Simona Șorici - Amintirile Lui Ion Creangă-Prolegomene Etnografice

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU
Facultatea de Litere
Str. Spiru Haret, nr. 8, Bacău, 600114
Tel./ fax ++40-234-588884
www.ub.ro; e-mail: litere@ub.ro
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Violeta Popa
Absolvent:
Simona-Florentina Șorici (Drugă)
Bacău
2017
1
ROMÂNIA
Tel./ fax ++40-234-588884
AMINTIRILE LUI ION CREANGĂ –

PROLEGOMENE ETNOGRAFICE
Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Violeta Popa
Absolvent:
Simona-Florentina Șorici (Drugă)
Bacău
2017
2
ROMÂNIA
Tel./ fax ++40-234-588884
Declaraţie
Subsemnatul/Subsemnata __________________________________________, prin

prezenta declar pe proprie răspundere că lucrarea de licenţă/ disertaţia cu titlul
_________________________________________________________________________
este rezultatul muncii mele de cercetare, este scrisă de mine şi nu a mai fost prezentată
niciodată parţial sau integral la o altă instituţie de învăţământ superior din România sau
străinătate.
De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt
indicate de mine în lucrare, cu respectarea strictă a regulilor de evitare a plagiatului.
Bacău,
Absolvent,
_________________________
3
CUPRINS
ARGUMENT..........................................................................................................................5
I.ION CREANGĂ
I.1 Ion Creangă – „O biografie”................................................................................................7
I.2 Ion Creangă în literatura română........................................................................................12
II. ELEMENTE ETNOGRAFICE ÎN TEXTUL AMINTIRI DIN COPILĂRIE

II. 1. Conceptul de etnografie..................................................................................................17
II. 2. Amintiri din copilărie......................................................................................................18
II. 3. Elemente etnografice
II. 3.1. Așezările propriu-zise. Ocupațiile humuleștenilor.......................................................19
II. 3.2. Sărbătorile....................................................................................................................23
II. 3.3. Tradițiile și obiceiurile.................................................................................................26
II.3.3.1 Tradiții și obiceiuri specifice sărbătorilor de iarnă.....................................................26
II.3.3.2 Modalități de petrecere a timpului liber......................................................................28
II.3.3.3 Ospățul ritual...............................................................................................................29
II.3.3.4 Folclor medical............................................................................................................30
II. 3.4. Superstițiile...................................................................................................................31
III.1. STUDIU DE CAZ – COLINDATUL ..........................................................................35

2. Descolindatul..................................................................................................................45
IV. PROIECT DIDACTIC

Receptarea operei epice: Amintiri din copilărie de Ion Creangă.............................................47
CONCLUZII..........................................................................................................................54
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................56
4
ARGUMENT
Această lucrare prezintă ilustrarea unor puncte de vedere referitoare la elementele de

