingilor- autoritățile bisericești erau îngrijorate deoarece cunoașterea limbii latine era
din ce în ce mai puțin știută, astfel că tot mai puțini oameni puteau să le înțeleagă scrierile. În
același timp, regele Alfred cel Mare (849–899) avea o dorință clar exprimată de a reînvia cultura
engleză, totodată exprimându-și dezamăgirea față de nivelul scăzut al cunoștințelor de limbă
latină: Decăderea învățământului în Anglia era atât de evidentă încât nu existau decât câțiva pe
aceast mal a râului Humber care puteau ... traduce o scrisoare din latină în engleză; și cred că nu
erau prea mulți nici pe partea cealaltă a râului Humber.

Regele Alfred a observat că cu toate că sunt puțini care pot citi latina, sunt mulți care pot citi
anglo-saxona. A propus de aceea ca studenții să fie educați mai întâi în limba anglo-saxonă, iar
cei care excelau, să fie educați apoi în limba latină. De aceea, multe din textele care s-au păstrat
sunt de fapt manuale sau alte texte educaționale.

Proza creștină

Cel mai cunoscut autor anglo-saxon a fost regele Alfred, care a tradus multe cărți din latină în
engleza veche. Printre ele pot fi numite Liber Regulae Pastoralis a papei Grigoriu I cel Mare,
care este un manual pentru preoți referitor la cum să-și îndeplinească obligațiile; Consolatio
Philosophiae a lui Boethius; și Soliloquies a lui Augustin de Hipona. Alfred a tradus de
asemenea 50 de psalmi din „Cartea Psalminlor”.

Alte traduceri importante anglo-saxone au fost făcute de către asociați ai regelui Alfred, care au
tradus printre altele De civitate Dei a lui Augustin, Dialogurile lui Grigoriu I cel Mare,
și Historia ecclesiastica gentis Anglorum a lui Beda. Dar poate cea mai importantă lucrare
tradusă este Istoria lumii a lui Orosius, mai ales datorită faptului că este dezvoltată cu contribuții
originale, printre altele povestea norvegianului Ottar din Hålogaland, care este printre primii care
descrie Norvegia ca națiune.

Ælfric de Eynsham, care a scris pe la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea,
a fost cel mai prolific autor anglo-saxon de predici, care au fost copiate și folosite mult timp după
el. A scris și o serie de hagiografii, o lucrare despre calcularea timpului, scrisori pastorale, a
tradus primele șase cărți din Biblie, dicționare, alte traduceri din Biblie (printre care Proverbele
lui Solomon), Cartea înțelepciunii, și din Ecclesiasticus („Testamentul vechi”).

În aceeași categorie cu Ælfric a fost Wulfstan, arhiepiscop de York. Predicile lui erau foarte
stilistice, el scriindu-le într-o formă ritmică cu folosirea aliterației. Predicile erau scrise în limba
engleză veche, în ciuda faptului că sunt cunoscute sub nume latine, de exemplu Sermo Lupi ad
Anglos, unde dă vina pentru invazia vikingilor pe păcatele englezilor. A scris o serie de texte
juridice bisericești, de exemplu Institutes of Polity și Canons of Edgar.

Unul dintre cele mai vechi texte este Martyrology- informații despre sfinți și martiri conform
aniversării lor în calendarul bisericesc. S-au păstrat 6 fragmente. Se crede că a fost scris
în secolul al IX-lea de către un autor din Mercia, regiunea Midlands.

Există multe traduceri anglo-saxone din Biblie. Ælfric a tradus primele 6 cărți din Biblie
(Hexateuch). Există și o traducere a Evangheliilor, dar cea mai populară a fost
traducerile Evanghelia lui Nicodim (sau „Acta Pilati”). Altele au fost Evangelium pseudo-
Matthaei, Viziunile Apostolului Paul, Vindicta salvatoris și Viziunile Apostolului Toma.[8].

O mare parte din textele anglo-saxone sunt texte juridice bisericești, care s-au păstrat în
mănăstiri. Ele includ însemnări ale donațiilor nobililor, testamente, documente de emancipare,
liste de cărți, liste de relicvii, probleme legate de curtea regală și legi pentru bresle. Toate aceste
texte ne dau o imagine a istorie sociale a epocii anglo-saxone, dar au și valoare literară. De
exemplu, unele descrieri ale problemelor de la curtea regală sunt interesante prin mosul în care
este folosită retorica.

Proza laică

„Cronica anglo-saxonă” a fost probabil începută în timpul domniei regelui Alfred continuând
timp de 300 de ani ca un almanah istoric anglo-saxon.

S-a păstrat un singur exemplu de roman cavaleres clasic, el fiind povestirea despre Apollonius
din Tyr, care nu trebuie confundat cu filosoful stoic omonim. Lucrarea a fost probabil tradusă
în secolul al XII-lea dintr-un text grecesc care s-a pierdut.

Un călugăr care a scris pe vremea lui Ælfric și Wulfstan a fost Byrhtferth de Ramsey. A scris
cărțile intitulate Enchiridion și Handboc, scrise atât în latină cât și în anglo-saxonă, ele fiind
studii de matematică și retorică.

În „Codexul Nowell” se găsește textul The Wonders of the East, care conține o hartă a lumii și
alte ilustrații. În același manuscript se găsește și Scrisoarea lui Alexandru către Aristotel.
Deoarece acesta este același manuscript care conține și Beowulf, unii cercetători cred că ar putea
fi o colecție de descrieri de locuri și ființe exotice.

Ca texte medicale pot fi numite Herbarium de Lucius Apuleius Platonicus, cu ilustrații, găsit

împreună cu Medicina de Quadrupedibus. O altă colecție de texte este Bald's Leech book dein
secolul al X-lea, care descrie plante, plante medicinale și unele tratamente chirurgicale. O a treia
colecție este Lacnunga cu descrieri de protecție magică, invocații și magie albă.

Texele juridice constituie o mare și importantă parte a manuscriptelor. În secolul al XII-lea ele au
fost adunate în două colecții, Textus Roffensis. Ele includ legile regale, începând cu cele ale lui
Aethelbert de Kent și texte care au ca temă diferite lucruri sau locuri din țară. Un exemplu
interesant este Gerefa, care descrie obligațiile principale ale unui angajat (așa-numit „reeve”) a
unei moșii mai mari. Există și un volum mare de documente juridice legate de mănăstiri.

Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară. Fac parte

din subfamilia italică a limbilor indo-europene. Au mai mult de 700 de milioane de vorbitori
nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în Europa, America de Sud și Africa.
Limbile romanice își au rădăcinile în așa-numita latină vulgară, sociolectul popular al limbii
latine vorbit de legionari, colonizatori și comercianți ai Imperiului Roman, deosebit de limba
clasică folosită de clasele superioare ale societății. Între anii 350 î.Hr și 150 expansiunea
Imperiului a dus la aceea că latina a devenit limba dominantă a Europei de Vest și de Sud
continentale, influențând de asemenea dialectele folosite în Marea Britanie, Africa de Nord și
partea de nord a Balcanilor.

În timpul căderii Imperiului și după împărțirea lui în secolul al V-lea, dialectele latine au început
să se diferențieze ducând la apariția limbilor noi. Imperii de peste mări create
de Portugalia, Spania și Franța au dus la răspândirea limbilor romanice în lume. Acum peste 70%
din vorbitorii limbilor neolatine trăiesc în afara Europei.

În ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în cazul limbii române din cele
slave – fonologia, morfologia, lexica și sintaxa tuturor limbii romanice au evoluat în cea mai
mare parte din latina vulgară. Toate au pierdut sistemul de declinare al limbii latine (totuși
româna și-a dezvoltat unul prin punerea pronumelor demonstrative latine la sfârșitul cuvintelor)
și prin urmare folosesc mai multe prepoziții.

II.10 FOLCLOR ŞI MANELE ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

Manelele (singular, manea) sau muzica de manele constituie un gen muzical, originar

în comunitățile etnice de romi din România.Genul are influențe din muzica populară aromână,
greacă, turcă, arabă și sârbă și din muzica lăutărească românească; este remarcabilă capacitatea
genului de a încorpora elemente din practic toate celelalte genuri muzicale accesibile culturii de
masă din România (muzică pop, rap sau hip-hop, muzică dance, techno până la jazz, muzică
rock sau chiar muzică cultă). Muzica de manele, cu o istorie relativ scurtă (de ordinul a
câteva decenii) a devenit cu timpul un gen muzical apreciat în spațiul vorbitorilor de limbă
română. În țară există un număr semnificativ de ascultători de manele (apreciate în special de
tineri), cu predilecție în zonele rurale și în cartierele muncitorești de la oraș. Fenomenul este însă
prezent și în Bulgaria (cealga), Serbia (turbo-folk), Albania (alb. tallava), Grecia (gr. laïká) sau
în Turcia (arabesk).Oricât ar strâmba prețioșii din nas, manelele sunt un fenomen social care
domină o parte însemnată a societății. Maneliștii au muzica lor, felul lor de a vorbi, de a se
îmbrăca sau de a interpreta succesul personal, au eroii lor, regi și împărați, au și valorile lor, în
principal șmecheria și arta de a fi boss de boss. De aici și dușmanii, care le poartă pică, dar n-au
valoarea lor. La prima vedere, lumea maneliștilor pare simplă, rudimentară, pe de-o parte cu
barosani cu lanțul gros, BMW-uri și tricouri roz mulate rotund pe simbolul bunăstării, cu
„bagaboante“ și alai de lăutari, iar pe cealaltă parte cu lumea rea care-i invidiază. Nu-i chiar așa.
Cu excepția șmecheriei, constanta universală a manelelor, mesajul s-a tot schimbat de-a lungul
timpului, în funcție de realitățile zilei. În primii ani de după Revoluție, de pildă, când dezmățul
tranziției era în toi, manelele glorificau valutiștii și bișnițarii, șmecherii de-atunci. Ulterior,
valutiștii și bișnițarii au trecut la un alt nivel, au devenit bogați, și-au construit palate, s-au
înconjurat de locotenenți și au pășit în crima organizată. Atunci, lăutarii cântau despre interlopii
care controlau cartiere întregi, „făceau legea“ și băgau spaima în „mascați“. În anii 2000, Poliția
și Procuratura au început să miște, interlopii au ajuns în pușcărie, clanurile s-au destrămat, iar
mesajul manelelor s-a schimbat: temele predilecte sunt viața grea din pușcărie, dorul de casă și
de familie. Apoi, când lumea s-a obișnuit cu interlopii mai mult la pușcărie decât în libertate,
manelele au cotit-o spre mesajele clasice, precum iubirea, banii și, firește, șmecheria, pe care am
și exportat-o. De când românii au migrat masiv spre Vest, manelele vorbesc mult despre cum
„șmecherii noștri îi fac pe fraierii lor“: „De la Frankfurt la Paris/ Pe mulți fraieri i-am învins/
Fiindcă am mare valoare/ Le-am umblat prin buzunare“ (Florin Salam – „Le-am furat din
buzunare“). „Manelele exprimă, mai degrabă, o anumită stare de spirit, în general optimistă, și o
anumită atitudine în fața vieții cotidiene – nu a Vieții în genere. Iar această atitudine ar putea fi
rezumată prin tupeu și/sau șmecherie, ambele însemnând mai degrabă un soi de istețime practică
necesară pentru a reuși în viață, în condițiile date ale societății noastre actuale. Am putea spune
că ceea ce «transpare din mesajul general al manelelor» este un soi de Yes we can! al unor
categorii sociale care nu au fost – și nu sunt – foarte răsfățate de viață... “, spune antropologul
Vintilă Mihăilescu.

