Mărţişorul În Lumea Virtuală

Mărţişorul în lumea virtuală.
O reinventare a tradiţiei mărţişorului
1
Cuprins
Argument……………………………………………………………………………………...3
Cap.1
Consemnări etnografice despre marţişor
Subcapit 1. Ce este mărţişorul?............................................................................................5
Subcapit 2. Originea mărţişorului………………………………………………………...8
Subcapit 3. Mărţişorul în context intercultural………………………………………....21
Cap 2.
Mărţişorul de ieri - mărţişorul de azi
Subcapit 1. Legende populare româneşti despre începutul primăverii………………..23
Subcapit 2. Mărţişorul: obiect, tradiţie, reprezentare.....................................................60
Subcapit 3. Mărţişorul în lumea virtuală..........................................................................65
Subcapit 4. Blogurile/Siteurile- o re-tradiţionalizare a Mărţişorului?...........................71
Bibliografie……………………………………………………………………………………73
2
Argument
Obiceiul mărţişorului m-a fascinat de când eram mică. Mama îmi vorbea de simbolul
mărţişorului, un obicei specific românesc, care se perpetuează de veacuri şi care are multiple
semnificaţii. Copil fiind, îmi atrăgea atenţia că numai cei cuminţi îl primesc. Apoi el aducea
sănătate în casa noastră, belşug în recolte, bunăstare, apărare de rele (să nu fiu bătută de copii, să
iau note mari, să primesc de la toţi cadouri frumoase etc). Pot spune că incipient Mărţişorul avea
atâtea beneficii şi interdicţii (să fiu cuminte) asemănător Crăciunului. După aceea, când am
crescut, mărţişorul era un prilej de bucurie, dar şi de simbolism încărcat de credinţe şi interdicţii.
Am ales mărţişorul ca temă de disertaţie pentru că materialul etnologic a fost cercetat şi

încredinţat tiparului încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea, şi în continuare se tipăresc rezultatele de
teren, fapt ce m-a încurajat în demersul meu. Având material bogat, am putut să sistematizez şi
să redau gândul meu despre acest subiect.
În paginile supuse examenului am tratat originea obiceiului calendaristic cu dată fixă,

folosind părerile etnologilor mai vechi în activitatea domeniului şi în final am expus părerea
mea. Am tratat obiceiul în context intercultural, pentru că el s-a desfăşurat pe întreg spaţiul locuit
de români şi pentru că el astăzi se manifestă altfel decât în urma cu 30-40 de ani. Dacă în trecut
obiceiul se practica pentru sănătate, frumuseţe, ca mijloc de exprimare a dragostei, ca obiect de
protecţie în faţa forţelor răului, ca mod de a atrage belşugul etc., în prezent semnificaţia mitico-
religioasă se mai păstrează sporadic şi este un mijloc de exprimare a dragostei, a respectului, a
obişnuielnicului cu caracter festiv.
M-a atras subiectul şi pentru bogăţia şi farmecul legendelor populare care exprimă şi
însoţesc obiceiul. Legendele adresate obiceiului de mărţişor sunt asemănătoare fie in România,
fie în Republica Moldova, în partea Banatului Sârbesc, în partea locuită de românii din Bulgaria
etc. Legendele populare au un farmec deosebit prin limbaj şi simbol, dar şi un numitor comun pe
tot spaţiul în care se desfăşoara obiceiul.
Mărţişorul, aşa cum am amintit, astăzi se menţine în spaţiul larg modern de exprimare, de
comunicare. Obiceiul este tratat cu ocazia zilei de 1 martie în întreaga mass-media: Radioul prin
emisiuni diferite amintesc de el, la dedicaţii muzicale, la emisiuni folclorice, la emisiuni de
divertisment; Unele reţele prin cablu locale sau pe ţară au programe prin care facilitează
petrecerea evenimentului. Internetul, prin email, ajută la trimiterea de mesaje cu această ocazie,
3
sunt atachmenturi care te invită să trimiţi prietenilor, cunoscuţilor felicitări cu acest subiect,
unele cu foarte mult bun gust. Reţelele de socializare, la fel, participă la celebrarea obiceiului.
Societăţile de telefonie mobilă facilitează posesorilor prin SMS sau direct să felicite rudele,
prietenii, subalternii, şefii, persoanele iubite, etc. La fel şi telefonul fix este un mijloc de a marca
obiceiul. Unele firme îşi sărbătoresc salariatele femei prin petreceri şi cadouri. Presa scrisă şi ea
consemnează,la rândul său, obiceiul.
4
Cap.1. Consemnări etnografice despre mărţişor
1.1. Ce este mărţişorul
Mărţişorul face parte din obiceiurile cu dată fixă din ciclul obiceiurilor calendaristice.
Obiceiul este un mod de exprimare a vieţii sociale comunitare.
Folcloristul Mihai Pop apreciază că obiceiurile, în afara aspectului sărbătoresc, de

spectacol, de divertisment, înglobează, “încifrează înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu
lumea înconjurătoare, cu natura, asupra relaţiilor interumane, asupra mersului normal al vieţii
sociale şi asupra soluţiilor pe care, într-o evoluţie de multe ori milenară, omenirea le-a găsit
pentru a face ca lucrurile să reintre în normal atunci când rânduiala lumii a fost dintr-o pricină
sau alta stricată. Aceasta pentru că în viaţa socială tradiţională a existat o rânduială fără de care
nu ar fi putut să fiinţeze atâtea veacuri, să treacă prin atâtea vicisitudini fără să se degradeze. Sub
acest aspect, deci, obiceiurile exprimă viaţa socială a comunităţilor umane, diversele aspecte ale
rânduielii ei. Le exprimă şi, totodată, contribuie la realizarea lor. Sunt expresii ale vieţii sociale şi
mecanisme prin care viaţa socială se realizează”. Ele “formează un sistem de complexe
interrelaţii, un sistem corelat cu viaţa omului, cu viaţa neamului ca celulă fundamentală a
societăţii noastre tradiţionale, cu viaţa comunităţilor mai mici sau mai mari, locale sau
regionale”1.
În comunitatea tradiţională românească, individul reprezenta întreaga colectivitate şi la

rândul ei colectivitatea răspundea de fiecare membru al ei. În aceasta consta disciplina,
răspunderea, responsabilitatea colectivităţii şi a tuturor membrilor ei în parte. Disciplina în cadrul
comunităţii era strictă şi precisă, iar răspunderea individului era mare, judecata bătrânilor era
justă şi fără opunere din partea individului.
Mărţişorul marchează un ritm temporal, sfârşitul unui ciclu şi începutul altuia nou căruia i
se cuvine să fie sorocit, binecuvântat, îmbunat prin acte rituale. Şnurul alb şi negru, aşa cum era
iniţial, sau alb şi roşu mai apoi are multiple simboluri încărcate de semnificaţii. Negrul semnifică
iarna care e pe sfârşite, iar albul, primăvara care începe. Mai apoi negrul este înlocuit cu roşul,
care este culoarea care dă putere purtătorului, e simbolul principiului vital.
1. Mihai Pop. Obiceiuri tradiţionale româneşti. Consiliul culturii şi Educaţiei Socialiste,

Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976. P. 3
5
Roşu deschis însufleţeşte, încurajează, motiv pentru care este folosit la drapele, cel închis
dă vigilenţă, îndeamnă la reţinere. El simbolizează şi sângele care te trimite la viaţă dar şi la
moarte, la tinereţe veşnică, dar si la senectutea sănătoasă. ”Roşu şi albul sunt cele doua culori
consacrate lui Iehuva, ca Dumnezeu al dragostei şi înţelepciunii în care par a se contopi” 2. Prin
urmare putem să considerăm că albul la mărţişor semnifică puritatea, neprihănirea, iar roşul te
trimite la dragoste, dragostea faţă de Dumnezeu, la înţelepciune. În unele locuri albul era însoţit
de albastru, care semnifica “un drum al infinitului în care realul se transforma în imaginar – este
culoarea reveriei – el devine o cale a visului, un mediu albastru calmează, linişteşte”2
Satul arhaic tradiţional îşi organiza timpul dupa bioritmuri cosmice, vegetale, animale.
Omul care îşi ducea traiul în armonie cu natura şi cosmosul, care credea că îl guvernează viaţa,
îşi avea obiceiuri, tradiţii care îl marcau şi pe care trebuia să le cunoaştem şi să le respectăm,
astfel putând să-i înţelegem, să-i pătrundem concepţia despre lume şi viaţă. Înţelegându-i modul
de gândire, cunoscând obiceiurile şi tradiţiile putem să-l caracterizăm, să ne cunoaştem străbunii,
neamul şi astfel să ne înţelegem mai bine şi să acţionăm în concordanţă cu natura şi specificul
nostru.
“Sărbătorile de altădată – spune dr. Marcel Lutic – presupune şapte elemente obligatorii,
anume: miezul sacru, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, precum şi cuvântul, gestul şi
lucrul potrivit.”3
Prin urmare, obiceiul Mărţişorului avea un simbol mitico-religios, el ajuta purtătorul să fie
frumos, sănătos, apărat de forţele răului şi chiar prevede un an nou cu sănătate şi belşug. El
semnifica şi trecerea victorioasă de la noaptea iernii la lumină, învierea naturii începând cu
primăvara. La fel, este aşezat după folosire pe un pom înverzit sau roditor, pe o creangă verde cu
multiplele sale semnificaţii. Gestualitatea şi ea avea o importanţă respectată cu grijă. Toate
acestea le vom exemplifica cu dovezi luate din volumele de Documente editate de Institutul de
2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicţionar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis,
Bucureşti, 1994. P.334
3. Marcel Lutic. Timpul sacru. Sărbătorile de altădată. 2009. P.7
6
Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” din Bucureşti, rezultat al culegerilor de teren
laborioase, uniforme şi pe întreg teritoriul României de azi, precum şi din spaţiul locuit de
românii din jurul nostru.
Întrucât traco-dacii aveau calendar lunar se explică obiceiul Dochia sau Baba Dochia
legat de trecerea de la iarnă la vară, care nu avea o data fixă precum Calendarul Iulian (solar).
Obiceiul prin care cei din moşi strămoşi îi cunoşteau simbolistica şi care prin trecerea
timpului s-a pierdut, Dragobete este sărbătoarea iubirii la români, în preajma zilelor Babei
Dochia şi a echinocţiului de primăvară. Unii cercetători susţin că numele vine de la tracicul
“tragos”(ţap) şi “pede’(picioare), şi care cu timpul a ajuns “drago” şi “bete”, argumentând că
dacii au avut o sărbătoare care celebra venirea primăverii, începutul ei, peste timp rămânând doar
“Cap de primăvară”.
Cercetătorii din domeniu sunt de acord că povestea Dochiei explică firul cu două culori,
perioada din an şi semnificaţia obiceiului. În acest sens, prof.dr. Ion Ghinoiu explică pe larg şi
clar din care vom cita: “Adesea, proba sosirii primăverii sau verii, simbolizate de coacerea
fragilor, este precedată de spălatul lânii: Dochia îşi trimite nora la râu, la sfârşit de februarie, să
spele lâna neagră, simbol al iernii, frigului şi întunericului, până o va face albă şi lâna albă,
simbol al verii, căldurii şi luminii, până o va face neagră. De tradiţia Dochiei carpatice se leagă
deci semnificaţia celui mai frumos obicei de primăvară din sud-estul Europei, Mărţişorul,
adevărata funie a anului care adună laolaltă zilele, săptămânile şi lunile în două anotimpuri (iarna
şi vara), simbolizate de şnurul bicolor făcut cadou la începutul Anului Agrar. Denumirea
populară a lunii, Martie, luna echinocţiului de primăvara şi a Anului Nou Agrar, dedicată unei
zeiţe autohtone care a fost uzurpată de mucenica creştina Evdochia”.4
4. Ion Ghinoiu. Obiceiurile populare de peste an. Dicţionar. Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997. P.64-65
7
1.2. Originea mărţişorului
Originea obiceiurilor la români este variată: traco-dacă, romană, grecească etc. Unele
obiceiuri vin din străfundurile istoriei, mult înainte de creştinism, sau ele au fost preluate de
biserică, prin puternica împământenire în societatea tradiţională românească. Unele din ele
provin de la creştinismul incipient, altele din perioada medievală.
Plecând de la denumirea lunii Martie, obiceiului donării/purtării mărţişorului i s-a atribuit

