Adam si Eva

Tudor Arghezi
Tema: Joc, joaca

Tudor Arghezi (1880-1967), scriitor interbelic, este un inovator al limbajului

artistic in poezie. Pornind de la forta cuvantului, el creeaza o alta maniera literara,
cunoscuta sub denumirea de estetica uratului". Inovatia stilistica argheziana
consta in revalorificarea cuvintelor, carora le da noi sensuri, in ideea ca acestea
sunt atotputernice, pot schimba esenta universului, conceptie care constituie arta
poetica a lui Tudor Arghezi
Lirica religioasa este ilustrata de Psalmi" si de alte poezii inspirate din
Vechiul Testament". Ca psalmist, Tudor Arghezi a fost definit ca poet aflat intre
credinta si tagada", cei 16 psalmi publicati intre anii 1927 -1967 fac parte din mai
multe volume de poezii: 9 psalmi apartin volumului de debut, Cuvinte potrivite", iar
ceilalti volumelor Frunze", Poeme noi", Silabe", Noapte".
Inspirandu-se din Vechiul Testament", Tudor Arghezi publica in Revista
Fundatiilor Regale" (1944) ciclul de poezii Tabouri biblice (Versuri de Abecedar)",
alcatuit din cinci poezii: Adam si Eva", Paradisul", Porunca", Pacatul",
Pedeapsa". Intreaga perioada a creatiei si activitatii literare dovedeste, asadar,
preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru problematica filozofica a relatiei
omului cu Dumnezeu, conceptie manifestata in poezia religioasa, definita de George
Calinescu ca o poezie monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina".
Sursele de inspiratie ale liricii religioase pot fi identificate in cei 4-5 ani
petrecuti de Arghezi ca monah la manastirea Cernica si ca secretar al episcopului de
Muntenia, prilej cu care intra in contact direct cu Psalmii lui David, cu textele
religioase crestinesti, ceea ce l-a determinat sa mediteze in permanenta la relatia
spirituala dintre om si Dumnezeu.
In ciclul de poezii TABLOURI BIBLICE (Versuri de Abecedar)" se remarca
spiritul ludic de care Tudor Arghezi a fost fascinat mereu, vocatie pe care nu si-a
putut-o reprima si care presupune o redobandire a ingenuitatii infantile, poetul
construind un aderat univers al inventivitatii si gratuitatii jocului", deoarece
nimeni nu s-a copilarit cu atata aplicatie voioasa ca el." (Ov.S.Crohmalniceanu).
Titlul ciclului Tablouri biblice" incadreaza poeziile in lirica religioasa, sugerand
ideea ca sursa de inspiratie o constituie textele din Vechiul Testament". Subtitlul
Versuri de Abecedar" trimite la inceputul Creatiei, titlul fiecarei poezii fiind
semnificativ pentru etapele povestii biblice: Adam si Eva", Paradisul", Porunca",
Pacatul", Pedeapsa". Dumnezeu a facut primii oameni, pe Adam si pe Eva, in
Paradis, apoi le-a dat-porunca de a nu se infrupta din pomul vietii, pentru ca acesta
este un pacat ce avea ca efect pedeapsa alungarii lor din Eden.
Tema. Poezia "Adam si Eva" este un text fictional original, un joc al Creatiei, in
care poetul pastreaza coordonatele textului biblic si anume Facerea lumii" de catre

Dumnezeu, dar viziunea argheziana este ludica si incarcata de ironie si amuzament.