Șmecheria și consumul ostentativ sunt cele două mari categorii tematice care separă radical
maneaua de genul istoric ce stă la originea lui – muzica turcească sau cea orientală în general,
arată Adrian Schiop în lucrarea sa de doctorat „Șmecherie și lume rea: universul social al
manelelor“. Consumul ostentativ nu este doar o caracteristică a publicului format din oameni
bogați, ci și a publicului sărac. În acest context, invidia dușmanilor primeşte sens pozitiv întrucât
e marcă a succesului, mai scrie Schiop. Școala nu înseamnă nimic în lumea manelelor, dar
contează foarte mult „școala vieții“. Este prețuit omul care știe să se impună în fața celorlalți și
să facă bani din „combinații“. Eroii acestei lumi sunt liderii clanurilor de interlopi. Ei sunt temuți
și respectați, dar și iubiți de „supuși“. „În calitatea lor de aristocrați de tabloid, interlopii își
asezonează curtea cu lăutari talentați, pe care îi susțin financiar, dobândind astfel, prin
intermediul statutului de protectori ai artelor, prestigiu cultural în circuitul închis al lumii sărace
și needucate în care sunt văzuți ca trendsetteri“, scrie Adrian Schiop. Interlopii sunt adevărați
mecena în lumea manelelor. Florin Salam, de exemplu, a fost ajutat, la începutul carierei, de
Nuțu Cămătaru, stăpânul de facto al Ferentariului. De asemenea, Adrian Minune și Carmen
Șerban au fost lansați de Leo de la Strehaia, care le-a sponsorizat albumele. În schimb, cei doi
compuneau și cântau manele în care îl proslăveau pe sponsor. „Lucrurile trebuie contextualizate
și prin poziția celor doi la curtea lui Leo – Carmen Șerban, ca amantă a sponsorului, este într-o
poziție de putere, iar cele cinci albume scoase împreună cu Adrian Minune construiesc o
biografie fantasmagorică a lui Leo și a relației cu solista. Sunt primele albume care construiesc
cap-coadă biografia unui sponsor, al cărui nume și a cărui biografie apar încastrate în piese“,
susține Adrian Schiop în lucrarea sa. Manelele sunt vehiculul privilegiat prin care interlopii
încearcă să atragă notorietatea publică, mai spune Adrian Schiop. „Ei îşi comandă piese care să-i
glorifice – pe ei înşişi, pe copiii sau nepoţii lor. Vor clipuri filmate în propriile locuinţe, care să
ruleze la televiziunile de profil, postează pe internet filmări de la evenimente private care adună
capi de grupări interlope. Mai mult decât atât, o mulţime de manele hrănesc această fantasmă
tematizând numele sau firma (ambele sinonime pentru renume): «De talie mondială m-a făcut
mama,/ ştie bine toată ţara de valoarea mea/ …/ am nume mare/ cu greutate şi multă valoare»
(Petrică Cercel, De talie mondială).“ Probleme apar când se întâlnesc membri ai mai multor
clanuri la aceeași paranghelie. La o tăiere de moț din Alexandria, județul Teleorman, petrecăreții,
din găști diferite, s-au luat la bătaie, la propriu, pe dedicații – fiecare voia să fie pomenit mai des
de lăutar și să arunce mai mulți bani . Deși mesajul general al manelelor s-a schimbat în funcție
de realitatea socială imediată, șmecheria a rămas tema constantă. Lăutarul, manelistul, știe să-și
manipuleze emoțional publicul. Și o face în două moduri: își face ascultătorul să se simtă ori
puternic, ori bun de pus la rană. „Prima secțiune vorbește despre averi fabuloase, șmecherie și
potență sexuală. A doua secține vorbește despre angajamentul afectiv față de iubită și mai ales
familie (nevastă, părinți, copii) sau despre ostilitatea lumii, faptul că, în afară de familie, nu poți
avea încredere în nimeni“, spune doctorul în manele Adrian Schiop. Șmecheria și dușmanii sunt
constantele, așadar. Să vedem, însă, și ce s-a schimbat. „Repertoriul manelelor a ținut tot timpul
pasul cu nevoile și provocările tranziției. Tema «barosanului» și a «dușmanilor» a dominat
perioada în care România era împărțită, social, în două categorii: winners și losers. Au apărut
apoi nuanțări (auto)ironice ale convingerii că «fac ce vrea mușchii mei», au apărut eșecul, poliția
etc.“, explică antropologul Vintilă Mihăilescu. „Migrația a adus apoi tema familiei, a
despărțirilor și dorului etc. În prezent, tema simplă, dar eternă a iubirii este tot mai prezentă. În
cercurile interlope, manelele se compun la comandă, cu dedicație și au un mesaj și un circuit
aparte. La alt nivel, ceva similar se întâmplă și la nunți. Evoluția manelelor nu este deci nici
liniară, nici la unison, sunt registre și lumi diferite, în care și manelele sunt diferite“, mai spune
profesorul Mihăilescu. În anii de început ai manelelor, scrie Adrian Schiop, „infracționalitatea
era reprezentată de eroi locali care nu vedeau o problemă în a fi celebraţi pentru ceea ce sunt, cu
toate strategiile lor financiare chestionabile la vedere: infracţiunile erau mărunte, poliţia - timidă
şi foarte coruptă. Anii 2000 aduc atât o întărire a autorităţilor, cât şi o profesio-nalizare a
infracţionalităţii, care se transformă în crimă organizată sau în reţele care funcţionează după un
cod al tăcerii mai strict, motiv pentru care nu se mai poate vorbi despre orice, obligând manelele
să pună surdină“.Ulterior, justiția se întărește, iar liderii interlopi ajung la pușcărie. Afară, când
„tovarășii“ lor organizează petreceri cu maneliști celebri, îi sună pe cei aflați după gratii și le
dedică câte o manea. Deținutul o ascultă la telefon, pentru că da, interlopii au telefoane mobile în
pușcărie.

De la Azur la Salam, trecând prin Vijelie și-o Minune

Manelele fac primii pași la jumătatea anilor ‘80, când au apărut formațiile Odeon (Galați), Azur
(Brăila), Generic (Dâmbovița) sau Albatros (București), care cântau un fel de etnopop. Maneaua
modernă, însă, în forma în care este cunoscută azi, a fost creată mai târziu de Dan Armeanca.
Apoi, „în siajul lui Dan Armeanca se impune o nouă generație de instrumentiști și soliști care vin
dinspre muzica lăutărească, sunt lăutari versatili care s-au adaptat la noua stilistică a muzicii
orientale – clarinetistul Dan Bursuc, Vali Vijelie, apoi Jean de la Craiova și Adrian Minune“,
scrie Adrian Schiop. Aceștia sunt maneliștii care au cucerit Sudul, în timp ce, în Vest, din școala
bănățeană, se remarcă Florin Mitroi. În 1999, la Festivalul Miss Piranda, Adrian Minune este
încoronat „Regele Manelelor“. În anii imediat următori, Minune este eclipsat într-o oarecare
măsură de Nicolae Guță, cu care-și dispută titlul de „rege“. Cad la pace mai târziu, când sunt
amândoi încoronați.Urmează momentul de glorie al manelelor, când Costi Ioniță le introduce în
circuitul mainstream. Trupa produsă de el, L.A., ajunge cu maneaua „Femeia“ la posturile de
radio și la Atomic TV. „După momentul de răsfăț mediatic 2000 - 2002, maneaua reintră în
posesia lăutarilor“, explică Adrian Schiop. Apoi, în 2009, „explodea-ză“ Florin Salam, care
ajunge vedeta numărul 1 a genului, după o perioadă mai puțin bună, când era cunoscut drept
Florin Fermecătoru. „Salam știe să se poarte ca o vedetă profesionistă, să se laude jucând
modestia, să regrete ipocrit că a pierdut sume mari la cazinou, precum și să mulțumească
dezinvolt fanilor. Și, desigur, lui Dumnezeu“, scrie Adrian Schiop în lucrarea sa de
doctorat.Salam este și un trend-setter. Primul reggaeton românesc devenit hit este „Zâna
Zânelor“, lansat în 2009, după moartea soției sale.

Când maneaua devine „cool“ și paranghelia „party“

După un scurt moment de glorie, manelele au dispărut din playlist-urile radiourilor și cluburilor
de fițe și s-au întors în zona underground. Acest statut de muzică semiclandestină a atras
hipsterii, o categorie de tineri educați și nonconformiști, care au organizat party-uri de gen în
locuri în care maneaua nu se auzise niciodată, precum Sala Palatului sau Palatul Știrbei.

Manelele au avut câteva momente în care au ieșit din mica lor zonă de confort – petreceri de
interlopi, nunți cu lăutari, puținele cluburi de gen –, răspândindu-se la nivel național atât de rapid
și de categoric, încât s-a vorbit despre un adevărat fenomen social. A fost momentul 2000 –
2002, când maneaua pop, inovația lui Costi Ioniță, a cucerit posturile de radio și TV. A fost al
doilea moment, 2004-2006, când maneliștii au devenit vedete naționale datorită lui Teo
Trandafir, care-i promova zilnic la Pro TV, postul cu cea mai mare audiență din țară. Apogeul a
fost atins în perioada 2008 – 2010, când manelele se auzeau peste tot, în cârciumi, case, mașini,
ba chiar și în tramvaie și autobuze, cântate de telefoanele mobile ale unor exaltați. În Berceni,
Rahova și Ferentari era o obișnuință a interlopilor să petreacă între blocuri cu formații de lăutari
și sonorizare de concert în bună regulă. Treptat, manelele au dispărut din spațiul public,
întorcându-se în acea zonă cu alură de underground. Motivul a fost așa-numita „panică morală“ a
societății, care, prin elita ei, a refuzat asocierea cu manelele și mesajele lor despre șmecherie și
dușmani. Dar tocmai această respingere din partea societății a făcut maneaua atractivă pentru
hipsteri, cunoscuți pentru filosofia lor de a se pune de-a curmezișul majorității. Potrivit
Wikipedia, „hipster“ se referă la o subcultură a tinerilor din mediul urban, care a apărut în anii
1990. Subcultura este asociată cu muzica independentă, cu un simț al modei mai puțin aflat în
lumina reflectoarelor, cu viziuni politice liberale sau independente, cu ateism/agnosticism și un
stil de viață alternativ. „Manelele au intrat pe circuitul cool hipsteresc din mai multe motive“,
explică ziaristul Adrian Schiop, doctor în sociologie, cu teza „Șmecherie și lume rea: universul
social al manelelor“. „În primul rând, manelele au în spate o istorie eroică de stigmă/respingere
(anii 2003 – 2009, când au provocat un val de panică morală fără precedent în istoria muzicii
românești). În al doilea rând, chiar dacă n-au un mesaj protestatar, sunt asociate cu
marginalitatea și romii (chiar dacă publicul e mixt sub raport etnic, lăutarii de manele sunt
preponderent romi). Apoi, muzica electro iubită de hipsteri e rece, robotizată și cam autistă și nu
permite joncțiunile erotice – fiecare dansează închis în sine, în timp ce maneaua e direct erotică
și permite flirtul, ritualul de curtare“, spune Schiop. De asemenea, adaugă el, „ascensiunea
manelei pe scena hipsterească nu poate fi ruptă de apariția unei scene de stânga, în care
adeziunea la manea devenea un statement politic vizavi de romi/ghetouri/sărăcie, care
individualiza în raport cu intelligentia old school, oripilată de manele“. E o tendință nouă,
cultura de avangardă începe să se deschidă spre acest gen muzical, scrie Adrian Schiop în
lucrarea sa de doctorat. „Clubul Eden, de pildă, unul din cele mai cool ale Capitalei, a organizat,
la subsolul Palatului Știrbei, o seară cu una din gloriile anilor ’90, Real B, urmată de altă seară,
cu Romeo Fantastik. Casa Jurnalistului, o grupare de tineri din zona new media, a organizat, de
asemenea, party-uri cu acest gen. În fine, party-urile de avangardă ale comunității gay, Queer
party, organizate de dansatorii contemporani din jurul Centrului Național al Dansului, au inclus
și ele un party cu manele și remixuri sofisticate“, precizează Schiop.

Manelist incognito

Or fi hipsterii mai nou vrăjiți de manele, dar publicul clasic al acestui gen de muzică numai
hipsteresc nu e. Dar chiar așa, care este și cum arată publicul manelelor? În primul rând, este un
public destul de mare. Potrivit Barometrului de Consum Cultural din 2015, maneaua este pe
locul trei în preferințele muzicale ale românilor, cu 16%, după muzica populară (52%) și muzica
etno (22%). Probabil, cifrele sunt, în realitate, consistent mai mari în dreptul manelelor și asta
pentru că mulți fani ai manelelor nu se consideră maneliști, iar alții, destui și ei, sunt jenați să
recunoască public că sunt fanii genului. „Fanii de manele nu se consideră maneliști, eticheta
aceasta fiindu-le lipită de cei din afară. De pildă, când vorbesc despre cluburile de manele, ei nu
spun că merg la manele, ci la lăutari. Lăutăria este termenul din interior care acoperă semantic
scena“, explică Adrian Schiop. De asemenea, mai spune doctorul în manele, fanii au un dublu
discurs, unul pentru străini, când afirmă că maneaua e o muzică mediocră, bună doar pentru
bairamuri, și altul sincer, pentru insideri, când spun că maneaua e muzica șmecherilor și a
oamenilor cu bani, pe scurt a «oamenilor de valoare, care fac legea»“. O părere similară are și
antropologul Vintilă Mihăilescu, profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative
(SNSPA). „«Manelist» este considerat și cel care interpretează, și cel care ascultă, dar cele două
categorii de «maneli-ști» sunt, evident, diferite. Și nu toți care sunt etichetați drept maneliști se
consideră ei înșiși maneliști. Iar unii pot fi «maneliști» doar part time... Ca la recensământ, aș
merge deci mai degrabă pe «auto-identificare»: un manelist este un individ care se
consideră...manelist!“, a precizat profesorul Mihăilescu pentru „România liberă“. Contrar
prejudecăților, publicul manelelor este majoritar urban. De fapt, pentru maneliști, „țăran“ este
jignirea supremă, așa cum este „cocalarul“ pentru hipsteri. De ce? „Pentru că țăranul nu știe să se
îmbrace, nu știe să se poarte cu fetele, e bădăran, n-are «finețe» și «vrăjeală». Pe scurt, nu știe să
fie cool, sunt băiatul, fata aterizați la oraș, de care se râde pentru că nu știu branduri sau, dacă le
știu, cumpără contrafaceri care miros de la o poștă a (făcut pe) vapor“, spune Adrian Schiop.
Pentru maneliști, brandurile sunt foarte importante. Ei se îmbracă de la Dolce&Gabana și
Versace când vor să fie eleganți și în treninguri Adidas sau Nike într-o zi obișnuită de mers la
mall. Restul brandurilor, mai puțin populare, sunt pentru „săraci“. Treningul se poartă și la
discotecă, în special cele albe, pentru că strălucesc la lumina mov a neoanelor din club.
„Fascinaţia pentru echipamentele sportive (adidaşi, trening) e un fenomen care trece dincolo de
publicul de manele, fiind, de fapt, al întregii clase proletare sau subproletare din România.
Modelul sportiv este preluat de la suporteri, o subcultură cu care maneaua are numeroase
legături: extrem de multe discuţii ale manelarilor gravitează în jurul fotbalului, o parte dintre ei
fiind şi membri ai unor galerii; există manele dedicate unor evenimente sportive sau fotbalişti;
cel mai popular club de manele, Hanul Drumeţului, funcţionează în localul care cândva a fost
locul de întâlnire al suporterilor echipei Steaua. Vestimentaţia sportivă este, de asemenea,
preferată de mafioţii din întreg spaţiul est-european, probabil pentru că mulţi dintre ei sunt foşti
sportivi“, mai spune Schiop.

