TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI.

NUNTA ÎN MARAMUREŞ –
MANIFESTAREA COLECTIVĂ A SUFLETULUI POPULAR ROMÂNESC. RITURI
NUPŢIALE STRĂVECHI ÎN ȚARACHIOARULUI ȘI ȚARA LĂPUȘULUI

Nunta este cel mai important moment din viaţa omului, iar în cadrul unei comunităţi cu
adânci rădăcini arhaice precum este satul, acest eveniment devine o manifestare a sufletului
colectiv, pulsul cel mai intens al existenţei rurale, alături de botez şi înmormântare, care însă
nu au în cadrul comunităţii acelaşi impact. Nunta reprezintă, încă de la gândirea arhaică, un
cadru propice de dezvoltare ale vechilor arhetipuri culturale româneşti, precum individul şi
societatea. Nunta pune în relaţie aceste două elemente, fiind, în fapt, ritualul de trecere, de
contopire a omului singular cu societatea, devenind o parte integrantă a acesteia, cu un rol
bine stabilit, în primul rând acela de a contribui la bunul mers al civilizaţiei prin prisma
timpului şi mai ales de a asigura perpetuarea atât a individului ca entitate fizică, cât şi a
gândirii, mentalităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor populare, pe scurt, a societăţii ca fiinţă
colectivă, creatoare şi generatoare de istorie, cultură şi valori morale.

Riturile specifice nunţii îşi au o bogată existenţă în cadrul societăţii româneşti şi mai ales
pe însoritele şi mioriticele plaiuri maramureşene. După cum însuşi Nicolae Steinhardt afirma,
„Maramureşul e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde –
poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai
loială – ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios.
Dimpotrivă: elevată, adică simplă, curată, liberă de orice adaosuri, scorii, afecţiuni şi găteli de
iarmaroc ori de protocol. Nici urmă de onctuoasă cucernicie dulceagă, de ipocrite
salamalecuri, de forţate zâmbete negustoreşti decorative. Acolo nu-i nimic de-a gata, totul e
limpede şi proaspăt ca apa…”. Astfel, în acest cadru atât de natural, de basm, parcă rupt din
rai, tradiţia şi folclorul, care oglindesc spiritul aprig şi transparent al oamenilor, fac casă bună
cu cuceririle viitorului şi reuşesc cu succes să supravieţuiască.

