Popa Anișoara

Supraviețuirea folclorului românesc în contextul socio-cultural contemporan.

Motto: „…datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate
constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire
inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adâncul  sufletului românesc, al
moşilor şi strămoşilor noştri.” Alexandru Vlahuță.

Folclorul face parte integrantă din cultura naţională, reprezentând o etapă a acestuia,
perpetuată prin tradiţie orală. Conţinutul folclorului reflectă în mod veridic, în imagini
artistice specifice, ideile şi sentimentele poporului, concepţia sa despre lume şi viaţă, despre
natură şi societate. Folclorul românesc a constituit secole de-a rândul una din principalele
forme de reprezentare artistică, atingând un nivel de înflorire maximă în evul mediu, iar după
apariţia literaturii şi muzicii profesioniste, aşa-zise culte, a rămas principala formă de
manifestare a maselor largi şi sursa constantă de inspiraţie, „izvorul pururea reîntineritor"
pentru creatorul individual, profesionist.Fiecare element al culturii românești reprezintă o
moștenire a poporului nostru care trebuie transmisă și generațiilor viitoare. Valorile culturale
ale României sunt păstrate cu sfințenie mai ales în mediul rural unde incă se conservă
elementele populare si traditiile transmise. Autenticitatea traiului la țară derivă din dorința
oamenilor din mediul rural de a păstra și a transmite mai departe reguli și obiceiuri din moși-
strămoși către generațiile tinere.Modul de viată se rasfrănge asupra creațiilor folclorice si
folcloristul trebuie să cunoască conditiile istorico –sociale in care se dezvoltă creatia
folcorică. Densuseanu spunea că trebuie sa privim cu aceeași ochi și trecutul și prezentul,,A
avea ochii aţintiţi numai spre trecut cum printr-un fel de manie arheologică s-a făcut mereu
până acum în atâtea ramuri de studii, este desigur o exagerare ale cărei urmări se resimt şi
astăzi. Dar a veni să spui ’Destul s-a scormonit în ruinele trecutului, lăsaţi-l şi ocupaţi-vă
numai de prezent’ ar fi o exagerare tot atât de primejdioasă. Cercetătorul trebuie să cuprindă
în câmpul său de observaţie şi actualitatea şi trecutul. Mintea sa trebuie să fie veşnic gata să
cunoască şi ce se întâmplă şi ce s-a întâmplat altădată, pentru că nimic nu poate fi pătruns în
toate tainele lui dacă este izolat în timp şi în spaţiu. Între ce este şi ce a fost, mintea noastră
trebuie să întindă mereu punţi de lumină,,. Tradiţiile exprimă moştenirea de obiceiuri, datini,
credinţe, norme de comportament care se transmit din generaţie în generaţie, constituind
trăsăturile specifice ale unui popor. Fiind un sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de
comportare, o totalitate de concepţii ce s-au cristalizat în mod istoric, tradiţiile conţin
trăsăturile specifice ale memoriei şi psihologiei naţionale ale formaţiunilor etnice. Ele se
manifestă ca o parte a continuităţii în dezvoltare, a legăturii dialectice dintre trecut şi prezent,
iar prin el cu viitorul. Tradiţiile sunt o componentă esenţială a conştiinţei de sine a unui popor,
biografia sa intelectuală, o carte de vizită pentru intrarea în istorie şi deci în viitor.Tradiţia
presupune ca legătura dintre trecut şi prezent să fie strînsă, intimă. Tradiţia înseamnă existenţa
continuă a trecutului în prezent şi nu faptul că prezentul este originat în trecut.Prin tradiţie,
susţine P. Szstompka, în sensul principal, comprehensiv al termenului, vom înţelege
totalitatea obiectelor şi ideilor care derivă din trecut, dar fac parte din prezent.In acest sens,
tradiţie înseamnă simplu moştenire, ceea ce rămîne din trecut.Societatea este un fenomen
„trans-temporal”, caracterizată de o mişcare permanentă dinspre trecut spre viitor. Prezentul
este întotdeauna o circumstanţă tranzitorie între ceea ce a fost şi ceea ce urmează să vină.
Ritualurile reprezintă nişte forme de manifestare a tradiţiilor ce corespund mai mult sau mai
puţin conţinutului tradiţiilor si sunt intruchiparea simbolica a obiceiului. Ritualurile sunt
legate de momentele cruciale din viaţa omului şi a grupului social sau a societăţii în general,
momente ce se produc odată cu stabilirea, schimbarea sau întreruperea anumitor relaţii sociale
(naşterea copilului, înregistrarea căsătoriei, înmormântarea etc.Folcloriștii numesc aceste
ceremonii "ritualuri de trecere" denumite astfel de Arnold Van Gennep în Riturile de
trecere  pentru că ele marchează trecerea de la o stare socială sau biologică la alta. Cum
asemenea situații tranzitorii creează întotdeauna incertitutidine, rolul lor este de a atenua pe
cât posibil energiile negative, tensiunile care rezultă din asemenea schimbări de statut.Să
amintim cateva dintre aceste traditii legate de cele trei evenimente importante din viata
omului:nastere(urzitoarele,botezul,scăldatul),nunta(cununia)inmormantarea(maslu,priveghi,po
menile).Se cuvine să detailam un pic aceste ritualuri deoarece ele s-au pastrat cu sfințenie
pâna in zilele noastre cu mici deosebiri de la o regiune la alta.
Obiceiuri legate de botez.Credința în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a
fost și mai este încă răspândită și înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moștenită de
la romani.
Sunt trei așa numite zâne  care vin în nopțile fără soț din prima săptămână de viață a copilului
nou-născut și-i menesc soarta. Se zice că, în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute și