ONORARII. Fără număr, fără număr…

Să ai un lăutar celebru la petrecere este o confirmare a „șmecheriei“. Asta arată că ești puternic,
influent și bogat. Iar o vedetă e scumpă. Astfel, potrivit agenției de evenimente „Maria Cârneci“,
onorariul de nuntă perceput de Adi Minune e 3.500–4.000 de euro. Jean de la Craiova cere până
la 3.500 de euro, iar Vali Vijelie până la 4.000 de euro. Pe lângă acești bani, „barosanii“
adevărați aruncă cu bani pentru dedicații, fără număr, fără număr… De multe ori, de aici iese
„grosul“ pentru lăutar și trupa lui. Problema apare când „barosanul“ se îmbată și se
supraevaluează, aruncând prea mulți bani pe dedicații, iar când își revine din băutură cere banii
înapoi. Așa apar scandalurile.

Nicolae Guță: „Bă, prietene, șmecherie înseamnă inteligență“

Considerat „Regele manelelor“, titlu pe care-l împarte de la începutul anilor 2000 cu Adrian
Minune, Nicolae Guță este foarte categoric când vine vorba despre șmecheria cea atât de prețuită
și cântata în lumea manelelor. „Bă, prie-tene, șmecheria adevărată înseamnă inteligență. La noi
s-a împământenit ideea că șmecherul este cel care dă cu pumnul, dar cu pumnul poate să dea
oricine. Șmecherul este omul inteligent care știe să se facă ascultat, care știe să facă bani“, ne-a
spus „Regele“, autorul hitului „Sunt lider la toți șmecherii“. Nicolae Guță explică și de ce sunt
manelele atât de iubite în România. Datorită mesajului emoțional, zice el. „Înainte ca manelele să
iasă atât de pronunțat în relief, în discotecile de la noi se asculta numai muzică străină sau cu
influențe străine. Voiai sau nu, în discotecă dansai pe muzică străină. Apoi au apărut manelele,
care vorbeau pe limba noastră, a tuturor, și se adresau tuturor“, mai spune Nicolae Guță. Apoi,
mai este vorba și despre mesaj. „Lumea râde de noi, zice că ne exprimăm agramat în textele
noastre sau că ele abor-dează subiecte care denotă prostie. Dar sunt texte, mă refer în special la
ale mele, la care am plâns și eu. Au un mesaj emoțional extrem de puternic“, adaugă
manelistul.Nicolae Guță este numele de scenă purtat de Nicolae Linguraru, născut acum 49 de
ani la Aninoasa, județul Hunedoara. Deci nu, Nicolae Guță și Liviu Guță nu sunt rude, dar asta
nu înseamnă că nu s-au certat în trecut pentru exclusivitatea supranumelui „Guță“.

Liviu Guță: „90% din români ascultă manele, ceilalți 10% nu recunosc“

Pe numele său adevărat Liviu Cătălin Mititelu, Liviu Guță (37 de ani) este unul dintre cei mai
apreciați cântăreți de manele din țară. Hitul lui, „De ce mă minți“, are peste șase milioane de
vizualizări pe YouTube, iar albumul cu același nume, lansat în 2004, a depășit recordul de
vânzări. Într-un scurt interviu acordat „RL Weekend Plus“, Liviu Guță a vorbit despre manele și
publicul manelelor, public pe care-l descrie într-un singur cuvânt: ROMÂNIA.

RL: Care sunt mesajele – sau valorile, dacă vrei – pe care încerci să le transmiți publicului
prin cântecele tale?

Liviu Guță: Valori nu prea găsești, poți găsi regi, prințișori, regine ș.a.m.d, că doar
trăim în „monarhie“ după capul unora! Mai și glumim, OK?! Deci, consider că mesajul
reprezintă partea vie a genului. Fără un mesaj bine definit și conturat, nu poți să atingi
publicul! Iar publicul e cel care, de obicei, dă cele mai dure „sentințe“.  Eu, prin muzica mea,
încerc să transmit un mesaj atât social, cât și legat de anumite carențe ale celorlalți apartenenți!
Fiecare muzică are povestea ei, zic eu, la fel cum orice om are trăirile lui. Eu încerc să relaționez
cu oamenii, să comunic mai mult cu ei și nu pot să o fac decât prin muzică! 

De ce crezi că atât de multă lume din România iubește manelele? Ce crezi că le face atât de
populare?

Genul ăsta de muzică a despărțit România în două, ca Moise marea, și pe mijloc a

traversat o istorie mai lungă decât cei aproape 28 de ani de la Revoluție. Manea-ua este ascultată
de 90% din populația României (mă re-fer strict la România), iar cei 10% rămași nu recunosc!
Într-adevăr, au apărut prea mulți care nu știu nici să „vorbește“ limba română, dar să mai și
cânte, și, probabil, lumea nu mai știe să facă diferența dintre cei buni și cei... nici nu mai știu
cum să le mai zic! În fine, una peste alta, e loc pentru toată lumea, doar că locurile diferă!! Să nu
uităm că suntem un popor balcanic și nu are rost să ne ascundem după deget.

Cum ai caracteriza, la modul general, publicul manelelor?

Sunt de părere că publicul manelelor este introdus în toate categoriile de oameni. Cum am mai
spus și mai sus, 90% ascultă, 10% nu recunosc. Nu există o caracterizare a publicului, publicul
alege, publicul decide, publicul e același: ROMÂNIA.

Activitati de invatare:
- exerciţii de lectură a unor texte folclorice cu tematică tradiţională;

-exerciţii de identificare a unor cuvinte/ regionalisme şi expresii noi;

- exerciţii de înţelegere a semnificaţiilor tradiţiilor de naştere şi de nuntă;

-exerciţii de identificare a etapelor specifice de naştere şi de nuntă în texte adecvate;

-activităţi de grup în care elevii să formuleze întrebări şi să dea răspunsuri referitoare la cauzele
care duc la pierderea unor obiceiuri;

-exerciţii de consemnare – prin interviuri a unor obiceiuri cu arie restrânsă de răspândire;

-exerciţii de prezentare a diferitelor obiceiuri specifice din zonă;

- exerciţii de identificare a figurilor de stil şi de explicare a semnificaţiilor acestora în context;

-valorificarea cunoştinţelor elevilor referitoare la credinţe, superstiţii, povestiri, cântece şi

proverbe culese din bătrâni;

- audierea unor creaţii populare aparţinând liricii populare; - identificarea sumară a sentimentelor
exprimate în cântecele lirice, precum şi a tematicii acestora;

- audierea de colinde şi urări specifice sărbătorilor de iarnă;

- jocuri dramatice cu şi fără măşti specifice obiceiurilor de iarnă (Capra) şi obiceiurilor de

primăvară-vară (Caloianul, Paparuda);

- vizionări de spectacole, emisiuni muzicale dedicate sărbătorilor de iarnă;

- exerciţii de sesizare a diferenţelor valorice dintre produsul artistic şi cel nonartistic.

III.Diversitate lingvistica in folclorul European.
III.1Limba intre arhaisme si neologisme

Arhaisme

Cuvintele ieşite din uzul general al limbii. Aceste cuvinte au încetat să mai fie folosite în
vorbirea curentă din mai multe motive. Unele dintre ele nu mai sunt folosite deoarece realităţile
denumite (obiecte, instituţii, îndeletniciri, ranguri, funcţii, acţiuni) nu mai există (agă, arnăut,
arcaş, birjă, clucer, comis, diac, flintă, giubea, haraci, hatman, iţari, işlic, logofăt, opaiţ, opinci,
paloş, paşă, postelnic, serdar, spătărie, a mazili), altele au fost marginalizate şi scoase din uz de
concurentele lor sinonimice: buche (a fost înlocuit prin literă), bucoavnă (prin abecedar),
cinovnic (prin funcţionar), herb (prin stemă), iscoadă (prin spion), leat (prin an), mezat (prin
licitaţie), ocârmuire (prin guvernare), pizmă (prin invidie), rost (prin gură), slobod, volnic (prin
liber), voroavă (prin cuvânt), zapis (prin document), zlătar (prin aurar) etc.

Se delimitează ● arhaisme lexicale şi ● arhaisme semantice. Arhaismele lexicale sunt cuvintele

care nu se mai folosesc în limba de azi deoarece au dispărut realităţile social-politice pe care le
denumeau sau fiindcă au fost înlocuite de alte cuvinte noi (abagiu, bogasier, caftan, gugiuman,
vistier, zapciu). Prin arhaisme semantice se înţeleg sensurile învechite ale unor cuvinte
polisemantice care continuă să fie folosite în limba contemporană, dar cu alte sensuri. De
exemplu, cuvântul carte a avut cândva sensul „scrisoare”, limbă (popor), moşie (patrie), a certa
(a pedepsi), mişel (sărman, sărac, nenorocit), mândru (înţelept).

Pe lângă cele două tipuri de arhaisme, se mai disting şi variante arhaice fonetice sau morfologice
ale unor cuvinte care mai sunt şi astăzi în uz. Variantele fonetice sunt forme ale cuvintelor care
se deosebesc printr-unul sau prin câteva sunete de cuvintele limbii literare contemporane:
calamare (pentru călimară), hitlean (viclean), jac (jaf), lăcaş (locaş), a oborî (a doborî), a
rumpe (a rupe), sumeţi (semeţi). Variantele morfologice sunt formele învechite ale unor cuvinte:
aripe, grădine, gure, inime, mânuri, palaturi, pretexturi, roate, văzum, şezum, viind etc.

Arhaismele se mai folosesc astăzi în lucrările în care sunt descrise realităţile sociale din trecut. În
operele literaturii artistice arhaismele se folosesc pentru crearea unui colorit caracteristic unei
anumite epoci, pentru a evoca evenimente din trecutul istoric sau în scopuri stilistice. Unele
arhaisme şi variante arhaice se mai păstrează în limba literară contemporană doar în componenţa
unor expresii şi locuţiuni. În acest caz, vorbitorii de obicei sesizează sensul de ansamblu al
expresiei, fără a cunoaşte sensul cuvintelor învechite, de exemplu: a veni de hac, a nu şti o iotă,
a nu şti buche (literă), a rămâne lefter (liber), a pune beţe în roate.
In lexicologie, prin arhaisme se înţeleg unităţile lexicale, sintagmatice, fonematice, gramaticale
şi sintactice care au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă. Există, pe de o parte, arhaisme
lexicale, cuvinte care nu mai sunt utilizate în limba de azi şi, pe de altă parte, variante arhaice,
variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz, precum şi arhaisme semantice, sensuri
arhaice sau învechite ale unor cuvinte care se mai folosesc încă.

Arhaismele lexicale sunt arhaismele cele mai numeroase, dispărute din limbă sau care sunt astăzi
altfel numite. De exemplu:

– obiecte de îmbrăcaminte şi ţesături din trecut: “biniş”-haină lungă îmblănită, “camohas”-stofă

de mătase, “cauc”- căciulă înaltă şi rotundă, “ceaciri”- pantaloni turceşti, “islic”-căciulă
turcească.

-îndeletniciri militare sau civile, denumiri ale unor slujbe şi instituţii din trecut: “agie”-
poliţie,”cadiu”- judecător turc, ”idicliu”- slugă domnească, ”polcovnic”- colonel, ”sarmaciu”-
trompetist, ”tălpaş”- soldat infanterist, ”zapciu”- administrator, ”vodă”- preşedinte; ”terfelog”-
catalog, registru; ”polcovnic”- colonel.

Arhaismele fonetice a căror structură fonetică este incompatibilă cu cea din limba contemporană
(a împle-a umple; a îmbla-a umbla, a rumpe-a rupe, pre-pe, a dzice-a zice, hrean-hirean, viclean-
hiclean).

Arhaisme morfologice a căror caracteristică este formarea categoriilor gramaticale prin recursul
la alte morfeme decât cele specializate, formele arhaice de plural: mânuri-mâini; ruinuri-ruine;
grădine-grădini; coala-coale; am auzită (“ă”desinenţă de plural) articularea pronumelui relativ
care-carele etc.