etnografie prezente în opera literară Amintiri din copilărie de Ion Creangă. Lucrarea are ca punct
de plecare atât cercetarea lucrărilor despre Ion Creangă și despre opera acestuia, precum și
cercetarea unor studii etnografice. Deși se consideră că opera autorului a fost analizată din
aproape toate punctele de vedere, intenția noastră este de a realiza începutul unor cercetări de
frontieră care vor releva noi aspecte ale operei marelui clasic.
Obiectivul pe care l-am urmărit este acela de a vedea în ce proporție și în ce mod sunt
ilustrate elementele de etnografie pură în opera literară Amintiri din copilărie. În acest scop, am
analizat cu precădere fragmentele ce conțin informații despre particularitățile modului de viață și
ale culturii materiale și spirituale ale poporului român și în special ale moldovenilor din ținutul
Neamțului. În acest demers, am considerat necesară consultarea câtorva lucrări de sinteză ale
unor renumiți folcloriști și critici literari care au avut în vedere viața și opera marelui clasic,
precum: Ovidiu Bîrlea, Iordan Datcu, George Călinescu, Al. Piru, Ioan Holban, Cristian Livescu,
Ion Popescu-Șireteanu, G. Panu, dar și a unor studii și dicționare de specialitate aparținând lui:
Romulus Vuia, Mihai Coman, Ivan Evseev, Tache Papahagi, Romulus Vulcanescu, Tudor
Pamfile, etc.
Astfel, lucrarea conține o scurtă biografie a autorului pe care o considerăm necesară
atâta timp cât Amintiri din copilărie a fost considerată operă autobiografică de către Valeriu
Cristea care, în opera Dicționarul personajelor lui Creangă, realizează o analiză a personajelor
din Amintiri, fără a face o delimitare între acestea și persoanele reale din familia autorului. Vom
ilustra aici modul de viață al humuleștenilor în epoca în care se naște marele scriitor, oferind și
informații despre familia sa, despre școlile urmate și despre evoluția sa ca om și ca scriitor. Vom
menționa apoi câteva opinii ale criticilor literari cu privire la opera autorului, urmărind în ce
măsură s-au ocupat aceștia de elementele etnografice din textele lui Creangă, urmând ca în
următorul capitol să definim termenul de etnografie, prezentând diferențele dintre etnografie,
etnologie și folclor. În continuare, vom avea în vedere locul pe care îl ocupă Amintirile în opera
5
marelui clasic, evidențiind felul în care au fost comentate și analizate de-a lungul timpului,
subliniind faptul că, destul de rar s-au făcut trimiteri la elemntele etnografie din acest text.
Astfel, ne-am propus să analizăm elementele etnografice din Amintiri, evidențiind
importanța pe care o au acestea în cultura autohtonă. În acest sens, vom avea în vedere, în primul
rând, așezările și ocupațiile humuleștenilor, elemente cărora autorul le consacră numeroase
pagini în opera sa. Ne vom opri apoi asupra sărbătorilor creștine, prin intermediul cărora Creangă
ne oferă o ancorare în timp în opera literară Amintiri din copilărie. În acest subacapitol, vom
realiza o analiză mai amănunțită a câtorva sărbători, încercând să reliefăm modul în care s-au
fixat în istoria religiei creștine și felul în care oamenii se raportează la ele.
Obiceiurile și tradițiile populare reprezintă, de asemenea, elemente etnografice de o
importanță deosebită. Vom prezenta, astfel, tradițiile și obiceiurile specifice sărbătorilor de iarnă,
modalitățile de petrecere a timpului liber, specialitățile culinare specifice humuleștenilor, dar și
elementele de folclor medical ilustrate în Amintiri.
O rubrică aparte am rezervat-o superstițiilor moldovenilor. Considerăm că
numeroasele superstiții prezentate în Amintiri din copilărie, sunt un veritabil izvor etnografic
deoarece reprezintă o secțiune importantă din cultura spirituală a poporului român. Vom realiza
aici și o scurtă prezentare a descântecelor, formule magice despre care românii credeau că
îndepărtează forțele răului.
În ramele ultimei părți, vom realiza un ecorșeu pe marginea Colindatului, evidențiind
modalitatea în care s-a schimbat acest obicei din secolul al XIX-lea, până în zilele noastre. În
acest sens, am realizat un chestionar prin care se urmărește reliefarea modului în care tradițiile
românești își pierd din popularitate odată cu trecerea timpului. Vom analiza răspunsurile
persoanelor chestionate și vom prezenta schimbările care au intervenit odată cu modernizarea
societății. Vom prezenta aici și câteva elemente specifice descolindatului, tradiție care reprezintă
un important element de cultură autohtonă, având în vedere că până la studiile lui Petru
Caraman, a fost foarte puțin studiată, iar în zilele noastre nu se mai practică.
În cele din urmă, vom prezenta concluziile la care am ajuns în urma cercetărilor,
evidențiind faptul că Amintirile lui Creangă pot fi citite și în această cheie, dovedindu-se a fi un
veritabil izvor etnografic, istoric și cultural în arhitectura textului literar.
6
I. ION CREANGĂ
I.1. Ion Creangă – „O biografie”
Despre viața și opera lui Ion Creangă s-au scris numeroase studii critice. Marele
povestitor român s-a născut la Humulești, un sat din ținutul Neamț, la o dată incertă. După
spusele criticilor scriitorul ar fi afirmat că s-a născut la 1 martie 1837, însă din acte reiese că data
nașterii sale este 10 iunie 1839. Totuși, după cum afirmă Cristian Livescu „1 martie 1837 este
data definitiv oficializată pentru nașterea lui Creangă”1. Este primul fiu al lui Ștefan a Petrei
Ciubotariul și a Smarandei Creangă, care au avut în total opt copii.
Într-un studiu despre Ion Creangă, George Călinescu prezintă modul în care trăiau
oamenii din Moldova în epoca în care se naște marele prozator. Astfel, având ca punct de
referință Siretul, Călinescu ne prezintă cele două ținuturi aflate de-o parte și de alta a râului ca
fiind două ținuturi fundamental deosebite. Observăm că în partea stângă a Siretului, unde sunt
coline aride, oamenii trăiesc modest („țăranul duce viața obișnuită a locuitorilor de sol agricol,
muncind brutal sub arșiță, câștigând puțin și neputând să strângă, trăind iarna într-un fel de
somnolență. Față de românul dinspre crestele munților, care înfățișează tipul arhaic al dacului,
acesta de aici continuă probabil pe scit.”2). Pe malul celălalt al Siretului, unde se ridică munții
(„de sus, din Maramureș și Bucovina, până jos o spinare lungă de coaste de o parte și cealaltă, în
Transilvania și în Moldova, despărțite de văile înguste ale râurilor”3), oamenii au un trai mult
mai bun: sunt tăietori de lemne, merg cu turmele la pășune, fac brânzeturi și lucrează lâna,
trăiesc din negoț. La începutul operei Amintiri din copilărie, Creangă ne prezintă o imagine a
satului Humulești din acea vreme: „Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai
erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa
părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit
în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii. Ș-apoi Humuleștii, și pe
1
Livescu, Cristian, Ion Creangă în viziunea contemporanilor. De la imagine la mit., (preluat din Iacob Negruzzi,
Convorbiri literare, an XXIII, Nr..11, 1 Febr. 1890), Editura Crigarux, Piatra-Neamț, 2013, p. 29
2
Călinescu, G., Ion Creangă. Viața și opera, Editura Minerva, București, 1989, p. 5
3
Ibidem, p. 6
7
vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat
în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care
știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă
și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”4
Locuințele oamenilor din această zonă sunt „mici ca niște jucării, din bârne încheiate,
apoi lipite cu humă și văruite și cu o prispă joasă în față. Acoperișul țuguiat e din stuf, ori mai
degrabă din șindrilă (...). Înăuntru sunt încăperi puține, două odăi, chiar și una și cuptorul interior
ocupă o bună parte. Tavanul e din grinzi; feresterele, foarte mici. Mobilele au forme rudimentare,
preistorice și sunt din lemn masiv cu oarecare crestături.”5 Femeia, în lipsa bărbatului care e
aproape întotdeauna plecat, reprezintă familia, lucrând, cumpărând și vânzând produsele. În casa
ei se găsesc „lânuri, burdufuri de brânză, piei, blănuri, bucate, din ceea ce urmează a se vinde și
de ceea ce e de trebuință omnului.”6
Strămoșii dinspre mamă ai lui Creangă au trăit undeva prin Maramureș, pe la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, cam între 1784 și 1788, iar bunicii dinspre tată, au fost locuitori ai satului
Humulești. Astfel, Creangă avea origini ardelenești, dar și moldovenești. Humuleștenii trăiau tot
din negoț („Răzeși fără pământuri, humuleștenii vând vite, cai, oi, porci, brânzeturi, ulei, lână și
îndeosebi fabricate ale lânii, ale cânepii și gogoșilor de mătase, sumane mari, genunchere și
sărdace; ițari, bernevici, cămeșoaie.”7), iar în orice casă, toată lumea – fete și băieți, bărbați și
femei – torcea lână. Casele humuleștenilor erau alcătuite „dintr-o singură odaie mare, cu două
ferăstruici deoparte, în lung, și una la un căpătâi, și dintr-o tindă ocupată pe jumătate de cuptorul
care își avea gura și o parte din trup în odaia cea mare. Tavanul era din grinzi și cuptorul era lipit
cu humă. Lucrurile de prin casă erau puține și primitive: o laiță de stejar greu, o masă tot de
stejar, roata de tors, războiul și desigur paturi pe lângă pereți, pentru culcarea celor aproape zece
ființe.”8
4
Creangă, Ion, Opere, Editura pentru Literatură, București, 1970., p. 7
5
Călinescu G., Op. cit., p. 7
6
Ibidem, p. 8
7
Ibidem, p. 14
8
Ibidem, p. 16
8
9
Casa memorială „Ion Creangă” – Humulești.
10
Oamenii de la țară, aveau obiceiul să-și considere băieții mână de lucru, pe măsură
ce creșteau. Ștefan a Petrei este nedumerit atunci când Smaranda insistă să-și trimită băiatul la
școli. Mai mult decât atât, țăranul are o părere destul de proastă despre orășean. În opinia lui,
nu poate fi om cu stare cel fără vacă, fără oaie, fără nimic al lui. Totuși, în urma stăruințelor
mamei, Creangă va merge la școală, căci îi plăcea să învețe de mic copil, va ajunge și preot și,
mai mult decât atât, un mare scriitor.
Ion Creangă își începe studiile în satul natal în 1846 sub îndrumarea învățătorului
Vasile a Ilioaei, plecând apoi, în 1848 la școala lui Neculai Nanu din Broșteni. Este trimis
mai apoi de tatăl său, care voia să-l facă preot, la un catihet din Fălticeni, de unde merge la
Seminarul din Socola, lângă Iași. Absolvindu-și studiile în 1858 cu „nota primă la toate
obiectele”9, Creangă își va primi hirotonisirea în 1859. Dorind să se stabilească în Iași,
scriitorul se va căsători cu Ileana Grigoriu, fiica preotului de la biserica Patruzeci de Sfinți.
Devine diacon la Biserica Golia în aprilie 1866. Din pricina faptului că, fără autorizarea
Mitropolitului Moldovei, își însușește obiceiul de a purta pălărie în loc de potcap și fiind
acuzat că „frecventează teatrul, trage cu pușca în ciori asupra bisericii, trăiește de mai mulți
ani despărțit de soție și și-a tuns cozile”10 va fi supus unei judecăți disciplinare și condamnat
la pierderea darului diaconiei.
Cu ajutorul lui Titu Maiorescu, care îi fusese profesor, Creangă își va găsi un post de
institutor în 1864. Fiind instaurat în această funcție, Ion Creangă publică împreună cu cinci
colaboratori o apreciată Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare, în 1868
și numai cu doi colaboratori Învățătoriul copiilor, carte de cetit în clasele primare de ambe
sexe în 1871. Metoda nouă propusă de Creangă constă în „predarea scris-cititului, pornirea de
la studiul sunetelor, nu al literelor”11, blamând astfel metoda veche de învățare de care râde în
Amintiri.
Ulterior, Creangă îl va cunoaște pe Mihai Eminescu care îl aduce la Junimea în
1875. Se spune că Eminescu l-ar fi îndemnat pe Creangă să scrie, nu doar pentru copii, ci
pentru publicul larg. Acesta i-ar fi spus: „-Scrie, măi tată Iancule, scrie tot ce-ai spus, s-o audă
și alții, că e minunat de bine!”12 Între 1875 și 1883 publică în Convorbiri literare întreaga sa
operă literară. De fapt, bagajul său de autor este foarte mic, concretizându-se în câteva basme
și povestiri, nuvele și Amintirile sale din copilărie. Va scrie însă în continuare și opere
9
Piru, Al., Ion Creangă, Editura Crigarux, Piatra-Neamț, 2008, p. 10
10
Ibidem, p. 11
11
Ibidem, p. 14
12
Călinescu, G., Viața lui Ion Creangă, București, 1938, p. 191
11
didactice precum: Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică, 1876; Geografia
județului Iași, 1879. Ca și Eminescu, Creangă încetează să scrie în 1883, când trecuse de 40
de ani. Cariera sa literară numără doar opt ani. Lovit de un „atac de epilepsie și apoplexie în
același timp, în noaptea de 31 decembrie 1889, Creangă a murit tânăr, abia trecut de 50 de ani,
înainte de a-și fi adunat scrierile literare într-un volum.”13
Operele lui Creangă au fost publicate postum în două volume, între 1890 și 1892 cu
o prefață de istoricul A. D. Xenopol. Primul volum cuprinde Poveștile sale, „atât cele
poporane, cât și acele în formă de novele ieșite din concepțiunea personală a autorului.”14 Iar
al doilea volum conține Amintiri din copilărie, Anecdote, Gândiri, Poezii și câteva Fragmente
din opere pe care autorul nu le-a terminat.
I.2. Ion Creangă în literatura română
Critica literară l-a pomenit pe Creangă încă din 1882, când Titu Maiorescu îl
numește în studiile sale „neprețuitul Creangă” (Literatura română și străinătatea, 1882) sau
„vârtosul glumeț Creangă” (Comediile d-lui Caragiale, 1885). Primul articol critic despre
Creangă aparține însă lui Nicolae Iorga, fiind intitulat Încercare de critică științifică și
publicat în Convorbiri literare XXIV, 1890, nr. 3. Nicolae Iorga apreciază talentul scriitorului,
situându-l printre „scriitorii senzaționali”15, alături de Zola. Iorga susține că scriitorul redă
„adevăratul spirit al poporului român”16, trăind mai aproape de acesta și înțelegându-l mai
bine. Mai mult decât atât, fiind „scutit de orice influență străină, el a păstrat neatinsă limba și
gândirea românească, și de aceea nici o altă figură mai originală în simplicitatea ei viguroasă
nu se întâlnește în literatura noastră modernă.”17 Ulterior, au apărut numeroase studii critice în
care se vorbește despre talentul incontestabil al autorului.
Ion Creangă, unul din marii clasici ai literaturii române, alături de Eminescu,
Slavici și Caragiale, a rămas până astăzi cel mai mare povestitor român sau cel mai mare
„scriitor poporal” căci, după cum afirmă Eduard Gruber, ”țăranul de la Humulești e un talent
foarte puternic și cu totul original în literatura noastră. (...) El e adevăratul tip al românului cu
13
Piru, Al., Op. cit., p. 12
14
Livescu, Cristian, Op. cit., Cap. A. D. Xenopol, Prefață, p. 67-68
15
Destinul unui clasic. Ion Creangă, antologie de Ilie Dan, Cap. N. Iorga, Ion Creangă, Editura Albatros,
București, 1990, p. 31
16
Ibidem, p. 37
17
Ibidem, p. 40
12
calitățile lui mari (...). Inteligență aleasă, prezență de spirit, humor, ironie fină, sarcazmul cel
mai mușcătoriu, mai presus de toate caracter sentimental și entuziast, având totdeauna la
îndemână un fond nesecat din înțeleapta filosofie a poporului român și posedând în cel mai
înalt grad puterea de a ne surprinde, el are același defect ca și țăranul nostru: guraliu, ades se
pierde în amărunțimile descripției slăbind firul logic...”18 Mai mult decât atât, „Creangă e o
vastă sinteză etnică a poporului român. Cine s-ar ispiti să facă psihologia poporană a
românului, va trebui să studieze afund pe acest foarte talentat scriitoriu. Creangă e, poate, cea
mai verde creangă a literaturei noastre, vreau să înțeleg cea mai românească.”19 În aceeași
ordine de idei Garabet Ibrăileanu constată: „Opera lui Creangă este epopeea poporului român.
Creangă este Homer al nostru. În Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile,
limba, poezia, morala, filosofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la
împrejurările pământului dacic. (...) Creangă este un reprezentant perfect al sufletului
românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între
moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni.”20 Astfel, talentul de
neegalat al lui Creangă a fost observat de majoritatea criticilor literari.
Ion Creangă a ilustrat în operele sale viața românilor cu tradițiile și obiceiurile lor,
cu superstițiile lor, cu proverbele și zicătorile specifice, cu limbajul utilizat îndeosebi în
regiunea Moldovei. De aceea, atunci când se vorbește despre opera scriitorului, se admiră în
primul rând vocabularul lui regional, Creangă fiind apreciat de critica literară în primul rând
pentru utilizarea acestui vocabular. În acest sens, Călinescu afirmă: „Când se vorbește despre
opera lui Creangă, se admiră numaidecât limba lui, cu acest subînțeles că dacă s-ar înlătura
lexicul dialectal, totul ar rămâne uscat. (...) Chiar la citirea mută, urechea este mângâiată de
moliciunea sunetelor. Impresia aceasta vine nu din metoda studiată a silabelor, ci din
reprezentarea clară a vieții țărănești din Moldova.”21 În aceeași ordine de idei, Iorgu Iordan
susține că „limba folosită de autor reprezintă chintesența vorbirii noastre populare. (...) Limba,
una și aceeași pentru toți membrii societății care au creat-o, capătă la fiecare dintre cei ce o
folosesc un colorit personal, diferit de la individ la individ. Acest colorit este cu deosebire
vizibil la scriitor, chiar atunci când, ca în cazul nostru, scriitorul își însușește felul de a vorbi
al unei imense mase de oameni.”22
18
Ibidem, p. 40
19
Amintiri despre Ion Creangă, antologie și note de Ion Popescu-Șireteanu, Cap. Eduard Gruber, (Ion Creangă),
Editura Junimea, Iași, 1981, p. 16
20
Ilie Dan, Op. cit. Cap. G. Ibrăileanu, Povestirile lui Creangă, p. 41
21
Călinescu, George, Op. cit., 1989, p. 210-211
22
Ilie Dan, Op. cit. Cap. Iorgu Iordan, Limba lui Creangă, p. 226
13
Încă de la început, opinia literară a semnalat caracterul oral popular al limbii lui
Creangă. Din limbajul utilizat, reiese și oralitatea, despre care Iorgu Iordan spune că este
trăsătura definitorie a povestitorului popular. Tot ceea ce spune Ion Creangă în operele sale
„poartă pecetea stilului vorbit, prin nimic esențial deosebit de vorbirea curentă, expresie vie,
spontană, naturală a gândirii și simțirii noastre.” (...) Limba lui Creangă este sufletul
povestitorului, în măsura în care și acesta se așează ca vorbitor în mijlocul ascultătorilor, și
totodată sufletul eroilor săi.”23 Caracteristicile principale ale stilului oral popular ar fi:
frecvența apreciabilă a dialogului și monologului, a interjecțiilor, a formelor exclamative și a
onomatopeelor și repetiția.
Eugen Todoran îl plasează pe Creangă printre umoriștii lumii, afirmând că în
comparație cu umorul tragic al lui Cervantes, indecent al lui Rabelais, jovial al lui Chaucer
sau trist al lui Mark Twain, umorul lui Creangă „este un umor țărănesc, păstrând în el urmele
originii lui folclorice.”24 Umorul lui Creangă reiese și din capacitatea sa de a observa „ceea ce
„nu se cade” într-o lume care vrea să pară altfel de cum este, făcându-se și el că nu pricepe
ceea ce alții mai învățați se silesc să-l lămurească.”25 Astfel, Eugen Todoran susține că Ion
Creangă este original atât la nivel național, cât și la nivel universal, situându-l printre
umoriștii lumii. De fapt, umorul este aspectul cel mai caracteristic al operei lui Creangă,
având o notă cu totul aparte față de alți scriitori. După Ovidiu Bîrlea, umorul lui Creangă „e
mai degrabă o voioșie, un fel de jovialitate, de voie bună, mai cu seamă o cumințenie
echilibrată în fața problemelor mari ale existenței.”26 Se constată că înclinarea spre umor este
mai frecventă la scriitorii moldoveni, căci moldovenii trec peste perioadele grele ale vieții cu
optimism. Mai mult decât atât, se poate spune că umorul lui Creangă se manifestă prin
frecvența neobișnuită a proverbelor și zicătorilor. De exemplu, în Amintiri, observăm o
multitudine de proverbe și zicători precum: „Logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări,
chiu și vai prin buzunări”, „Decât codaș la oraș,/ Mai bine-n satul tău fruntaș”, „Se ține ca râia
de om”, „Au tunat și i-au adunat”, „Nu plătește bogatul, ci vinovatul”, „Tot pățitu-i priceput”,
„Na-ți-o bună, că ți-am frânt-o”, „Nu ședea, că-ți șede norocul”, „În care cămeșă s-a mâniet,
într-aceea s-a dezmânie”27 etc. Toate aceste proverbe și zicători sunt introduse prin expresia
„vorba ceea” care accentuează caracterul oral al operei autorului.
23
Ibidem, p. 213-214
24
Ilie dan, Op. cit., Cap. Eugen Todoran, Ion Creangă între umoriștii lumii, p. 329
25
Ibidem, p. 328
26
Bîrlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura pentru Literatură, 1967, p. 185
27
Creangă, Ion, Op. cit.
14
Originalitatea autorului este susținută de majoritatea scriitorilor. Astfel, Al.
Philippide afirmă: „Creangă povestește cu o simplitate de pasăre care cântă, de pasăre
măiastră însă. Meșteșugul lui, care e neîntrecut, e firesc și limpede și izvorăște dintr-o adâncă
nevoie de-a povesti și de a-și povesti mai întâi lui însuși. Iată de ce scrisul lui este atât de
personal și atât de inimitabil. A pastișa pe Creangă este aproape cu neputință.”28 După Mihail
Sadoveanu, „Amintirile și poveștile lui Creangă sunt însăși limba vie a poporului ridicată la
un înalt potențial artistic (...). Ca și în cazul lui Eminescu, Creangă e unic în sine, însă divers
în cetitori. Fiecare găsește în Amintiri și Povești noutăți și rezonanțe în legătură cu propriul
său suflet. Acesta e de altfel privilegiul artei adevărate.”29
După Ovidiu Bârlea, „cazul lui Creangă e unic în literatură, se pare și în cea
universală, căci se disting la el atâtea și atâtea aspecte contradictorii, paradoxale, care dezic
postulatele teoriei literare curente. Cercetările arată că Creangă e scriitorul cel mai lipsit de
originalitate în ceea ce privește fondul, fabulația propriu-zisă. El nu a scris decât ceea ce a
auzit Povești sau a văzut Amintiri, încât partea de invenție în fabulație e, dacă nu inexistentă,
în orice caz puțină și discutabilă. (...) Opera lui ilustrează adevărul că poți să fii cât se poate
de original, fără să fii original și sub aspectul amintit. Căci Creangă e poate cel mai original
scriitor al literaturii.”30 Însuși autorul confirmă că poveștile nu sunt create de el, după spusele
unui contemporan de la Junimea: „De multe ori îl întrebam: -Domnule Creangă, cum se face
că le ții așa de bine minte, și te servești cu expresii aidoma populare?/ - Apoi cum să nu le știu
pe de rost, dacă de la cinci ani, de când am început a înțelege, până când am venit la seminar,
în fiecare seară aproape, am auzit de sute de ori poveștile pe care vi le povestesc și eu. De câte
ori n-am stat nopți întregi ca să ascult pe moș Ion sau pe lelea Catinca, povestindu-mi
povestea lui Făt-Frumos și a Ilenei Cosânzenei. Iarna, în nopțile lungi, țăranul se culcă
devreme, dar nu adoarme îndată. La lumina opaițului, povestitorii satului spun tot felul de
prujituri, iar eu culcat pe cuptor, ascultam cu amândouă urechile și simțeam atât de mult
interes și așa de mare emoție, încât după ce povestitorul înceta, eu nu puteam să adorm încă
ceasuri întregi.”31 În aceeași ordine de idei, Iordan Datcu constată că Ion Creangă este un
bun cunoscător al folclorului românesc, putând fi egalat în acest sens, numai de Mihai
Eminescu. De asemenea, Datcu observă că Mihail Sadoveanu a observat primul că autorul
„nu este doar un simplu culegător de basme, ca frații Grimm sau Ch. Perrault, ci un mare
artist, gustat de cititorii cu oarecare instrucție. (...) Operă de folclorist face C. doar atunci când
28
Ilie Dan, Op. cit., Cap. Sub zodia eternității, p. 414
29
Ibidem, p. 418
30
Ibidem, p. 431
31
Panu, G., Amintiri de la Junimea, vol II, București, 1908, p.96
15
culege câteva poezii pop. (Când eram în floarea mea și Mielușica, în Cont., Iași, an I, nr. 12,
1 ian., 1882, p. 483-485...) și când lucrează, după cum susține G. T. Kirileanu, la un
chestionar privind datinile poporului.”32
Constatăm că s-a vorbit mult despre Creangă și despre operele sale, punându-se
accent în special pe originalitatea acestuia, limbajul folosit, pe stilul autorului, pe dimensiunea
„poporală” a operei. Toți criticii care l-au studiat pe Creangă au pomenit despre fondul
folcloric al opereleor sale, însă majoritatea s-au rezumat la aprecierea limbajului popular
utilizat de autor, foarte puțini oprindu-se să analizeze în profunzime elementele de etnografie
și folclor. Îl putem aminti aici pe Ovidiu Bîrlea care discută pe larg despre procedeele
folclorice întâlnite în poveștile lui Creangă. Noi ne-am propus însă ca în această lucrare să
insistăm mai mult pe fondul etnografic din Amintiri din copilărie.
32
Datcu, Iordan, Dicționarul folcloriștilor, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 151
16
II. ELEMENTE ETNOGRAFICE ÎN TEXTUL
AMINTIRI DIN COPILĂRIE
II.1. Conceptul de etnografie
Termenul „etnografie” s-a format din cuvintele grecești ethnos (=etnic) și graphos
(=scris) și este o știință care s-a impus în Europa în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Inițial, aceasta avea ca scop clasificarea limbilor și a popoarelor. Mai târziu însă, aceasta a
devenit o știință care se referă nu doar la clasificarea limbilor și a popoarelor ci și la
elementele culturale, materiale și spirituale ale fiecărei națiuni.
Romulus Vulcanescu, în Dicționar de etnologie, definește enografia ca fiind o
știință care observă, analizează, descrie și clasifică perticularitățile modului de viață și ale
formei de civilizație a unei comunități etnice. (...) Etnografia nu contituie o știință aparte
față de etnologie, ci numai prima treaptă de cercetare a fenomenelor și faptelor materiale
ale unei comunități etnice, alături de folcloristică și de știința artei populare. În acest
context științific, etnografia furnizează documentarea de teren, materialul brut, cules și
semiprelucrat pentru interpretarea și formularea legilor de producere a creației
populare.”33
Prin secolul al XVIII-lea denumirea acestei științe era incertă, europenii oscilând
între etnografie, etnologie și folclor. Cercetătorul M. Th. Gollier propune, în
L'ethnographie et l'expansion civilatrice, o deosebire între primele două discipline:
„Etnografia propriu-zisă, asemenea tuturor științelor al căror nume se termină cu –grafie,
este o știință prin esență concretă și descriptivă, studiind fenomenele umane la un loc
determinat și într-o epocă particulară. Etnologia, ca toate științele care se termină în –
logie, este o știință abstractă studiind relațiile care unesc fenomenele similare în toate
timpurile și în toate locurile.”34 Folclorul, pe de altă parte, reprezintă, după cum spune
Tache Papahagi, „imaginea vie, oglinda fidelă a sufletului unui popor, oglindă în care se
reflectă întreaga lume însuflețită sau neînsuflețită, reală sau închipuită, în mijlocul și sub
influența căreia el trăiește.”35
33
Vulcanescu, Romulus, Dicționar de etnologie, Editura Albatros, București, 1979, p. 110
34
Romulus Vuia, Studii de etnografie și folclor, vol I, Editura Minerva, București, 1975, p. 3
35
Tache Papahagi, Mic dicționar folcloric. Spicuiri folclorice și etnografice comparate, Editura Minerva,
București, 1979, p. 230
17
Așadar, cei trei termeni, deși definiți diferit se încadrează în familia științelor
etnologice și au la bază același scop: de a prezenta tradițiile și obiceiurile unui popor, din
diferite ipostaze.
II.2. Amintiri din copilărie
Dintre textele copilăriei noastre, ne amintim cu multă plăcere de Amintiri din