auzite cum ursesc de către moașele care—în acele zile—privegheau nou-născuții și pe
mamele acestora și chiar și de părinții copilului. Din păcate pentru că moașele au destăinuit
acest secret, în zilele noastre ele nu mai au acest dar.
Legat de ursitoare, în Transilvania  există încă tradiția ca moașa care ajută la nașterea
copilului, să-i pună în camera copilului, imediat după ce ajunge acasă, pe o pânză albă nouă,
un "blid" cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. După 3 zile și 3
nopți, dacă ursitoarele au venit, moașa și părinții copilului vor vedea la 3 zile si trei nopti
dacă ursitoarele au venit, moașa și părinții copilului vor vedea urma lăsată de ursitoare pe
făină.In alte regiuni (Banat Moldova ,Tara romanească )după nașterea copilului, se întinde o
masă mare cu mâncăruri alese: și 3 bănuți, așa numita "cină a ursitoarelor", existând credința
că ele trebuie să fie bine ospătate și plătite pentru a fi mulțumite și a ursi o soartă bună
copilului. În Bucovina moașa, cum se îngână ziua cu noaptea, pune în camera copilului o
lumină, pentru a arde toată noaptea, considerându-se că ursitoarele sunt mulțumite când
găsesc această lumină și îi ursesc copilului o soartă mai bună.
Traditia moasei  legată de botezul copilului este încă foarte puternică la români.
În tradiția românilor , rolul moașei la botez este foarte important. Ea duce copilul la biserică și
spune "duc un păgân și voi aduce un creștin ", iar la întoarcere spune "am dus un păgân și am
adus un creștin ".Nașii când iau copilul de la moașă, pun un ban de argint jos pentru a o plăti.
În Oltenia tradiția merge mai departe, pentru că moașa copilului merge apoi în ziua de Sf.
Vasile la casa copilului cu un colac și un ban de argint, cadouri pentru copil și părinți, și cu
colacul pus pe capul copilului îl dă de grindă, urându-i acestuia să crească mare, sănătos și
cuminte. Apoi moașa este așezată la masă și ospătată cu toată cinstea.
Prima baie
În apa primei bai incă exita obiceiul sa se puna:busuioc,grâu, mărar, mentă,romaniță ,apă
sfințită ,lapte dulce bani...si apa unde a fost scaldat copilul este pusă la rădăcina unui măr sau
păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca pomul respectiv.
Obiceiurile legate de nunta.In mediul rural exista un timp cand cuplurile se pot casatori
numit ,,sezonul nunții,,si inca se mai practica petittul. Unde nu-i folosit un pețitor ,tradiția
cere ca parinții soțului sa ceară măna fetei de la parinții acesteia. Pețitorul folosește o poezie
specială, cunoscută de  folcloriști sub denumirea de orație de nuntă, o alegorie în care un tînăr
vânător pleacă sa vâneze o căprioară.Locuitorii satului sunt apoi invitati la nuntă de către
familia baiatului trecând din casă in casă cu o sticla de vin sau tuica in mană.O veche traditie
continua si astazi pentru cei care incă nu și-au găsit un parnener,,Festivalul Fecioriei pe
Muntele Găina în Transilvania.
Obiceiurile legate de inmormantare sunt la fel de bine pastrate si astazi la tara .Ceremoniile
de inmormântare sunt moștenite de la romani si s-a pastrat:priveghiul ,ce dureaza de obicei
trei zile ,timp in care preotul vine si îi citeste stîlpii(cele 4 evanghelii) ,transportul mortului
intr-un sicriu deschis pe o mașina funerară(altadată era asezat intr-un car tras de boi)cele sapte
opriri si pomenile.Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la șase luni și la un
an, urmând ca vreme de șapte ani să se facă cel putin o dată pe an.In unele zone se mai
pastreaza obiceiul bocitoarelor cu rol de –a boci mortul când rudele acestuia sunt secătuite de
lacrimi.
Sărbătoarea este un element al culturii şi creaţiei populare, cel mai democratic mod de
autoexprimare a oamenilor. Ea este în stare să satisfacă diverse necesitaţi ale personalităţii.
Prin sărbători se marchează în mod solemn anumite evenimente, date istorice din viaţa
poporului. Sărbătoarea are destinaţia de a păstra şi reproduce, de a dezvolta cele mai preţioase
valori ale activităţii umane. Sărbătoarea este cel mai eficient şi cel mai răspîndit mod de
funcţionare a tradiţiilor. Fără sărbătoare tradiţia poate să moară şi poate să renaşte numai şi
numai prin sărbători. Tradiţiile sunt destul de rezistente la vitregiile sorţii, dar ele pot deveni
neputincioase în spaţiu şi timp. Dacă nimicim sărbătoarea, cu timpul nimicim şi tradiţia.
Să amintim unele dintre sarbătorile importante ale românilor.
Sărbătoarea Crăciunului.Ciclul sărbătorilor de iarnă este legat de cel mai bogat repertoriu
de obiceiuri şi se desfăşoară în jurul Crăciunului şi Anului Nou. Prezenţa în colinde a temelor
laice ne duce cu gândul la sărbătorile precreştine legate de ciclurile cosmice, la solstiţiul de
iarnă, când, după noaptea cea mai lungă a anului, soarele îşi recapătă vigoarea, la Dies Natalis
Solis Invictis (Ziua Naşterii Soarelui Neînvins). Celebrarea Naşterii Mântuitorului este
asociată, în planul sărbătorilor de iarnă, cu tema mitică a timpului, care, la intervale regulate
de timp, se regenerează. Dar, indiferent de originea sărbătorilor de iarnă, sărbătoarea
Crăciunului este dedicată Naşterii lui Iisus, iar ritualurile prin care este celebrată sunt, la
români, în esenţă, expresie a cultului sacrului. Cultura populară şi folclorul românesc au o
dimensiune profund creştină. Postul, care precede această sărbătoare, pregăteşte creştinul
pentru a o întâmpina într-o cât mai deplină curăţenie sufletească şi trupească .