Titlul este sugestiv pentru zamislirea primilor oameni in Paradisul Divin, Adam si
Eva. In spirit modern, imaginarul poetic arghezian transureaza povestea bilblica intro viziune artistica ludica, ilustrand Facerea Omului in Univers si avand ca fundament
Vechiul
Testament.
Structura si compozitia textului poetic
Poezia este structurata in trei secvente lirice inegale ca marime si un distih,
toate fiind dominate de un ton amuzant si usor persiflant despre aparitia primilor
oameni
in
univers,
prezentata
in
maniera
ludica.
Prima secventa lirica. Incipitul il constituie starea divina, exprimata printr-un
inedit gerunziu reflexiv: "urandu-i-se". Dumnezeu, plictisit sa stea "singur in stihii",
cunt ce sugereaza elementele de baza ale universului (stihii = foc, apa, aer,
pamant), ar dori sa se distreze si se gandeste "sa aiba-ri cer copii": "Urandu-i-se
singur in stihii, A vrut si Dumnezeu sa aiba-n cer copii si s-a gandit din ce sa-i faca,
Din borangic, argint sau promoroaca, Frumosi, cinstiti, nevinoti. Se puseasezamantul dintre frati." Dumnezeu reflecteaza sa-i faca pe copii din "borangic",
"argint" sau "promoroaca", componente delicate, transparente si pretioase,
exprimate printr-o enumeratta de substantive.
Principalele trasaturi ale copiilor, redate prin epitete in enumeratie, definesc primele
fiinte umane aproape de perfectiune, create dupa chipul si asemanarea Lui:
"Frumosi, cinstiti, nevinoti".
Secventa a doua ilustreaza "Facerea" omului si incepe cu o nuanta adversati,
"dar", imprejurarile potrivnice concepandu-l pe "trandavul" si "narasul" Adam, in
ipostaza de copil. Pentru a-l zamisli pe stramosul omului, Dumnezeu a incercat o
formula speciala, amestecand praful cu "nitelus scuipat", pe care a dorit, apoi, sa o
innobileze cu "un altoi de stea" care "sa prinda pe noroi". Demersul divin esueaza,
raza luminoasa a astrilor nu are niciun efect miraculos, intrucat primul barbat creat
in Paradis a iesit "cam somnoros si cam/ Trandav si naras".
Dispretul eului liric potenteaza ironia utilizand sinecdoca "stramosul meu
Adam", prin care poetul se substituie speciei umane, ca un aderat reprezentant al
intregii omeniri (sinecdoca = ura de stil prin care se substituie denumirea intregului
prin denumirea unui element component al acestuia si invers): "Dar i-a iesit cam
somnoros si camTrandav si naras stramosul meu Adam; Ca l-a facut, cum am aflat,
Cu praf si nitelus scuipat; Ca sa incerce daca un altoi De stea putea sa prinda pe
noroi, Cai de urat, scuipand in patru zari, stingher, Facuse si luminile din cer."
Gestul divin este preluat din textul biblic al "Facerii", insemnand ca a dorit sai dea lui Adam stralucire dumnezeiasca: "Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa
chipul si dupa asemanarea Noastra []. Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din
pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta
vie". Ideea sugerata este aceea ca Dumnezeu a pus in fiecare om o parte din Sine.

In poezie, insa, Forta Creatoare greseste compozitia aluatului si, din aceasta cauza,
intaiul Sau fiu, Adam, "iesise, parca, si zbanghiu" (care se uita crucis, sasiu -^ n.n.),
asa cum reiese din secventa a treia a poeziei: "Dar iata ca l-a nimerit, Din pricina
aluatului gresit, Si ca Adam, intaiul fiu Al Domnului, iesise, parca, si zbanghiu.
Nici unda lacului nu i-a pastrat, ,In care se-oglindea la scapatat."Infatisarea
lui Adam este amuzanta, desi posteritatea nu a pastrat niciunde imaginea primului
om din univers: "Nu-i vorba, nicio poza nu ne-nvata/ Cum ar fi fost omul dintai la
fata./ Nici unda lacului nu l-a pastrat,/ in care se-oglindea la scapatat."
Trasaturile lui Adam sunt conturate cu umor si zeflemea, eul liric apeland la
epitete cu tenta ironica: "somnoros", "trandav", "naras" si "zbanghiu".
Zamislirea Evei are ca punct de plecare viziunea biblica: "Atunci a adus Domnul
Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; si, daca a adormit, a luat una din coastele
lui si a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luata din Adam a facut-o Domnul
Dumnezeu femeie si a adus-o la Adam".
In poezie, persiflarea lirica domina si "Facerea" Evei:
"Puterea lui dumnezeiasca,
Dormind mereu, cata sa-l mai trezeasca:
I-a rupt un os din coaste, ce,
Si-a zamislit-o si pe Eva.
Mai poti casca de lene, iaras,
Cand ai o sora si-un toras?
S-au luat de maini si au cutreierat
Gradina toata-n lung si-n lat."
Adam este somnoros si lenes, de aceea puterea dumnezeiasca, straduindu-se
sa-l trezeasca, "I-a rupt un os din coaste, ceva,/ Si-a zamislit-o si pe Eva". Accentul
pronumelui nehotarat "ceva", asezat nefiresc pe prima silaba, are rol stilistic: pe de
o parte pentru a accentua oralitatea stilului si registrul popular, iar pe de alta parte
pentru a minimaliza insemnatatea elementului din care s-a nascut femeia. Aceasta
subtilitate prozodica rezolva, de asemenea, corectitudinea ritmului iambic si a rimei
imperecheate, prin accentuarea arbitrara a primei silabe din cuvantul "ceva".
Ironia fina a eului liric se amplifica in finalul acestei secvente, sugerandu-se
ca acum, avand "o sora si-un toras", Adam nu-si mai permite sa leneveasca, ci este
nevoit sa cutreiere impreuna cu Eva "Gradina toata-n lung si-n lat". Aluzia eului
poetic vizeaza si ideea ca omul simte nevoia de prieteni, de torasi de viata, care-l
dinamizeaza si-l energizeaza.
Ultima secventa lirica este alcatuita dintr-un distih (strofa alcatuita din doua
versuri - n.n.) referitor la cuplul Adam si E. Cei doi sovaie, sunt profani si "mici",
epitetul sugerand, cu dispret, ignoranta lor. Primele fiinte umane zamislite se
dovedesc esecuri jenante ale Creatiei, deoarece se comporta infantil si nu e de
mirare ca-si julesc (a se juli - a se jupui, a se zdreli) "si nasul prin urzici", aidoma
copiilor natangi, stangaci si neghiobi: "Sa nu te miri ca, sovaind si mici, Li se julea si
nasul prin urzici."