de mulţi specialişti ca origine romană, venind de la numele roman al lunii martie, lună dedicată
zeului Mars, de la planeta Marte. Dat fiind că practica obiceiului este consemnată de cercetări de
teren numai în spaţiul tracic din tot spaţiul ocupat de Imperiul Roman, opiniem că originea lui
este mai degrabă tracică şi chiar mult mai veche.
Academicianul Sabina Ispas, când vorbeşte despre culoarea roşie se referă şi la

“sacrificiul vacii roşii” din cultura şi tradiţia iudaică, folosit pentru “ritualul purificării levitice” 5.
Culoarea roşie în acest caz semnifică vigoarea sângelui care învinge moartea, care încorporează
puterea vieţii6. În continuare arată că obiceiul a fost consemnat şi la vechii greci, unde se ştie că
au locuit şi traci în unele părţi ale spaţiului locuit acum de greci. Tot Sabina Ispas face referire şi
la Misterele din Eleusis sau la Ion Gura de Aur, referitor la originea mărţişorului. Dar, a nu se
uita că ambele exemple sunt mai noi decât locuirea spaţiului tracic, decât vechimea tracilor în
spaţiul european.
Mărţişorul s-a pliat pe o altă sărbătoare străveche românească ce celebra Anul Nou Agrar
şi anume Dochia. Cercetători din domeniu sunt de acord că povestea Dochiei explică firul cu
două culori, perioada din an (trecerea de la moartea iernii la renaşterea vieţii în primăvară) şi
semnificaţia obiceiului. Firul roşu aminteşte de fragii ceruţi şi obţinuţi de Baba Dochia, cel alb
aminteşte tot de dorinţa venirii primăverii, iar îngheţarea oilor şi a babei, e o lecţie pentru graba
cu trecerea anotimpului şi totodată pedeapsa pentru răutatea ei.
În acest sens, prof.dr. Ion Ghinoiu explică pe larg şi clar din care vom cita: ” Divinitate
5. Abrudan Dumitru pr. prof. dr. si prof. dr. diac. Emilian Cornitescu. Arheologia biblică. Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. P. 259-260
6. Sabina Ispas. Cultura orală şi informaţie transculturală. Bucureşti, Ed. Academiei Române,
2003. P.172
8
agrara şi maternă la vârsta senectuţii (Dochia), care moare şi renaşte simbolic la 9 martie, Anul
Nou Agrar şi echinocţiul de primăvară în Calendarul Iulian (Stilul vechi). În raport cu scurgerea
anuală a timpului, Dochia se numeşte şi Drăgaică sau Sânziană la 24 iunie, Maica Precesta la 8
septembrie, Vinerea Mare la 14 octombrie, devenind “babă” dupa ce a fost rând pe rând o copilă,
tânăra, matură. Dochia păstrează împreună cu metamorfozele ei calendaristice, amintirea Marei
Zeiţe (Terra Mater) şi este identificată cu Diana şi Iuno din Panteonul roman, cu Hera şi Artemis
din Panteonul grecesc. Între Sfânta Evdochia samariteanca, personaj real în hagiografia creştină,
şi Baba Dochia din Calendarul Popular sunt deosebiri fundamentale. Evdochia s-a născut în
cetatea Iliopolei din Liban şi a trăit în vremea împăratului Traian. În tinereţe şi-a petrecut viaţa în
desfrâu, şi a adunat o mare avere. Spre bătrâneţe se pocăieşte, este botezată de episcopul Teodot,
împarte averea agonisită la săraci, se retrage la o mănăstire unde ar fi făcut numeroase minuni.
Românii nu-i spun Sfânta sau Muceniţa ca în calendarul bisericesc, ci Babă, o femeie care îşi
pune nora la grele încercări, aduce zilele urâte la începutul lunii martie numite Zilele Babei, se
ceartă cu ciobanii, nesocoteşte puterea Zeului Marte. Deşi divinitatea precreştină a preluat de la
divinitatea creştină numele (Evdochia) şi data de celebrare (9 martie), trăsăturile de mare zeiţă
ale Dochiei, care moare şi renaşte anual, sunt bine evidenţiate de documente etnografice şi
folclorice. Legendele Dochiei ne introduc în atmosfera satului românesc cu economie pastorală.
Nelipsitele tensiuni şi conflicte dintre noră şi soacră sunt valorificate cu ingenuozitate pentru a
reda metaforic opoziţiile timpului calendaristic: an vechi - an nou, vară - iarnă, frig - caldură,
fertilitate - sterilitate. Astfel, Baba Dochia, personificare a anului vechi, îşi trimite nora la
pădure, la sfârşitul lunii februarie să-i culeagă fragi copţi. Tânăra nevastă găseşte, ajutată de
Dumnezeu, fragi copţi. Văzând fragii copţi, Dochia crede că a venit vara şi deci timpul să urce
oile sau caprele la munte. Din precauţie, îşi pune nouă cojoace în spate, în variantele
moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, şi porneşte urcuşul însoţită, uneori, de fiul său,
Dragobete. Dar, cum pleacă de acasă, începe o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă
nopţi. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă, unul câte unul, până rămâne în ie sau
cămaşă. Zilele schimbătoare de la începutul lunii martie sunt puse de popor pe seama Dochiei
care şi-ar scutura, din când în când, cojoacele de ploaie sau de omăt. În alte legende, Dochia îşi
scoate cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. Indiferent de variantă, Dochia moare
îngheţată lângă oile (caprele) sale în ultima zi a urcuşului, când se lasă un ger puternic, iar
trupurile lor s-ar vedea şi astăzi sub forma de stană de piatră în diferite locuri din Carpaţi:
9
Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic, etc. Dochia intră în
conflict nu numai cu ciobanii care îi spun că nu a sosit vremea urcării oilor la munte, dar şi cu
Marte (personificare a lunii dedicată în Antichitate zeului Marte) căruia îi adresează cuvinte şi
expresii obscene. Supărat că i se nesocoteşte puterea, Marte împrumută de la fratele său mai mic,
Februarie, câteva zile friguroase cu care o răpune pe Dochia, îngheţând-o de vie. Din luptele
aprige ale zeilor moare şi renaşte anual timpul, natura, mediul înconjurător. În puţine tradiţii,
Dochia este o tânără voinică şi frumoasă , adesea fiică a unui împărat înfrânt de duşmani în luptă,
care fuge cu oile în munte, deghizată în babă cu nouă sau douăsprezece cojoace în spate, pentru a
nu fi răpită de cuceritori. dar, asemănător Babei Dochia, moare îngheţată pe munţi, lângă turma
de oi sau capre. Adesea, proba sosirii primăverii sau verii, simbolizată de coacerea fragilor, este
precedată de spălatul lânii.”4,11
Obiceiul Mărţişorului a fost alăturat şi Dragobetelui dar şi Dochiei. Întrucât traco-dacii