Sărbătoarea Pastelui.Învierea este cea mai importantă sarbătoare fiind insotită de numeroase
obiceiuri și superstitii,mostenite din generatie in generatie.Este prilej de reunire a familiei în
jurul mesei cu preparate traditionale,este un motiv de bucurie si de optimism. În noaptea de
Înviere, credincioşii obişnuiesc să meargă la biserică, să ia lumină şi să cânte Învierea
Domnului. Oamenii aduc acasă „lumina” – lumânarea aprinsă direct de la cea aprinsă de
părinte în Altar – , unii obişnuiesc să facă o cruce mică pe pragul de sus al uşii gospodăriei
sau pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, iar cei mai mulţi păstrează
lumânarea de la Paşte şi o aprind peste an, în cazul unor mari necazuri, boli sau în situaţia
unor feneomene meteo extreme. O credinţă larg răspândită în România este aceea că cei care
pleacă din această lume în ziua de Paşti merg direct în rai, porţile acestuia fiind deschise în
această zi, şi, de asemenea, având în vedere că cerurile se deschid, sufletele răposaţilor se
întorc acasă, pentru a-i proteja pe cei dragi. De asemenea, cei născuţi în ziua de Paşte se
spune că vor avea o viaţă luminată şi plină de noroc.Masa de Paşte este construită în jurul
preparatelor din carne de miel – ciorbă, friptură sau drob – simbolul Mântuitorului Iisus, care
a fost sacrificat pentru a salva omenirea.Un alt simbol al sărbătorii îl reprezintă Pasca
preparată de obicei sâmbăta dimineaţa, care este dusă spre sfinţire la biserică la slujba de
Înviere, alături de coşul bucatelor preparate pentru sărbătoare. A doua zi dimineaţa, unii
credincioşi, mănâncă din sfânta Pască în loc de anafură sau Sfintele Paşti.