Intreaga poezie este un joc al imaginatiei poetice, plecand de la pretextul

biblic al "Facerii" omului. Ironia este principala modalitate artistica, dominanta in
poezie fiind atitudinea zeflemista si amuzata totodata a eului liric, cu certe note
ludice.
Limbajul si expresivitatea textului poetic
Sugestia moderna a textului liric este sustinuta, in principal, prin viziunea
ludica despre Facerea Omului, decelata (dezluita) printr-o fictiune amuzanta si
persiflanta a eului poetic. Registrele stilistice sunt variate si complexe,
particularizand originalitatea artistica argheziana, in primul rand prin cuvinte
biblice: "Dumnezeu", "Adam", "Eva", "puterea dumnezeiasca", "a zamisli", "stihii".
Registrul popular si oralitatea stilului sunt relete prin cuvinte si expresii
specifice vorbirii cotidiene: "urandu-i-se", "i-a iesit", "nitelus scuipat", "sa nu te
miri", "cata", "zbanghiu", "scapatat", "nu-i vorba", "l-a nimerit", "au cutreierat", "sau luat de maini", "li se julea si nasul prin urzici".
Specifica modernismului interbelic este si diminuarea figurilor de stil in lirica,
insa se accentueaza semnificatia acestora. Astfel, metafora "un altoi de stea"
sugereaza stralucirea atotputernica a astrilor ceresti care au menirea de a mangaia
solitudinea lui Dumnezeu, ilustrata prin epitetul "stingher". Enumeratia de epitete
"cam somnoros si cam trandav si naras" si epitetul "zbanghiu" compun portretul
etic al primului om, Adam, in antiteza cu enumeratia epitetelor care compun
trasaturile ideale nazuite de Dumnezeu pentru copiii Paradisului: "Frumosi, cinstiti,
nevinoti".
Expresivitatea poeziei "Adam si Eva" se defineste prin lirismul obiectiv,
deoarece nu sunt prezente marcile lexico-gramaticale ale eului liric, acestea fiind
reprezentate de verbele si pronumele la persoana a III-a: "urandu-i-se", "a vrut", "sa
aiba", "s-a gandit", "sa-i faca", "a iesit", "sa incerce" etc. Cu toate acestea, exista in
poezie verbul la persoana I singular, "am aflat", care sugereaza, cu suficienta
transparenta, trimiterea explicita la povestea biblica. Se regasesc, de asemenea, in
discursul liric, pronume de persoana I singular si plural, care au rol de sinecdoca
-"stramosul meu": "nu ne-nvata" - poetul si cititorul substituindu-se intregii omeniri.
Se remarca insa, in mod cu totul neobisnuit, prezenta verbelor la persoana a
II-a, sugerand, cu ironie, generalizarea comportamentului personajului biblic, Adam,
care, odata cu zamislirea Evei, se umanizeaza, devenind barbatul dependent de
femeie: "Mai poti casca de lene, iaras,/ Cand ai o sora si-un toras?". n acelasi timp,
eul liric accentueaza ideea ca omul nu poate trai singur, ci are nevoie de prieteni,
de familie, de societate. Ultimul verb la persoana a II-a singular, "sa mi te miri" este
o adresare directa catre cititorul reprezentativ pentru orice om care isi poate
imagina povestea biblica a "Facerii lumii" in viziunea ludica a lui Arghezi.
Prozodia. Ritmul este iambic, versurile and 9-10 silabe. Rima este
imperecheata si surprinzatoare prin potrivirea celor mai diverse categorii
gramaticale: adverb cu substantiv ("iaras/toras"; "cam/Adam"), adjectiv cu verb

("dumnezeiasca/sa-l mai trezeasca"; "cutreierat/lat"), verb cu substantiv ("sa-i

faca/promoroaca").
In concluzie, Tudor Arghezi aduce in literatura romana o opera ce se distinge
printr-o noutate izbitoare atat in teme, cat si in limbajul poetic, savarsind o revolutie
in poezia romaneasca. n poezia argheziana intalnim o alta vegetatie, o alta
conturatie a spatiului si a cosmosului, un alt sentiment al timpului decat acelea cu
care eram obisnuiti din poezia anterioara, dar mai ales un alt spirit. Universul nu
este, totusi, cu mult mai vast decat ni-l descoperise Eminescu, dar este
esentialmente altul". (Ion Simut)