aveau calendar lunar se explică obiceiul Dochia sau Baba Dochia legat de trecerea de la iarnă la
vară, care nu avea o dată fixă precum calendarul Iulian (roman) care era un calendar solar. Putem
să afirmăm fără teama de a greşi că originea mărţişorului este într-o divinitate traco-dacică
preluată de una romană.
Pentru farmecul exprimării şi logica ideii vom prezenta şi părerea lui Vasile Lovinescu:
“(Dacia) a fost centru suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică.
Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d. Ch., în total 185 de ani. Şi mai puţin de o
treime din Dacia a fost ocupată: Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării, dacismul a
subzistat fără să fie tulburat…După părăsirea de către romani, avalanşa invaziilor barbare, care a
durat mai mult de 1000 de ani, s-a precipitat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai
viaţacitadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a
11. A. Fochi. Datini şi eresuri populare la sfârşitul sec. al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele
lui N.Densuşianu. Bucureşti, Editura Minerva, 1976; S.Fl.Marian. Sărbătorile la români. Studiu
etrnografic. Carnilegile. Institutul de arte grafice, Bucureşti, 1898; Muslea Ion şi Ov. Bârlea.
Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P.Haşdeu. Editura Minerva,
Bucureşti, 1970 ; Musu Ghe. Din mitologia tracilor. Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1982.
10
generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili. Tradiţia dacică a continuat să subziste
netulburată, în afara istoriei care se făcea in jurul ei. Astfel, în sec. XIII-XIV, când au fost
întemeiate principatele Moldova, Valahia şi Transilvania, a căror reunire avea să formeze
România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al
cuvântului, în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”8.
Pentru a susţine prin exemple concrete cele expuse mai sus vom cita din Documentele
publicate din Atlasul Etnografic Român, care în răspunsurile chestionarelor întocmite şi aplicate
în satele eşantion din România, consemnează numeroase mărturii dintre care, având în vedere
spaţiul lucrării, vom spicui următoarele :
 Denumirea
“Ziua de 1 Martie se numea Mărţişor” (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea, Caraş Severin,
Timiş, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Alba, Bistriţa, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita,
Mureş, Hunedoara, Sălaj, Sibiu); “Înainte se punea mărţişor mai devreme, în Săptămâna Brânzei
(Săptămâna Albă din Postul Paştelui). Înainte de a fi pus, mărţişorul se trăgea prin brânză ca să
fie fetele albe ca brânza” (Gorj); ”Mărţişor şi Cap de primăvară” (Prahova, Vâlcea); ” Mărţişor,
Dragobete, Cap de primăvară” (Gorj, Vâlcea); “În ziua de Dragobete se împerechează
păsările”(Vâlcea); ” Mărţişor” (Constanţa, Tulcea, Argeş, Brăila, Buzău, Călăraşi, Dâmboviţa,
Giurgiu, Ilfov, Prahova, Teleorman, Bacău, Botoşani, Galaţi, Vaslui, Neamţ, Suceava, Iaşi,
Vrancea); ”Mărţişor, marţ, martie” (Buzau); ”Mărţişor, Dragobete” (Argeş); ”Dragobete, Cap de
primăvară” (Sibiu, Buzău); “Cap de primăvară” (Argeş, Buzău, Bihor, Bistriţa); “Mărţişor,
Dochia” (Dâmboviţa, Prahova); “Mărţişor, Baba Dochia” (Brăila); “Dochia” (Bistriţa Năsăud,
Harghita, Bacău, Iaşi, Suceava); “Mărţişor sau ghiocel” (Suceava); “Mai în urmă cu câţiva ani se
legau fetele cu aţă albă şi roşie ca să fie albe şi roşii ca aţa” (Timiş, Arad, Bihor, Maramureş,
8. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, București, 1994
11
Satu Mare).14,15,16,18,19
Observăm că pe teritoriul României este folosită denumirea obiceiului şi cea mai nouă
Mărţişor dar şi cea veche Dochia, Dragobete, Cap de Primăvară, precum şi Ghiocel, Mart,
Martigus, Martie. În Regiunea Varna se numea Martinicica, Martiniţi.
 Când se purta
“Înainte se punea mărţişor mai devreme, în Săptămâna Brânzei, Săptămâna Albă din
Postul Paştelui; Înainte de a fi pus, mărţişorul se trăgea prin brânză, ca să fie fetele albe ca
brânza” (Gorj); “Până la Florii” (Brăila); „Mărţişorul se purta până înflorea spinul (un arbust)”
(Caraş Severin); „Până înflorea cireşul. Se punea pe o creangă înflorită de cireş zicând: stă doă
aţe, să-mi dea albeaţă” (Caraş Severin); „Mărţişorul nu se punea la 1 Martie, ci la Lăsata
Secului” (Teleorman); „Se punea un ban găurit cu arnici împletit, roşu, alb, negru. Se trecea prin
brânză şi se zicea: ouşor, ouşor, să fie postul uşor. De vreo 20-30 de ori se pune la 1 Martie.
Mărţişorul a apărut mai târziu la cei înstăriţi. Ţăranii săraci nu purtau mărţişor” (Teleorman);
„Până la Florii” (Botoşani, Iaşi, Vaslui); “Poartă, toată luna Martie, şi bărbaţii, şi femeile, şi
copiii” (Timoc); “Când te sculai îţi lega mama şir sare aici, la mână. Şi la fete şi la băieţi se
punea aţă albă şi roşie, martinicica. Daca vezi barza atuncea o iei şi o laşi, are scuib aicea, acum
avem la noi un scuib” (Regiunea Varna); “Mărţişorul anunţa primăvara, se purta ca să nu se
îmbolnăvească” (Vâlcea); “În ziua de Dragobete se împerechează păsările”(Vâlcea); “Mai în
urmă cu câţiva ani se legau fetele cu aţă albă şi roşie ca să fie albe şi roşii ca aţa” (Timiş, Arad,
Bihor, Maramureş, Satu Mare); “Se purta până înflorea trandafirul, măceşul. Şnurul se punea pe
trandafir, să fie fată frumoasă” (Dolj); “O zi înainte de sfârşitul lunii martie, se arunca la o
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
14. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I.
Oltenia. Editura Enciclopedică, Bucureşti. 2001. P.266-268
15. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II.
Banat, Crişana, Maramureş. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002. P.217-218
16. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III.
Transilvania. Editura Meridiane, Bucuresti, 2003.P.280-281
18. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV.
Muntenia . Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004. P.281-282
19. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V.
Moldova. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2005. P. 279-281
12
răspântie de drum. Aşa se zicea din bătrâni că e bine” (Dolj); “La sfârşitul lunii martie,
mărţişorul se punea pe un corcoduş, piersic sau mărăcine înflorit, ca fata să aibă faţa frumoasă ca
floarea, să nu se păteze peste vară” (Gorj); “Purtau toată luna martie, până înflorea piersicul.
Când scoteam mărţişorul de la gât nu trebuia să mă vadă alte fete ca să nu-mi fure frumuseţea.
Puneam mărţişorul pe un piersic sau un vişin înflorit să fim frumoase. Şi azi mai fac aşa unele
fete” (Dolj); “Fiecare care vrea îl poartă, la chebă se prinde” (Timoc);12,13,14,15,16,18,19
Mărţişorul s-a pus la mână, la gât şi mai târziu în piept în unele locuri la Lăsatul Secului
de Paşte, în Săptămâna Brânzei şi, mai apoi, în ziua de 1 martie. Mărţişorul sau Dochia,
Dragobete, se purta până la 9 martie în unele sate din Transilvania, sau cel mai mult până
înflorea un mărăcine, cireş, prun, trandafir etc. pentru a fi pus în creanga lui în ideea de a fi
frumos ca ramura verde, să fie albă persoana toata vara, să-i aducă noroc, sănătate şi belşug.Mai
apoi mărţişorul se scotea la sfârşitul lunii martie.
12. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din
Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de
Etnografie şi Folclor “C. Brailoiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie şi
Folclor “C. Brailoiu”, Bucureşti, 2005. P.45-46
Bulgaria. Vol. III. Regiunea Varna. Editura Academiei. Institutul de Etnografie şi Folclor “C.
Brailoiu”, Bucureşti, 2005. P.40-41
Oltenia. Editura Enciclopedica, Bucureşti. 2001. P.266-268
15. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chetionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat,
Crişana, Maramureş. Editura Enciclopedica, Bucureşti, 2002. P.217-218
Transilvania. Editura Meridiane, Bucureşti, 2003. P.280-281
Muntenia. Editura Enciclopedica, Bucureşti, 2004. P.281-282
13
Moldova. Editura Enciclopedica, Bucureşti, 2005. P. 279-281
 Cine purta mărţişor
“Copiii, fetele, flăcăii”(Gorj, Mehedinţi, Olt, Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Suceava,
Vaslui, Vrancea); “Numai fetiţele, fetele şi femeile” (Olt); “Copiii, fete şi băieţi” (Olt, Constanţa,
Bacău, Vaslui); “Copiii, fetele şi femeile, flăcăii – câte un ciucure la pălărie” (Vâlcea, Botoşani);
“Copiii, fetele, mai rar flăcăii, că le era ruşine”(Vâlcea, Bihor, Tulcea, Argeş, Brăila, Maramureş,
Satu Mare); “Numai fetele il purtau ascuns în sân, nu-l arătau. Daca îl vedea o femeie însărcinată
se credea că fetele vor lua pe faţă, petele gravidei” (Dolj, Olt, Hunedoara, Brăila, Braşov, Buzău,
Timiş, Cluj, Tulcea, Argeş, Alba, Maramureş); “Doar fetele” (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea,
Bacău, Botoşani, Neamţ, Suceava, Vaslui, Galaţi, Vrancea); “Fetele şi flăcăii” (Dolj, Gorj,
Neamt); “Fetele şi unii dintre flăcăi (dar mai rar) puneau mărţişor la butonieră” (Gorj); “Fetele şi
nevestele tinere” (Gorj, Mehedinţi, Vâlcea); “Copiii, fetele” (Dolj, Gorj, Vrancea, Mehedinţi,
Olt, Vâlcea); “Flăcăii” (Iaşi, Bacău, Botoşani, Galaţi, Neamţ, Suceava, Vaslui); “Copiii purtau
mărţişorul la mână, fetele la gât” (Galaţi, Caraş Severin, Bihor, Harghita, Mureş, Sălaj,
Hunedoara, Sibiu, Maramureş, Arad, Alba, Bistriţa, Brăila, Cluj, Covasna); “Fetele, nevestele”
(Galaţi, Iaşi, Brăila, Buzău, Timiş, Bihor, Hunedoara, Mureş); “Copii, fete, femei” (Neamţ,
Vrancea, Brăila); “Copii, fete, bătrâne” (Bacău, Neamţ, Brăila); “Copiii, fete, flăcăi, bătrâni”
(Botoşani, Vaslui, Argeş); “Copiii, fetele, feciorii” (Arad, Bihor, Satu Mare, Bistriţa, Harghita,
Sibiu, Hunedoara); “Copiii” (Constanţa, Tulcea, Timiş, Bihor, Braşov, Mureş); “Femeile”
(Teleorman); “Fete, flăcăii” (Buzău, Timiş, Maramureş, Alba, Braşov, Mureş, Sălaj); “Copiilor li
se punea şi în leagăn” (Mehedinţi); “Fetele dădeau mărţişor flăcăilor, flăcăii dădeau mărţişor
fetelor” (Bacău); “Copiii purtau mărţişoarele la gât, fetele şi flăcăii în piept” (Bacău); “Flăcăii
purtau mărţişor la căciuli” (Neamţ); “Copiii şi fetele purtau mărţişorul în piept, flăcăii la pălărie,
bătrânii la haină” (Botoşani); “Bătrânii îl purtau la mână” (Vaslui); “Se punea mărţişor la vite”
(Bacău);” Mărţişorul era purtat de fete” (Alba, Braşov, Cluj, Hunedoara, Mureş); “Toţi din
familie”, “Oricine” (Sibiu); “Fetele” (Alba, Cluj, Sibiu); “Poartă, toată luna Martie, şi bărbaţii, şi
femeile, şi copiii” (Timoc); “Fiecare care vrea îl poartă, la chebă se prinde” (Timoc); “Poartă toţi
ăi din casă. Care este, deşi mai bătrâni, am legat aţă la mâna pestriţă, roşu cu alb” (Timoc);
“Toata lumea purta (Iaşi, Neamţ, Suceava, Vrancea); “La oameni leagă la mână, dar la femei le
14
pune în piept” (Timoc); “Când te sculai iţi lega mama sau sora, aici la mână. Şi la fete şi la băieţi
(se punea) aţă albă şi roşie, martenicică. Dacă vezi barza atuncea o iei şi o laşi. Are scuib aicea,
acum avem la noi un scuib” (Varna);
Mărţişorul având în concepţia apotropaică românească, era purtat cu precădere de tineri