Prin latinitatea sa, poporul român este un popor pasional. Tradiţiile lui sunt dominate de
culturi: cultul sacrului, cultul muncii şi al pământului, cultul patriei, cultul strămoşilor, cultul
copilului, cultul omeniei, al binelui şi frumosului. Cultul sacrului la români este cultul
suprem. Deprinderile de viaţă cotidiană şi obiceiurile de sărbători învăţate în familie sunt
pătrunse de cultul sacrului.Cultul patriei şi al strămoşilor exprimă sentimentele patriotice
ale poporului nostru, „sentimentul patriotic are în cel mai înalt grad o semnificaţie vie, el este,
se poate spune, o stare de conştiinţă, mereu vie, concentrată şi deschisă. Prin el fiinţa umană
se simte legată de pământul pe care trăieşte, de societatea în care trăieşte, de tradiţiile acesteia,
de limba prin care se înţeleg, în mod obişnuit, oamenii. Pe scurt, patriotismul este
corespondentul subiectiv al ideii 110 de patrie, este reflexul viu al trăirilor unui popor,
generaţiilor de-a rândul, al trecutului acestuia, ca şi al aspiraţiilor lui viitoare […]. Patria,
pentru popor, este pământul pe care-1 munceşte şi din care trăieşte, poporul şi istoria lui,
conştiinţa personalităţii şi originalităţii sale şi aprecierea lucidă a rânduielilor sociale”.