Arhaisme sintactice generate de strategia de comunicare care influenţează modul de organizare a

enunţului (“nepot de sora lui Pândila”, “somnul vameş vieţii”, “sora mamei”, ”fost-au Ştefan cel
Mare…”).

În sfera arhaismelor lexicale se integrează şi unitaţile a căror ocurentă este înregistrată în româna
contemporană, dar cu modificări de natură semantică. Astfel, cuvântul “mişel”, iniţial cu sensul
de “sărac, sărman”, are astăzi un alt sens, acela de “tâmpit”. De asemenea, cuvântul ”cumplit”
însemna “sfârşit”, însă vorbitorii românei contemporane îi atribuie sensul de “groaznic,
înfiorător”.

Adjectivul “simandicos” cu sensul de “calitate” este perceput astăzi cu alt sens “pretenţios”,
simandicos”.

Arhaismele”limbă” şi “carte”le putem cuantifica sub termenul de arhaisme parţiale:

limbă –
1 organ musculos mobil care se află în gură servind la perceperea gustului, la mestecarea şi la
înghiţirea alimentelor, la om fiind şi organul principal de vorbire;
2 învechit “vorbă, cuvânt, grai, glas”.
carte-
1 scriere cu un anumit subiect, tiparită şi legată în volum;
2 carnet cu data personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi;
3 învechit “scrisoare”.

Alte cuvinte din sfera arhaismelor sunt prezente numai în expresii şi locuţiuni:
catastif – registru, carte, catalog, lista, condica; a ţine catastifele- a ţine contabilitatea unei firme,
afaceri; a avea (pe cineva sau ceva) la catastif-a ţine evidenţa.
jalbă – plângere făcută în scris unei autorităţi, reclamaţie; a umbla cu jalba în proţap -a cere un
drept sau o favoare.
sila – cu sensul de putere, astăzi- dezgust.
pleaşcă – pradă, jaf, captură de război; astăzi-noroc.

Variantele arhaice sunt variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz ale unor cuvinte
care înca se mai folosesc în vorbirea curenta. Trebuie menţionat că şi unele arhaisme lexicale au
avut variante care au fost abandonate împreuna cu unitatea lexicală iniţială (capuchehaie/
capichihae; fermenea/ fermenă). În cazul variantelor arhaice, unitatea lexicală şi-a schimbat
forma sub aspect fonetic, morfologic sau flexionar odată cu evoluţia generală a limbii române. În
unele perioade ale istoriei limbii române, diferitele forme ale unui cuvânt au putut fi în variaţie
liberă, cum de altfel şi astăzi putem constata coexistenţa mai multor variante ale unuia şi
aceluiaşi cuvânt (acum/ acuma; cafeină/ cofeină; deseară/ diseară etc.). Nu numai variantele
fonetice, morfologice sau flexionare pot deveni arhaice sau învechite, ci şi sensurile unor
cuvinte. Prin arhaisme semantice, se înţeleg cuvintele care astăzi nu se mai folosesc cu sensurile
pe care le aveau în trecut.

Unele arhaisme lexicale, precum şi unele variante arhaice s-au menţinut în limbă numai în
expresii frazeologice : a veni de hac, a (nu) avea habar, a nu ştii o iota, a-şi da seama, a pune beţe
în roate.

Arhaismele lexicale mai pot fi întâlnite în graiurile care păstrează încă aspecte ale unor stadii mai
vechi ale evoluţiei limbii române: ai-“usturoi”, arină-“nisip”, custa-“a trai”, vipt –“aliment”.

Regionalismele sunt lexemele folosite numai în anumite regiuni. Deşi omogenă în ansamblul ei,
limba română nu se vorbeşte la fel pe toată aria ei de răspândire, existând diferenţe mai mari sau
mai mici de la o regiune la alta. Se consideră că limba română are patru mari ramificaţii, numite
dialecte: dialectal dacoromân, vorbit pe teritoriul ţării noastre; dialectul aromân, vorbit în mici
aşezări din Grecia, Albania, Serbia, Macedonia şi Bulgaria; dialectul meglenoromân, vorbit în
nordul golfului Salonic şi dialectul istroromân vorbit în nordul Mării Adriatice.

Dialectul dacoromân are, la rândul său câteva subdiviziuni, numite graiuri sau subdialecte: graiul
moldovean, graiul muntean, graiul bănăţean, graiul crişean şi graiul maramureşean,
corespunzând regiunilor ţării noastre: Moldova, Muntenia, Banat, Crişana şi Maramureş.
Cuvintele caracteristice unui anumit grai, chiar şi cele care au o răspândire mai mică, folosite
într-o singură regiune, intră în categoria regionalismelor.
Fiecare dialect sau grai are anumite particularităţi, dar şi numeroase asemănări cu celelalte
dialecte sau graiuri.

Din punct de vedere al nivelului la care apar, regionalismele se clasifică în trei mari grupe:

 regionalisme fonetice,
 regionalisme gramaticale,
 regionalisme lexicale.

Regionalismele fonetice sau fonetismele regionale cuprind cuvintele caracterizate prin alterarea
structurii lor fonetice, prin africatizarea unor consoane(jos-gios, lapte-lapce), prin palatalizarea
altora (unde-undi, fete-feti), ori prin închiderea vocalelor finale (fată-fatî, cată-catî) etc.

Regionalismele morfologice sunt utilizate pentru marcarea perfectului compus cu auxiliarul ”o”
(“o plecat”,”o văzut”), dar şi pentru exprimarea acţiunii de mai mult ca perfect printr-o structură
perifrastică (plecaseră- “am fost plecat”, vorbiseră- “am fost vorbit”). Cuvinte care s-au degradat:
”cotoi” (pisic)- pulpă, ”silă” (în limba slavă)- forţă, ”războinic”-criminal-curajos, ”magherniţă”-
spaţiu de locuit,”a înţărca”- izolarea puilor pentru stoparea suptului la mame.

Regionalismele gramaticale se caracterizează prin recursul la morfeme gramaticale contradictorii

din limba literară.

La nivel sintactic, cele mai frecvente regionalisme se înregistrează ca abateri de la normele

literare (lipsa acordului din contextual ”A mai păţit-o şi alţii).

Regionalismele lexicale constituie segmental cel mai numeros explicabil prin relaţiile culturale şi
politice pe care vorbitorii de limbă română din anumite zone le-au stabilit cu popoarele vecine
sau cu alte popoare cu care au intrat în contact.

Dintre regionalismele lexicale, pot fi date următoarele exemple:

– pentru graiul moldovean: ciolan ”os”, curechi ”varză”, hulub ”porumbel”, păpuşoi ”porumb”,
posmag ”pesmet”, ”barabule” cartofi, ”mai” ficat;
– pentru graiul muntean: dadă ”mătuşă”, măgăoaie ”sperietoare”, nevleg ”prost”;
– pentru graiul bănăţean: golumb ”porumbel”, foale ”burtă”, iorgan ”plapumă”, căsap “măcelar”,
colar “rotar”;
– pentru graiul crişean: cotătoare ”oglindă”, brâncă ”mână”, ciont ”os”, temeteu „cimitir”, şogor
”cumnat”;
– pentru graiul maramureşean: cătilin ”încet”, clei ”creieri”, cocon ”copil”, străfin ”strănut”.

Variantele fonetice regionale sunt pronunţări sau rostiri specifice graiurilor româneşti ale unor
cuvinte. În graiul moldovean, cuvinte ca băiat, câine, ceapă, cinci, jos, împrejur, necăjit, pâine,
picior, seară, zeamă etc. sunt rostite băiet, câne, şiapă, şinşi, gios, împregiur, năcăjit, pâne,
chicior, sară, zamă, etc. În graiurile crişean şi bănăţean, cuvinte ca ajunge, bade, frate, vin sunt
rostite ajunje, bad’e, frat’e, jin, iar în graiul muntean, sunt şi unele variante morfologice verbale:
nu făcea!, nu dădea!, (nu face!, nu da!), precum şi unele variante flexionare de felul s-au dusără,
s-au băgatără, au venitără, ei face, ei zice etc. (s-au dus, s-au băgat, au venit, ei fac, ei zic).
Regionalismele nu pot fi comparate cu aşa-numitele cuvinte populare, care sunt cunoscute şi
utilizate în toate zonele ţării, dar care nu sunt acceptate în limba literară. De exemplu, lexeme
precum bale, maţe, muiere, popa, surpătura nu sunt acceptate de exprimarea literară, în locul
acestora folosindu-se sinonimele salivă, intestine, soţie, preot, hernie.

La cuvintele populare, se adaugă numeroase variante populare care nu sunt acceptate în limba
literară: arvocat, ristaurant, rubinet, zacăr, fructă, etc. Diferenţa dintre aspectele literare, populare
şi regionale se poate face prin limba literara, varianta îngrijită, cultivată şi normatată a limbii
noastre naţionale. Tot ceea ce nu este admis în limba literară, dar care are răspândire generală, în
toate graiurile constituie aspecte ale limbii populare, iar tot ceea ce nu se găseşte în limba
populară, având răspândire teritorială limitată, reprezintă aspectele regionale ale limbii. Un
raport se poate stabili între arhaisme şi regionalisme, în sensul că în unele graiuri încă se mai
păstrează unele cuvinte care au ieşit din uz.

Neologismele

Globalizarea sau mondializarea oferă naţiunilor angajate într-un astfel de proces posibilitatea
înţelegerii unitare a realităţilor de tot felul, având ca rezultat firesc şi imediat omogenizare
conceptuală şi lingvistică. Astăzi se produce o rapidă înnoire lexicală pretutindeni în lumea
civilizată, graţie mijloacelor informatice care favorizează comunicarea rapidă şi, mai ales,
accesul populaţiei largi la informaţii în specialde natură tehnică, ştiinţifică şi artistică. Româna,
limbă foarte receptivă la noutăţile tehnice, financiare, sociale, ştiinţifice, culturale etc. dispune de
mijloacele adecvate unei asemenea emancipări. În primul rând, sunt adaptate la sistemul
lingvistic românesc, cum vom vedea, în grade diferite, împrumuturile lexicale; într-o măsură
deloc neglijabilă, sunt, de asemenea, calchiate cuvintele şi sensurile străine de strictă necesitate.
La ora actuală, sursa principală de îmbogăţire lexicală şi semantică o reprezintă engleza. Trebuie
precizat însă că franceza, care, la rândul ei, s-a deschis în ultimele decenii influenţei engleze
(vezi Le Petit Robert 2011), nu a încetat să furnizeze cuvinte şi sensuri noi, pentru domeniile
culturale şi sociale, mai ales. Faţă de cuvintele recente lexicografii au avut, mai cu seamă în
trecut, o atitudine, cel mai adesea, de respingere. Aşa s-a întâmplat în secolul al XIX-lea cu
„galicismele”, considerate a fi invadat limba fără rost. De aceea, Puşcariu şi echipa lui nu au
înregistrat în aşa-numita serie veche a Dicţionarului limbii române (DA), cuvinte, pe atunci rare,
precum abandona, abiturient, abject, abjura, abolire, abdominal şi altele asemenea. Nici în DLR,
seria nouă a Dicţionarului Academiei, nu s-a manifestat o receptivitate mai mare faţă de cuvântul
recent. (De altfel, dicţionarele academice europene sunt, în general, restrictive, în acest sens).
Singur, A. Philippide, în fragmentul de Dicţionar al limbii române (A – dăzvăţ), şi-a propus să
înregistreze toate cuvintele limbii române de la acea dată, deci şi toate neologismele (inclusiv
barbarismele), în temeiul faptului că „vechi în limba noastră, curat vechi, sunt numai elementele
latineşti moştenite din limba latină de pe vremea când romanizau romanii pe traci şi pe daci…
Încolo, toate cuvintele intrate în româneşte, de la cele dintâi elemente slavoneşti până la
tramvaiul de astăzi, au fost şi sunt neologisme”1. Trebuie remarcat faptul că în volumele din
DLR apărute în ultimele decenii şi-au făcut loc şi unele (puţine, ce-i drept) cuvinte noi cu durată
efemeră sau rarităţi lexicale: daciadă, dan „grad acordat maeştrilor în artele marţiale”2, dance
„gen de muzică electronică”, dantolog, dao „principiu din filozofia chineză”, dealer,
debirocratiza, debriefing, decreţel, decupabil etc. Deşi mai receptive la noutăţi, nici dicţionarele
generale de tip DEX sau NDU nu înregistrează prea mult din lexicul recent. Revenind la
cuvintele recente, anticipăm că multe dintre cuvintele foarte noi îşi vor găsi, fireşte, locul potrivit
în limba română, căreia îi vor adăuga precizie, acurateţe şi supleţe. Dar, în stratul cel mai nou de
neologisme intrate acum în română figurează şi multe barbarisme, cuvinte introduse, fără a fi fost
necesar, mai ales din engleză. Aceste anglicisme vor dispărea, desigur, peste câtva timp,
asemenea franţuzismelor la începutul secolului trecut, printr-un proces natural de decantare. Dar
până atunci ele sunt frecvent folosite, în primul rând de anglofili; restul vorbitorilor români nu le
cunosc sensul, întâmpinând adesea dificultăţi în înţelegerea unor mesaje din mass-media3, cu
precădere. Era, de aceea, necesar, un dicţionar precum Dicţionarul ilustrat de cuvinte şi sensuri
recente în limba română, redactat de Elena Dănilă şi Andrei Dănilă (DCSR), care vine în
sprijinul depăşirii unor asemenea neajunsuri. Bine-venită este şi noua ediţia (a III-a), îmbogăţită
şi îmbunătăţită, a Dicţionarului de cuvinte recente, realizată de Florica Dimitrescu (coordonator),
Alexandru Ciolan şi Coman Lupu (DCR3). În tradiţia lexicologiei şi lexicografiei româneşti sunt
considerate neologisme nu numai împrumuturile intrate în epoca modernă a limbii române
(începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea), ci, pe bună dreptate, şi mai noile creaţii lexicale pe
teren românesc, multe aparţinând registrului familiar, argotic şi, desigur, figurat4. În acelaşi sens,
au procedat şi autorii Dicţionarului ilustrat de cuvinte şi sensuri recente, acordând egală
importanţă împrumuturilor şi creaţiilor interne recente5. Au adăugat însă şi numeroase
construcţii fixe (idiotisme), în special sintagme, traduse (calchiate), mai ales din engleză şi
franceză, în română, care vin să îmbogăţească semantismul unor cuvinte (şi nu numai
neologisme) mai vechi. S-a realizat astfel în paginile acestei lucrări, o succintă şi edificatoare
descriere a lexicului neologic românesc actual. De aceea, în continuare, vom utiliza acest
dicţionar ca principală sursă, pe baza căreia am analizat aspectele menţionate din limba (literară)
actuală. Aşadar, în Dicţionarul ilustrat de cuvinte şi sensuri recente sunt înregistrate, adesea
pentru prima dată, mai toate cuvintele împrumutate din limbi străine şi create pe teritoriul limbii
române în ultimele patru-cinci decenii. Pe baza materialului oferit de dicţionarul amintit,
elementele lexicale recente pot fi încadrate în următoarele categorii:

2. Precizăm că în asemenea situaţii, autorii DLR au introdus o inovaţie la precizarea etimologiei:

– Cuv. japonez. Cf. fr. dan. Aşadar, sursa directă ocupă locul secundar [!]. Tot aşa, dao–Cuv.
chinezesc. Cf. fr.dao. 3 Puţine neologisme recente au intrat în literatura beletristică, cea care
operează o primă şi uneori o definitivă selecţie. Deocamdată, ele sunt prezente în presa scrisă şi
vorbită; termenii speciali (tehnici, ştiinţifici etc.) figurează deja în manuale şi tratate. 4 Pentru
definiţia clasică a neologismului şi despre aspecte esenţiale referitoare la acestea, vezi Pruvost,
Sablayrolles 2003. 5 Florin Marcu, de pildă, deşi îşi propune să includă în dicţionarele sale
neologice şi creaţiile româneşti, în fapt, tratează rar asemenea formaţii lexicale.

1) împrumuturi de termeni noi din limbi străine, de obicei din engleză, dar şi din franceză:
a) unele adaptate, chiar dacă deocamdată numai parţial, la sistemul fonetic şi morfologic al limbii
române (au, de regulă, forme flexionare specific româneşti): accesoriza, acroşaj (publicitar),
adict, adidas, adviser, airbag, antifurt, antiperspirant, audit, background, banner, bax, bestseller,
betablocant, bip, bit, blazer, blister, blog, blogger, blura, bodyguard, bold („aldin”), brand,
branding, briefing, broker, brokeraj, buffer, bug, bumper, business, card, cart, catering, chart,
check-in, chips, cip, climatizor, climatronic, clip, clona, clonă, computer, computeriza,
comunitar, comunitarism, concordanţier, concurenţial, consumism, crawl, criogenie, criza,
croissant, curricular, cutter, cybercultură, deadline, dealer, dealership, decomuniza, leasing, mop,
mouse, multimedia, quarc, pacemaker, racket, rating, reloca, remake, repondent, respondent,
ringtone, scoring, screening, scroll, shooting, socializa, sponsor, sponsoriza, spot, staf, star, stent,
(memory-)stick, sticks, stimulator (cardiac), stres, stresa, stripper, striptease, stripteusă,
subcontract, summit, supermarket, suspans, sustenabil, tabloid, tabuiza, taliban, talk-show,
target, targeta, teflon, teleconferinţă, teleprompter, teleshopping, temporiza, termoizola,
termoizolant, tester, thriller, tomograf, toner, topic, top-model, trade-center, trademark, trend,
troler, tsunami, tuna („orna”), updata, update, upgrada, upload, uploada, xerocopia, xerox,
xeroxa, yahoo, zip, zoometc.; b) altele, neadaptate, utilizate ca atare: acquis (comunitar),
adserving, adware, after-shave, al dente, all inclusive, anti-aging, army, baby-sitter, banking,
beauty center, big brother, brain-drain, burnout, buy back, challange, checkout, check-up,
checkpoint, cloning, comics, comeback, networking, new-wave, playstation, pole-position, pop-
art, pop-corn, real-time, reality-show, roaming, science-fiction, scoring, scratch, shopping, sign-
in, sign-out, taekwando, tagliatelle, ticketing, tiramisu, undo etc. Pare neverosimil, dar asemenea
barbarisme sunt destul de des folosite de vorbitorii actuali, depăşind adesea 100 000 de ocurenţe;
astfel, internetul prezintă următoarele situaţii6: account manager (136 000 utilizări), advertising
(3 760 000), advisor (99 800), after school (217 000), challange (530 000), downloada (562 000),
real-time (555 000), tips (980.000), trademark (106 000) etc., pentru a ne opri doar la câteva
exemple. Acest fapt obligă la includerea unor asemenea cuvinte în seria neologismelor recente
(deşi multe dintre ele efemere), pe care lexicograful se simte dator să le descrie şi să le
definească, să prezinte modele de utilizare a lor în context, să le descopere etimologia, să le
stabilească domeniile de utilizare, regimul gramatical etc.;

2) traduceri (calchieri) ale unor termeni sau ale unor îmbinări stabile (cel mai adesea sintagme)
din engleză şi/sau din franceză în română, care adaugă sensuri şi construcţii noi în structura
semantică a unor cuvinte vechi, neologice sau moştenite:

a) descărca (= engl. download), fereastră (= engl. window), pagină (= engl. page), parolă (= engl.
password), plin (= engl. full), reţea (= fr. réseau, engl. network),tastă(= engl.dial,key) etc.;

b) adresă (de poştă) electronică (= engl. electronic mail, fr. adresse électronique), aer condiţionat
(= engl. air conditioning, air conditioner, fr. air conditionné), agenţie de rating (= engl. rating
agency), bancă de date (= engl. data bank, fr. banque de données), bază de date (= engl. database,
fr. base de données), carte electronică (= engl. electronic book, fr. livre électronique), cititor de
carduri (= engl. card reader), coadă-de-maimuţă (= eng. monkey tail), cuptor cu microunde (=
engl. microwave oven), cutie neagră (= engl. black box, fr. boîte noir), fructe de mare (= fr. fruits
de mer, it. frutti di mare), lentile de contact (= fr. lentille de contact, engl. contact lenses), nume
de cod (= engl. code name), război psihologic (= fr. guerre psychologique), război rece (= engl.
cold war), reconstrucţie facială (=engl.facial reconstruction),spălare de bani(= engl.money-
laundering),storcător de fructe (= engl. juice maker), telefon celular (= engl. cell phone), unitate
centrală (= engl. central unit), supliment alimentar (= engl. food supplement), timbru verde (=
engl.green tax);

3) a) creaţiile lexicale interne, cele mai multe familiare sau argotice, au la bază atât cuvinte
(vechi) româneşti, cât şi neologisme, dintre cele mai recente (provenite nu numai din limbile
occidentale): aburi, amărăştean, aplaudac, asomator, bengos, bipui, blătui, blogări, blogărime,
boldui, brandui, cafeli, căpşunar, căpşuniadă, căpuşa, ceauşel, chatui, clica, cocălar, crăckui,
cuponar, cuponiadă, decembrist, decoperta, furăciune, piarist, plopist, premergător, salvamar,
secretiza, secretomanie, silicona, sticlă („ecran TV”), străinez, şedinţoman, şedinţomanie, şpăgui,
teledon, tembeliza, teribilism, teribilist, termosistem, tonetar, traseism, traseist, ţeapă, ţepui,
vrăjeală, zvonac, zvonistică etc.;

b) o altă categorie ar reprezenta-o evoluţiile semantice create recent, mai ales prin procedee
stilistice, fără modele certe în limbile străine, dar cu posibile similitudini de generare. S-ar putea
integra, astfel, universaliilor lingvistice, care reflectă mentalul uman, în general. Acestea
îmbogăţesc semantismul unor cuvinte vechi, precum cheie, în construcţiile apozitive: cuvânt-
cheie, detaliu-cheie, sau capcană: maşină-capcană; în locuţiuni, ca la cheie ori în expresiile a fi
pe sticlă ori a fi paralel cu... Cuvintelor respective nu li s-a mai precizat nici etimonul primar, în
a cărui structură semantică nu se regăsesc sensurile şi unităţile frazeologice prezentate, şi nici
etimonul calchiat, indicat cu cf., în situaţiile adecvate, menţionate mai sus. În limba română
actuală apar numeroase abrevieri curent utilizate, precum: AC, ASL, ATV, CD, CD-R, CD-
ROM, CE, CEDO, CNP, CPU, CT, CV, LCD, PIB, RAM, RCA, RMN, ROBOR, RSS, SA,
SMS, SPP, SRL, SUV, TFT, TVA, UE etc., multe înregistrate pentru prima dată în DCSR. Unele
sunt împrumutate ca atare din diferite surse (CD, DVD, nick, rasta, SMS, www etc.), altele sunt
creaţii interne (CNAS, CSAT, CSM, NUP, ONG, OSIM, PF, PFA, PIB, RCA, SMURD, SPP
etc.). De regulă, construcţiile primite numai sub formă abreviată din limbile străine şi utilizate ca
atare de vorbitorii români au fost tratate de Elena Dănilă şi Andrei Dănilă sub intrarea abreviată
(vezi, de pildă, CE, CEDO, CEO, SMS, VJ); cele care sunt cunoscute şi în forma neabreviată
sunt tratate în articole speciale, sub cuvintele respective, unde apare şi menţiunea (abrev.) (vezi,
de pildă, compact disc, rastafarian, nickname).

Frecvente în limbajul actual sînt şi abrevierile alfa-numerice, de tipul: 4 x 4, 3D etc. Dacă pentru
împrumuturile directe propriu-zise stabilirea etimonului nu pune probleme deosebite (airbus ○
Din engl. airbus; bioenergie ○ Din fr. bioénergie, engl. bioenergy etc.), pentru categoria
cuvintelor şi sensurilor noi provenite în urma traducerilor din limbi străine, efortul de a descoperi
modelele calchiate (traduse) este considerabil. Prezentăm câteva exemple lămuritoare, extrase tot
din DCSR: cuvântul vechi fereastră, moştenit din latină (fenestra), şi-a adăugat sensul din
informatică în urma traducerii cuvântului englezesc window; tot astfel, sintagma aer condiţionat
provine din construcţiile engl. air conditioning, air conditioner şi fr.air conditionné. Deci,
cuvântul românesc aer (< lat. aer)7 s-a îmbogăţit cu sintagma respectivă, preluată în ultima
vreme din franceză şi din engleză; bancă de date traduce pe engl. data bank, fr. banque de
données; coadă de maimuţă calchiază engl. monkey tail; lentile de contact < fr. lentille de
contact, engl. contact lenses; comandă vocală < engl. voice command; spălare de bani < engl.
money-laundering etc. Autorii, în asemenea cazuri, au trimis cu cf. la cuvintele sau la
construcţiile străine identificate a fi sursele celor româneşti. Creaţiile lexicale interne sunt, de
regulă, derivate cu sufixe (benzinar < benzină +-ar; biodegradare < bio- + degradare; cf. fr.
biodégradation; naşpet < naşpa + -et; plasticat < plastic + -at; zvonistică < zvon + -istică etc.) şi
creaţii analogice (agresiona de la agresiune, după ambiţiona; alcoolscop de la alcool, după
bronhoscop; canabicultor de la canabicultură, după agricultor; vitezoman de la viteză+-man,
dupărecordman, sportsmanetc.). O remarcă importantă se impune în urma acestei susccinte
analize: procesul actual de integrare a cuvintelor străine, în special de origine anglo-americană,
nu este unul identic cu procesul de adaptare a neologismelor franceze, latineşti, greceşti (clasice),
germane, din secolul al XIX-lea, chiar de la sfârţitul secolului al XVIII-lea, care a condus la
crearea lexicului limbii române literare moderne. Atunci s-a produs nu numai o îmbogăţire
lexicală şi semantică, asemenea celei din zilele noastre, ci s-a format un nou sistem lingvistic de
acomodare a cuvintelor străine în română, sistem aflat şi la baza împrumuturilor recente. Multe
cuvinte preluate tale quale astăzi din limbile cu care vorbitorii români vin în contact vor căpăta
uc timpul forme specific româneşti şi se vor integra astfel în vocabularul limbii române. Nu
puţine sunt cuvintele care, probabil, vor fi abandonate sau înlocuite cu altele, mai adecvate
sistemului limbii române.