considerând că astfel vor fi feriţi de rele, le aduce sănătate, frumuseţe, minte clară etc. Cel mai
mult purtau copiii, şi fetele nemăritate, izolat purtau şi flăcăii. Cu timpul au început să poarte mai
ales sexul frumos. În unele sate purtau de la copii până la bătrâni, bărbaţi şi femei deopotrivă. În
present, puţini poartă mărţişorul în piept şi la mână , iar diversificarea obiectului îl face accesibil
şi bărbaţilor.12,13,14,15,16,18,19
 Confecţionarea mărţişorului (Obiectul)
“Şnur din arnici roşu şi negru, lucrat în casă, cu bănuţ sau cruciuliţă de metal, cumpărate”
(Vâlcea); “Fir roşu, alb, negru, la mână sau la gât” (Argeş); “Fir roşu şi alb şi cu cruce” (Argeş);
“Arnici roşu şi negru” (Brăila); ”Bănuţ găurit la gât, şnurul şi ciucuri la mână” (Constanţa);
“Bănuţ găurit legat la mână” (Teleorman); “Mărţişorul cu un şnur alb împletit cu roşu (din arnici
roşu), care se lucra în casă” (Gorj, Mehedinţi); “Mărţişorul din fir de lână, lucrat în casă, se purta
la mână” (Gorj); ”Se împletea în casă fir subţire de lână, alb şi roşu şi se punea la mână şi la gât”
(Gorj); “Un şnur din fire de lână, cu ciucuri, lucrat în casă” (Gorj, Tulcea, Prahova, Mehedinţi,
Vâlcea); “Un şnur din smoace de lână cu mătase (arnici) se punea la mână ori la gât” (Braşov,
Mehedinţi); “Şnurul cu cel mai vechi mărţişor, o împletitură de fir roşu şi alb” (Mehedinţi,
Suceava, Vaslui, Vrancea, Brăila, Hunedoara, Botoşani); “O moneda de argint, de 50 de bani,
Brailoiu”, Bucureşti, 2005. P.40-41
Oltenia. Editura Enciclopedica, Bucureşti. 2001. P.266-268
Crişana, Maramureş. Editura Enciclopedica, Bucureşti, 2002. P.217-218
15
Muntenia. Editura Enciclopedica, Bucureşti, 2004. P.281-282
Moldova. Editura Enciclopedica, Bucureşti, 2005. P. 279-281
găurită, legată cu şnur la încheietura mâinii” (Vâlcea, Tulcea, Giurgiu, Teleorman, Constanţa,
Argeş, Buzău); “Bănuţ sau cruciuliţă pe fir roşu. Lucrat în casă până la primul război mondial,
apoi cumpărat” (Dolj, Buzau); “Cruciuliţă şi şnur împletit de fete din arnici” (Dolj, Vâlcea);
“Bănuţ, cruciuliţă, şnur, ciucuri cumpărate” (Dolj, Gorj, Olt, Constanţa, Tulcea, Buzău, Călăraşi,
Prahova); “Cruciuliţă şi aţă roşie sau albastră” (Gorj, Bihor); “Bănuţ, cruciuliţă şi şnur, un fir
roşu sau alb sau albastru, lucrat în casă” (Dolj, Mehedinţi, Olt); “Cruciuliţă cu şnur cumpărate”
(Vâlcea); “Iconiţe agăţate la gât cu şnur” (Olt); “Cumpărat din magazin” (Bacău, Iaşi, Neamţ,
Suceava, Vaslui, Vrancea). “Şnur împletit şi ciucuri, lucrat în casă” (Alba, Bistriţa, Cluj, Mureş,
Braşov, Harghita, Hunedoara, Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui). “Canecei
vopsit în trei culori” (Harghita, Mureş). “De şnur se agăţa o cruciuliţă sau un bănuţ” (Alba,
Bistriţa, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu); “Şnur, tricolor, flori de hârtie făcute în
casă” (Braşov); “Se luau ramuri de rachită, care erau sfinţite la biserică şi apoi erau puse în
piept” (Cluj); “Era făcut din mărgele puse pe un şirag. Mărgelele le cumpăra, doar le înşira”
(Sălaj); “Bănuţ, şnur şi ciucuri, făcute de fete în casă din mătase, roşu şi alb” (Maramureş);
“Canef, şnur, făcut din cânepă şi lână roşie şi albă” (Vrancea, Vaslui); “Şnur, ciucuri lucraţi în
casă şi bănuţ şi cruciuliţă” (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui, Vrancea); “Bănuţ,
cruciuliţă, mai făceau fetele câte o fundiţă de mătase împletită” (Iaşi, Suceava); “Aţă răsucită alb
cu roşu se punea pe golaneşu găurit şi se lega la gât” (Neamţ); “Floare şi canefi lucrat în casă”
(Vrancea); “Ceva din metal, cu lână de oaie alb şi roşu, în dar ciupi; se şi cumpăra” (Bihor);
“Bănuţ, cruciuliţă, ciucuri, lucrat sau cumpărat” (Bihor, Cluj); “Mărţişorul era cumpărat” (Caraş
Severin, Timiş, Bihor, Satu Mare, Alba, Bistriţa, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sălaj); “Azi
se cumpără dar se şi lucrează” (Bihor, Bistriţa); “Mărţişorul era fie lucrat, fie cumpărat”
(Constanţa, Tulcea, Argeş, Brăila, Buzău, Calaraşi, Damboviţa, Giurgiu, Prahova, Teleorman,
Ilfov); “Monedă de argint ori de aur la gât sau la mână, atârnată de o cordea roşie ori de un
găitan compus din doua fire răsucite de mătase roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici şi unul de
bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur se numeşte mărţişor, mărţiguş şi marţ”
(Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol.1, p.312-313); “Întâi martie, mărţişorul se face
din canură, de mătase, d-ăla de elastic şi pe un creion aşa şi-l învârtesc cu roşu, cu alb aşa şi-l leg
16
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecţia Fundamente.
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.
şi p-ormă când îl taie de colea se strânge, se face martiniţi” (Valea Dunării, Bulgaria)10,14,15,16,19
Iniţial, ani mulţi, mărţişorul era un şnur împletit din două culori care se purta la mână, la
gât şi rar la haină sau la căciulă, pălărie (clop). Era confecţionat în casă de femei. Mai târziu s-a
adăugat un ban şi mai apoi o cruce. Confecţionarea mărţişorului artizanal s-a produs după primul
război mondial, izolat, iar astăzi s-a generalizat.
 Perioade purtării mărţişorului
“Toată luna martie” (Dolj, Gorj, Teleorman, Mehedinţi, Olt, Vâlcea); “Se purta două, trei
săptămâni” (Dolj, Olt); “Se purta până înflorea trandafirul, măceşul. Şnurul se punea pe
trandafir, să fie fata frumoasă” (Dolj); “O zi înainte de sfârşitul lunii martie, se arunca la o
răspântie de drum. Aşa se zicea din bătrâni că e bine” (Dolj); “Se purta o săptămână” (Gorj);
“Purtau toată luna martie, până înflorea piersicul. Când scoteam mărţişorul de la gât nu trebuia să
mă vadă alte fete ca să nu-mi fure frumuseţea. Puneam mărţişorul pe un piersic sau un vişin
înflorit să fim frumoase. Şi azi mai fac aşa unele fete” (Gorj); “La sfârşitul lunii martie,
mărţişorul se punea pe un corcoduş, piersic sau mărăcine înflorit, ca fata să aibă faţa frumoasă ca
floarea, să nu se păteze peste vară” (Gorj); “Purtau o săptămână. Înainte de 9 martie le aruncau
pe mărăcinii înfloriţi ca să lepede urâciunile şi smoala care erau prinse pe corpul lor în timpul
iernii. Îi spuneau mărăcinelui să le dea floarea lui albă şi frumoasă şi veselia primăverii”
(Mehedinţi); “Se purta două, trei luni” (Vâlcea); “De la 1 martie până la înfloritul mărăcinelui,
Secului la Paşte” (Teleorman); “Mărţişorul se purta o săptămână şi se agăţa la icoană” (Bacău);
“Se purta două, trei zile” (Bacău); “Luna martie” (Bacău, Botoşani); “Se purta o săptămână”
(Bacău); “Se purta o luna, nu se păstra” (Botoşani, Neamţ, Suceava); “Se purta până la Florii”
Bulgaria. Vol II, Valea Dunării. Editura Academiei Române. Institutul de Etnografie şi Folclor
“C. Brailoiu”, Bucuresti, 2005. P.31-32
Crişana, Maramureş. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002. P.217-218
17
(Galaţi); “Mărţişorul se pune bine pentru alt an” (Bacău, Iaşi); “Se păstra în casă” (Bacău,
Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui, Vrancea)”; “Până la 9 Martie” (Bacău, Vrancea); “Se purta
până înfloreau pomii şi se agăţa la primul pom care înflorea: cireşul, zarzărul” (Botoşani, Iaşi,
Suceava, Vaslui); “Când vine barza o ia şi o atârnă pe un pom” (Timoc).12,14,15,18,19
 Unde se punea după purtare
“În pomi înfloriţi” (Botoşani, Vaslui, Covasna, Hunedoara, Mureş); “În vişini, cireşi”
(Galaţi, Neamţ, Botoşani, Iaşi, Suceava, Vaslui); “În zarzăr” (Galaţi, Vaslui, Botoşani, Iaşi,
Suceava, Vrancea, Argeş); “În măr, păr, prun, gutui” (Tulcea, Argeş, Constanţa, Călăraşi,
Teleorman, Giurgiu); “În măceş cu denumiri diferite în funcţie de zonă, adesea mărăcine”
(Oltenia, Banat, Muntenia); ” În trandafiri infloriţi (Botoşani, Neamţ, Suceava, Vrancea, Giurgiu,
Ialomiţa, Teleorman, Argeş, Dâmboviţa, Constanţa, Brăila, Tulcea, Buzău); “Îl păstra în casă”
(Vaslui); “Mărţişorul era pus pe o floare” (Harghita); “După ce se purta o săptămână se anina de
un copac” (Sibiu, Harghita); “Se punea într-un pom” (Timiş, Covasna, Hunedoara, Mureş);
“Când vine barza o ia şi o atârnă pe un pom, ceva” (Timoc); “La oameni leagă la mână, dar la
femei le pune în piept” (Timoc).12,15,16,18,19
Mărţişorul era pus pe pomi înfloriţi precum cireşi, vişini, pruni, meri, peri, zarzăr, gutui.
Se mai punea pe un măceş (mărăcine) înflorit, pe trandafir înflorit sau pe o floare. Rar se păstra
în casă ca să se spele cu el când era la necaz.
18
Muntenia. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004. P.281-282
 Scopul purtării Mărţişorului:
Copiii cântau: ” Mărţişor cu noi în casă/Purecii a treia casă” (Cluj); “În primăvară, de 1
martie, o persoană din familie ieşea în curte şi striga: “Mărţişor în casă”, iar cineva din casă
răspundea: “Puricii a treia casă”, aceasta de trei ori” (Cluj); “Mărţişorul se punea la cap să vadă
pe cine visează”(Alba); “După ce se purta o săptămână se anina de un copac” (Sibiu, Harghita);
“Copiii purtau mărţişorul ca să nu se îmbolnăvească, fetele să nu se prindă farmecele” (Timiş,
Arad, Caraş Severin, Bihor, Maramureş, Satu Mare); “Până înflorea cireşul. Se punea pe o
creangă înflorită de cireş zicând:“Iţi dau aţa, să-mi dai albeaţa”“ (Caraş Severin); “Până înfloreau
spinii, se lepădau pe spini zicându-se: “Eu iţi dau mărţişorul, tu să-i dai roşeaţa şi albeaţa””
(Caraş Severin); “La sfârşitul lunii martie se scotea mărţişorul, fata îşi punea o dorinţă şi arunca
mărţişorul pe creanga unui arbore; dacă se prindea de creangă se împlinea dorinţa” (Caraş
Severin); “Dupa scoaterea mărţişorului: Mărţişorul se punea la cap, să vadă pe cine visează”
(Alba); “Mărțișorul anunța primăvara, se purta ca să nu se îmbolnăvească”(Vâlcea); “ Mai în
urmă cu câţiva ani se legau fetele cu aţă albă şi roşie ca să fie albe şi roşii ca aţa”(Timiş, Arad,
Bihor, Maramureş, Satu Mare); “Se purta până înflorea trandafirul, măceşul. Şnurul se punea pe
trandafir, să fie fata frumoasă” (Dolj); “O zi înainte de sfârşitul lunii martie, se arunca la o
răspântie de drum. Aşa se zicea din bătrâni că e bine” (Dolj); “La sfârşitul lunii martie,
mărțișorul se punea pe un corcoduş, piersic sau mărăcine înflorit, ca fata să aibă faţa frumoasă ca
floarea, să nu se păteze peste vară” (Gorj); „Până înflorea cireşul. Se punea pe o creangă înflorită
de cireş zicând: stă doă aţe, să-mi dea albeaţă” (Caraş Severin); “Purtau toată luna martie, până
înflorea piersicul. Când scoteam mărțișorul de la gât nu trebuia să mă vadă alte fete ca să nu-mi
fure frumuseţea. Puneam mărțișorul pe un piersic sau un vişin înflorit să fim frumoase. Şi azi mai
fac aşa unele fete” (Dolj).14,15,16,18
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
19
Muntenia. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004. P.281-282
“Scopul legării sau punerii mărțișorului – scrie Simion Florea Marian – la gâtul sau
mâinile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus şi-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie
deplin sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii, şi peste vară să nu-i apuce şi scuture
frigurile. Punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineaţa, până
nu răsare soarele. Totodată e de observat că părinţii, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo
femeie însărcinată, căci atunci zic ei că se pătează copiii pe ochi. Unii poartă mărțișorul 12 zile la
gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine,
se crede că şi copilului încă îi va merge bine în viaţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom
înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile
pomului respectiv”. 7
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. P.313
1.3. Mărţişorul în context intercultural
20
Din culegerile de teren de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi din sec. al XX-lea nu reiese o
influenţă zonală în ceea ce priveşte denumirea, obiectul, purtătorii, perioada cât era purtat.
Astfel, la câmpie, denumirea de mărţişor s-a permanentizat, în timp ce la deal şi la munte s-au
păstrat şi alte denumiri, rămăşiţe străvechi (vezi Mărturii). De asemenea, în funcţie de puterea
economică a satelor, la şnur s-a adăugat ban, care era de metal obişnuit sau de argint, rar de aur
cu importanţa semnificaţiei metalului. Mai mult, în satele de români din Republica Moldova,
Macedonia sau Bulgaria, fenomenul are asemănări fireşti fiind vorba de românii din aceste zone.
Deşi Ion Ghinoiu se pronunţa că “de tradiţia Dochiei carpatice se leagă deci semnificaţia
celui mai frumos obicei de primăvară din sud-estul Europei, Mărţişorul, adevărata funie a
anului care aduna laolalta zilele, săptămânile şi lunile în două anotimpuri (iarna şi vara),
simbolizate de şnurul bicolor făcut la începutul Anului Agrar”4, obiceiul se păstrează astăzi
numai în spaţiul locuit de români, indiferent de forma statală.
Influenţa altor vecini sau a altor etnii nu s-a observat decât poate în forma modernă de
manifestare, având în vedere meşteşugarii care s-au implicat în efectuarea variatelor forme
actuale ale obiectului. Precizăm că în spaţiul unde trăiesc români, obiceiul se păstrează şi azi, dar
şi-a schimbat semnificaţia primară şi forma obiectului. În Timoc s-a consemnat că “se îmbracă o
femeie în costum popular, ia o târnă şi pune prăjituri şi mărţişoare. Pleacă la copii, în grădiniţă şi,
după aceea, în primărie, de-a rândul, la toţi”. Costumul popular semnifică apartenenţa etnică
românească şi obiceiul de a da ceva de mărţişor.
Considerăm că obiceiul îşi schimbă semnificaţia prin trecerea timpului aşa cum
deplângea Simion Fl. Marian la sfârşitul sec. al XIX-lea :”Astăzi când societatea noastră din
românească ce era, s-a străinat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu se mai scrie, nici vorbi,
nici gândi româneşte, când înşişi copii din faşă numai învaţă azi, ce mamă şi tată ci “maman” şi
“papa’, când chiar slugile din casa se “monseuresc” şi “madamesc”, în dispreţul vechii frăţii
româneşti au uitat toate tradiţiile vechi care împodobesc trecutul nostru. Aşa dacă am întreba
astăzi pe oricine, ce este mărţişorul, desigur ar da din umeri, zicându-ne nu stiu”7; dar obiceiul
va rămâne pentru români ca un act obişnuielnic, de bucurie, de sărbătoare. Semnificaţia primară
21
şi simbolistica obiectelor şi a cromaticii s-a pierdut. A rămas obligatoriu şnurul alb-roşu simplu
sau de care se agaţă diferite obiecte, ori însoţeşte ca semn de mărţişor cadourile oferite.
Spicuim câteva mărturii de la românii care nu locuiesc în spaţiul României: “Da,