Folclor inseamna si cultură literară populară si din copilarie copilul a fost înconjurat cu
grijă de creaţiile poetice orale, în care se reflectă înţelepciunea populară. La început sunt
cântecele de leagăn, apoi poveştile, ghicitorile, zicătorile. Unele creaţii sunt folosite cu
scopul de a-l adormi pe copil, altele – dimpotrivă: de a-l amuza, a-l distra; anumite creaţii ale
copiilor mai mari au funcţie umoristico-satirică; o mare categorie de cântece şi poezii însoţesc
jocurile şi dansurile copiilor. Creaţia populară a copiilor prin conţinutul amuzant, optimist,
atrăgător are menirea să contribuie la formarea calităţilor pozitive, necesare
copiilor(dragostea de muncă, stima faţă de oameni, devotamentul, dreptatea, sinceritatea,
îndrăzneala etc). Folclorul îi deprinde pe copiii de vârstă preşcolară să fie ageri, dibaci, să
judece logic şi le formează noţiuni de cântec şi joc organizat, creează o atmosferă de voie
bună, le trezeşte spiritul de iniţiativă. Imitându-i permanent pe cei maturi cu îndeletnicirile
folositoare, ei se pregătesc pentru munca viitoare. Tocmai de aceea folclorul pentru copii a şi
devenit, aşa cum este numit deseori, o adevărată „enciclopedie”. Creaţiile artistice populare
sunt încărcate de un viguros mesaj optimist instructiv și etic, făcându-l pe om mai bun și mai
frumos. Cântecele populare redau aşteptările de secole ale poporului, visele lui sacre. Ele au
fost create şi cizelate de-a lungul secolelor, ele i-au ajutat pe ţărani în munca lor, fiind
interpretate cu ocazia diferitelor datini, sărbători, ceremonii de înmormântare și au absorbit
cele mai înalte valori naţionale şi au fost orientate doar spre binele şi fericirea omului. Doina
este cea mai apropiată si pură expresie muzicală ce caracterizează sufletul românesc.,,În
lumea culturii nationale românesti doina este specia cea mai cunoscută din lirica populară însă
a ajuns să constituie pentru foarte mulți un sinonim al cântecului popular insuși,,.Spre
deosebire de baladă și cîntecul de lume care sunt expresii colective și se adresează unei
comunități mai mici sau mai mari,doina este cea mai desavârșită expresie a Orfeu-lui
românesc,un cantec melancolic si trist,un cântec al singurătăților triste stâns legat de viata
păstorească și de instrumentele muzicale tipice:fluier,tilincă,cimpoi,nai,caval.Doina este
cantecul durerii ,forma poetică si muzicală a jalei noastre istorice,a poporului nostru adesea
lipsit de libertate și independență ,care n-a putut să nu lase pecetea durerii,dar și a
eroismului,a energiei și patriotismului său inflăcărat atât în doina străbună cât și în baladă și
cântecul popular.Creatorii si interpretii tezaurului folcloric românesc,rămași pentru totdeauna
anonimi si-au pus în doină tânguirea sufletului cuprins de dor,durerea ,tristețea,amărăciunea
,credința în dreptate,focul dragostei.Doinașii plaiului moldav ,înzestrați cu har și spirit
național,prin iscusita lor interpretare a doine sau baladei ne aduc de fiecare dată satisfacție
sufletească,potolindu-ne setea și dragostea de frumos,de neam. Pe lângă creațiile populare
(doine, balade, basme și legende, proverbe și zicători sau poezii), cultura tradițională
românească mai cuprinde și arta meșteșugărească, cea care presupune ceramica, obiectele din
lemn, țesăturile, broderiile și, nu în ultimul rând, bucătăria tipic românească, atât de mult
apreciată. Cântecele de leagăn exprimă dragostea mamei pentru copilul său, visele ei despre
viitorul lui fericit, ajutand la crearea unor relaţii emoţionale puternice între mamă şi copil.
Poveştile sunt mijloace importante de educare, elaborate de-a lungul a sute de ani şi verificate
de popor. Povestea folclorică – gen epic al creaţiei populare scrise; povestire prozaică despre
evenimente şi întâmplări născocite în folclorul diferitelor popoare. Subiectele poveştilor
populare au fost luate din viaţa poporului, din lupta lui pentru fericire, credinţă, obiceiuri şi
din natura înconjurătoare. În poveşti se observă legătura dintre popoare, ziceri pozitive despre
popoarele vecine. Multe poveşti sugerează încrederea în triumful adevărului, în victoria
binelui asupra răului. Optimismul, entuziasmul, expresivitatea, amuzamentul constituie
particularităţi însemnate ale poveştii. Ele ocupă un loc important în viaţa fiecărui etnos,
deoarece ele influenţează formarea valorilor, idealurilor, normelor de comportament în
diverse circumstanţe ale vieţii
Proverbele şi zicătorile . Proverbul este „culoarea minţii înţelepciunii populare”, dar această
minte, întâi de toate, obţine valoare morală .Fiind izvorate din intelepciunea poporului
exprima parerea colectiva a acestuia,si transmit un sfat ,o povata ajutatoare de asemenea la
educarea copiilor.Ele sunt pastrate foarte bine si astăzi,aproape ca nu există român sa nu stie
doua trei zicatori.Enumeram cateva,presupuse cele mai cunoscute:(ai carte ,ai parte),(bate
fierul cat e cald),(calul de dar nu se caută la dinti)cine fură azi un ou ,măine va fura un boi).