copilărie de Ion Creangă. Este considerată cartea tuturor vârstelor deoarece este apreciată cu
ușurință de copii, dar va fi întotdeauna o delectare pentru adulți. Orice adult care recitește
Amintiri din copilărie, descoperă numeroase elemente pe care nu le-a observat inițial. Orice
copil se va regăsi în acest text: „În Amintiri din copilărie este simbolizat destinul oricărui
copil; de a face bucuria și supărarea părinților și de a o lua și el pe-ncetul pe același drum pe
care l-au luat și-l vor lua toți. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, nimic cu
caracter de confesiune ori de jurnal care să configureze o complexitate sufletească nouă.
Creangă povestește copilăria copilului universal.”36
Din perspectiva evoluției prozei românești, Amintiri din copilărie „reprezintă un
moment de referință prin inovațiile aduse în tehnica și viziunea narativă. (...) Textul
Amintirilor constituie punctul de întâlnire și fuziune a celor două componente esențiale ale
personalității complexe care a fost Ion Creangă: Povestitorul și Învățătorul. Și aceasta, pentru
că autorul Amintirilor întreține un dublu raport cu trecutul: pe de o parte, el povestește
evenimentele întâmplate, iar pe de altă parte, el înțelege, interpretează, comentează aceste
evenimente.”37 De fapt, după cum susține Ovidiu Bîrlea, textul reprezintă „răbufnirea părerii
de rău după lumea dispărută, a sentimentului înstrăinării într-o altă lume atât de diferită de cea
a copilăriei, a munteanului dezrădăcinat care, mutat la șes, mereu tânjește de dorul muntelui.
Părerea lui de rău e însoțită de conștiința că lumea nu se mai poate întoarce (...) Acesta e dorul
în înțelesul adevărat, un sentiment atât de caracteristic folclorului nostru, încât e socotit ca una
din notele definitorii ale specificului național.”38 Dorul lui Creangă se împarte în două
accepțiuni: dorul față de satul natal dar și dorul față de copilărie, după cum reiese din
următoarele citate: „eram și eu mărișor acum, din păcate”39 sau „eram și eu acum holteiu, din
36
Călinescu, G. Op. cit., p. 215
37
Holban, Ioan, Ion Creangă – spațiul memoriei, Cap. Codul cultural, Editura Junimea, 1984, p. 181
38
Bîrlea, Ovidiu, Op. cit. , p. 236
39
Creangă Ion, Op. cit., p. 33
18
păcate.”40 Opera lui Creangă e străbătută în întregime de acest sentiment. Alături de dor,
observăm în Amintiri și sentimentul patriotismului lui Creangă care reiese atât din limbajul
pentru care este atât de apreciat în critica literară, cât și din mândria cu care vorbește despre
satul său natal în fiecare capitol al Amintirilor. Astfel, încă din primul capitol autorul ne
descrie satul pe scurt: „Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de
oameni fără căpătâiu, ci sat vechiu răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu
gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti hora, dar și
suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și
poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”41, continuând să prezinte unicitatea
locului natal și în al treilea capitol: „(...) și satul Humulești, în care m-am trezit eu, nu-i un sat
lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; și locurile care încunjură satul
nostru încă-s vrednice de amintire.”42 În ultimul capitol al cărții, Creangă ne înfățișează, într-o
notă melancolică, frumusețea locului său de baștină: „Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea
frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului
de atâtea veacuri.”43
II.3. Elemente etnografice

II.3.1. Așezările propriu-zise. Ocupațiile humuleștenilor
Ca elemente etnografie în Amintiri din copilărie avem, în primul rând, așezările.

Autorul ne prezintă satul Humulești în capitolul I, ca fiind „sat mare și vesel, împărțit în trei
părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii [sau] sat vechiu răzășesc,
întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete
mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu
biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului
lor.”44 În capitolul al III-lea însă, ne este oferită o descriere mai amplă a satului natal al
scriitorului. Acesta, mândru fiind de satul „în care s-a trezit”, spune: „Humuleștii (...) nu-i un
sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; și locurile care încunjură satul
nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humulești vin Vânătorii Neamțului, cu sămânță
40
Ibidem, p. 83
41
Ibidem, p. 7
42
Ibidem, p. 53
43
Ibidem, p. 84
44
Ibidem, p. 7
19
de oameni de aceia care s-au hărțuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Și mai din sus,
monăstirile Secul și Neamțul, altădată fala bisericei române și a doua vistirie a Moldovei. Din
jos vin satele Boiștea și Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungurești la carăle lor; unde
plugurile rămân singurele pe brazdă în țarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele
fără jitar, și nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știu ce-i judecata. Aproape
de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice:
„Să fie de sufletul tatei!”. Înspre apus miază-zi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume;
Varaticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată și milostivă, și satele Filioara,
hățasul căprioarelor cu spincene scăpate din monastire; Bălțăteștii, cei plini de salamură, și
Ceahlăieșii, Topolița și Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar;
iar peste crivăț, peste Ozană, vine Târgul-Neamțului, cu mahalalele Pometea de sub dealul
Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Țuțuienii, veniți din Ardeal, care mănâncă
slănină râncedă, se țin de coada oilor, lucrează lână și sunt vestiți pentru teascurile de făcut
oloiu; și Condrenii, cu morile de pe Nemțișor și piuăle de făcut sumani. Iar deasupra
Condrenilor, pe vârful unui deal nalt și plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamțului,
îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie și străjuită de
ceucele și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuibul într-însa.”45 Această amplă descriere
ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra ținutului Neamț, renumit și astăzi pentru Cetatea
Neamțului dar și pentru multitudinea mănăstirilor care au devenit atracții turistice, dar și
asupra modului de viață al moldovenilor din acele locuri. Cuprins fiind de un sentiment de
mulțumire că s-a născut într-un sat cu oameni gospodari, în jurul căruia s-au petrecut
numeroase evenimente istorice și s-au construit diverse mănăstiri, autorul ne prezintă, într-o
notă ironică, și câteva defecte ale nemțenilor din satele Boiștea, Ghindăoanii sau Blebea, cu ar
fi lenea sau lipsa de cugetare. Cele două paragrafe reprezintă un adevărat izvor etnografic
deoarece, pe lângă prezentarea situării geografice, Creangă ne prezintă și preocupările
moldovenilor din acele timpuri. Astfel, se observă că oamenii din Humulești sunt gospodari
cărora le place distracția (merg la horă) dar și munca („învârt suveica”; sunt vestiți pentru
teascurile de făcut ulei, au mori și pive de făcut sumani).
De fapt, satul natal reprezintă un axis mundi pentru Creangă. Aici se regăsește
din punct de vedere spiritual, simțind că, dacă se desprinde de acesta, se va înstrăina de sine.
De reținut sunt paragrafele pline de revoltă, dar și ironie, în care Creangă povestește despre
refuzul său de a pleca la Socola, în ciuda stăruințelor Smarandei: „Ce năcaz pe capul meu!
45
Ibidem, p. 54
20
Preuții noștri din sat n-au mai trepădat pe la Socola, și, mila sfântului! nu-i încape cureaua de
pântecoși ce sunt. (...) Și eu să înșir atâtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților,
în Neamț, la Fălticeni, și acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia acolo, un popă
prost, cu preuteasă și copii; prea mult mi se cere!”46 Totuși, insistențele sale de a nu pleca, nu
au nici un efect asupra Smarandei, care dorea cu orice preț să-și facă copilul preot și astfel își
lasă „satul, cu tot farmecul frumuseților lui”47 și pleacă spre școală împlinind dorința mamei
sale datorită căreia, s-ar putea spune, că a devenit unicul Ion Creangă care încă încântă lumea
cu poveștile sale.
În același capitol, înainte de pățania lui Nică cu mătusa Mărioara atunci când a
mers la furat cireșe, se mai observă un paragraf dedicat activităților humuleștenilor, din care
aflăm că femeile și bărbații au aceleași preocupări, iar răzeșii fără pământuri trăiesc din
negustorie: „Căci trebuie să vă spun că la Humulești torc și fetele și băieții, și femeile și
bărbații; și se fac multe giuguri de sumani, și lăi, și de noaten, care se vând și pănură și
cusute; și acolo, pe loc, la negustori armeni, veniți înadins din alte târguri: Focșani, Bacău,
Roman, Târgu-Frumos, și de pe aiurea, precum și pe la iarmaroace în toate părțile. Cu asta se
hrănesc mai mult humuleștenii, răzăși fără pământuri, și cu negustoria din picioare: vite, cai,
porci, oi, brânză, lână, oloiu, sare și făină de popușoi; sumane mari, genunchere și sărdace;
ițari, bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorțuri înflorite; ștergare de burangic alese, și alte
lucruri, ce le duceau lunea la târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le
vine cam peste mână târgul.”48 Acest paragraf are rolul de a ne ilustra necesitățile oamenilor
din acele vremuri, dar și portul acestora. Aceștia purtau haine specifice portului tradițional
precum: sumane din miel, sărdace, ițari și bernevici. Mai mult decât atât, aflăm de la Creangă
că humuleștenii au obiceiul să meargă la șezători, clăci, hore și hramuri bisericești.
Tot din Amintirile lui Creangă descoperim că atunci când soțul este plecat la târg
sau la pădure, soția rămâne cu treburile casei care, de obicei, sunt numeroase: „Într-o zi, pe-
aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei:
niște sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc
de sumane croite, nalt până-n grindă, aștepta cusutul; peptănușii în laiță n-avea cine-i ținea de
coadă; roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură! Ș-apoi, vorba
ceea: „Nu ședea, că-ți șede norocul”; țevi de făcut la sucală; copil de țiță în albie, pe lângă alți
46
Ibidem, p. 86
47
Ibidem, p. 85
48
Ibidem, p. 37
21
vreo cinci-șase, care așteptau să le faci demâncare.”49 Constatăm că femeia secolului al XIX-
lea, pe lângă grija față de copii, avea o îndeletnicire de bază: țesutul. O astfel de activitate a
dispărut din preocupările femeii moderne însă, după cum afirmă însuși Creangă, în acea
vreme oamenii trăiau din țesut, cusut, creșterea vitelor, prepararea brânzei, a uleiului, a făinei.
Casele moldovenilor conțin câteva elemente specifice casei tradiționale românești
precum: prispa („...iar pe soră-ta Ioana, de grăbiți ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în
albiuță”50), vatra, cuptorul („Când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din
Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele
jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge
copăcel, la cuptiorul pe care mă ascuneam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca...”51) și
sunt foarte încăpătoare, după cum povestește autorul: „Pavel era un holteiu, și casa lui destul
de încăpătoare: lăiți și paturi de jur împrejur; lângă sobă, altul, și toate erau prinse. Iară gazda,
robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor, între șanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag,
dichiciu și alte custuri tăioase, mușchea, piedecă, hască și clin, ace, sule, clește, pilă, ciocan,
ghinț, piele, ață, hârbul cu călcan, cleiu și tot ce trebuie unui ciubotar.”52 Se poate afirma că a
fi ciubotar era o meserie de bază în acele vremuri, căci, ne amintim că Ioan Mogorogea,
apelează la prietenul său Pavel pentru o pereche de cizme bune.
Casa natală reprezintă pentru Creangă nucleul vieții de familie. În Amintiri casa
este strict legată de copilărie, de părinți, de frați, de joc: „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și
așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.
Când mama nu mai putea de obosită și se lăsa câte-oleacă ziua să se odihnească, noi, băieții,
tocmai atunci ridicam casa în slavă.”53 Smaranda este „cea mai ilustră mamă din câte apar în
literatura română din toate timpurile.”54 Ea face parte din categoria mamelor care cred în
steaua fiilor lor și, cunoscând beneficiile învățăturii, se luptă ca băiatul ei cel mare să învețe
carte. În această luptă, pe lângă cei doi adversari (Nică și tatăl acestuia, Ștefan) are și un aliat
pe măsură, pe tatăl ei, David Creangă. Ajuns la vârsta maturității, Creangă își amintește cu
nostalgie și respect de mama sa, fiindu-i, parcă, recunoscător pentru stăruința de care a dat
dovadă: „Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte:
și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat (...) și a vorbi de la dânsa am învățat.”55
49
Ibidem, p. 46
50
Ibidem, p. 19
51
Ibidem, p. 28
52
Ibidem, p. 59-60
53
Ibidem, p. 30
54
Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Creangă, vol. I, Ed. Viitorul Românesc, 1995, p. 240
55
Creangă, Ion, Op. cit., p. 29
22
Pe lângă reticența de care dă dovadă în privința învățăturii, Creangă amintește de Ștefan a
Petrei ca fiind un tată bun care își răsfață copiii și se joacă cu dânșii, oricât de obosit ar fi:
„Când venea tata de la pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroacă, noi îl
spăriam sărindu-i în spate pe întuneric. Și el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la
„baba-oarba”, ne ridica în grindă zicând: „'tâta mare!” și ne săruta mereu pe fiecare.” 56 Astfel,
dorul de satul și de casa natală din Amintiri este, de fapt, dorul de familie și de copilărie.
Așadar, atât așezările cât și ocupațiile moldovenilor din ținutul Neamțului din
acele vremuri reprezintă un adevărat izvor de etnografie.
II.3.2. Sărbătorile
O atenție deosebită o acordă Creangă sărbătorilor românești. Făcând parte dintr-o