martiniţichi. Acuma se cumpără şi face şi, amu cumpărate la noi astea şi se dă până la parvi
marţ” (Valea Dunării)10 ; “Întâi martie, mărţişorul se face din canură, de mătase, d-ăla de elastic
şi pe un creion aşa şi-l învârtesc cu roşu, cu alb aşa şi-l leg şi p-ormă când îl taie de colea se
strânge, se face martiniţi” (Valea Dunarii); “Poartă, toată luna Marte, şi bărbaţii, şi femeile, şi
copiii” (Timoc); “Fiecare care vrea îl poartă, la chebă se prinde” (Timoc); “La oameni leagă la
mână, dar la femei le pune în piept” (Timoc); “Poartă toţi ăi din casă. Care este, deşi mai bătrâni,
am legat aţă la mână pestriţă, roşu cu alb” (Timoc).10,12
Astăzi, la începutul lunii aprilie, într-o mare parte a satelor României și Republicii
Moldova, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare.
Sărbătoarea mărțișorului se poate întâlni în zona Balcanilor la Aromâni și Megleno-

Români, precum și la românii din Bulgaria care o numesc Martenița (Мартеница), și de
asemenea în Macedonia și Albania.
Bulgaria. Vol II, Valea Dunării. Editura Academiei Române. Institutul de Etnografie şi Folclor
“C. Brăiloiu”, Bucureşti, 2005
Folclor “C. Brăiloiu”, Bucureşti, 2005. P.45-46
Cap.2. Mărţişorul de ieri - mărţişorul de azi
2.1. Legende populare româneşti despre începutul primăverii
22
Folclorul românesc este bogat în legende populare care explică obiceiul. Cele mai multe
se referă la Dochia şi Dragobete. În unele, Dochia este prezentată drept o fată frumoasă, iar în
altele o Babă nepricepută, una rea şi duşmănoasă.
Din prima categorie exemplificăm cu o legendă culeasă din Bucovina în care Dochia
este o fată frumoasă dar necredincioasă, fapt ce a adus pedeapsa lui Dumnezeu asupra ei: “Zice
că în timpurile de demult era un împărat, şi împăratul acela avea o fată foarte frumoasă şi
voinică, anume Dochia.
Şi fiindcă Dochia era nu numai foarte frumoasă şi voinică, ci totodată şi isteaţă şi

cuminte, de aceea nu un fecior de împărat dorea s-o aibă de soţie. Dar tată-său nici unui fecior,
din câţi au peţit-o, n-a voit să i-o dea soţie, zicând că e prea tânără şi că nu i-a sosit încă timpul
de măritat.
Nu mult însă după ce a fost Dochia cea de pe urmă oară peţită, având tatăl său război cu
un alt împărat, nu ştiu cum şi în ce fel s-a întâmplat, destul atâta că a fost învins.
Şi acuma împăratul învingător nu s-a mulţămit numai cu atâta, ci ştiind că potrivnicul său
are o fată foarte frumoasă şi voinică, şi isteaţă, şi cuminte, a voit numaidecât să i-o ia.
Dochia însă, prinzând de veste că învingătorul tatâne-său voieşte s-o ia cu nepusă-n masă
şi că nu e alt chip de scăpare, s-a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, a luat o furcă de tors în brâu
şi turma de oi a tatâne-său şi, astfel schimbată ca nimeni să n-o cunoască că e fată de împărat, s-a
pornit cu oile la munte.
Şi pe când s-a pornit ea, precum şi mai pe urmă, pe când se suia cu oile la munte, era
timp frumos şi cald, de aceea arunca ea în fiecare zi câte un cojoc, până când le-a aruncat pe
toate.
Dar iată că dupa ce a aruncat ea acuma toate cojoacele şi rămăsese numai în camaşă de
cald ce era, şi pe când ajunsese pe culmea unui munte înalt, se porneşte o furtună amestecată cu
ploaie şi cu omăt, şi furtuna aceea, în loc să ţie vreo câteva minute, şi apoi să înceteze, ţinu
douăsprezece zile de-a rândul, şi în fiecare zi se făcea tot mai aspră, mai urâtă şi mai nesuferită.
23
Dochia, fiind pe de o parte numai în cămaşă iar pe de altă parte nedeprinsă cu asemenea
furtuni şi văzând că o răzbeşte frigul, voi să se întoarca cu oile îndărăt, însă uitându-se de pe
culmea muntelui în jos şi văzând cât e de sus, nu se încumetă a se scoborî, temându-se ca să nu
cadă în vreo prăpastie şi să se facă toate zdrele.
Şi acuma neştiind ce să înceapă şi să facă, începu a plange de se cutremura camaşa pe