III.2.Limbajul noilor generaṭii

Limbajul Internetului şi impactul acestuia asupra gândirii moderne constituie o problematică

extrem de dificilă. Ce schimbări “suferă” limbajul utilizat de această tehnologie maşinărie-
industrie uriaşă, ce se întâmplă, de fapt, cu unealta de bază a acestei cândva utopii, astăzi
realităţi, fără de care nici ştiinţa, nici cultura, nici comunicarea nu mai pot fi concepute? În cele
ce urmează ne vom referi, bineînţeles, la limba română, iar şi mai exact, la unele particularităţi
ale textelor lansate în spaţiul virtual de către internauţi (utilizatorii de Internet). Limbă sau
limbaj. Dicţionarele nu fac o deosebire clară între aceşti doi termeni, explicându-i unul prin
celălalt [a se vedea, cel puţin, dex online . Vorbim aşadar de limba sau de limbajul Internetului?
Constantin Noica, în Repede aruncătură de privire asupra limbii, un articol publicat în revista
Secolul XX, nr. 1-2-3, 1980, compară relaţia dintre limbă şi limbaj cu cea dintre limbă şi
comuniune. Limba, vorbirea articulată, este „patria noastră interioară”, este o „comuniune de
cunoaştere”, credinţă, angajare, speranţă, istorie a unei comunităţi. Limbajul este ceva exterior,
aparţine semnelor şi intră în categoria comunicării, şi nu în cea a comuniunii. Limba, spre
deosebire de limbaj, reprezintă saltul decisiv al omului spre raţiune, spre meditaţie, ea permite
posibilitatea de interogare asupra lumii şi a Eu-lui. Limbajul semnelor (nearticulat – al fricii,
foamei, erosului), specifi c animalelor, le leagă pe acestea de concret, de imediat, de „acum şi
aici”, de nevoile fi ziologice. Limba însă ne desprinde de planul imediatului, „eliberează omul de
natură” şi îi oferă şansa gândirii, conceptualizării, adică şansa culturii. Cuvântul, spre deosebire
de lătratul câinelui (care nu poate indica decât concretul), ne induce în teritoriul posibilului, al
interogaţiei. „Limba ne duce din necesitate la libertate”. Iar această libertate este cea a culturii,
evocată şi de un dicton german: „Adevărata libertate este cultura”. Afirmaţia pe care o face
Constantin Noica este că acum „orice comunicare are loc în interiorul comuniunii” . Cu alte
cuvinte, limbajul (cum utilizăm semnele limbii noastre) este determinat de anumite caracteristici
ale comuniunii cu ceilalţi, şi în ultimă instanţă ale specifi cului societăţii în care trăim. Un mare
teoretician al limbajului – Eugeniu Coşeriu (lingvistul nr. 1 al secolului XXI, ale cărui studii abia
urmează s ă fi e evaluate la adevărata lor valoare) a abordat problematica în cauză din
perspectiva politicului, în sens larg: “Aspectul politic al limbajului este limba; şi dat fi ind că
limbajul este totdeauna limbă, el este totdeauna politic. Deja faptul de a vorbi o limbă este un act
politic implicit, deoarece exprimă adeziunea la anumite tradiţii şi la o anumită comunitate
istorică, cel puţin virtual opusă altor comunităţi.” . Cu siguranţă, aceste probleme fundamentale
ale teoriei limbajului ar fi fost mai limpezi dacă Maestrul ar fi reuşit să ia în discuţie şi
problemele legate de noul limbaj – limbajul “messenger” .Politicile lingvistice (care au ca scop
reglementarea utilizării limbilor într-un anumit areal) întotdeauna au avut ca reper limba
exemplară (sau “standard”) şi raportul acesteia faţă de limba comună – ar fi poate mai actuale ca
oricând, deşi o asemenea comunicare cum e cea virtuală nu poate fi nici interzisă, nici
controlată. Este aici, fără îndoială, influenţa atât pozitivă, cât şi negativă a limbii engleze – limbă
cu un prestigiu enorm în toată lumea la ora actuală. Dar marşul triumfal al limbii “imperiale”
(după cercetătorul de la Sankt Petersburg Raymund Piotrowski, engleza, face şi ea parte, alături
de rusa, franceza etc., din grupul limbilor “imperiale”), se pare că nu mai poate fi oprit (a se
vedea rezumatul nostru din revista Cugetul, Sinergetica limbii române din Basarabia: evoluţii şi
involuţii . Sociolingvistului nu-i rămâne decât să constate şi să analizeze aceste modifi cări,
eventual să propună căi de ameliorare a comunicării. Între timp, aceasta îşi urmează cursul.

Pentru o mai bună conexiune cu domeniul filologiei, vom apela din nou la studiile lui Eugeniu
Coşeriu, care afi rma că, în calitate de subiecţi ai limbajului, noi „nu vorbim numai cu limba, cu
sistemul lingvistic, ci vorbim, în afara faptului că vorbim, şi cu tot corpul, vorbim şi cu toată
cunoaşterea lucrurilor, şi cu toate ideile despre lucruri, şi cu toate imaginile pe care le avem
despre lucruri, şi cu toate contextele, nu numai explicite, ci şi implicite” . Limbajul natural
dispune, după Coşeriu, de 5 trăsături universale: semanticitate, creativitate, alteritate,
materialitate şi istoricitate . Chiar dacă nu a operat cu distincţia limbaj natural – limbaj virtual,
considerăm că cele 5 trăsături identifi cate sunt specifi ce şi derivatei limbajului natural –
limbajul internetului. Dintre acestea alteritatea şi creativitatea sunt, alături de materialitate,
trăsăturile la care se reduce esenţa lui. Alteritatea limbajului este corespunzătoare alterităţii
omului – adică a manifestării faptului de „a-fi cu-altul” ca dimensiune esenţială a fi inţei umane.
Acest „a-fi -cu-altul” – faptul de a se recunoaşte pe sine în alţii, faptul de a recunoaşte în „tu” pe
alt „eu” – este tocmai ceea ce se numeşte dimensiune „socială (sau politicosocială) a omului şi
coincide cu intersubiectivitatea originară a conştiinţei”. Creativitatea limbajului înseamnă
însuşirea de a fi creatori a subiecţilor care îl practică. Cum suntem însă cu toţii vorbitori ai unei
limbi, „într-un sens mai profund, vorbitorul este cel care c r ee a z ă continuu limba prin faptul
că o vorbeşte” . Ideea că fiecare reinventează de fiecare dată limba atunci când o vorbeşte este
aplicabilă şi pentru limbajul scris al Internetului. Tot ce utilizăm ca discurs în afara Internetului
are ecou în limbajul online, care este un limbaj mixt – elementul lingvistic străin coexistă cu cel
autohton, prestigiul cultural al tradiţiei (preţiozitatea, stilul înalt, stilul ştiinţifi c, literaturizarea)
se intersectează cu oralitatea familiară şi argotică, spaţiul privat devine spaţiu public, cultura stă
alături de incultură etc. Este chiar ceea ce se numeşte postmodernitate. Ceea ce se poate afi rma
cu siguranţă e faptul că niciodată limbajul scris (mai exact comunicarea prin scris) n-a fost mai
creativ şi mai orientat spre altul decât acum, în epoca Internetului, când se produce o
interacţionare fără limite a stilurilor de scriere. Astfel, alteritatea şi creativitatea rămân două
principii fundamentale ale limbii, respectiv ale limbajului.

Limbajul Internetului.

Odată cu apariţia Internetului, deci şi a comunicării on-line, în istoria scrisului, pentru prima dată
poate, devine posibilă negocierea atât de rapidă a sensului între emiţător (E) şi receptor (R). Pe
vremuri, textul scrisorii abia după ceva timp ajungea la destinatar şi urma să fi e “decodifi cat”.
Extinderea globală a comunicării şi scurtarea fantastică a timpului de receptare datorită
internetului constituie unele dintre cele mai impresionante descoperiri ale timpului pe care îl
trăim. Comunicarea internaută se realizează de asemenea între emiţător şi receptor, emiţătorul fi
ind cel care transmite, iar receptorul cel care primeşte informaţia, pe cale electronică. Fiecare la
rândul nostru suntem atât receptori, cât şi emiţători. Pentru o bună comunicare, emiţătorul şi
receptorul trebuie să aibă o modalitate comună de exprimare, să nu existe diferenţe prea mari
între încărcătura semantică transmisă prin cuvinte a celor doi, cu alte cuvinte, să se utilizeze un
cadru comun de referinţă. Încet-încet, cu eforturi mai mari sau mai mici, începem să “ieşim din
copilăria şi din „sălbăticia” internetului, se vorbeşte deja de un internet de generaţia a doua
(„wiki”), deşi mai corect ar fi să spunem: de vârsta a doua. <…> După ce păruse a stagna în
ograda comerţului, ca superbă bestie prematur domesticită, internetul pare a începe, în sfârşit, a
evolua, a se perfecţiona, a se diversifi ca” . Astăzi, în mod tranşant, pentru instituţii, fi rme,
organizaţii etc., problema deja se pune în felul următor: nu doar a fi , ci a comunica despre faptul
că exişti, căci dacă nu comunici, pentru ceilalţi nici nu exişti. Se poate afi rma: exişti mai mult cu
cât mai mulţi te aud, te văd, te citesc, te citează – şi se pare că actuala generaţie a început nu doar
să înţeleagă acest lucru, dar şi să-l aplice fervent. Cu atât mai mult mediul academic nu face
excepţie în acest sens. În ceea ce priveşte limbajul blogurilor şi al chaturilor, conversaţiile on-
line (chat, blog, site, forum, portal, twitter etc.), mai exact “comments”urile, acestea nu au
formatul unei conversaţii reale, cotidiene, ci reprezintă o dimensiune derivată, care merită toată
atenţia cercetătorilor-lingvişti. Din punctul de vedere al teoriei comunicării, sau al lingvisticii
psihologice, în limbajul conversaţiei on-line dispar elementele paraverbale, mimica, gesturile,
tonalitatea, extrem de importante în reproducerea expresivităţii limbajului natural, acestea însă
au fost înlocuite de emoticoane, gen , adică imagini sugestive care se substituie paralimbajului.
Deşi este însoţit de toate avantajele (comunicare fără limite de spaţiu şi timp şi cu un număr
nelimitat de persoane, studiere prin lectură continuă, perfecţionarea stilului propriei scrieri etc.),
este totodată însoţit şi de numeroase dezavantaje (ortografi ere defectuoasă a enunţurilor, limbaj
extrem de abreviat, ambiguitate, greşeli de stil perpetuate prin imitare şi/sau ignoranţă etc.).
Cercetătorii constată că limbajul informaticii reprezintă astăzi, nu numai pentru limba română,
limbajul tehnic cu cea mai spectaculoasă ascensiune şi cu cel mai puternic impact asupra limbii
comune (Rodica Zafi u). Apropo, faptul că limba se dezvoltă rapid, ne-o demonstrează chiar
următorul lucru – deabia a reuşit DOOM-2 (editat în 2005) sa înregistreze cuvântul on-
line/online, respectiv off-line/offl ine (ca variante de scriere) calificându-le ca loc. adj. sau loc.
adv., că în limbajul Internetului deja se înregistrează frecvent aceleaşi cuvinte cu statut de
substantiv, de exemplu: Nu-i online-ul ca offl ine-ul (http://nu-ion-line-ul-ca-off-line-
ul.blogspot.com.Chatul şi blogul au devenit o formă de conversaţie cu trăsături distincte. „Primul
element, şi cel ce diferenţiază blogurile de alte forme de comunicare on-line, este personalitatea,
care include felul de a fi al autorului sau autoarei, opiniile şi valorile sale, subiectivitatea
inerentă a acestuia/acesteia şi stilul propriu de scriere (a se vedea articolul „Comunicarea on-line
prin intermediul blogurilor” semnat de lect. dr. ec. Cristian Morozan, în care găsiţi informaţii
foarte interesante privind natura şi tipologia blogurilor). Nu ne-am putut abţine să nu furnizăm de
acolo câteva informaţii, nu înainte de a vă recomanda articolul în întregime: “În august 2005
Technorati, un serviciu de urmărire şi măsurare a blogurilor, a dat publicităţii rezultatele unei
statistici întreprinse la nivel mondial, referitoare la amploarea fenomenului. Cele mai importante
aspecte sunt redate mai jos: în lume sunt peste 14.000.000 de bloguri, - valoare dublă faţă de luna
martie a aceluiaşi an, iar tendinţa se păstrează (dintre acestea, 40 la sută sunt în altă limbă decât
engleza); la fi ecare secundă se creează un blog, iar în - fi ecare zi apar peste 80.000; aproximativ
55 la sută dintre bloguri sunt - active, iar 13 la sută sunt actualizate săptămânal; numărul
însemnărilor în cadrul blogurilor - depăşeşte 900.000 pe zi.” : În contextul problemelor pe care le
discutăm, chatul şi blogul au devenit o formă de conversaţie on-line (în anumite medii) cu
dimensiunea creativităţii şi cea a alterităţii deosebit de evidente. Specifi citatea mediului on-line
constă în natura sa colaborativă. Spre deosebire de limbajul natural, utilizat în forma sa
tradiţională, de comunicare face to face, limbajul conversaţiilor on-line se caracterizează printr-o
sintaxă mixtă: una – a oralităţii, şi alta – a limbii literare; participanţii la discuţie retuşează şi
negociază în permanenţă sensurile replicilor conversaţionale, încercând să câştige teren, să
devină persuasivi, să demonstreze cunoştinţe, abilitate, umor etc. Limbajul chatului şi al
blogului, de exemplu, se caracterizează prin: renunţarea la majuscule (pentru a economisi
timpul), care totuşi se folosesc pentru a sugera ridicarea tonului; codificare (specializare);
recurgerea la acronime (reducerea frazelor întregi la iniţialele lor), infl ectives, audibles şi
emoticons pentru a-şi exprima mai bine stările de spirit . Chiar dacă se constată cu îngrijorare că
„Având în vedere regulile nescrise ale limbajelor folosite pe chat şi blog, am putea concluziona
că aceste mijloace de comunicare inovatoare ameninţă limba, ortografi a, cultura şi chiar
interacţiunea umană”, precum şi invazia anglicismelor, totuşi, acesta e mai degrabă un „trend, o
modă, şi că naşterea unor noi limbaje nu pun neapărat în pericol limbajele mai vechi, deja
consacrate” . La ora actuală, există autori notorii în blogosferă, pentru care bloggingul a devenit
o profesie (funcţie utilitară). Apropo, cuvântul blog la ora actuală este unul dintre cele mai
uzitate. Derivatele acestuia au explodat odată cu apariţia fenomenului: Blogatu, Madame
Blogary, Blogovăţ, Blogostart, bloggeriţă, Blogovatul, blogoritm, blog-upp etc. (Pentru o mai
bună familiarizare cu blogosfera care ia amploare în Republica Moldova, recomandăm a se
vizita: http:// blogovat.blogosfera.md/2009/participanti.php. În acest context, ni s-au părut
interesante discuţiile unor aspecte legate de dezvoltarea bloggingului şi chiar de soarta limbii
române în acest spaţiu virtual: Spune ce bloguri citeşti şi îţi spun cine eşti tu; Jurnalismul şi
bloggingul în RM; Complexul limbii române în blogosferă; Întroducere în blogosfera
moldovenească feminină; Blogul meu fara cuvinte; Bloggerul şi Înţelepciunea (a se vizita, din
curiozitate: http://soacramica.ladyclub. md). Deşi nu sunt decât nişte opinii, studiul acestor
aspecte abia urmează să fi e întreprins.