familie de creștini ortodocși, cu o mamă care merge deseori la biserică, cunoscând toate
rânduielile bisericești, Creangă ne prezintă, în Amintiri din copilărie, timpul desfășurării
acțiunii din perspectiva sărbătorilor: „Într-una din zile, și chiar în ziua de Sfântul Foca”
oamenii vor ieși la o „clacă de dres drumul” pentru a-i face o impresie bună lui Vodă care,
mergând la mănăstiri, trecea pe acolo; Bunicul David Creangă îi vizitează într-o „duminică,
prin cârneleaga”, adică în a zecea săptămână înainte de postul Paștelui când credincioșii
ortodocși nu postesc miercurea și vinerea; „Și am dus-o noi așa până la Mezii-Păresii” adică
până în postul Paștelui, după care s-au umplut de râie de la caprele Irinucăi; „aproape de
Bunavestire”, Nică, împreună cu Dumitru se ung cu leșie și se scaldă în Bistrița pentru a scăpa
de râie, iar în „sâmbăta lui Lazăr, pe la amiezi” dărâmă casa Irinucăi. Mai departe, aflăm că
„în Vinerea-Sacă”, adică Vinerea-Mare sunt vindecați de râie, iar în „Sâmbăta Paștilor” este
trimis de bunici acasă la părinți. Merge la furat cireșe „vara, pe-aproape de Moși” și merge la
scăldat cu burta plină de plăcinte „taman în ziua de lăsatul săcului de postul Sân-Petrului”.
Pleacă la scăldat, în loc să aibă grijă de fratele mai mic, așa cum îi ceruse mama, „într-o zi,
pe-aproape de Sânt-Ilie”. Pleacă din Humulești spre Socola într-o dimineață „în ziua de
Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul.”57 Toate aceste sărbători fac parte din calendarul
creștin ortodox, având diferite semnificații și în preajma cărora oamenii și-au format anumite
obiceiuri.
56
Ibidem, p. 30
57
Ibidem
23
Astfel, Moșii reprezintă „numele unor sărbători religioase în care se fac slujbe și
pomeni pentru morți.”58 Dintre prăznuirile Moșilor amintim: Moșii de Iarnă (sâmbăta
dinaintea Lăsatului de sec pentru Postul Mare), Moșii de Vară (de Rusalii), Moșii de Florii, de
Schimbarea la Față, de Ziua Crucii. La români există obiceiul ca de Moși gospodinele să
pregătească diferite alimente printre care colivă, colaci, plăcinte, pe care le așează într-un vas
și le oferă altor persoane. Înainte de asta însă, femeile merg cu alimentele la biserică pentru a
fi sfințite. Aici îi dau preotului pomelnicul, pentru a pomeni morții din familie. Sărbătoarea
Moșilor se ține sâmbăta, căci se spune că aceasta este ziua morților deoarece în această zi
Iisus Hristos, ucis de vineri, a stat toată ziua de sâmbătă mort, pentru a învia apoi, duminică.
Bunavestire se sărbătorește la români pe data de 25 martie, iar în Bucovina „este
considerată o sărbătoare tot atât de mare ca și Paștele, petru că, dacă nu ar fi Bunavestire, nu
ar fi nici Paștele; păcatul celui care lucrează astăzi este așa de mare, încât numai dacă face
mămăligă și o dă la pești, aceștia nu o mănâncă.”59 Tot în Bucovina se spune că dacă este
vreme bună de Bunavestire, așa va fi și de Paște: „deoarece se crede că în această zi vremea
va fi bună, ciobanii se suie pe un stog de fân și amenință cu toporul iarna ca să fugă, pentru că
iarba este deja înverzită și pot scoate astfel turmele la păscut; femeile strâng în această zi
zăpadă, crezând că apa rezultată este bună de leac pentru durerile de cap și cele ale
articulațiilor.”60
Sfântul Foca însă este o sărbătoare în jurul căreia s-au format diverse superstiții
cu caracter negativ. Numele acestuia vine de la foc, „unul din elementele fundamentale în
toate sistemele cosmogonice și filosofiile naturiste, manifestat sub formă de flacără, căldură
sau lumină. Simbolizează viața, puterea creatoare, pasiunea, dragostea, dar și puterea
distructivă.”61
Se spune că Sfântul Foca îi pedepsește pe cei care muncesc în ziua respectivă cu incendii.
Foca se ține în ziua de 23 iulie, pe care biserica creștină-ortodoxă o prăznuiește întru cinstea
Sf. Mironosițe Maria Magdalena și Aducerea moaștelor Sf. mucenic Foca. În Amintiri din
copilărie, Ion Creangă ne povestește cum a fost luat bădița Vasile la oaste cu arcanul din
cauză că se hotărâse să lucreze în ziua de Sfântul Foca: „Dar nu-i cum gândește omul, ci-i
cum vrea Domnul. Într-una din zile, și chiar în ziua de Sfântul Foca, scoate vornicul din sat pe
oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Și
58
Antonescu, Romulus Bogdan, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Ediție digitală, 2016
(http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-
Bibliografia.html), p. 446
59
Ibidem, p. 400-401
60
Ibidem, p. 401
61
Evseev Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 63
24
bădița Vasile n-are ce lucra? Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă,
când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneș decât alte sate. Și ne luăm noi de la școală și
ne ducem cu toții. Și care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanțele, care cu căruțele,
care cu covețile, în sfârșit, lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a Petricăi, cu
paznicul, vătămanul și câțiva nespălați de mazili se purtau printre oameni de colo până colo, și
când deodată numai iaca vedem în prund câțiva oameni claie peste grămadă, și unul din ei
mugind puternic. „Ce să fie acolo?“ ziceau oamenii, alergând care de care din toate părțile. Pe
bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul…”62
Sfântul Ilie se sărbătorește în fiecare an la data de 20 iulie și „este cinstit de
creștinii ortodocși ca aducător de ploi, după ce, prin rugăciunea sa, a salvat de la moarte
poporul din Israel, după trei ani și jumătate de secetă.”63 În tradiția românilor, se spune că în
dimineața zilei de Sfântul Ilie, se culeg plante de leac și se pun la uscat. Acestea vor fi folosite
atunci când se îmbolnăvesc copiii. În ziua de Sfântul Ilie se organizează și astăzi la Fălticeni
iarmarocul de care pomenește Creangă în Amintiri. Există și legende legate de Sfântul Ilie.
Tunetele și fulgerele ar fi armele pe care acesta le întrebuințează pentru a-l prinde pe diavol
care l-a îndemnat să-și ucidă părinții. Se spune că atunci când mama Sf. Ilie a născut, ar fi
apărut diavolul care a spus: „Pe pruncul acesta are să-l cheme Ilie; el va ucide pe tatăl său și
pe mama sa!”64 Părinții au hotărât să-l pună într-un leagăn și să-i dea drumul pe apă. Sf. Ilie a
fost găsit de un negustor care l-a crescut, l-a dat la școală, l-a însurat. După un timp, părinții
se hotărăsc să-l caute să vadă ce s-a ales de dânsul. Când au ajuns la Sf. Ilie era acasă doar
nevasta acestuia. Părinții s-au culcat în șură pentru a-l aștepta. Când s-a întors acasă, îi ieși în
cale diavolul sub chipul copilului crescut de suflet și îi spune că nevasta îl necinstește și că
acum se află în șură cu un alt bărbat. Ilie, supărându-se foarte tare, a scos sabia și i-a ucis. A
aflat apoi că aceia erau părinții lui. De supărare a plecat de acasă, iar pe drum s-a întâlnit cu
niște oameni care săreau peste foc ca să aducă ploaia. Ilie sări și el, și deodată se înnorase și
începuse a ploua. Acesta le spuse că el le-a dat ploaia, iar oamenii, înțelegând că a luat
numele Domnului în deșert, fugeau după dânsul să-l prindă. Când aproape să fie prins,
Dumnezeu a trimis din cer un car de foc care l-a ridicat în sus. Acesta i-a spus că a păcătuit
din cauza diavolului, iar Dumnezeu i-a dat tunetul ca să trăsnească după diavol. De atunci,
Sfântul Ilie ne aduce vara ploi, însoțite de tunete și fulgere.
62
63
www.libertatea.ro
64
Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura SAECULUM I. O., București, 2006, p. 112
25
II.3.3 Tradiții și obiceiuri
II.3.3.1 Tradiții și obiceiuri specifice sărbătorilor de iarnă
Se poate spune că românii au o multitudine de tradiții, obiceiuri dar și superstiții