dânsa şi a răpşti împotriva lui Dumnezeu, de ce a dat un frig aşa de mare şi nesuferit.
Dumnezeu, la rândul său, văzând că răpteşte împotriva lui, în loc să i se roage ca s-o
scape, cum a scăpat-o din mâinile împăratului care voia s-o ia cu de-a sila de la părinţii săi, o
încremeni, spre pedeapsă pentru nesocotinţa ei, şi astfel încremenită stă ea şi astăzi pe culmea
muntelui aceluia, dimpreună cu oile sale, pe cari Dumnezeu asemenea le preface în pietre.
Şi de când s-a întâmplat aceasta cu Dochia cea foarte frumoasă şi voinică, de atunci sunt
şi cele douăsprezece zile ale ei ploioase şi furtunoase.”7
O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, sună precum urmează:
“Zice că Dochia a fost o fată foarte frumoasă şi arătoasă.
Murindu-i părinţii pe când era mică, o luă şi o ţinea moşul său de suflet. Iar moşul său era
un om foarte bogat; avea de toate câte le căutai şi pe deasupra mai avea încă şi o turmă de oi.
Şi Dochia n-avea alta de lucru, ci de-a căuta de turma cea de oi a moşului său. De aceea
şi păştea ea oile şi le păzea ca şi ochii din cap. Iar mieluţii îi erau aşa de dragi, că le punea canafi
roşi în vârful urechilor şi cununi de flori la gât, şi cât era ziulica de mare se juca cu dânşii şi
căuta ca să nu li se întâmple nici un rău cât e negru sub unghie.
Într-un an, cum se apropie luna lui mart, îşi luă Dochia, ca în toţi anii, oile şi se duse cu
dânsele la munte, ca să le pască. Dar, fiind de astă dată încă foarte frig, se îmbrăcă mai întâi în
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. P. 281-282
douăsprezece cojoace, şi apoi se porni cu oile la păscătoare.
24
Iată însă că, mergând ea cale mai îndelungată, a început de la 1 martie, a se face vreme
frumoasă şi a se încălzi.
Văzând Dochia că se încălzeşte, şi făcându-i-se din zi în zi ce mergea tot mai cald şi prea
cald, şi neputând duce toate cojoacele în spate, a început a le lepăda şi aşa lepăda ea în fiecare zi
câte un cojoc, până ce rămase dezbrăcată. Dar n-a apucat ea bine a lepăda pe al doisprezecelea
cojoc, şi începu iarăşi a se face frig, şi din ce în ce tot mai frig.
Dochia, fiindcă apucase a merge o bucată bună de loc şi a se depărta hăt binişor de
cojoacele aruncate, nu avu acuma cu ce se îmbrăca. Şi neavând ea acuma cu ce se îmbrăca, iar
gerul devenind din ce în ce tot mai cumplit şi mai nesuferit, de aceea îngheţă dimpreună cu toată
turma.
Şi se zice că, după ce a îngheţat Dochia de frig, s-a făcut dintr-însa o fântână cu ghizdele
de aur şi cu apă puţină, însă foarte limpede şi răcoritoare. Iar din oi şi din miei se făcură
împrejurul fântânei aceleia felurite flori şi floricele, unele mai frumoase decât altele, şi miroseau
florile ca-n rai de plăcut.
Şi mai pe urmă, când trecea vreun călător ostenit de cale şi însetat prin părţile acelea,
îndată se răcorea din această fântână. Şi tot aşa se răcoresc şi astăzi călătorii din această fântână,
care s-a numit de-atunci încoace şi se mai numeşte încă şi acuma fântâna Dochiei.”7
Din a doua categorie în care Dochia este prezentată bătrână harnică, dar răutacioasă cu
nora ei, pe care o supune la umilinţe, dar aceasta este apărată de un înger protector. Vom
exemplifica printr-o legendă culeasă în Bucovina: “A fost odată o babă şi baba aceea se chema
Dochia. Ea era o femeie foarte sârguincioasă, dar totodată, şi foarte rea şi aspră, fiindcă era
născută în zodia scorpiei.
Asprimea şi răutatea ei însă şi-o arăta ea mai cu seamă faţă de noră-sa, căci Baba Dochia
avea şi o noră, pe care o asuprea foarte tare.
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. P. 282
Într-un an, cum a venit întâi mart, ce-i plesneşte babei prin minte?... Trimite pe noră-sa în
pădure, ca să pască oile, să toarcă şi să strângă fragi, zicând că e primăvară. Nora n-a avut ce
25
face, a luat furca în brâu şi oile înainte şi s-a dus cu dânsele în pădure ca să le pască, să toarcă şi
să culeagă fragi, dupa cum îi poruncise soacră-sa.
Însă afară era un ger aşa de mare că şi oile îngheţă de frig, de aceea ea nici fusul în mână
nu-l putea ţinea, da încă să mai şi toarcă. Iar cât despre fragi nici vorba nu putea să fie, pentru că
nici frunza pe pomi nu se vedea.
Văzând ea că nu poate toarce, nici afla fragi, a început a plânge, temându-se că, acu se va
întoarce acasă cu caierul netors şi fără de fragi, bătrâna va ucide-o în bătaie.
Iată însă că, pe când plângea şi se tânguia ea mai tare, se scoboară un înger din cer şi o
întreabă: de ce plânge şi se tanguieşte aşa de tare. Nevasta-i povesti toate din fir în păr: cum o
asupreşte soacră-sa şi cum a trimis-o aceasta pe o vreme aşa de rece şi împotrivnică ca să pască
oile, să toarcă şi să culeagă fragi.
-Poate că soacră ta nu ştie ce vreme e afară, - zise mai departe îngerul, - şi de aceea te-a trimis.
Deci întoarce-te cu oile înapoi acasă şi spune-i că afară e încă frig, fiindcă numai unde şi unde s-
a luat omătul, şi atunci de bună seamă că nu te-a mai trimite.
Nevasta făcu aşa cum îi spuse îngerul. Se întoarse acasă, însă supărată şi cu frica în spate,
că soacră-sa va frige-o în bătaie pentru că nu i-a adus fragi.
Baba Dochie, cum a văzut-o că vine, a şi întrebat-o de i-a adus fragi ori ba.
-Da de unde să-ţi aduc? – răspunse nevasta, - dacă afară e un ger aşa de mare că şi oile îngheaţă
de frig, fiindcă toţi munţii sunt acoperiţi cu omăt. Eu am umblat în toate părţile şi am căutat toată
ziua, dar nicăiri nu am putut afla!
Însă Baba Dochie n-a voit s-o crează, şi de aceea a început a o batjocori şi a o probozi,
zicând că numai de leneşă şi de mangosită ce-i n-a putut afla. Şi a doua zi iarăşi a mânat-o, ca
numaidecât să-i aducă fragi.
Noră-sa se duse şi a doua zi, dar seara iarăşi se întoarse fără fragi ca şi în ziua trecută.
Baba Dochie o trimise şi a treia zi şi-i zise că, dacă şi de astă dată nu-i aduce fragi, n-are ce să se
mai întoarcă înapoi, că o omoară.
26
Nora, ştiind ce poamă bună-i şi ce poate soacră-sa când e în duşi răi, cum a ieşit cu oile
din ogradă a şi început iarăşi a plânge şi a se tângui, prea bine ştiind că, de ar căuta ea orişicât ar
căuta, pe aşa vreme fragi nu va putea afla.
Şi pe când plângea şi se tânguia ea mai tare, iată că îngerul, care i s-a fost arătat înainte
de două zile, iarăşi se scoboară din cer şi iarăşi o întreaba de ce plânge. Nevasta îi spuse şi de
astă dată toate celea ce i s-au întâmplat, adăogând că, dacă nici acuma nu-i aduce fragi, n-are ce
mai căuta acasă, că soacră-sa, cât de bună-i, o ucide în bătaie.
Îngerul, ascultând-o şi făcându-i-se milă de dânsa, îi zise să nu mai plângă, ci să strângă