În Maramureş, nunta devine un adevărat izvor, păstrător perpetuu al unor vechi obiceiuri,
născute în vremuri de legendă. Nunta populară maramureşeană reprezintă un ritual
spectaculos, o adevărată sărbătoare pentru întreaga comunitate sătească, un „cuib” al
tradiţiilor şi superstiţiilor captivante. Din Ţara Lăpuşului şi până pe Valea Izei, de la Borşa şi
până la Valea Chioarului, manifestările tradiţionale de nuntă nu şi-au spus încă ultimul
cuvânt. În toate colţurile pitoreşti ale Maramureşului, nunta tradiţională mai păstrează cele trei
etape importante ale Marii Schimbării, necesare pentru buna integrare şi implicare a
individului în social: riturile preliminare, care constau în logodnă şi peţit, riturile liminare,
care de fapt sunt reprezentate de nunta propriu-zisă şi, într-un final, riturile postliminare, care
au rolul de încadrare a tinerei familii în viaţa satului. Toate aceste rituri sunt la rândul lor
alcătuite dintr-o gamă variată şi valoroasă de subrituri, care implică elemente deosebit de
importante, precum portul viitorilor miri, comportamentul lor, vârsta lor, superstiţii şi
obiceiuri necesare pentru a asigura echilibrul societăţii, mai ales.
 Astfel, de exemplu, în diferite părţi ale Maramureşului viitoarele mirese sau fetele tinere,
de obicei între 15 şi 20 de ani (vârstă considerată potrivită pentru măritiş), poartă costume
specifice care au scopul de a le scoate în evidenţă statutul special, de la „sumne” roşii, verzi
sau albastre, la zadii de lână colorate, „vârste negre şi roşii”, toate confecţionate din „păr”
(caşmir) sau „travilă” (mătase naturală). Feciorii ies în evidenţă mai ales prin „optinci de
oargă” şi „obdele de pănură”, necesare mai ales la jocul duminical, aşa-numitul „Vergel” sau
„Verjel”, care reprezintă pretextul de fapt de a-şi întâlni aleasa, de a-şi găsi o viitoare mireasă.
„Verjelul” se ţinea la sate cu orice ocazie: în duminici şi la sărbători, pe perioada „câşlegilor”,
care sunt toate zilele din an în care nu se posteşte. O altă metodă prin care feciorii se întâlneau
cu fetele de măritat, chiar în timpul postului de Crăciun, era chematul acestora la colindat,
bineînţeles cu acordul strict al părinţilor, ocazie cu care membrii familiei fetei îi studiau cu
mare atenţie pe colindătorii de sex masculin pentru a le găsi calităţile sau, de ce nu, defectele,
informaţii necesare pentru a şti cui „să dea fata”. Legat de portul popular, costumele mirilor
din timpul nunţii sunt din cele mai spectaculoase. Mireasa din Cupşeni, localitatein Ţara
Lăpuşului, de exemplu, este una de-a dreptul strălucitoare, purtând zadii colorate, albastre, ie
albă înflorată, un ilic împodobit şi el şi o coroniţă deosebit de frumos realizată de femeile
pricepute ale satului. Alte obiceiuri, multe specific maramureşene, adevărate ritualuri de
trecere de la viaţa de celibat la cea în comun, sunt reprezentate de: peţitul, decorarea steagului
mirelui, împletirea cununii miresei de către druşte – un fel de domnişoare de onoare –,
folosirea grâului ca simbol al fertilităţii şi prosperităţii, pregătirea lăzii cu zestre, strigăturile,
jocul găinii sau „horile găinii”, strigatul la „socăciţă”, jucatul miresei, călăreţii de nuntă,
prezenţi şi în Ţara Lăpuşului şi făcând parte din alaiul mirelui etc. Toate acestea sunt o
dovadă a faptului că în Maramureş viaţa satului este din moşi-strămoşi una deosebit de
intensă, de vie şi de încărcată de profunde semnificaţii, un foc vibrant ce arde în imensul
suflet colectiv al poporului român.

Țara Chioarului – tărâm arhaic, tradiţii profunde

Într-un tărâm de poveste, şi nunţile au iz străvechi, de basm, parcă venite din timpuri magice,
legendare, mitice, când istoria nu avea nicio înrâurire asupra vieţii omului. Localitatea Preluca
Nouă, aparţinând comunei Copalnic Mănăştur din judeţul Maramureş şi având legături
nescrise atât cu Ţara Lăpuşului, cât și cu Țara Chioarului, landul lui Florea, cel care a văzut
aceste pământuri şi nu a mai plecat de aici, dând naştere unei aşezări respectate şi prospere în
prezent, se află, fapt de netăgăduit, pe harta nevăzută a nemuritorului folclor maramureşean.
Astfel, şi aici, riturile nupţiale îşi au locul lor aparte, într-o lume aflată în continuă dezvoltare
şi afirmare.