legate de sărbătorile de peste an. Vom avea în vedere și obiceiurile românilor în zilele de
Crăciun și de Anul Nou. De exemplu mersul cu colindul și cu chiraleisa: „Și, când veneau
cele două ajunuri, câte treizeci-patruzeci de băieți fugeam înaintea popei, de rupeam omătul
de la o casă la alta, și la Crăciun nechezam ca mânzii, iar la Bobotează strigam chiraleisa de
clocotea satul.”65
Mersul la colindat este o tradiție veche a românilor. Colinda este „textul oral ce se
recită-cântă de către ceata de tineri în special, în timpul celor 7-12 zile de facere a Anului Nou
(...). În Moldova, colindarea se face de către copii de 6-14 ani, în cete de câte 2-6 inși, în
zilele Crăciunului, denumirea fiind „Cu steaua”, steaua fiind făcută de către copiii înșiși, în
stil naiv.”66 Ivan Evseev definește colindatul ca pe „unul dintre cele mai persistente și mai
reprezentative obiceiuri tradiționale românești de Crăciun și de Anul Nou. Cete de copii, de
regulă băieți sau flăcăi, denumiți colindători, se deplasează pe la casele oamenilor,
interpretând cântece de urare (colinde) și primind de la gospodari daruri. Textele colindelor,
cu un vast repertoriu tematic, reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc; deși unele din
ele au împrumutat imagini și teme creștine, majoritatea au un conținut laic, precreștin, cu
numeroase elemente de mit și legendă.”67
Chiraleisa este o „formulă liturgică grecească rostită de cei care îl însoțesc pe preot când
umblă cu botezul.”68 Aceste obiceiuri sunt specific românești și se practică și astăzi în zona
Moldovei.
Alte obiceiuri din zona Moldovei pe care le întâlnim și astăzi sunt tăierea porcului
înainte de Crăciun și încălecarea acestuia de către un copil („La Crăciun, când tăia tata porcul
și-l pârlea, și-l opărea, și-l învălea iute cu paie, de-l înădușea, ca să se poată rade mai frumos,
eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi
deie coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umflu și s-o zurăiesc după ce
65
66
Antonescu, Op. cit. p. 564
67
Evseev, Ivan, Op. cit., p. 45
68
www.dexonline.ro
26
s-a usca.”69) și mersul cu plugușorul de Anul Nou („Odată, de Sfântul Vasile, ne prindem noi
vro câțiva băieți din sat să ne ducem cu plugul; căci eram și eu mărișor acum, din păcate.”70).
Tăiatul porcului „are statut de ritual de sacrificiu, cu semnificații etnologice
descifrabile în adâncul mileniilor, când animalul era considerat ca întruchipare a spiritului
grâului, a vegetației în general.”71 Porcul este sacrificat de obicei de Ignat, pe data de 20
decembrie, deoarece, în credința ortodoxă, atunci se sărbătorește moartea Sfântului Ignatie
Teoforul. Există superstiții care susțin faptul că „în preajma Crăciunului, când se taie porcii,
omul să se mânjească pe piele cu sânge de porc, fiindcă nu se va umple de bube peste an.”72
În unele localități se păstrează și astăzi tradiția de care vorbește Creangă, încălecarea porcului:
copiii care participă la ritual sunt urcați pe pântecul porcului și li se face semnul crucii pe
frunte cu sângele animalului sacrificat, spunându-se că aceștia vor avea obrajii îmbujorați și
vor fi ocoliți de deochi în noul an. După cum afirmă Ivan Evseev, „din cele mai veci timpuri
și peste tot în lume sângele e considerat drept substanță a vieții, simbol al imortalității.”73
Mâncarea cozii și a urechilor de către copiii din familie simbolizează sfârșitul postului, iar
bășica porcului de care se bucură Nică atât de mult, reprezintă o jucărie a copilului, însă are și
o simbolistică: se spune că dacă boabele de grăunțe fac mult zgomot când sunt scuturate,
familia va avea parte de foarte multe bucurii.
În județul Neamț, „în cele două zile dinaintea tăiatului, porcilor nu li se dă să
mănânce decât apă cu sare , ca să li se curețe mațele.”74 În ziua aleasă pentru tăiat, toți bărbații
din casă se ajută cu cineva din vecini, prind porcul și îl taie. Se spune că la tăiere nu trebuie să
fie de față persoane miloase, căci porcul va muri cu mare greutate. De asemenea, se spune că
pe porc „nu trebuie să-l vaite nimeni, căci aceasta supără pe Dumnezeu: - Dumnezeu a lăsat
ce-a lăsat: să fie Crăciunul sătul!”75 În unele sate din județul Neamț există credința potrivit
căreia sunt unii oameni mai buni, de a căror mână carnea se frăgezește. Aceștia vor fi aleși
pentru sacrificarea porcului.
Plugușorul este un obicei străvechi, găsindu-și originea în vechile mituri egiptene
unde reprezenta „ceremonialul primei brazde, fiind practicat de căpetenia obștii patriarhale.”76
La români, textul Plugușorului „are ca subiect munca agrară, (...) iar mențiunile despre
„bădița Vasile” sau „bădița Troian” par să aibă același rol ca în miturile egiptene. Plugușorul
69
70
Ibidem, p. 33
71
Antonescu, Op. cit., p. 547
72
Ibidem, p. 547
73
Evseev, Ivan, Op. cit., p. 164
74
Pamfile, Tudor, Op. cit., p. 388
75
Ibidem, p. 388
76
Ibidem, p. 539
27
este o colindă apropiată parțial de riturile renașterii ciclice a naturii. (...) Ipoteza că Plugușorul
se lega odinioară de începutul anului calendaristic, care, la romani, coincidea cu începutul
anului agricol, adică la 1 martie, a fost formulată în repetate rânduri, dar niciodată discutată
demonstrativ; dacă alte rituri agrare continuă să fie și astăzi legate strâns de o fază a muncii
câmpenești, desfășurându-se în anotimpul desfășurării acesteia, nu se poate imagina că inițial
Plugușorul s-ar fi practicat în alte împrejurări decât la debutul lucrărilor agricole, prezența lui
iarna fiind un accident al istoriei.”77 În Moldova zilelor noastre obiceiul este numit și sub
forma „mersul cu uratul” și se desfășoară astfel: un grup de copii care au câte un clopoțel,
merg pe la casele oamenilor și recită textul Plugușorului la ferestre sau în fața ușilor. Gazdele
îi ascultă și apoi le oferă daruri care constau în: colăcei, mere, nuci și bani.
II.3.3.2 Modalități de petrecere a timpului liber
În text se mai amintește și tradiția mersului la șezătoare: „Așa ne ducem băieții și

fetele unii la alții cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă șezătoare și se
face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său.”78 Constatăm că oamenii, în special tinerii, se
adunau în grupuri pentru a munci și a socializa. Romulus Antonescu susține că șezătoarea
„oferă și un prilej de inițiere în muncă, pentru că aici învață fetele să toarcă, să coasă și să
brodeze, dar totodată și un prilej de inițiere în viață a tinerilor; vârsta intrării în șezătoare a
tinerilor coincide cu aceea a adolescenței, ceea ce nu este întâmplător.”79 Așadar, mersul la
șezătoare era mai curând un prilej pentru tinerii din sat de a se cunoaște și de a forma legături
care devin ulterior trainice.
Cântecele populare fac parte, de asemenea, din tradiția românilor din cele mai vechi
timpuri. Creangă nu uită să amintească în text și despre aceste creații folclorice ale poporului
român. Astfel pe lângă cântece bisericești pe care sunt nevoiți să le cânte școlarii la școala de
catiheți, acesta amintește în text și câteva fragmente de cântece populare. Deseori îl
pomenește el pe moș Bodrângă care stă în gazdă la Pavel, apreciindu-l pentru cântecele cu
care îi delecta pe școlari. Acesta cânta din fluier cântece precum: „Doina, Corăbiasca,
77
Ibidem, p. 538
78
Creangă, Ion, Op. cit, p. 47
79
28
Măriuța, Horodinca, Alivencile, Țiitura.”80 Mai amintește cu ironie și de Mirăuță din
Grumăzești care se ținea numai de șotii cântând pilda jidovilor: -
„Nu-mi e ciudă pe gândac,
C-a mâncat frunza de fag;
Dar mi-e ciudă pe omidă,
C-a mâncat frunza de crudă;
N-a lăsat să odrăslească,
Voinicii să se umbrească.”81 – sau cu dor, de Mihai „scripacrul din Humulești [care umbla
prin sat] c-o droaie de flăcăi după dânsul și [cânta]:
Frunză verde de cicoare,
Astă noapte pe răcoare
Cânta o privighetoare
Cu viersul de fată mare.
Și cânta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Și cânta cu glas supțire
Pentru-a noastră despărțire;
Și ofta și ciripea,
Inima de ț-o rupea!”82
Mersul la horă („mai ales duminica (...) la horă, unde-i frumos de privit”83) este o
activitate distractivă a humuleștenilor care reprezintă atât unirea, cât și veselia.
II.3.3.3 Ospățul ritual
Mersul la hramurile bisericești este de asemenea o tradiție a românilor. Hramul

reprezintă „serbarea patronului unei biserici”84, iar Creangă amintește deseori despre acesta:
„la hramul bisericei se ținea praznicul câte-o săptămână încheiată, și numai să fi avut pântece
să pui coliva și bucatele, atât de multe erau.”85
80
81
Ibidem, p. 62
82
Ibidem, p. 84-85
83
Ibidem, p. 39
84
www.dexonline.ro
85
29
Creangă ne prezintă în Amintiri din copilărie o multitudine de specialități culinare.
Iată câteva dintre mâncărurile tradiționale moldovenești pe care le amintește autorul: colivă
(„Apoi la hramul bisericii se ținea praznicul câte-o săptămână încheiată, și numai să fi avut
pântece unde să pui coliva și bucatele, atât de multe erau. Și dascăli, și popi, și vlădici, și de
tot soiul de oameni, din toate părțile, se adunau la hramul bisericii din Humulești, și toți ieșau
mulțumiți. Ba și pe la casele oamenilor se ospătau o mulțime de străini. Și mama, Dumnezeu
s-o ierte, strașnic se mai bucura când se întâmplau oaspeți la casa noastră și avea prilej să-și
împartă pâinea cu dânșii. „Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-
mi dau eu cu mâna mea. Că, oricum ar fi, tot îs mai aproape dinții decât părinții. S-au văzut de
acestea!”86), bob fiert, găluște, turte cu julfă, vărzare, colaci („Duminicile bâzâiam la strană, și
hârști! câte-un colac! Și, când veneau cele două ajunuri, câte treizeci-patruzeci de băieți
fugeau înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta, și la Crăciun nechezam ca
mânzii, iar la Bobotează strigam chiraleisa de clocotea satul. Și, când ajungea popa, noi ne
așezam în două rânduri și-i deschideam calea, iară el își trăgea barba și zicea cu mândrie către
gazdă:
— Aiștia-s mânzii popii, fiule. Niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei, cu mare bucurie, tot
anul. Gătitu-le-ați ceva bob fiert, găluște, turte cu julfă și vărzare?
— Gătit, cinstite părinte; poftim de ne blagosloviți casa și masa și poftim de mai ședeți, să ne
șadă pețitorii. Când auzeam noi de masă, tăbăram pe dânsa, ș-apoi, aține-te, gură! Vorba ceea:
„De plăcinte râde gura, de vărzare, și mai tare”.”87), hrincă, mămăligă, lapte acru, alivenci,
plăcinte cu poalele-n brâu, pui prăjit, urs („de mămăligă, umplut cu brânză, rotund, prăjit pe
jăratic”88), perje uscate, costițe de porc afumate, chiște, buft umplut, trandafiri usturoieți,
slănină.
II.3.3.4 Folclor medical
Mai mult decât atât, în acea perioadă oamenii obișnuiau să trateze bolile cu
tratamente naturale. Astfel, Nică scapă de holeră în urma unei frecături cu oțet de leuștean,
după care este învelit într-o pânză cu hoștine („doftorii satului, moș Vasile Țandură și altul,
nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă și prăjeau pe foc într-un ceaun mare niște hoștine cu său;
și după ce mi-au tras o frecătură bună cu oțet și leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins
86
Ibidem, p. 13
87
Ibidem, p. 12
88
Ibidem, p. 57
30
hoștinele ferbincioase pe o pânzătură și m-au înfășat cu ele peste tot, ca pe un copil; și nu pot
ști cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, și d-abia a doua zi pe la toacă m-am
trezit, sănătos ca toți sănătoșii; Dumnezeu să odihnească pe moș Țandură și pe tovarășul său!
Și, vorba ceea: „Lucrul rău nu piere cu una, cu două”.”89), iar de râie după ce bunica sa îl unge
pe corp cu un „dohot de mesteacăn.”90 Mesteacănul este recunoscut și astăzi pentru puterile
sale vindecătoare. Există și superstiții legate de acest arbore. Românii pun crengi verzi de
mesteacăn la porțile caselor, la uși și la ferestre în ziua de Sfântul Gheorghe, pe 23 aprilie
pentru a sărbători venirea primăverii. Mai mult decât atât, „se spune că este bine să lovești
vitele cu crengi de mesteacăn înverzite și nu crengi uscate, pentru ca ele să fie tot anul ferite
de boli și robuste.”91
Așadar, în încercarea de a cuprinde cât mai multe datini ale poporului român, în
Amintiri din copilărie Creangă creează un adevărat ansamblu tradițional.
II.3.4. Superstițiile
Demn de menționat în acest studiu este faptul că în Amintiri din copilărie sunt
ilustrate o serie de superstiții ale moldovenilor din acele timpuri. Unele au intrat în conștiința
românilor și se păstrează și astăzi, precum legendara Baba Dochia. Aceasta „este celebrată la
1 martie, urmată fiind de alte 6 sau 8 babe și marcând ascendența principiului feminin în viața
naturii, societății și psihologiei individuale.”92 În mitologia românească acest personaj este
responsabil pentru vremea schimbătoare de la începutul lunii martie. Și Creangă pune
schimbarea vremii tot pe seama Babei Dochia: „Și mergând noi tot așa, cam pe la amiază,
deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la
pământ, nu altăceva! Pesemne baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele.”93 În zilele noastre
există și alte superstiții legate de această perioadă a anului. Se spune că oamenii trebuie să-și
aleagă o zi între 1 și 9 martie și în funcție de cum va fi vremea în ziua respectivă, așa va fi
anul pentru persoana care și-a ales-o.
Prezicerea viitorului, practicată în oarecare măsură și astăzi prin intermediul
horoscopului, era și în secolul al XIX-lea o practică deseori întâlnită. După spusele autorului,
89
Ibidem, p. 16
90
Ibidem, p. 26
91
92
Evseev, Ivan, Op cit., p.19
93
31
Smaranda apleca urechea la babele și zodierii care îi spun că băiatul ei va ajuge „cineva”: „Și
afară de acestea, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și cărturăresele pe
care le căutase mama pentru mine și femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulțime de
bazaconii în cap, care de care mai ciudate: ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin
de noroc ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, și multe alte minunății, încât mama, în
slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba
creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împetrită, aduna lumea de pe lume în pustiul
codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său.”94 Valeriu Cristea consideră că aceste
profeții s-au îndeplinit în oarecare măsură căci Creangă „a petrecut „între oameni mari” (Titu
Maiorescu, Eminescu, în general junimiștii) și a ajuns în felul său „un al doilea Cucuzel,
podoaba creștinătății” românești populare, care prin „viersul” talentului său a veselit și
veselește „lumea de pe lume”, „întreaga făptură” omenească.”95 Deci, în mare, babele și
zodierii au potrivit-o.
O serie de alte eresuri ale românilor întâlnim în capitolul al doilea al Amintirilor,
unde ni se descriu „minunățiile” pe care le face mama lui Nică: „alunga nourii cei negri de pe
deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfingând toporul în pământ, afară,
dinaintea ușei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare;
bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior
zicând: „Na, na!”, și îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, [despre]
care se zice că face a vânt și vreme rea, sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te
vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisea cu cleștele, să se
mai potolească dușmanul.”96
Multe din aceste superstiții se mai păstrează și astăzi prin unele zone rurale. De
exemplu, după cum spune Romulus Antonescu, în Suceava și Maramureș există credința
potrivit căreia „când plouă cu grindină, este bine să se înfingă toporul în pământ, ca să se
oprească, să se taie norii.”97 Aceeași superstiție persistă și în Muntenia, doar că aici, se
presară și puțină sare pe muchia toporului. În Sălaj se crede că ploaia poate fi oprită „dacă se
împlântă în curte, încrucișat, două securi”98, iar în Gorj oamenii consideră că pot opri grindina
„punând în curte o bardă sau o secure cu tăișul în sus.”99 Prin unele zone din Moldova, când
94
Ibidem, p. 14
95
Cristea, Valeriu, Op. cit., p. 242
96
Ibidem, p. 28-29
97
98
Ibidem, p. 659
99
Ibidem, p. 659
32
se anunță grindină, clopotarul merge și trage clopotele la biserică, existând credința că sunetul
acestora alungă norii grei.
Descântecele au de asemenea un rol deosebit în opera marelui scriitor, arătându-ne
importanța deosebită pe care o are mitologia românească în viața omului de la sate. Încă din
primul capitol al Amintirilor, Nică ne povestește cum descântă el mortul:
„Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc
Și se roagă rugului și se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.”100
În capitolul al II-lea, Smaranda îi descântă lui Nică în două situații: pentru a se
îndrepta vremea: „Ieși copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta
vremea”101 și pentru a-l feri de deochi: „oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura
mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, cu puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării,
ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei zicând: „Cum nu se dioache călcăiul sau gura
sobei, așa să nu mi se dioache copilașul!” și-mi făcea câte-un benchiu boghet în frunte, ca să
nu-și prăpădească odorul!”102
Tot în capitolul al II-lea, când Nică merge la scăldat aflăm că acesta folosește un
descântec pentru a scăpa de apa din urechi: „apoi, în picioare, țiind la urechi câte-o
lespegioară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, și aci săream într-un picior, aci în
celălalt, aci plecam capul în dreapta și la stânga, spuind cuvintele:
Auraș, păcuraș,
Scoate apa din urechi,
Că ți-oiu da parale vechi;
Și ți-oiu spăla cofelele
Și ți-oiu bate dobele!
După aceea zvârleam petrele, pe rând, în știoalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu și
una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amundoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe
dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gură; ș-apoi huștiuluc! și eu în știoalnă, de-a cufundul,
100
101
Ibidem, p. 28
102
Ibidem, p. 29
33
să prind pe dracul de un picior, căci așa ni era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam
Babadam.”103
Descântecele fac parte din tradiția românilor, având legătură cu magia. Se spune că
acestea desfac vrăjile. Românii credeau în magie, asociind-o deseori cu un mod de a
comunica cu forțele superioare. Astfel, în credința românilor, prin descântec se desfac
farmece, se vindecă boli sau se îndepărtează forțe ale răului.
Așadar, superstițiile reprezintă o adevărată sursă etnografică în Amintiri din
copilărie, deoarece acestea ajută la crearea unei imagini a românilor, o imagine nu neapărat
nefavorabilă, ci mai mult de poveste.
103
Ibidem, p. 48
34
III. 1. STUDIU DE CAZ – COLINDATUL
Colindatul este un obicei preluat de la romani și care s-a păstrat până în zilele
noastre. Cuvântul își are originea în latinescul „Calendae”. Calendae era o sărbătoare romană
care simboliza Naștera Soarelui. Peste aceasta s-a suprapus între timp, odată cu apariția
creștinismului, sărbătoarea Nașterii Domnului sau Crăciunul. Colindele sunt cântece adresate
soarelui, care renaște la solstițiul de iarnă, prin decembrie. Nașterea lui Hristos, în cultul
creștin, cade tot pe vremea solstițiului de iarnă, acest lucru datorându-se unei coincidențe
calendaristice. Astfel, George Coșbuc afirmă că „poporul nostru, sărbătorind deodată nașterea
eroului păgân cu a Dumnezeului creștin, a substituit numirile cântecului păgân. În loc de soare
a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis sfânta Maria, în loc de Jupiter a zis sfântul
Ilie.”104
După cum afirmă Ovidiu Bîrlea, „astăzi, neinițiații consideră colindatul ca o
practică legată numai de Crăciun. Aceasta a fost de fapt marea ambiție a bisericii de a integra
datina străveche, cu mult anterioară creștinismului, referitoare la întâmpinarea Anului Nou, în
cadrul creștin al sărbătoririi nașterii lui Iisus.”105
Crăciunul, este o sărbătoare creștină care celebrează, la 25 decembrie, nașterea
lui Iisus Hristos. Pe de altă parte, în această perioadă a anului este sărbătorită și venirea lui
Moș Crăciun, „personaj legendar, cu barbă albă, cu o mantie lungă roșie, care vine să împartă
copiilor jucării și dulciuri.”106 Totuși, Crăciunul are o semnificație mai profundă: Crăciun „era
un Zeu solar de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai
românilor, geto-dacii, identificat cu Zeul roman Saturn și cu Zeul iranian Mithra.
Determinativul de moș indică vârsta Zeului adorat, care trebuie să moară și să renască
împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. (...) Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului
s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi nașterea Zeului solar de origine iraniană, Mithra, și,
după apariția creștinismului, nașterea lui Iisus. În cultura românească, Crăciunul este un
personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor și eroilor din basme,
dar și calități și defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un
păstor bătrân cu barba de omăt, vecin cu Moș Ajun, fratele său mai mic. Sub influența
104
Coșbuc, George, Elementele literaturii poporale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 297
105
Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, Bucirești, 1981, p. 267
106
www.dexonline.ro
35
creștinismului, Crăciunul apare și ca figură apocrifă: s-a născut înaintea tuturor sfinților, este
mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos, ș.a.”107
În alte cărți de mitologie, Crăciun este un personaj legendar care a participat la
nașterea Mântuitorului: Neștiind unde să se adăpostească, Fecioara Maria a bătut la ușa unei
căsuțe în care locuia Iosif. Acesta o primise în casa lui, iar după un timp se cununară în fața
legii. Când veni vremea să nască, cei doi au plecat la Nazaret, unde s-au oprit la casa lui
Crăciun. Crăciun era cunoscut ca fiind un om foarte rău și aspru. Soția lui, Crăciuneasa,
acceptă însă să îi adăpostească pe cei doi în staul. „Și a venit vremea ca Maica Domnului să
nască și l-a născut prin cap, așa cum a hotărât Dumnezeu, că va trebui să se nască fiul lui, ca
să poată lua zapisul de la Diavol și să răscumpere pe oameni.”108 Tot atunci s-a arătat pe cer
luceafărul de seară ca să vestească lumii venirea lui Iisus. Crăciun, văzând din depărtare atâta
lumină deasupra casei lui, se înfurie și plecă spre casă. Nu băgă de seamă ce îi spuse soția și,
înțelegând că a moșit-o pe Maica Domnului, îi tăie mâinile din cot. Crăciuneasa s-a dus la
Maica Domnului care îi puse mâinile la loc și o vindecă. Mâinile erau acum foarte frumoase și
strălucitoare. De atunci „a rămas datină să se facă pomenitul colac, care se unge pe deasupra
cu gălbenuș de ou, ca să sclipească întocmai cum sclipeau mâinile Crăciunesei.” 109 Maica
Domnului le vindecă și pe cele trei fete ale lui Crăciun, căci una era ciuntă, una oarbă și una
șchioapă. Văzând acestea, Crăciun căzu la picioarele soției sale și îi ceru iertare pentru tot răul
pe care i-l făcuse și apoi merse în staul și se închină Fecioarei Maria și lui Iisus Hristos,
recunoascându-l în el pe Dumnezeu. „Și pentru că în casa lui și pentru că el a fost cel dintâi
om care a crezut în Hristos, ziua în care s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos s-a numit de
atunci Crăciun.”110 După ce s-a născut, Iisus a fost luat de îngeri, scăldat în roua de pe flori
adunată și înfățișat Tatălui Ceresc care l-a binecuvântat. Apoi îngerii l-au adus pe pământ și l-
au pus în brațele mamei lui.
Colindele sunt elemente definitorii ale spiritului religios al poporului român.
George Coșbuc afirma că există două tipuri de colinde. Unele sunt cântece de laudă la adresa
stăpânului casei. Acestea își au originea în „cântecele ce le cântau clienții romani, în ziua
Anului nou la casa patronului, glorificându-i faptele sale, mai ales cele războinice, ori ale
strămoșilor săi.”111 Alte colinde însă, prezintă fapte povestite de evangheliști precum:
Nașterea Domnului Hristos sau răstignirea acestuia. Acestea își au originea în cântecele
107
Ghinoiu, Ion, Mică enciclopedie de tradiții românești, Editura Agora, București, 2008, p. 90-91
108
Ibidem, p. 134
109
Pamfile, Tudor, Op.cit., p. 336
110
Ibidem, p. 136
111
Coșbuc, George, Op. cit., p. 298
36
bisericești, iar numărul lor este restrâns. Astăzi vorbim însă și de colinde adresate lui Moș
Crăciun. Astfel, textul colindelor diferă în funcție de alegerea colindătorilor. O vestită colindă
românească este Deschide ușa, creștine!, în care se prezintă împrejurările nașterii
Mântuitorului:
„Și la Viflaim am fost
Unde s-a născut Hristos,
Și-am văzut pe a Sa mamă
Pe care Maria-o cheamă.
(...)
Mai târziu găsi apoi
Un staul frumos de oi.
Și acolo pe fân jos