lemne, să facă foc şi să se încălzească, că apoi toate vor fi bune. Nevasta supusă şi ascultătoare
cum era, nu se puse de pricină; se duse şi, culegând lemne, făcu foc dintr-însele şi apoi se puse să
se încălzească, căci îi dârdâiau dinţii în gură de frig.
Îngerul însă, pe când culegea nevasta lemne pentru foc, făcu ce făcu, că i se întoarse tot
caierul de pe furcă. Iar după ce a făcut acuma nevasta foc şi focul a început a arde cumsecade,
zise îngerul către dânsa să ia şi să puie cărbuni în garniţă.
Nevasta făcu şi aceasta: umplu garniţa de cărbuni.
-Ia acuma năframa de pe cap şi leag-o la gură! – zise mai departe îngerul.
Nevasta, cu toate că nu-i prea venea la socoteală, luă năframa şi o legă.
-Acuma, - urma îngerul, - ia oile şi garniţa, aşa cum este legată, întoarce-te acasă şi, cum vei
ajunge, dă-o soacrei tale! Caută însă nu cumva s-o descoperi până acasă, c-apoi nu va fi bine.
Nevasta mulţămi îngerului, luă garniţa şi, întorcându-se cu dânsa voioasă acasă, i-o dete
soacrei sale. Baba Dochie, descoperind cofa şi văzând fragi într-însa, zise:
-Vezi! Dacă caută omul, găseşte!
Însă ea nu se bucură că noră-sa i-a adus fragi, dimpotrivă se înfurie şi mai tare pe dânsa,
căci ei nu-i era atât de fragi, cum îi era să o piardă şi să se mântuiască de dânsa.
27
Deci mâncând ea fragile, luă furca în brâu, cofa în mână şi ca să n-o mai vadă pe noră-sa,
se porni acuma ea cu oile să le pască, să toarcă şi să culeagă fragi, cugetând că acuma dacă noră-
sa i-a adus fragi, e primăvară.
Dar afară era un ger ca acela, că şi oile înţepeneau de frig. Baba Dochie se punea
împotriva lui Dumnezeu, zicând că este primăvară fiindcă noră-sa i-a adus fragi şi, fiind fragi,
trebuie să fie numaidecât şi cald. Şi, ca nu cumva să îngheţe de frig, întâmplându-se să ningă, se
îmbrăcă în douăsprezece cojoace, şi apoi se porni cu oile.
N-a apucat însă bine a ajunge în pădurea, unde cugeta ea că va afla fragi, şi iată că a şi
început a ninge şi a ploua, şi ningăul acela a ţinut 12 zile neîncetat. Şi în ziua întâi atâta ce a nins
şi a plouat, că tot cojocul de asupra i s-a udat şi stricat.
Baba Dochie, văzând că i s-a udat cojocul şi că nu-l poate mai mult duce de ud şi stricat
ce-i, l-a aruncat jos; şi a doua zi ningând şi plouând, a aruncat pe al doilea cojoc, şi a treia zi iară,
şi tot aşa a făcut ea în fiecare zi, până ce-a aruncat toate cojoacele şi a rămas dezbrăcată. Şi la
urmă, nemaiputând suferi frigul, a picat şi ea la pământ şi, dând peste noapte un îngheţ groaznic,
a îngheţat şi ea dimpreună cu toată turma sa.
Şi atunci Dumnezeu, pentru că i s-a pus împotrivă şi pentru că a voit să omoare pe noră-
sa, a prefăcut-o, spre pedeapsă, într-o stâncă de piatră, care se vede şi astăzi pe vârful unui munte
şi de sub care izvorăşte şi curge un izvor limpede de apă, din care beau oamenii.
Şi dimpreună cu dânsa a prefacut şi oile sale în stânci, cari stau împrejurul ei şi cari,
private din depărtare, se par ca nişte oi albe şi negre, adecă tocmai aşa cum arătau ele când erau
vii.”7
O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, se prezintă astfel:
“Baba Dochie era o babă foarte rea.
28
Într-o primăvara, şi anume cam pe la începutul lunii lui mart, când abia apucase a se topi
şi a se lua pe ici-colea omătul, ce-i trăzneşte babei acesteia prin cap?...că ar mânca fragi. Deci
trimise ea pe noră-sa în pădure, ca numaidecât să-i aduca fragi, că de nu-i aduce, n-are ce mai
căuta acasă. Biata noră nu se puse de pricină, ci se duse îndată în pădure după fragi şi, cum
ajunse, începu a căuta încolo şi încoace; dar unde să afle ea fragi, după ce mai tot pământul era
acoperit cu omăt, iar cât despre fragi nici urmă!
Văzând ea de la o vreme că toată alergătura şi truda ei e în zadar, începu a plânge de se

cutremura cămaşa pe dânsa de supărare că nu află nimic, căci acasă nu se putea întoarce fără
fragi.
Şi pe când umbla ea aşa încoace şi încolo plângând şi tânguindu-se, iacă dă peste doi
moşnegi, cari şedeau şi se încălzeau lângă un foc zdravăn. Era Dumnezeu şi cu Sân-Petru.
Dumnezeu, cum o vede că se apropie plângând de dânşii, o întreabă: ce căuta şi de ce

plânge. Nevasta le istorisi tot năcazul şi pricina venirii sale în pădure şi-i ruga totodată ca să-i
dea un sfat, cum ar putea ea să scape cu obraz curat de soacră-sa, de Baba Dochie.
Dumnezeu, auzind păţărania ei, i se făcu mila de dânsa, îi zise să se puie la foc să se
încălzească, că apoi va învăţa-o ce să facă. Nevasta nu aşteptă s-o mai îmbie încă o dată, ci
fiindu-i frig, se puse şi se încălzi. Iar după ce s-a încălzit de ajuns, îi zise Dumnezeu:
-Ţine poalele catrinţei, căci am să pun ceva într-însele, dar nu te uita ce voi să-ţi pun, şi nici până
acasă să nu te uiţi ce ai în poale!
Şi cum rosti cuvintele acestea, vârî amândouă mâinile în foc şi, luând o mână plină de
jăratic, îl turnă în poalele catrinţei. Apoi zise iarăşi:
-Acum întoarce-te acasă şi, ce vei afla în poale, aceea să dai soacrei tale!
Nevasta mulţămi din toată inima moşnegilor pentru binele ce i l-au făcut şi apoi se
întoarse acasă. Ajunsă acasă, desface poalele ca să vadă ce se afla într-însele, şi când colo…ce
să-i vadă ochii?...Erau o mulţime de fragi copţi bine şi frumoşi, de ţi se duceau ochii când te uitai
la dânşii. Jăraticul ce-l turnă Dumnezeu în poalele catrinţei se prefăcu până acasă în fragi.
-Iaca aci ai fragi! – zise ea dupa aceasta soacrei sale, dându-i fragii.
29
Baba Dochie, dându-i noră-sa fragii şi neştiind nimic despre toată întâmplarea cu aflarea
şi adusul fragilor, crezu cum că acuma a sosit într-adevăr primăvara şi cum că ar fi prea cald ca
să mai ningă. De aceea se hotărî ea să iasă cu caprele la păşune. Dar spre o mai bună pază
împotriva unui frig venit din întâmplare, se îmbrăcă în douăsprezece cojoace, luă apoi caprele şi
se porni cu dânsele la păşune.
Ajungând la locul cu păşunea, se puse binişor lângă capre ca să le pască, mai petrecându-
şi vremea şi cu torsul, căci uitasem a spune că ea îşi luă de urât şi furca de tors de acasă.
Nu apucă însă bine a se aşeza la tors şi caprele a se da la păscut, şi iată că se porneşte o

furtuna mare, amestecată cu ploaie, cu omăt şi cu vânt, care ţinu douăsprezece zile după olaltă, şi
în ziua întâia îi udă tot cojocul de asupra, că se facu numai o apă.
Baba Dochie, văzând că i s-a udat cojocul de asupra şi că e prea greu de purtat, l-a
azvârlit din spate şi a plecat mai departe. Şi tot aşa fu ea constrânsă să facă şi în zilele următoare,
să lepede câte un cojoc, căci ploaia şi ningăul nu mai înceta, şi cojoacele i se udară unul dupa
altul aşa de tare că trebui numaidecât să le lepede. Aşa lepădă ea toate cojoacele până ce rămase
numai în cămaşă.
Iată însă că, după ce a lepădat ea şi cojocul al doisprezecelea, dă Dumnezeu un ger şi un

vânt subţire şi rece care o pătrunse până la maţe. Şi asa degeră baba Dochie de frig şi rămase
însleită (împietrită) cu furca şi cu capre cu tot.
Şi mai zic oamenii că ea ar sta şi acuma împietrită, precum a rămas atunci, în formă de
stâncă şi cu furca în brâu, la Izvoare, adecă acolo unde izvorăşte unul dintre cele trei izvoare cari
se formează apa Sucevei.”7
O altă variantă, tot din Bucovina, care ne vorbeşte de Baba Dochia şi nora sa ce este
ajutată de Dumnezeu şi Sfântul Petru să-i aducă fragi roşi copţi, sună precum urmează:
30
“Baba Dochie a fost o femeie măritată şi a avut un fecior pe care l-a însurat. Însă ea, după
ce şi-a însurat feciorul, nu trăia bine cu noră-sa, ci a început a o mustra şi a o batjocori în tot
felul, zicând că-i leneşă, că nu lucreaza nimic, şi câte de toate.
Într-o zi de iarnă, pe când era feciorul său dus de acasă, sfădindu-se ea iarăşi cu noră-sa,
îi zise:
-Du-te şi adă-mi fragi, căci se apropie primăvara, şi eu trebuie să ies cu oile şi caprele la pascut!
Venind nu mult după aceasta feciorul, adecă bărbatul nevestei, acasă, îi spuse aceasta
toate cele ce i le porunci mă-sa. Bărbatul însă, fiind un gură-cască şi un lasă-mă să te las, îi
răspunse că, dacă mama lui i-a zis aşa, apoi n-are încotro, ci trebuie să facă aşa cum i-a spus.
Nevasta, văzând că bărbatul său n-o ia în apărare, ce era să facă…luă o cofiţă şi merse
după fragi. Văzând-o nişte oameni că merge cu cofiţa, o întrebară unde se duce. Nevasta le
răspunse că soacră-sa a trimis-o să-i aducă fragi, şi ea după fragi se duce.
-Nu fi proastă! – ziseră oamenii mai departe, - că doară de-abia începe a se topi omătul!...unde
vrei tu să afli fragi?
-Soacră-mea mi-a spus că, dacă nu-i aduc fragi, îmi taie capul!
Şi cum rosti ea cuvintele acestea, plecă mai departe plângând şi oftând, până ce ajunse
într-o pădure. Iar după ce a intrat în pădurea aceea, mai merse cât mai merse, până ce zări
deodată un foc. Iar când văzu ea focul acela, a zis:
-Mă duc într-acolo, că poate vor fi nişte hoţi să mă omoare sau nişte lupi să mă mănânce, că şi
aşa n-am a trai, dacă nu-i duc soacrei mele fragi!
Şi merse mai departe. Şi ajungând ea acuma acolo, ce să vadă? În loc de hoţi sau lupi,
vede stând împrejurul focului doi oameni bătrâni.
Era Dumnezeu şi cu Sân-Petru. Ea le dete bună seara. Dumnezeu şi Sân-Petru îi