Raportul scris-oral în limbajul Internetului de asemenea îşi aşteaptă cercetătorii autohtoni,

generând o gamă foarte largă de aspecte, cum ar fi : formarea cuvintelor, evoluţia sensurilor,
împrumutul lexical, calcul sintactic, interferenţa registrelor, importul terminologic din engleză,
probleme de integrare lingvistică şi de standardizare, interferenţă între scris şi oralitate, între
limbajul standard (uneori cu elemente tehnice) şi registrul familiar, extinderi metaforice ale
terminologiei în limbajul curent, coexistenţa stilurilor, adaptarea terminologiei, limbajul
comentariilor, problema denominării, înfl orirea limbajului argotic etc. – pentru cei interesaţi
recomandăm studiile semnate de Rodica Zafiu . Scrisul literar (al cărţilor tipărite, al mass-
mediei) implică formulări defi nitive, care exclud negocierea sensurilor între E şi R (aceştia
putând fi separaţi, cum am mai spus, prin mari distanţe spaţiale şi/sau temporale). Spre deosebire
de acesta, scrisul on-line (cu evidente trăsături de oralitate) “este domeniul retuşabilului şi al
sensurilor negociabile între parteneri coprezenţi” . Această din urmă remarcă, făcută de
cercetătoarea Liliana Ionescu-Ruxăndoiu vizavi de româna vorbită în medii conversaţionale
tradiţionale (cu exemple de texte dialectale) este valabilă, după cum vom vedea mai jos, şi pentru
limbajul de tip conversaţional al internauţilor. În epoca Internetului scrisul a ajuns să fie practicat
cu atâta “înverşunare”, încât devine un mod de a fi.

„Ochii şi tastatura înlocuiesc gura”, transformând vorbirea colocvială în scris, în scriere. Dacă
am face o paralelă cu textele dialectale sau cu textele sociolingvistice – înregistrate şi apoi
audiate, descifrate cu mare trudă, transpuse într-un cod grafi c specializat, textele-comments de
pe Internet sunt texte gata înregistrate, având toate datele de intrare exacte – ora, numele de cod,
spaţiul (real sau virtual), starea de spirit etc. – material pus gratis la îndemâna cercetătorului
interesat să deducă specifi cul şi tendinţele comunicării on-line. Vor deveni sau nu caracteristici
defi nitorii ale limbii contemporane (care pur şi simplu invadează comunicarea şcolarilor,
strecurându-se abil în toate formele de predare şi evaluare), nu ştie nimeni deocamdată, cert e că
se atestă o simplifi care şi o schematizare fără precedent a limbii vorbite. Se constată astfel
caracterizarea canalul oral printr-o deschidere absolută faţă de variantele teritoriale şi sociale ale
unei limbi, în timp ce canalul scris impune norme mult mai stricte în alegerea acestor variante.
Ţinem să remarcăm doar faptul că azi comunicarea on-line defi neşte modul în care oamenii
folosesc Internetul şi cuprinde acţiunile acestora prin intermediul tehnologiilor, în plan social şi
comunicativ. Internetul are o capacitate extraordinară care s-ar numi: „Nimic nu se pierde, totul
se adaugă”. Din moment ce a fost plasată acolo o informaţie – nu-ţi mai aparţine... Mai mult.
Internetul este un loc în care tehnologia întâlneşte cultura şi identităţile indivizilor . Opiniile mai
multor cercetători nu par să fi e prea optimiste în ceea ce priveşte corectitudinea limbajului în
epoca Internetului: “Noua generaţie, care comunică mai mult prin mesageria instantanee (MI)
decât la şcoală cu profesorii, acasă cu părinţii sau cu prietenii, specialistă în acest cod/jargon
acaparator, nu pare să mai aibă nevoie de DOOM-2 sau de gramatici” . După Gina Necula,
limbajul „messenger” se caracterizează prin: a) scrierea fără semnele diacritice ă, î, â, ş, ţ; iar aici
pericolul nu este doar diminuarea informaţiei, ci şi faptul că acest tip de scriere trece din scrierea
MI în toate celelalte contexte în care internauţii se văd nevoiţi să scrie, pierd sau nici nu apucă să
dobândească competenţe legate de normă; b) înlocuirea valorii diacriticelor cu combinaţii de
litere (de exemplu, grupurile sh/j sau tz pentru a înlocui diacriticele ş şi ţ: asha, ejti, tzara; c)
renunţarea la notarea vocalelor, unele cuvinte fi ind indicate doar prin consoane: nmc – nimic,
nmdkt – numaidecât, cnd/knd – când; d) în scopul evidenţierii, se practică scrierea cu majuscule
a unor cuvinte (SUPER!), aglomeraţia semnelor de punctuaţie (bestial!!!!!) sau repetarea unor
litere (mooolt); e) scrierea cu iniţială minusculă a propoziţiilor, a numelor proprii; f) utilizarea
cuvintelor din registrul familiarargotic (beton, marfă, fain etc.); g) uzul vocativelor şi al
interjecţiilor (omule!, fato, bă etc.);h) folosirea diminutivelor (poopik – pupic, pooiutz – puiuţ
etc.); i) omiterea articolului hotărât enclitic -l (marcă a oralităţii) (băiatu’, prietenu’); î) cel mai
frecvent – renunţarea la semnele de punctuaţie şi ortografi e (cratima, punctul, punctul şi virgula,
linia de dialog etc.) (teai, lam, intro etc.); j) folosirea cifrelor 1, 3 în locul literelor i, e: pr1ntz3sa,
publ1citat3 etc., din cauza confundării cu tastele învecinate; k) utilizarea unor pseudonime, nick-
uri, id-uri, în care predomină semnul underline „_”; l) preferinţa pentru abrevierea cuvintelor: d c
– de ce, c f – ce faci, f b – foarte bine, n b – noapte bună, poa’ – poate, scz – scuze, npc – nu ai
pentru ce, k – ca/că, vb – vorbim/vorba/vorbeşte, sc – şcoală etc; m) folosirea ludică a limbajului
(a jocului de litere şi cuvinte): a acronimelor (combinaţii de litere cuprinzând silabe şi logograme
precum #, &, @ sau numere): 2day (today), 22ror (tuturor), şi numeroase abrevieri ale unor
cuvinte/ propoziţii sau împrumuturi din engleză (b4 – before, f2f – face to face); n) pentru a
exprima afectivitatea mesajului sunt folosite ideogramele (emoticoanele/smiley). Iată câteva
exemple de „informatizare” a limbajului conversaţional din Internet. Am excerptat exemplele din
comentariile vizitatorilor Portalului de ştiri UNIMEDIA din R.Moldova: Oamenii Politici ai
anului 2009: 38. @ŋ†¡, ora: 17:49; 22 dec 2009 @34 Este ceea despre ce am scris la comment
14 si 15. Acuma cei care au timp, sau sunt remunerati de catre cineva pot sa faca ce vor din acest
“sondaj”. Dupa ce votezi, verifi ca rezultatele prin link-ul de sub “See previous responses”. Apoi
fi xeaza cursorul pe bara de adrese, da-i Enter si ai din nou sondajul in fata bun pt a-ti oferi inca o
sansa de votare. Si tot asa si tot asa cat nu te doare Enter. (...) (http://www. unimedia.md/?
mod=news&id=15392) Acelaşi vizitator: Aloooo!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! UNIMEDIA, aveti magari
sau programatori? CU asa php code ca la sondajul vostru se poate vota cam de 20 de ori/minut. !
ATENTIE, si asta fara sa faci golirea memoriei cache. Este din start un sondaj ERONAT!!!!!
(http:// unimedia.info/index.php?mod=news&id=15414) În scrisul elevilor şi al studenţilor îşi fac
loc tot mai insistent aceste devieri de la norma literară, iar pentru a atrage cât mai mulţi
cumpărători, nici editorii nu se dau în lături să utilizeze un asemenea cod (vezi, bunăoară,
modalitatea de a scrie numele autorului şi titlul cărţii: Susan_Morris_Shaffer,
Linda_Perlman_Gordon. Cum să comunici cu fetele adolescente. Ghid_de_supravietzuire
pentru_ parintzi. Editura Amaltea, 2006).

Analizând mai multe schimburi de “replică”, de mesaje scrise, David Crystal constată un
fenomen semnificativ: în aceste situaţii se comunică puţin sub aspect informativ (mesajele sunt
de obicei banale în conţinut, repetitive; se produce o veritabilă confuzie a vocilor). „Limbajul
devine esenţial, ca mijloc de a fi xa identităţi şi de a permite competiţii: într-o conversaţie ludică
între anonimi, ierarhiile şi victoriile se stabilesc doar prin abilităţi lingvistice [pentru o analiză a
cărţii.

Limbajul internetului şi INTERtextualitatea.