Folclorul ce include poezii materne (cântece de leagăn, versuri hazlii, vorbe de duh) şi creaţia
copiilor (frământări de limbă, numărătoare, porecle, vorbe de întărâtare, vorbe sperietoare
ş.a.)s-a pastrat foarte bine pana in zilele noastre.Educatia in spiritul traditiei folclorice se
incepe de la gradinita, de aceea povestile populare,cantecele,jocurile și tot ce copilul invata de
la bunica o sa fie duse mai departe de fiecare generatie in parte.

Patrimoniul cultural este esența identității noastre zice Corneliu Bucur. A venit vremea
redefinirii identității cultural-naționale, în contextul dialogului cultural universal și calea nu
poate fi alta decât descifrarea propriului patrimoniu, într-o ecuație universală, plecând de la
propriile tradiții. Iar educația în spiritul cunoașterii patrimoniului național și universal este
cartea de căpătâi a creșterii pruncilor noștri, în spiritul cunoașterii adevăratei lor identități,
oricare le-ar fi destinul în lumea cea mare.

Îndemnul lui Constantin Noica „În cultură nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie transmis şi
reînnoit“trebuie luat in considerare mai ales acum cand internetul a luat o mare amploare si
tineretul nu mai este interesat de adevaratele comori ale poporului.Tradiţiile populare
româneşti rămân tezaurul nostru cel mai de preţ şi trebuie să facem tot ce se poate pentru ca
ele să se păstreze vii în mintea copiilor şi a oamenilor.

Spaţiul transilvănean reprezintă o vatră a românismului, a creştinismului curat şi sănătos, a

respectului faţă de semeni, a dragostei faţă de înaintaşi şi a legăturii puternice care trebuie să
existe între toţi cei care simt româneşte.Zona Transilvaniei se impune printr-o viaţă
folclorică deosebit de intensă, evidenţiază apoi fenomene şi procese folclorice mai slab
reprezentate în alte părţi, după cum situarea ei geografică i-a imprimat o fizionomie proprie,
caracteristică zonelor folclorice intense. Pitorescul peisajului geografic şi al aşezărilor
omeneşti vine să explice marea putere de atracţie pe care o exercită spaţiul transilvănean, atât
în trecut cât şi în prezent. E o zonă care se pretează dezvoltării turismului, oferind nu numai
un peisaj geografic mirific, ci şi aşezări pitoreşti în care arta populară şi manifestările
folclorice sunt încă vii şi uneori deosebit de spectaculoase.