Despre acest subiect am avut o discuţie largă cu un localnic, cel mai vârstnic dintre
prelucani, Giurgiu Dumitru zis badea Dumitru din Dos, în vârstă de 84 de ani, care a dat glas
amintirilor sale despre vremurile nunţilor parcă izvorâte dintr-un poem de Eminescu, în care
fabulosul şi realul se împleteau reciproc, dând naştere tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti cu
rezonanţe mitice. Astfel, badea Dumitru a trăit toată viaţa lui în pitoreasca Prelucă Nouă şi a
văzut multe, reprezentând, în fapt, vocea cristalină a poporului, a omului simplu care îşi
transmite obiceiurile prin dulce viers, prin simplitate şi esenţă, atât de specifice folclorului
românesc autentic. În vremurile de demult, spune el, „nu erau atâtea luxuri, dar nu a suferit
cine a muncit. Erau alte condiţii atunci, te luai la drum cu opinca la picior şi la biserică şi la
joc, fiind mândru de ceea ce eşti”. Pe vremuri, în Preluca, feciorii de însurat purtau la joc, şi
nu numai acolo, dolomane şi cioareci, port păstrat încă de unii localnici. Jocul „Verjelul”, ca
pretext de adunare şi unire a celor tineri în vederea căsătoriei, se ţinea pe la case, pe la şurile
oamenilor, toată suflarea prelucană bucurându-se împreună de joc şi voie bună, arătând astfel
unitate şi spirit colectiv. Cetera era instrumentul favorit al dănţăuşilor şi „şi la moşi le umbla
picioarele când auzeau scârţâiala”, sunetul sublim care chema omul la eternul dans cu sufletul
său. Lăutarii, care în Preluca Nouă erau de felul lor români, dar şi câte unul de etnie romă,
cântau la vioară, braici şi gordonă, un fel de bas. În mod normal, erau tocmiţi vreo trei lăutari
la un joc. Badea Dumitru îşi aminteşte încă şi acum de numele lor: Neculaie din Aspra, Petre
a lui Mihai şi Petrea a Trezii, care din păcate nu mai trăiesc, pentru a încânta încă o dată
urechea ascultătorului cu sunetul jucăuş al ceterii, dar şi pentru a păstra vie tradiţia jocului
popular în conştiinţele celor mai tineri. Jocurile specifice dansului în şură, dar şi nunţii
propriu-zise se numeau Învârtite şi mai era şi Hondrănescul.

Nunţile vechi din Preluca Nouă erau simple, lipsite de acea ostentaţie specifică nunţilor
urbane, dar erau în acelaşi timp complexe prin ritualurile care aveau loc şi care scoteau în
evidenţă spiritul românesc pur. Astfel, nunţile nu se făceau cu patru rânduri de naşi cum se fac
acum, ci cu o singură pereche, pentru ambii miri, naşa stând la masă de partea miresei, iar
naşul de partea mirelui. Nunţile aveau loc în şură, vara, şi în case, iarna. Toată lumea din sat
se strângea la câte o nuntă, fiind, după cum am zis mai sus, o manifestare a întregului sat, o
sărbătoare a societăţii şi nu a individului. Nunţile începeau de regulă de duminică după-masă
şi ţineau până după miezul nopţii, urmând a doua zi prânzul miresei, iar la cei bogaţi erau
nunţi de poveste, care ţineau chiar două zile şi două nopţi. Banii nu curgeau cu nemiluita în
vremurile vechi, oamenii punând pe talger în cinstea mirilor bani în valoarea unui cocoş, iar
unii nu puneau deloc, închinând doar pentru cinstea mirilor, lucru considerat mai important
decât orice avuţie, deoarece în trecut omul punea accent pe spiritualitate şi pe puterea
gândului bun, nu pe puterea materială a banului şi a avuţiilor. De obicei un „moş bătrân”
umbla cu talgerul, om care inspira înţelepciune, iar cei mai săraci, care nu aveau bani, rupeau
bumbii de la cămaşă şi îi puneau pe talger, aceştia sunând ca banii, demonstrându-se astfel
inventivitatea şi comicul omului de rând. Cu banii se plăteau muzicanţii, plată echivalentă cu
costul unei zile de coasă sau a unei zile normale de lucru.

Peţitul şi chematul la nuntă au fost şi în Preluca Nouă ritualuri cu iz magic, de păstrare a