Limbajul noii generaţii se remarcă printr-o recurgere spontană la tot inventarul procedeelor
intertextuale. Studiind cartea lui David Crystal (deşi acesta se referă doar la limba engleză),
Rodica Zafiu constată cu oare-care satisfacţie şi speranţă că nu e totul pierdut: „Dezvoltarea
Internetului va permite integrarea a tot mai multe dintre trăsăturile normale şi diverse ale
comunicării umane, cu întreaga lor varietate de texte şi stiluri: de la cele intens familiar-argotice
până la cele solemne şi formale. ”Vorbind despre „viitorul lingvistic” al Internetului, autorul de
la Universitatea din Cambridge îşi linişteşte cititorii afi rmând că „realitatea comunicării
dovedeşte că în Internet e loc destul şi pentru limbajul solemn, ceremonios, atent stilizat, ca şi
pentru judecăţile asupra gradului de cultură a vorbitorilor”. „În dezacord cu puriştii periodic
îngrijoraţi asupra sorţii limbajului, autorul nu vede în tehnologia modernă niciun fel de risc de
distrugere şi sărăcire a limbilor – ci doar o şansă pentru diversifi care şi creativitate” [15].
Internetul e un nesfârşit intertext, e o nesfârşită carte electronică. Limbajul acestei megacărţi
urmează regulile sale – în el coexistă texte vechi, din epoci apuse, şi texte noi, contemporane,
precum şi texte care se nasc în momentul scrierii (şi rescrierii!) chiar a acestui text la calculator.
Cartea electronică (e-cartea sau electronic book, e-book, eBook) este o publicaţie fără un suport
propriu fi zic, ea existând doar sub formă logică – de „gânduri” într-un creier electronic. Textul
cărţilor electronice (altfel spus – e-textul), spre deosebire de textul cărţilor tipărite pe hârtie,
poate fi parcurs mult mai dinamic. Datorită Internetului, lanţului de texte al acestuia, ne putem
conecta la o multitudine de surse de informaţie, transformând actul lecturii într-o explorare, o
navigare prin informaţii. Cartea nu doar că nu pare să dispară, dar se multiplică la infi nit prin
“editarea” sa (şi) pe suport informatic. O carte editată pe internet are atât tiraj câţi cititori
potenţiali o accesează. Intertextul este o unitate a fenomenului numit intertextualitate: proprietate
a textului (literar) de a fi legat (deliberat sau nu) de alte texte anterioare, aparţinând unor autori
precedenţi. Conceptul datează de la formaliştii ruşi: M. Bahtin este acela care a adus în discuţie
posibilitatea unui text de a fi interpretat în mai multe „chei”, atunci când a analizat caracterul
polifonic al romanului lui Dostoievski. Noţiunea a fost preluată de naratologia franceză
contemporană şi situată la baza conceptului de intertextualitate (Julia Kristeva, Roland Barthes,
Gerard Genette). În sens larg, intertextualitatea poate fi deci interpretată ca o relaţie a fi ecărui
text cu alte texte, pe care le absoarbe şi le transformă, în ansamblul aceleiaşi culturi literare. În
sens restrâns, intertextualitatea presupune o preluare directă în text a unui (fragment de) enunţ
aparţinând unui alt text şi autor (sau chiar aceluiaşi autor), „prezenţa efectivă a unui text în altul”.
De altfel, citatul ştiinţifi c şi citatul utilizat în literatură constituie două forme diferite de
intertextualitate, fiecare dintre ele respectând rigorile genului şi stilului. Fenomenul
intertextualităţii vizează numeroase aspecte legate de utilizarea şi reproducerea textelor
Internetului: informare/dezinformare, triere (selectare) a informaţiei/ utilizarea primei surse,
drept de autor/plagiat etc. Intertextualitatea se referă atât la textele reproduse în variantă
electronică după ce au fost publicate iniţial în format tradiţional, pe hârtie, cât şi la conversaţiile
de tip comentariu, ataşate la cele mai variate informaţii (texte scrise, imagini, video, produse
publicitare etc.).

Internetul şi HIPERtextualitatea.

Pentru cercetătorii ştiinţelor limbii şi literaturii, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, studiul
hipertextului va deveni o necesitate. Ne afl ăm în faţa unui nou cod lingvistic (mesageria
instantanee), care, împreună cu textul internetului şi hipertextul (în limbajul informaticii – mai
ales în varianta cu y: hypertext) se va impune tot mai mult, generând ceea ce se numeşte „o nouă
cultură a comunicării virtuale”, la fel şi o cultură a „citirii virtuale”, în fi ne, o nouă cultură –
cultura Internetului. Ted Holm Nelson este cel care a impus noţiunile de hypertext şi hipermedia
în 1965. În viziunea sa, hypertextul leagă documentele asemenea unui păianjen. Este o viziune
similară celei pe care au intuit-o Roland Barthes, Mihail Bahtin, Umberto Eco, Julia Kristeva ş.a.
asupra textului [a se vedea, în acest sens. Este indiscutabil că acest fenomen are şi va avea un
impact semnifi cativ asupra tuturor sferelor existenţei umane, inclusiv asupra sferei cercetării şi
inovării. De asemenea, se poate presupune că un asemenea limbaj va genera cu timpul
particularităţi similare şi în limbajul natural – şi atunci ne vom aştepta, pe de o parte, la
schematizarea progresivă a formulelor de exprimare în scrisul on-line, iar pe de alta, la
influenţarea scrisului literar – iar stilurile administrativ, publicistic, artistic deja le atestă. Aşadar,
limbajul Internetului (această “halucinaţie colectivă”, vorba lui William Gibson) – domeniu
foarte mediatizat prin însăşi esenţa lui, apreciat şi criticat deopotrivă – coexistă tendinţe de
degradare a limbajului tradiţional cu tendinţe de extindere a capacităţilor textului virtual într-o
manieră cum alte tehnologii încă nu au imaginat-o. Hipertextul este copilul lingvistic al acestui
limbaj, este codul şi unitatea la care lumea virtuală se raportează tot mai frecvent şi cu mai multă
necesitate. „Rezumatul unui hipertext este imposibil, şi la fel este să spui şi care este subiectul
lui. Hipertextul nu se poate reduce la o singură unitate, nu poate fi schematizat, nu are
caracteristicile unui text: început, sfârşit, coeziune, coerenţă” . Internautul are libertatea să
pornească de la oricare unitate sau subunitate a unui hipertext, ajungând direct la o alta. Prin
intermediul link-urilor, cititorul de texte virtuale poate naviga de la un nod textual la altul,
realizând conexiuni arbitrare, pe care le intuieşte şi care pot fi modificate pe măsură ce lectorul
înaintează în „adâncul” textului. Astfel, hipertextul este fragment din TEXTUL LUMII în care
pot fi încorporate alte texte (la fel de importante sau minore), bucăţi muzicale, imagini fi xe sau
în mişcare, numeroase atribute paratextuale, care facilitează accesul la cultură: date
biobibliografice, traduceri, versiuni anterioare ale cărţii, index-uri şi instrumente de căutare,
scenariile unor ecranizări sau chiar fi lmele respective. În ţările în care tehnologiile
informaţionale au ajuns foarte departe, în ultimii ani au apărut diverse ediţii hipertextuale ale
unor autori clasici, la care se face referinţă în mod constant, care au devenit surse de informare
pentru toate categoriile de cititori. Altminteri, omenirea dintotdeauna a creat hipertext, atâta doar
că altă terminologie îi mărginea în vremuri nu prea îndepărtate limitele conceptuale, iar epoca
Internetului i-a oferit un suport tehnologic care începe s-o exprime tot mai articulat. Am insistat
să denumim acest articol cu termenul “limba”, şi nu „limbajul” mai ales pentru ultimul argument
invocat – hipertextualitatea – care este factor al CULTURII, inclusiv al culturii virtuale, mai
exact al „spaţiului virtual”, căci oricum o lume întreagă se îndreaptă spre o asemenea cultură. Iar
în cultura Internetului nu există nimic care să nu fi fost mai întâi în cultura nonvirtuală, adică în
cultura tradiţiilor, comunităţilor, globalităţii. Într-o asemenea lume se vor da lupte grele pentru
puterea cuvintelor. Constantin Noica, pe care îl citam la începutul acestui articol, comparând
termenii cumpăt şi computer, constata că acesta din urmă „va putea orice; dar e o întrebare dacă
va avea şi cumpăt”. „Dar la a doua revoluţie tehnică a lumii, acolo unde vin computerele, s-ar
putea să nu piară cumpătul. Căci totul vine să-l ceară, şi ferice de lumile care nu trebuie să-l
inventeze, ci îl au” .

Diferenţa dintre comunicarea face to face şi cea mediată de citirea unor bloguri, comentarii,
messaging, este una radicală. În cadrul comunicării clasice ponderea comunicării nonverbale este
mai mare decât a celei verbale, gesturile exprimând mai mult decât exprimă cuvintele. În
comunicarea online emoticoanele (sau smiley) gen ( ) şi excesul semnelor de punctuaţie sunt
substututele nonverbalităţii (ale mimicii, gesturilor etc.). Două aspecte primordiale rămân să
caracterizeze atât limbajul natural, cât şi limbajul virtual (limbajul on-line): creativitatea şi
alteritatea. În acelaşi timp, limbajul conversaţiilor on-line are trăsătura materialitate manifestată
„fi zic” prioritar sub forma scripticului, deci a scrisului on-line, care adesea reprezintă o
revalorizare, o reconsiderare a funcţiilor clasice de altădată ale unităţilor comunicati-ve –
cuvântul nu mai e cuvântul atestat ca în dicţiona-re, la fel propoziţia, fraza, textul... Oralitatea,
scripturalitatea, verbalitatea/nonverbalitatea, intertextualitatea, hipertextualitatea sunt
caracteristici ale limbajului online utilizat în cadrul fenomenului Internet. Coexistenţa ambelor
forme de scriere şi comunicare (ale limbajului natural, consacrat – formele lui literară şi orală),
se va impune consecvent limbajului Internetului, care îl va infl uenţa, definindu-i viitorul.

Activitati de invatare:

- exerciţii de identificare a unor cuvinte/ regionalisme şi expresii noi;

- realizarea unui “minidicţionar explicativ” al unor regionalismE si neologisme;

- realizarea de mape, portofolii, pliante, albume.

Bibliografie
Bîrlea, Ovidiu. 1983 .Folclor românesc, vol. I-II, Bucureşti.

Cuceu, Ion. 2006. Dicţionarul proverbelor româneşti, Editura Litera International.

Dodu Băşan, Ion. 1974 . Cartea înţelepciunii populare – Proverbe, Ed. Minerva, Bucureşti.

Ursache, Petru. 1998.Etnoestetica, Institutul European, Iaşi.

Papadima, Cf, Ov. 1968. Proverbul ca forma de intelepciune in literature populare romana,
Bucuresti.

Tabarcea, Cezar. 1982. Poetica proverbului. Editura Minerv, Bucuresti.

http://www.diane.ro/2010/10/superstitii-de-halloween-credinte-si.html

http://www.feminis.ro/7-mituri-despre-halloween-superstitii-si-traditii-de-
speriat_35558.html#n

http://www.momondo.ro/inspiratie/costumatii-monstruoase-de-
halloween/#cP3r7p0iBiFHPuS

http://www.libertatea.ro/mistic/religie/sfantul-andrei-noaptea-strigoilor-si-a-farmecelor-de-
dragoste-vezi-ce-traditii-si-obiceiuri-se-pastreaza-2-1095345

http://www.interferente.ro/traditii-obiceiuri-si-superstitii-de-sfantul-andrei.html

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/noaptea-sfantului-andrei-
credinta-populara-98037.html

http://superstitii.ro/

https://www.edusoft.ro/traditia-dragostei-valentines-day-dragobete/

http://life.hotnews.ro/stiri-style_report-21630702-traditii-dragobete-sarutul-eternitatii-apa-
zanelor-ritualul-infratire-munca-plansul-interzise.htm

http://criticarad.ro/sfantul-valentin-intre-semnificatii-crestine-legende-populare-si-
implant-comercial/

http://www.gazetaromaneasca.com/utile/caleidoscop/dragobete-vs-sf-valentin-istorie-
tradiii-i-obiceiuri/
Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974.

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981

Brill, Tony, Legendele românilor I Legendele cosmosului, II Legendele florei, III Legendele
faunei, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Ioan Şerb, Bucureşti, 1994.

Brill, Tony, Legende populare româneşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.

Gennep, Arnold van, Formarea legendelor, Iaşi, Editura Polirom, 1997.

Legende populare româneşti, Ediţie îngrijită de ..., Studiu introductiv de Octav Păun. Postfaţă de
Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983

Bîrlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică, Vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1966

Stroescu, Sabina Cornelia, Snoava populara romaneasca, Vol I, II, III, IV, Editie critica de...,
Editura Minerva, Bucuresti, 1985, 1986, 1987, 1989.

Birlea, Ovidiu, Folclorul romanesc, vol I, Editura Minerva, Bucuresti, 1983.

Canciovici, Mihai, Pacala-univesalitate unui motiv comic in snoava populara romaneasca,

Anuarul Institutului de Etnografie si Folcor, Academia Romana, Bucuresti, 1990, p.116-123.

Eretescu, Constantin, Folcorul literar al romanior, Editura Compania, Bucuresti, 2004.

Pop, Mihai, Pavel Ruxandoiu, Folclor literar romanesc, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1991.

Stroescu, Sabina Cornelia, Snoava populara romaneasca, Vol I, II, III, IV, Editie critica de...,
Editura Minerva, Bucuresti, 1985, 1986, 1987, 1989.

Teodorescu, Barbu, Octav Paun, Folclor literar romanesc, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1967.
Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală
Jean Chevalier – Dicţionar de simboluri
George Călinescu – Istoria literaturii române de la orgini până în prezent
Tudor Vianu Arta prozatorilor români
Nicolae Manolescu Istoria critică a literaturii române
Ion Vlad – Descoperirea operei
Jean Claude Carriere – Prefaţă la Cercul mincinoşilor
Emilia Boghiu, Lăcrămioara Mutoiu Hermeneutică şi naratologie aplicată
Jean Michel Adam, Francoise Revaz – Analiza povestirii
E. M. Forster – Aspecte ale romanului
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/52/Nicolae_Iorga_-_Hotare_
%C8%99i_spa%C8%9Bii_na%C8%9Bionale_-_Conferin%C8%9Be.pdf

http://limbaromana.md/numere/d12.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Limbi_romanice

https://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_anglo-saxon%C4%83

https://rdz.ro/referat/referat-romana/literatura-populara.html

http://www.contributors.ro/editorial/lectia-corectitudinii-politice/

https://www.researchgate.net/profile/Ovidiu_Ivancu/publication/311935255_Identitate_cult
urala_si_mental_colectiv_romanesc_in_postcomunism_Mituri_imagini_perceptii_repozitio
nari/links/586391ea08aebf17d3973878/Identitate-culturala-si-mental-colectiv-romanesc-in-
postcomunism-Mituri-imagini-perceptii-repozitionari.pdf