Este bine ca să se păstreze autenticitatea artei, tradiţiei şi folclorului popular românesc, atât
din Transilvania cât şi de pretutindeni ca tradiţiile folclorice româneşti să fie duse mai
departe, însă, trebuie să ştim un lucru: nu contează cantitatea, ci calitatea. Omul iubeşte
frumosul şi simte nevoia să-şi exprima gândurile, ideile, sentimentele, prin creaţii cu o formă
aleasă. Vor dăinui mereu obiceiurile legate de momentele importante din viaţa omului iar
opinia satului va fi un veşnic stimulent al creaţiei folclorice.De păstrătorii folclorului autentic
românesc se ocupă tineri și studenți ai centrului universitar clujean care îndrăgesc folclorul și
fac din iubirea lor pentru acesta o misiune de a-l conserva și a-l valorifica. Cu un bogat
repertoriu de cântece, suite și jocuri populare românești din majoritatea regiunilor etnografice
din țară, în spectacolele Mărțișorului predomină adesea momentele folclorice specifice
Ardealului. Activitatea folclorică a Mărțișorului nu se rezumă însă la nivel național, căci
ansamblul participă anual la numeroase concursuri și festivaluri internaționale, în cadrul
cărora promovează România și reprezintă Clujul într-un mod autentic și profesional, obținând
numeroase premii și diplome de excelență.

O mulțime de ansambluri folclorice reconstituie și reproduc cu diferite ocazii, dansurile și

muzica diferitelor zone folclorice. La nivel național activează câteva zeci de ansambluri
folclorice profesioniste și câteva sute de ansambluri de amatori. Spre exemplu, doar în județul
Cluj ,sunt aproximativ 30 de ansambluri înrolate pe lângă primăriile comunale sau unele sunt
organizații culturale non-guvernamentale.Alti reprezentanţi ai noii generaţii care duc mai
departe folclorul românesc, spun că repertoriul lor se bazează pe mult studiu, pe culegeri de
cântece populare realizate anterior, chiar din anii 1960, dar şi pe surse directe, dar foarte rare,
lăutari în vârstă şi bâtrâni de la sate care le transmit din ce-si aduc aminte sau mai au
conservat cate ceva in lada lor de zestre. Muzicienii spun că folclorul este în prezent, uşor
transformat şi se transmite atât în formă originală cât şi cu noi influenţe, fiind un gen
muzical viu. În prezent,  interpreţii de muzică promovează folclorul în ţară şi în lume prin
internet, foarte mult, prin intermediul radiourilor, televiziunilor şi al spectacolelor ei
păstrează portul popular caracteristic zonelor pe care le reprezintă prin muzica pe care o
interpretează, şi tradiţiile folclorice. La petreceri însă, românii nu renunţă la muzica populara
tradiţională. Reprezentarea prin cultură folclorică a imaginii naționale în contactele
internationale de cele mai diverse forme demonstrează si interesul sustinut pentru folclor și
pentru cultura populară. De asemenea în cadrul festivalurilor folclorice care se organizează
in sezonul estival, vedem un folclor autentic,un adevărat spectacol și atractie turistică.Datorită
culturii folclorice a aparut și se extinde un nou tip de turism,etnoturismul sau folcturismul.
Chiar dacă sunt pe de parte o replică data globalizării,putem spune că reprezintă un nou mod
de prezentare ,de afișare a identitătii nationale in noile conditii.Se pare că din ce mai multe
natiuni,văd in folclor o autentică carte de visită atunci cand au loc contacte internationale,nu
numai sportive,ci și politice,diplomatice,stiintifice.Cultura populară joacă asadar un rol
de,,,mediere diplomatică,,în relatiile interstatale.Multe pavilioane,în cadrul expoziției
Mondiale de la Hannovra(2000) au fost inaugurate în prezența sefior de stat cu spectacole
folclorice. Folclorul,ca forme de manifestere culturală,spirituală,artisticăa,identificabile
geogefic,etnic,antropologic a devenit un simbol a identității nationale.Folclorul insă este
receptiv la schimbările vietii sociale, .Odata cu integrarea Romaniei in Uniunea Europeana si
impunerea anumitor masuri legate de taierea animalelor ,anumite obiceiuri si traditii cum ar fi
Ignatul ar putea disparea sau intr-un caz mai fericit ar putea fi modificat, acest obicei al
sarbatorii IGNATULUI.In acest caz respectarea traditiilor ar face lumea sa aiba fata intoarsa
doar spre trecut dar noi cum traim in prezent am putea gasi o cale de mijloc ptr a evita intrarea
in conflict cu U.E. Salvarea tradiţiilor care dispar odată cu modificările administrative şi
economice impuse lumii satului nu ar trebui transformata intr-o lupta cu toate ca integrarea
satului românesc în Uniunea Europeană presupune transformarea lui într-un sat european şi
pentru unii insideri, pierderea specificului identitar („În Occident, sunt mai dezvoltaţi din
punct de vedere economic, dar sunt anumite lucruri ce nu trebuie sacrificate globalizării, cum
ar fi tradiţiile”). Între reprezentările pe care şi le creează despre propria identitate şi cele
despre „identitatea europeană” pe care ar fi bine s-o adopte, omul satului poate traversa o
criză de apartenenţă culturală.Calitatea de membri ai Uniunii Europene pare să le disloce
anumite atribute etnice fundamentale, cum ar fi relaţia cu spaţiul, concretizata în valorizarea
pământului şi a vetrei satului. În acelaşi timp, însă, accesibilitatea locurilor de muncă în
Europa conduce la modificarea modelului cultural rural din interior. Prin cei ce migrează la
muncă şi revin periodic în sat sau comunică regulat cu rudele rămase acasă, Europa (de fapt, o
anumită imagine despre ea) devine o prezenţă familiară în casele românilor din mediul rural.