elementului sacru şi a echilibrului în viaţa omului. Pentru nuntă umblau chemătorii cu bote
înstruţate cu cipci şi baticuri, ieşind în evidenţă la ei culorile tricolorului, de care erau foarte
mândri. Pentru chemarea la nuntă (dar şi cu alte ocazii) se bătea doba, numită şi boactăr,
semnal care se dădea în patru locuri sau colţuri ale satului, precum în Piţigaia, Obcină, Dos şi
Buciulumbot. Pe seama acestei dobe există multe poveşti în sat, cele mai multe vesele şi de
voie bună, scoţând în evidenţă faptul că omul, încă din timpurile cele mai vechi, a fost
inventiv cu scopul de a comunica, de a ţine o legătură cu întreaga comunitate de care
aparţinea. În sat erau de obicei doi starosti (staroste, starosti), unul pentru mire şi altul pentru
mireasă, care avea fiecare muzicantul lui şi care dădeau naştere între ei ca ritual de nuntă la un
adevărat dialog mitico-social.
Portul mirilor era unul specific, mireasa purtând o rochie albă, simplă, poale şi spăcel şi zade,
având elemente înflorate şi de mătase pe ea. Rochia de mireasă era de obicei de pânză şi avea
unele aplicaţii colorate pe ea, pentru a accentua frumuseţea şi prospeţimea tinerei. Mirele avea
şi el un port deosebit. Iarna purta cioareci şi doloman, iar vara izmene largi, cămeşe, laibăr
albastru, uneori cu bumbi rotunzi, galbeni, şi cu aplicaţii de mărgele pe el. Fetele făceau în
acele timpuri feciorilor zgardă, pe care aceştia o purtau cu mândrie.

Alte rituri erau cântatul găinii, şi la mire, şi la mireasă, utilizându-se găini opărite, cu ban
în gură, înstruţate şi frumos ornate, iar mirii, socrii şi chemătorii primeau, de regulă, colaci
foarte mari, făcuţi de nănaşi, care îi puneau în desagi şi evidenţiau dorinţa şi urarea de bine,
de prosperitate, viaţă lungă, tihnită şi îmbelşugată. De multe ori, pe aceşti colaci se puneau şi
prăjituri. Apoi, la casa mirelui mergea de obicei o mireasă mică, care avea rol de încercare –
un obicei ludic, prin care se păcălea mirele cu scopul de a-l determina să-şi caute adevărata
mireasă. Mirele mergea după mireasă cu alai mare, cu chemători şi nănaşi. La nuntă, o fată în
jur de 15-17 ani, închina cu sticla de ţuică la mireasă, folosind strigăturile de rigoare. Se
obişnuia ca la socrii să meargă a doua zi doi oameni, un bărbat şi o femeie, un fel de
„manechine” numite „miritei”, îmbrăcaţi urât şi murdăriţi din cap până în picioare cu
funingine, jucând un joc cu caracter apotropaic, pentru a speria duhurile rele din căsnicia care
avea să înceapă a tinerilor şi a lua cu ei neînţelegerile dintre însurăţei şi socri. După cununia
religioasă de la biserică, era obiceiul şi în Preluca să se arunce grâu peste proaspeţii însurăţei,
strigându-se: „ţâpaţi grâu, nu ţâpaţi pleavă, că mirele-i de treabă”. Se mai practica, de
asemenea, îmbălţuitul miresei, iar năframa se punea noaptea pe capul ei, de către nănaşă, în
locul balţului, care era un fel de coroniţă. Mai avea loc şi un „joc al blidelor”, iar mireasa
urma să aibă atâţia copii câte blide agăţa. Jocul, în timpul nopţii, se făcea la lumina
lămpaşelor, santinele de seamă ale ritului nupţial nocturn. Specific în Preluca era
Hondrănescul, dans existent şi astăzi, reînviat cu multă pasiune de cei tineri, care îl prezintă la
diferite manifestări culturale din comună şi judeţ.

Înţelegerii nunţii ca manifestare complexă i se dă o deosebită importantă şi în cadrul şcolii,

loc de formare a tinerelor conştiinţe, pentru că numai aşa tradiţiile pur româneşti au şansa de a
fi perpetuate, iar păstrarea obiceiurilor străvechi, cunoaşterea propriei geneze sunt factori
esenţiali pentru dezvoltarea unei personalităţi complexe, cu capacitate ridicată de a privi în
trecut şi de a utiliza înţelepciunea din bătrâni pentru viitor. Astfel, portul, dansul şi alte rituri
şi subrituri specifice nunţii prelucane, în particular, şi maramureşene, în general, sunt păstrate
şi puse în practică de către tinerii din şcoli. Fiindcă tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor există şi
azi în subconştientul nostru. Trebuie doar scoase la lumină. Iar şcoala din Preluca Nouă se
străduieşte să o facă.

IULIANA-ANDREA POP