S-a născut Domnul Hristos
Cete de îngeri coboară
Staulul de-l înconjoară.
Îngerii cu flori în mână

Împletesc mândră cunună
Pe cunună-i scris frumos:
„Astăzi s-a născut Hristos!”
Care cu puterea Sa
Mântui-va El lumea.”112
Pe de altă parte, românii au preluat unele colinde care îl preamăresc pe legendarul
personaj, Crăciun:
„Moș Crăciun cu plete dalbe,
A sosit de prin nămeți
Și aduce daruri multe
La fetițe și băieți.
Moș Crăciun, Moș Crăciun.
Din bătrâni se povestește,
112
www.versuri.ro
37
Că-n toți anii negreșit
Moș Crăciun pribeag sosește
Niciodată n-a lipsit.
Moș Crăciun, Moș Crăciun (...)”113
La Crăciun grupuri de copii se adună și mearg cu colida pe la casele oamenilor.
În unele zone se merge cu colinda doar în Ajunul Crăciunului pe când în altele, se practică
acest obicei începând din Ajunul Crăciunului, până în a treia zi de Crăciun sau chiar până la
Bobotează. După ce colindă, copiii primesc colaci, nuci, mere sau chiar bani. Pentru colind
„se întovărășesc mai ales copiii caselor vecine, ca să se poată întâlni ușor pentru pregătiri, și
după colindare, noaptea, când își vor împărți ce au strâns, să-și aibă casele pe aproape. Dintre
aceștia sunt căutați – doriți – mai ales cei ce cântă frumos, cei cari știu colinde frumoase și
multe, cei cari au neamuri cu stare și cari prin urmare vor da și gologani colindătorilor ca
răsplată.”114 Colindătorii au obiceiul de a se întâlni pentru a învăța colinde și pentru a hotărî
pe care le vor cânta.
Totuși, Creangă vorbește mai mult despre obiceiul mersului cu Plugușorul în
Amintiri. Această tradiție este, de asemenea, specifică sărbătorilor de iarnă, doar că, spre
deosebire de colindat, mersul cu Plugușorul are loc în Ajunul Sfântului Vasile, sau în Ajunul
Anului Nou: „Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindeam noi vreo câțiva băieți din sat să ne
ducem cu plugul.”115 Nu sunt însă primiți de nici un sătean, și se întorc fiecare „pe la casa cui
(îi) are, că mai bine-i pare.”116 Tradiția mersului cu Plugușorul se păstrează și astăzi și este
foarte asemănătoare cu ceea ce povestește Creangă: un grup de copii își iau câte un clopoțel și
merg pe la casele oamenilor pentru a rosti textul Plugușorului. După cum afirmă Ovidiu
Bîrlea, „obiceiul, felurit numit – uratul, cu urete, cu plugul, cu plugușorul, cu plugurile, cu
plugu cel mare etc. – reprezintă o formă mai arhaică a substratului agricol, întrucât
promovarea abundenței în grâne este urmărită prin magie imitativă evidentă. Urarea este
încadrată într-o scenarizare a aratului, de la forma autentică a plugului mânat de boi cu care se
trage o brazdă în curtea celui felicitat, până la înlocuirea simbolică a recuzitelor agrare prin
bici și clopot cu strigătele de îndemn aferente.”117
Colindatul cu măști este, de asemenea, o tradiție străveche. Animalele
reprezentate prin mască erau, în trecut, considerate animale sacre care aveau eficiență
113
Ibidem
114
Pamfile, Tudor, Op. cit., p. 288
115
116
Ibidem, p. 35
117
Bîrlea, Ovidiu, Op. cit., p. 382
38
deosebită în promovarea vegetației, a sănătății și în genere a bunei stări. Astfel, în Ajunul
Anului Nou există obiceiul conform căruia românii își confecționează diferite măști, iar atunci
când ură, realizează un fel de piesă de teatru în care o persoană spune urătura, iar celelalte
joacă sceneta. Cele mai populare jocuri cu măști din Moldova sunt: Ursul, Capra, Cerbul,
Căluțul.
Jocul cu măști de urs, cel mai popular dintre toate, simbolizează moartea și
reînvierea naturii. În Bestiarul mitologic românesc, Mihai Coman afirmă: „În colindul cu
Ursul, animalul moare și învie, într-o dramatizare simbolică mitul renașterii naturii/
cosmosului (...). Astfel, rostogolirea urșilor în cerc, bătutul și moartea ursului, apoi învierea
miraculoasă ca și urcarea acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic, succesiunea
anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna și să
vestească primăvara.”118 Cel care îmbracă masca ursului, va imita pașii săltăreți ai animalului.
Acesta este însoțit de un „ursar” care strigă textul urăturii, prin care îl îndeamnă la joc pe
animal: „Joacă bine, măi Martine, / Că-ți dau pâine cu măsline.”119 Ursul poate fi însoțit și de
un pui de urs, reprezentat printr-un copil, menit să sporească atracția scenică, dar și de
anumite instrumente: fluier, tobă.
Jocul caprei simbolizează fertilitatea. Ca și ursul, capra moare și renaște simbolic,
reprezentând trecerea anului și ivirea unui an nou, bun, luminos, rodnic. Capra este însoțită de
un moșneag și de fluierașul ce susține melodia de joc. Moșul însoțitor are rolul, ca și ursarul,
de a îndemna capra la joc cu strigături adecvate: „Foaie verde peliniță,/ Ia mai fă câte-o
rotiță!/ Foaie verde și-un rărunchi,/ Ia mai fă-o la genunchi!// Ța, ța, ța căprițo, ța!”120
Pe de altă parte, cerbul și căluțul sunt de asemenea animale simbolice, reprezentări
ale soarelui, în cultura vechilor traci, respectiv ale dreptății, vitalității și forței, în cultura
românească. Aceste jocuri nu mai simbolizează moartea și reînvierea naturii ci mai degrabă
bucuria trecerii într-un an nou.
În continuare, am realizat un chestionar pe care l-am împărțit unor persoane de
vârste diferite, din zona Neamțului, pentru a observa în ce fel s-a schimbat tradiția
colindatului de-a lungul timpului.
118
Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundației Culturale Române, 1996, p. 98
119
Bîrlea, Ovidiu, Op. cit., p. 272
120
Ibidem, p. 273
39
Chestionar
1. În localitatea dumneavoastră se merge cu colinda?