Etnologii specializati în integrare europeană pot studia dinamica identitară a satului

românesc actual şi pot deveni chiar un „facilitator cultural”, însă, acestia nu trebuie să
ajusteze cultura unui grup uman după propria lor grilă de valori, ci să se străduiască s-o
înţeleagă şi s-o aprecieze slujindu-se de principii unitare şi riguros urmate .

Sa nu fim totusi pesimisti pentru ca avem si cu ce ne mandri , UNESCO a primit în

patrimoniul mondial: Ritualul magic al călușului (2005), Doina (2009), Ceramica de
Horezu (2012) și Obiceiul colindatului cetelor de feciori din România și Republica
Moldova în decembrie 2013. Ultimul prezentat a fost admis în patrimoniul internațional în
urma depunerii unui stufos dosar de candidatură în cadrul căruia, județul Cluj a anexat
dovezi importante despre colindatul feciorilor din Bucea, Valea Drăganului, Negreni,
Măguri-Răcătău și Mărișel. Patrimoniul cultural imaterial românesc este unul foarte
bogat.
In concluzie, traditiile nu trebuie uitate, cu toate ca ele se schimba mereu, treptat intr-o
anumita forma, dar nu dispar din societate. Legatura cu trecutul nu trebuie sa se rupa,
deoarece, folclorul reprezintă oglinda vie a existenţei poporului român ,o dovadă grăitoare a
străvechii unităţi culturale a poporului român. Imensul tezaur folcloric al poporului nostru
constituie o componentă valoroasă a acestei moşteniri și poate fi conservat, în primul rând,
prin cultivarea unui sentiment de respect și apartenență, conștientizarea valorii pe care o are
cultura tradițională în identitatea neamului românesc .

Bibliografie

1.Balazs, L.,Noțiuni generale de folclor și poetică populară.Cluj-Napoca,Scientia,2003.

2.Băieşu, N., Însemnătatea educativă a folclorului pentru copii. Ch., 1980

3. Dodu Bălan, I., Cartea înțelepciunii populare, București, 1974.

4.Ioana-Ruxandra Fruntelată- Etnologia integrării europene, repere iniţiale.

5.Istoria literaturii române,Bucuresti ,1965 vol.I

6. Mihai, Pop – „Obiceiuri tradiţionale româneşti”. Editura Univers, Bucureşti, 1999.

7. Szstompka, P. The Sociology of Social Change. Oxford: Blackwell Publishers, 1994

8. Ştefanuca, P. Folclor şi tradiţii populare (în două volume). Ch.: Ştiinţa, 1991