a) da, frecvent
b) doar în familie
c) rar
d) deloc
2. Dacă da, la ce sărbători?
a) Ajunul Crăciunului/ Crăciun
b) Anul nou/ Sfântul Vasile
c) Bobotează
3. Notați câteva colinde pe care le cunoașteți:
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
4. Textul colindelor prezintă:
a) Vestirea Nașterii Domnului
b) Venirea lui Moș Crăciun
c) Bunăstarea gazdelor în anul ce vine
d) Altceva (Specificați........................................................................)
5. Merg cu colinda:
a) Copii până în 14 ani
b) Adolescenți până în 18 ani
c) Adulți
6. Grupul care vine cu colinda deține instrumente muzicale sau obiecte speciale?
Dacă da, enumerați câteva.
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
7. În ce interval orar se colinda în trecut?
................................................................................................................................................
40
8. În ce interval orar se colindă astăzi?
.................................................................................................................................................
9. Dumneavoastră de la cine (de unde) ați învățat colinde?
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
10. De la cine (de unde) se învață colindele astăzi?
a) de la bătrâni
b) de la părinți
c) de la școală
d) din cărți
e) de la radio/ TV
f) de la..........................................................................
11. Câți membri poate avea un grup de colindători?
.................................................................................................................................................
12. Un grup de colindători este format din:
a) Băieți
b) Fete
c) Și fete și băieți
13. În trecut, un grup de colindători era alcătuit din
.........................................................................................................................
14. Ce formule de încheiere au colindele pe care le știți?
Specificați:..............................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
15. Considerați că, în ziua de azi, colindele și-au schimbat textul sau scopul? De ce?
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
16. A existat o perioadă în care a fost interzis colindatul? Specificați și care a fost
motivul.
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
41
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
17. Se practică mersul cu uratul în localitatea dumneavoastră?
a) da
b) nu
c) uneori
18. Notați câteva titluri de urături pe care le cunoașteți.
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
19. Se practică colindatul/ uratul cu măști?
a) da
b) nu
c) câteodată
20. Dacă da, ce tipuri de măști se preferă? Subliniați: Ursul, Capra, Cerbul, Căluțul,
Altceva:.............................................................................................................................
.
21. În ce fel s-a schimbat obiceiul colindatului, de când erați copil?
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
În urma completării chestionarelor de către persoane cu vârsta cuprinsă între
10 și 70 de ani, am realizat o analiză a răsunsurilor pentru a observa în ce mod s-au păstrat
obiceiurile de iarnă de-a lungul timpului.
Astfel, am constatat că moldovenii din zona Neamțului sunt păstrători ai
tradițiilor românești, tradiția colindatului dăinuind de-a lungul timpului în diverse ipostaze.
Totuși, astăzi românii preferă să meargă cu colinda mai mult pe la rude și nu pe la orice casă,
ca în trecut. Dacă în trecut se păstra tradiția potrivit căreia se mergea cu colinda din Ajunul
Crăciunului până la Bobotează, astăzi, românii păstrează tradiția doar pe jumătate, mergându-
se cu colinda doar în seara din Ajunul Crăciunului, iar cu uratul în Ajunul Anului Nou.
Textul colindelor diferă în funcție de alegerea colindătorilor. Dacă adulții preferă
colindele tradiționale, care vestesc Nașterea Domnului (Astăzi s-a născut Hristos, Deschide
ușa creștine, Din Raiul cel luminos, Iată vin colindători, La Betleem colo-n jos, O ce veste
42
minunată, Sus la poarta Raiului, Trei crai de la răsărit, Afară ninge liniștit, Steaua sus
răsare), copiii preferă colindele cu alte teme, sau împrumutate (Moș Crăciun cu plete dalbe,
O brad frumos, Din an în an, Clopotei, clopotei, Domn, Domn să-nălțăm, Florile dalbe, Bună
dimineața la Moș Ajun). Unii tineri preferă și colinde în limba engleză, precum: Jingle Bells,
Silent night, Frosty the Snow Man, We wish you a Merry Christmas. În general, textul
colindelor prezintă vestirea Nașterii Domnului, venirea lui Moș Crăciun, belșugul casei,
bunăstarea gazdelor în anul ce vine.
Merg cu colinda persoane de toate vârstele însă doar copiii merg pe la toate casele,
adolescenții și adulții preferând să-i colinde pe cei apropiați, rude sau prieteni.
De obicei, grupul care merge cu colinda deține și unele obiecte sau instrumente
muzicale precum: clopoțelul, chitara, muzicuța, trompeta sau toba.
Orarul nu diferă de cel din trecut. Oamenii merg cu colinda în seara de Ajun.
Dacă în trecut, oamenii învățau colinde de la bătrâni, de la bunici sau părinți, astăzi
colindele se învață mai mult de la școală sau de la radio și TV.
Un grup de colindători poate conține între 2 și 12 membri sau chiar mai mulți.
Există totuși situații în care poate merge cu colinda o singură persoană.
Dacă în trecut cei care mergeau cu colinda erau băieții/ bărbații, astăzi, obiceiul s-a
schimbat și pot merge cu colinda toți tinerii, atât fetele cât și băieții. Totuși, vechiul obicei a
devenit un eres, crezându-se că dacă primele persoane care te colindă sunt de gen masculin, îți
va merge bine tot anul.
Cea mai cunoscută formulă de încheiere a colindelor și urăturilor este La anul și la
mulți ani!
Colindele nu și-au schimbat scopul. Ele vestesc sărbătoarea Crăciunului. Totuși,
în ziua de azi se traduc colinde din alte țări sau se compun tot mai multe colinde,
asemănătoare cu cele tradiționale, din dorința de a aduce ceva nou.
Colindatul nu a fost interzis niciodată însă, în perioada comunistă, se preferau
poezii și cântece închinate patriei și conducătorului, evitându-se mai ales colindele care
vesteau Nașterea Domnului. De fapt, în perioada comunistă Crăciunul era intitulat
„Sărbătoarea pomului de iarnă”, iar cel care aducea daruri în Ajunul Crăciunului era Moș
Gerilă. Acestuia i se trimiteau scrisori în care copiii își exprimau dorințele. De asemenea, au
fost compuse și câteva poezii adresate lui Moș Gerilă:
„Moș Gerilă toți îmi spun
Că ești darnic și ești bun
Dar să știi mai din'ainte
43
C-am fost băiețel cuminte,
Și mai spun așa să știi
Că eu nu-ți cer jucării
Cum ți-ar cere alți copii.
Însă nu m-aș supăra
Dacă tot mi-ai da ceva.”121
(Scrisoare către Moș Gerilă)
„Sărbătoarea pomului de iarnă” începea pe 27 decembrie, când se termina oficial
festivitatea închinată Nașterii Domnului. Doar Revelionul se sărbătorea și atunci în adevăratul
sens al cuvântului. În timpul sărbătorii dintre ani se enumerau realizările înfăptuite în anul ce
a trecut, prezentându-se obiectivele pentru anul ce va veni. În această perioadă copiii mergeau
cu Plugușorul pentru a le ura gazdelor un an bun și roditor.
Legat de colindatul cu măști, persoanele chestionate au afirmat că în zilele noastre,
pe lângă măștile tradiționale, care au anumite semnificații, oamenii preferă și măști cu babe,
moșnegi, mirese, diavoli, vedete sau personaje din filme sau desene animate (Spider-Man,
Batman, Superman). Acestea din urmă au apărut în comerț pentru a atrage atenția copiilor, pe
când celelalte au scopul de a parodia anumite obiceiuri existente în tradiția românească
(nunta; moartea) sau de a ironiza stilul anumitor vedete.
La întrebarea „În ce fel s-a schimbat obiceiul colindatului, de când erați copil?”,
persoanele chestionate au răspuns că în trecut mersul cu colinda era văzut ca o distracție de
către toți tinerii. În zilele noastre însă, oamenii preferă să meargă în centrul satului/ al orașului
pentru a vedea spectacolul pregătit, însă sunt foarte puțini cei care primesc colindătorii în
case. Acest lucru devenise un obicei de pe vremea lui Creangă, căci, el însuși povestește în
Amintiri din copilărie că atunci când s-a hotărât să meargă cu uratul, la Sfântul Vasile,
împreună cu alți băieți, au fost fugăriți de pe la toate casele, pe motiv că oamenii nu-și
terminaseră încă treburile. Mai mult decât atât, în zilele noastre există și o reținere din partea
copiilor. Sunt puțini care mai merg cu colinda, și atunci când merg preferă să-i colinde pe cei
apropiați, rude sau prieteni, evitând să intre și pe la alte case.
Așadar, am constatat că, deși moldovenii se numără printre cei mai înflăcărați
susținători ai tradițiilor și reușesc în mare măsură să le păstreze, există, totuși, și în Moldova
o predilecție pentru noutate, pentru modernitate care devine tot mai pregnantă pe măsură ce
anii trec. Acest lucru se datorează, putem spune, dorinței de emancipare și de apropiere de
121
www.gandul.info
44
tradițiile occidentale. De aici și numeroasele sărbători preluate de la alte state sau îmbinarea
unor tradiții specifice românești cu altele, din diferite zone ale lumii.
2. DESCOLINDATUL
Descolindatul este un obicei foarte rar întâlnit în lumea satului tradițional.

Acesta are rolul de a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei. În opera Descolindatul
în orientul și sud-estul Europei, Petru Caraman prezintă practicile specifice descolindatului:
„restituirea darurilor, toiagul colindătorilor și rolul său în cadrul descolindării (lovirea
persoanelor, a animalelor domestice, a casei sau a altor construcții gospodărești), răpirea sau
distrugerea porților gazdei, deteriorarea ferestrelor, răpirea sau distrugerea laviței de lângă
poartă ori a podețului din fața porții, spargerea oalelor de lut sau a străchinilor și în general a
veselei casabile, răpirea carului ori saniei sau a unor piese de la aceste vehicule, răpirea sau
nimicirea plugului și a altor unelte agricole, răpirea sau răvășirea altor unelte gospodărești
(toporul, barda, fierăstrăul, războiul de țesut, țesala, căldările, ceaunele, mătura, aruncarea pe
jos a rufelor puse la uscat, desprinderea ciuturei de la lanț și aruncarea ei în drum), alungarea
vitelor și a păsărilor din curtea gazdei, mânjirea casei (porților, gardului, ferestrelor, ușei de
intrare, rufelor și pânzei gazdelor neospitaliere) sau mânjirea simultană a mai multor elemente
gospodărești cu negru sau cu diferite impurități, scrierea ori desenarea unor insulte sau
indecențe pe casă, porți etc.”122 Printre prejudiciile aduse casei gazdelor neospitaliere
„etnograful prezintă un număr de scenarii tipice: colindătorii varsă mai multe găleți de apă în
fața ușii de la intrare și pe prispa casei, smulg unul din stâlpii din fața prispei, pe care se
sprijină poala streșinei, lovirea pereților casei”123 sau imitarea glasului unor păsări precum
cucuveaua, cioara, bufnița, sau huhurezul. Pe lângă gesturile ritualice violente, descolindatul
este însoțit și de unele formule incantatorii precum: „Câte cuie sunt pe casă/ Atâția păduchi în
casă/ Și-atâția șoareci pe masă!”124 sau „Dare-ar brânca-n porci/ Și holera-n găini/ Dare-ar
ciuma-n boi/ Și gălbeaza-n oi/ Dare-ar turba-n câini/ Lovi-i-ar inima pe stăpâni!”125
În Amintiri din copilărie, Nică, împreună cu alți băieți din sat merg să îl ure pe
preotul Oșlobanu, cel neospitalier: „Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul
satului din sus, cu gând să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchiu afară și,
122
Preda, Violeta, Petru Caraman, Introducere în universul operei, vol. II, Editura EduSoft, Bacău, 2007, p. 119
123
Ibidem, p. 120
124
www.jurnalul.ro
125
Ibidem
45
cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva
nașteri îndesate și a zice:
-De-abia s-au culcat găinile, și voi ați și început? Ia stați oleacă, blăstemaților, să vă dau eu!
Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om
ursuz și pâclișit popa Oșlobanu. Și, din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi,
fără să avem când îi zice popei: „Drele pe podele și bureți pe păreți; câte pene pe cucoși atâția
copii burduhoși”, cum obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.”126 Astfel,
Creangă ne prezintă tot o formulă incantatorie specifică descolindatului prin care le urează
gazdelor neprimitoare deteriorarea casei și mulți „copii burduhoși”. Apoi, urătorii se hotărăsc
să-l blesteme cu adevărat pe preot, chiar și în lipsa lui, subliniind zgârcenia și răutatea
acestuia:
„-Măi, al dracului venetic și ceapcân de popă! zicem noi, după ce ne adunăm toți la un loc,
înghețați de frig și spărieți. Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus
pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujește; curat Ucigă-l-crucea l-a
colăcit să vie și să-și facă budihacea-casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoții noștri
așa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică în vecii vecilor! Și până-l mai menim noi
pe popă, până-l mai boscorodim, până una alta, amurgește bine.”127
Așadar, Creangă ne introduce în lumea satului humuleștean, prezentându-ne
toate tradițiile și obiceiurile specifice moldovenilor din acest colț al țării și reușind, astfel, să
creeze o imagine completă a modului lor de a trăi.
126
Creangă, Ion, Op. cit., p. 33-34
127
Ibidem, p. 34
46
IV. PROIECT DIDACTIC
Data: 20.10.2016
Clasa: a VI-a
Unitatea de învățământ: Liceul Tehnologic Adjudeni
Disciplina: Limba și literatura română
Profesor: Drugă Simona-Florentina
Subiectul lecției: Receptarea operei epice: Amintiri din copilărie de Ion Creangă
Tipul lecției: însușire de noi cunoștințe
Durata: 50 de minute
COMPETENȚE GENERALE/ SPECIFICE:

1.Receptarea mesajului oral în diferite situaţii de comunicare
1.1 Distingerea între informațiile esențiale și cele de detaliu dintr-un mesaj oral, stabilind
legături sau diferențieri între informațiile receptate din surse diverse.
1.4 Aplicarea principiilor ascultării active în manifestarea unui comportament comunicativ
adecvat.
2. Utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situaţii
de comunicare monologată şi dialogată
2.4 Adaptarea vorbirii la situația concretă de dialog sau de monolog.
3. Receptarea mesajului scris, din texte literare şi nonliterare, în scopuri diverse
3.1 Diferențierea elementelor de ansamblu de cele de detaliu în cadrul textului citit.
3.2 Identificarea modurilor de expunere într-un text epic.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE: La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:

-să povestească textul pe scurt;
-să precizeze timpul și spațiul în care se petrec întâmplările;
-să prezinte modurile de expunere folosite de autor;
-să înțeleagă relația autor-narator-personaj;
-să identifice tipurile de personaje.
47
STRATEGIA DIDACTICĂ:
a) Metode și procedee: conversația euristică, învățarea prin descoperire, metoda
ciorchinelui, metoda cadranelor, exercițiul, explicația.
b) Mijloace de învățământ: manual, tablă, caiete, fișe.
c) Forme de organizare a activității: activitate frontală, activitate individuală.
MODALITĂȚI DE EVALUARE:
-Observarea sistematică
-Testul de 5 minute
BIBLIOGRAFIE:
1. Creangă, Ion, Povestiri. Amintiri, Editura Minerva, București, 1985
2. Limba română, manual pentru clasa a VI-a, Editura Didactică și pedagogică, 2011.
3. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura
Polirom, Iași, 2001
4. Programe școlare, Limba și literatura română, Clasa a VI-a, București, 2009
48
SCENARIU DIDACTIC
Nr. Momentele lecției Timp Conținutul învățării Strategie didactică Evaluare Obs.
crt Metode și Mijloace de Forma de
. procedee învățământ organizare
1. Moment 2 min -Profesorul face prezența și asigură condițiile optime Conversația Activ.
organizatoric necesare desfășurării activității didactice. frontală
2. Actualizarea 5 min -Se verifică și se corectează tema penru acasă. Conversația Caiete Activ. Observarea
cunoștințelor -Se verifică însușirea noțiunilor referitoare la viața și frontală sistematică
însușite anterior creația scriitorului, importanța operei Amintiri din
copilărie.
3. Captarea atenției -Profesorul numește un elev pentru a citi următoarea Conversația Activ. Observarea
poezie: frontală sistematică
NICĂ – din „Amintiri din copilărie”
Eu sunt Nică cel hazliu
Şi de pozne mă cam ţiu.
De la Creangă aţi aflat
Câte mi s-au întâmplat:
49
Pupăza din tei am luat,
Cireşul l-am scuturat,
Am fugit şi la scăldat,
Mama hainele mi-a luat.
Chiar şi râie am avut!

Nici să dorm nu am putut:
Mă mânca pe mâini, pe corp,
Şi m-am răzbunat pe porc,
Vrând să-l călăresc un pic
M-a trântit ca pe-un nimic!
Să ştiţi că tot ce-aţi aflat

S-a-ntâmplat cu-adevărat!
Căci Bădiţa pe hârtie
Scrie-a lui copilărie! (Borș Mihaela Vasilica)
-Plecând de aici, se povestește pe scurt textul integral

Amintiri din copilărie, citit în prealabil de elevi.
3. Anunțarea 1 min -Profesorul precizează tema și obiectivele lecției. Conversația Tablă Activ.
50
subiectului lecției frontală
4. Dirijarea învățării 38min 1.Profesorul le cere elevilor să identifice în Conversația Tablă Activ. Observarea
fragmentul de text din manual indici de timp și frontală sistematică
spațiu.
2.Se prezintă modurile de expunere utilizate de autor.
3.Relația autor-narator-personaj. Manual
În urma unui dialog între elevi și profesor se definesc Învățarea prin
cele trei noțiuni și se identifică în text: descoperire
a) Autorul este o persoană reală care scrie opere
literare. El creează naratorul, personajele și
acțiunea. Autorul textului este Ion Creangă. Explicația Caiete
b) Naratorul este vocea desemnată de autor să îl
reprezinte în operă. El nu există decât în
interiorul operei literare. Naratorul povestește
la persoana I sau la persoana a III-a. În text,
naratorul povestește la persoana I, deci este și
personaj (Nică).
c) Personajul este persoana care figurează într-o
operă literară. În textul nostru personajul este
tot Nică.
4.Folosind metoda ciorchineui, se amintesc tipurile Metoda
51
de personaje învățate (principale, secundare, ciorchinelui
episodice, figurante), notându-se exemple pentru
fiecare tip. Exercițiul
5. Elevii primesc un test de 5 minute pentru a verifica Activ. Testul de 5
dacă și-au însușit noțiunile discutate în cadrul orei Metoda Fișe individuală minute
(Anexa 1). cadranelor
5. Realizarea feed- -Feed-back-ul are loc permanent pe parcursul întregii Conversația Activ. Observarea
back-ului ore concretizându-se prin aprecieri verbale făcute de frontală sistematică
profesor.
6. Asigurarea 2 min -Se comunică tema pentru acasă: Realizați o Conversația Caiete Activ.
retenției și a compunere cu titlul Amintiri din copilăria mea, în frontală
transferului care să povestiți o întâmplare hazlie din viața voastră.
7. Aprecieri 2 min -Se vor face aprecieri asupra participării elevilor la Conversația Activ. Observarea
lecție. frontală sistematică
52
Anexa 1
Test
1.Care sunt modurile de expunere utilizate în 3. Notează un personaj secundar și un

fragmentul din manual al textului Amintiri personaj figurant din fragmentul citit.
din copilărie?
2. Cine este autorul operei Amintiri din 4.Explică de ce autorul intitulează romanul
copilărie? Dar naratorul? său Amintiri din copilărie.
53
CONCLUZII
Lucrarea de față a avut ca scop ilustrarea elementelor etnografice din opera literară
Amintiri din copilărie de Ion Creangă. Plecând de la tradițiile și obiceiurile ilustrate în text, am
prezentat și modul în care este percepută tradiția colindatului în zilele noastre.
Am plecat de la premisa că exegeții operei lui Creangă s-au ocupat în foarte mică
măsură de elementele etnografice prezente în opera marelui clasic. Aceștia au pus foarte mult
accent pe oralitate și pe limbajul popular utilizat în Amintiri din copilărie, pe originalitatea
operei și pe stilul umoristic al autorului.
În urma cercetărilor efectuate am realizat că, plecând de la descrierea satelor, a
locuințelor și a oamenilor și până la cele mai neașteptate obiceiuri, Creangă creează, în Amintiri
din copilărie, un adevărat univers etnografic. Am constatat că humuleștenii erau oameni foarte
harnici, activitatea lor de bază fiind negustoria. De fapt, aceștia făceau comerț din bunurile create
de ei. Mai mult decât atât, dacă avem în vedere multitudinea sărbătorilor întâlnite în operă, am
realizat că humuleștenii erau oameni credincioși care țineau la obiceiurile legate de tradițiile
românești. Tradițiile și obiceiurile erau respectate cu sfințenie, acest lucru prezentându-ni-i pe
moldovenii din ținutul Neamțului ca păstrători înverșunați ai culturii spirituale a poporului
român. În aceeași ordine de idei, aceștia precticau încă datinile specifice vrăjitoriei, moștenite din
bătrâni, având diverse superstiții referitoare la îndepărtarea forțelor malefice din preajma lor.
Mai mult decât atât, am observat că, în viața nemțenilor, familia are un rol foarte
important, toate activitățile lor concentrându-se în crearea unei situații materiale și spiritiuale
bune și în păstrarea unei familii unite. Totuși, aceștia fac compromisuri atunci când doresc să-și
creeze un drum prosper în viață. Este cazul lui Creangă, care trebuie să plece din satul natal
pentru a învăța și pentru a ajunge marele scriitor, onorat și astăzi de întregul popor românesc.
În cea de-a doua parte a lucrării, am realizat un studiu de caz pe tema colindatului.
Scopul acestei cercetări a fost prezentarea modului în care s-a schimbat tradiția mersului cu
colindul din secolul al XIX-lea, până în zilele noastre. Deși Creangă nu descrie foarte amănunțit
acest obicei în Amintiri, deducem din spusele sale că era o practică comună și foarte apreciată și
așteptată de copii. Și în zilele noastre copiii sunt foarte încântați de sărbătoarea Crăciunului, cu
tot ceea ce implică aceasta. Am observat că încă din secolul al XIX-lea unii moldoveni încercau
54
să renunțe la anumite datini specifice acestei perioade a anului și anume, primirea colindătorilor.
Creangă, descrie cu foarte mult umor modul în care erau alungați de pe la casele sătenilor, care
nu-și terminaseră treburile. Astăzi, puținii colindători care doresc să vestească venirea
Crăciunului și altor persoane în afara familiei, se lovesc de uși sau porți încuiate.
Deși poporul român luptă pentru păstrarea tradițiilor, am constatat că tendința spre
modernitate aduce totuși mari schimbări. Astăzi, românii încearcă să se apropie tot mai mult de
tradițiile occidentale, păstrând totuși unele obiceiuri tradiționale mai mult pentru divertisment
decât pentru scopul lor original.
Astfel, modul de viață, cultura spirituală și obiceiurile se schimbă pe măsură ce
timpul trece, însă opera literară Amintiri din copilărie poate fi considerată o adevărată sursă
etnografică deoarece ne prezintă viața românilor în general și a moldovenilor din secolul al XIX-
lea în special.
Așadar, considerăm că, prin această lucrare, am oferit un corpus de elemente pur
etnografice cvasicomplet, putând fi utilizată ca model de lucru sau punct de plecare pentru
ilustrarea elementelor pur etnografice și în alte opere ale autorului. De asemenea, aceasta poate
reprezenta un început pentru studierea amplă a unor obiceiuri care nu au fost foarte profund
dezvoltate de folcloriști. De exemplu, obiceiul descolindatului, care până la studiile lui Petru
Caraman, a fost foarte vag descris în lucrările de specialitate.
55
BIBLIOGRAFIE:
A. Bibliografie de specialitate:
1. Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981.

2. Bîrlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura pentru Literatură, 1967.
3. Călinescu, G., Ion Creangă. Viața și opera, Editura Minerva, București, 1989.
4. Călinescu, G., Viața lui Ion Creangă, București, 1938.
5. Coșbuc, George, Elementele literaturii poporale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
6. Creangă, Ion, Opere, Editura pentru Literatură, București, 1970.
7. Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Creangă, vol. I, Ed. Viitorul Românesc,
1995.
8. Dan, Ilie, Destinul unui clasic. Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1990.
9. Holban, Ioan, Ion Creangă – spațiul memoriei, Editura Junimea, 1984.
10. Livescu, Cristian, Ion Creangă în viziunea contemporanilor. De la imagine la mit.,
Editura Crigarux, Piatra-Neamț, 2013.
11. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura SAECULUM I.O., București, 2006.
12. Panu, G., Amintiri de la Junimea, vol II, București, 1908.
13. Piru, Al., Ion Creangă, Editura Crigarux, Piatra-Neamț, 2008.
14. Preda, Violeta, Petru Caraman, Introducere în universul operei, vol. II, Editura EduSoft,
Bacău, 2007.
15. Șireteanu-Popescu, Ion, Amintiri despre Ion Creangă,, Editura Junimea, Iași, 1981.
16. Vuia, Romulus, Studii de etnografie și folclor, vol I, Editura Minerva, București, 1975.
B. Dicționare de specialitate:
1. Antonescu, Romulus Bogdan, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești,
Ediție digitală, 2016 (http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-
Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-Bibliografia.html).
2. Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundației Culturale Române, 1996.
3. Datcu, Iordan, Dicționarul folcloriștilor, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979.
56
4. Evseev Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord,
Timișoara, 1994.
5. Ghinoiu, Ion, Mică enciclopedie de tradiții românești, Editura Agora, București, 2008.
6. Papahagi, Tache, Mic dicționar folcloric. Spicuiri folclorice și etnografice comparate,
Editura Minerva, București, 1979.
7. Vulcanescu, Romulus, Dicționar de etnologie, Editura Albatros, București, 1979.
C. Webografie:
1. www.dexonline.ro.
2. www.gandul.info.
3. www.libertarea.ro.
4. www.versuri.ro.
5. www.jurnalul.ro.
57
58

Simona Șorici - Amintirile Lui Ion Creangă-Prolegomene Etnografice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Simona Șorici - Amintirile Lui Ion Creangă-Prolegomene Etnografice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

AMINTIRILE LUI ION CREANGĂ –

Subsemnatul/Subsemnata __________________________________________, prin

II. ELEMENTE ETNOGRAFICE ÎN TEXTUL AMINTIRI DIN COPILĂRIE

III.1. STUDIU DE CAZ – COLINDATUL ..........................................................................35

IV. PROIECT DIDACTIC

Această lucrare prezintă ilustrarea unor puncte de vedere referitoare la elementele de

I.1. Ion Creangă – „O biografie”

I.2. Ion Creangă în literatura română

II.1. Conceptul de etnografie

II.2. Amintiri din copilărie

Dintre textele copilăriei noastre, ne amintim cu multă plăcere de Amintiri din

II.3. Elemente etnografice

Ca elemente etnografie în Amintiri din copilărie avem, în primul rând, așezările.

O atenție deosebită o acordă Creangă sărbătorilor românești. Făcând parte dintr-o

II.3.3.1 Tradiții și obiceiuri specifice sărbătorilor de iarnă

Se poate spune că românii au o multitudine de tradiții, obiceiuri dar și superstiții

II.3.3.2 Modalități de petrecere a timpului liber

În text se mai amintește și tradiția mersului la șezătoare: „Așa ne ducem băieții și

II.3.3.3 Ospățul ritual

Mersul la hramurile bisericești este de asemenea o tradiție a românilor. Hramul

II.3.3.4 Folclor medical

Și acolo pe fân jos

Îngerii cu flori în mână

1. În localitatea dumneavoastră se merge cu colinda?

Descolindatul este un obicei foarte rar întâlnit în lumea satului tradițional.

COMPETENȚE GENERALE/ SPECIFICE:

OBIECTIVE OPERAȚIONALE: La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:

Chiar şi râie am avut!

Să ştiţi că tot ce-aţi aflat

-Plecând de aici, se povestește pe scurt textul integral

1.Care sunt modurile de expunere utilizate în 3. Notează un personaj secundar și un

1. Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981.

S-ar putea să vă placă și