mulţămiră şi văzând-o aşa de supărată şi plânsă, o întrebară de ce a plâns. Ea le-a răspuns că
soacră-sa a trimis-o să-i aducă fragi, şi nu ştiu de unde să-i afle şi să-i aducă pe o vreme ca
aceasta fragi, şi de aceea a plâns şi e aşa de supărată.
31
Dumnezeu, auzind aceasta, i se făcu milă de dânsa, îi luă cofiţa din mână, o umplu cu
jăratic, şi apoi acoperind-o i-o dete îndărăt, zicând:
-Na, întoarce-te cu dânsa acasă, dar să n-o dezlegi, nici să nu te uiţi într-însa până ce vei ajunge
acasă şi vei da-o soacrei tale în mână!
Nevasta, luând cofiţa şi mulţămind moşnegilor, se întoarse acasă şi, cum ajunse acasă, o
dete soacrei sale.
Baba Dochie se uită înlăuntru şi, mare minune, din cărbunii cei aprinşi se făcură fragi.
Apoi luând ea fragii şi mâncându-i, zise către noră-sa:
-Dacă ai găsit tu fragi, apoi mă duc acuma şi eu cu oile şi cu caprele la păscut, căci n-am grijă că
va mai fi frig.
Şi cum a spus, aşa a şi făcut. Îşi luă furca în brâu şi turma dinapoi şi se duse cu dânsa pe
câmpii s-o pască. Însă, fiindcă era încă omăt, de aceea se îmbrăcă ea mai întâi cu 12 cojoace şi
apoi se porni.
Nu mult însă după ce a ieşit ea cu oile şi cu caprele la păşune, s-a pornit o furtună mare, a
început a ninge şi oile şi caprele fugeau în stânga şi în dreapta pentru că n-aveau defel ce paşte.
Iar ea, fiind grele cojoacele cu cari era îmbrăcată, nici nu se putea ţinea de dânsele. Udându-i-se
cojocul cel de asupra şi nemaiputându-l duce mai departe de ud şi greu ce era, îl lepădă jos.
Şi aşa a dat, în unsprezece zile dupa olaltă, câte o furtună cu omăt, şi toate cojoacele i s-
au udat, şi ea, care cojoc cum se uda, seara îl şi arunca. Şi tot aşa a făcut ea până ce a aruncat
toate cojoacele. Iar după ce le-a aruncat pe toate şi n-a avut cu ce se mai îmbrăca, a îngheţat de
frig dimpreună cu toată turma sa.”7
Tot din Bucovina, o altă legendă o prezintă pe Baba Dochia stând la sfat cu Dumnezeu
şi Sfântul Petru, dar nu cu respect şi bună cuviinţă ca şi nora ei, ci cu răutatea care o caracteriza
şi cu multă obraznicie, motiv pentru care Dumnezeu o va pedepsi prefăcând-o în piatră împreună
32
cu turma ei: “Baba Dochie a avut un fecior şi l-a însurat. Însă ea nu trăia bine cu noră-sa, ci fiind
o femeie foarte rea, o chinuia în tot chipul.
În urma urmelor, nemaiavând şi nemaiştiind cum s-o chinuiască, o trimise într-un an, pe
la sfârşitul lunii lui faur, când era aşa de frig de crăpau lemnele şi ouăle sub corb, ca să meargă în
pădure şi să-i aducă fragi.
Noră-sa ce era să facă? Luă o cofiţă şi se porni plângând după fragi. Dar de unde să afle
ea fragi? dupa ce aceştia nu erau nici măcar înfloriţi?
Ajungând în pădure şi umblând încolo şi încoace degeaba, dete în urmă de o casă, în care
locuiau doi moşnegi. Unul dintre moşnegii aceia era Dumnezeu, iar celelalt Sân-Petru.
Dumnezeu, care era din întâmplare afară, cum o vede că se apropie plângând de casă, o întreabă
cine-i, unde merge cu cofiţa şi de ce plânge.
Nevasta îi povesti toată păţania ei cu soacră-sa şi apoi întrebă de nu ştie el undeva vreun
loc unde ar putea găsi fragi.
-D-apoi bine, - zise Dumnezeu, - unde crezi dumneata că vei găsi pe vremea asta fragi? Nu vezi
că mai tot pamântul e acoperit cu omăt?
-Cum păcatele mele să nu vad, gângăvi mai departe nevasta, dar ce să mă fac?...dacă nu mă voi
întoarce acasă cu fragi, soacra mă va omorî!
Dumnezeu, auzindu-i păţania şi văzând-o în ce stare deznădăjduită se afla, o pofti în casă,

îi dete de mâncare, şi apoi, fiindcă înnoptase, îi zise să se culce şi să se odihnească, căci a doua zi
fragii doriţi se vor găsi. Nevasta, trudită de alergătură, cum era, nu aşteptă mult îmbiată şi rugată,
ci se culcă şi adormi dusă.
Şi pe când nora ascultătoare dormea dusă, pe atunci Dumnezeu îi luă cofiţa, o umplu cu
jăratic, o legă la gură cu o basma şi apoi o puse iarăşi la loc de unde a luat-o.
A doua zi dimineaţa, sculându-se nevasta, luând iarăşi cofiţa şi dându-i-o în mână, zise să
se întoarcă cu dânsa acasă, dar să n-o descopere defel până acasă. Nevasta mulţumi din toată
inima moşnegilor pentru primire, le sărută mâna, şi apoi, luând cofiţa se întoarse bucuroasă acasă
33
la soacră-sa. Soacră-sa, cum o văzu că vine, o şi întrebă cu un glas ascuţit: unde a stat atâta, şi
adusu-i-a fragi ori nu.
Nora nu-i răspunse la aceasta nimica, ci-i dete numai cofiţa legată la gură, cum i-a dat-o
şi ei Dumnezeu. Baba Dochie îi smuci cofiţa din mână, o descoperi repede şi când colo ce să-i
vadă ochii?...cofiţa era plină de fragi rumeni şi frumoşi, de-ţi fugeau ochii pe dânsii, iar ici-colea
printre ei erau şi frunze verzi. Jăraticul ce l-a pus Dumnezeu în cofiţă s-a prefăcut până acasă în
fragi.
Văzând Baba Dochie fragii, n-a avut ce să mai zică, îi luă din cofiţa, îi mâncă şi apoi,
crezând că, dacă sunt fragi, de buna seamă trebuie să fie şi păşune pentru capre, de aceea luă ea
furca în brâu şi caprele de-napoi şi se porni cu dânsele la păşune.
Dar fiind încă foarte frig, de aceea se îmbrăcă ea mai întâi cu 12 cojoace şi apoi se porni
cu caprele la păşune. Însă cum s-a pornit ea cu caprele, a dat Dumnezeu un ningău şi o furtună ca
aceea, de să nu scoţi nici cânele afară. Şi ningând îi udă cojocul deasupra astfel că i s-a făcut tot
ferfeniţă.
Baba Dochie văzând că i s-a udat şi stricat tot cojocul, şi de ud şi ferfeniţit ce e nu-l mai
poate purta în spate, îl lepădă jos şi plecă mai departe. Dar deoarece ningăul nu mai înceta, ci
dimpotriva venea tot mai mare, de aceea în fiecare zi pe la înserate lepăda ea câte un cojoc, până
ce nu rămase nici unul.
Şi cum a rămas fără nici un cojoc, baba îndată a început a tremura şi a dârdâi din dinţi de
frig. Văzând că îngheaţă de frig şi nu-i alt chip de scăpare, a picat în ghenunchi, a început a
plânge şi a se ruga lui Dumnezeu să-şi facă milă de dânsa şi să-i dea un foc, ca să aibă la ce se
încălzi.
Dumnezeu îi ascultă ruga şi-i împlini dorinţa, făcu să înceteze ningăul, să se faca vreme
frumoasa, şi pe deasupra îi dete şi un foc ca să aibă la ce se încălzi şi usca. Baba Dochie, după ce
s-a încălzit şi uscat cumsecade, fiindu-i foame, rugă pe Dumnezeu să-i dea şi de mâncare: pâine
şi vin. Dumnezeu îi împlini ruga şi-i dete şi de mâncare.
Dupa ce a mâncat şi s-a săturat, se rugă acuma să-i dea şi un pat ca să se odihnească,
fiindcă era foarte trudită. Dumnezeu îi împlini şi această dorinţă, îi dete şi un pat.
34
Baba Dochie însă ce face?...văzându-se acuma:
Încălzită De-odihnit
Şi-odihnită, M-am odihnit,
Săturată, De mâncat
Adăpată, Am mâncat,
Şi scăpată Şi de băut
De frig, ploaie şi ningău, Am băut,
Zise către Dumnezeu: Dar acuma mi-i urât
-Acum, Doamne, toate-s bune, Să fiu aici singură!
De-ncălzit Mai dă-mi, Doamne, şi-un bărbat.
M-am încălzit,
Dumnezeu, auzindu-i această dorinţă şi cerere atât de nesocotită şi necuviincioasă, se

supără aşa de tare pe dânsa, că deauna o preface, pentru răutatea şi obrăznicia ei, într-un stan de
piatră, care şi astăzi se vede pe vârful Rarăului şi de sub care curge o apă atât de limpede şi de
răcoritoare, precum nu se mai află nicăiri în alt loc. Iar caprele i le-a prefăcut asemenea în
pietre.”7
La fel, în Burla – Botoşani se povesteşte că “Se ia baba, slabă, bolnavă cum era, şi
porneşte cu caprele în munte. Dupa ce a desbrăcat toate cojoacele ş-amu era mai ca îngheţată,
vede şi ea focul acela şi mergând găseşte pe aceiaşi oameni, pe care i-a găsit şi nora sa. Oamenii
i-au dat de mâncare, şi încalzit-o la foc, da ea în loc să fie mulţumită ca atâta, i-au venit alte
35
nebunii in cap…a vrut şi bărbat! Atunci Dumnezeu a împietrit-o. Ea să nu fi zis vorba cea slabă,
Dumnezeu n-o împietrea.” 17
Într-o variantă din Muntenia, pe lângă Baba Dochia apare şi Dragobete, fiul ei, iar
caznele la care este supusă nora sunt diversificate, sau mai bine zis concretizate: să păzească
două oale puse la foc în două camere separate; să aducă fragi copţi în iarnă; iar pedeapsa ei a fost
prefacerea în piatră împreună cu Dragobete Iovan, fiul ei:
“Zice că Baba Dochia era o babă bătrâna şi avea un fiu, care îl chema Dragobete Iovan.
Crescând Dragobete Iovan mare, mamă-sa îl însură şi-i dete nevastă. Însă Baba Dochia trăia
foarte rău cu noră-sa şi de aceea o punea să facă lucruri peste puterea ei.
Aşa într-o zi o puse ea să păzească două oale cu urzici ca să nu dea în foc. Dar oalele nu
erau în una şi aceeasi odaie, ci în două odăi deosebite. Noră-sa, ajutată de Dumnezeu, le-a păzit,
că nici una n-a dat în foc.
Altă dată, şi anume pe la sfărşitul lunii lui făurar, a trimis-o să-i aducă fragi coapte.
Dumnezeu i-a dat şi fragi, de i-a adus soacrei sale. Baba Dochie, când a văzut fragile coapte, a
chemat pe fiul său Iovan Dragobete şi i-a zis:
-Uita-te, Iovane, mama, fragile-s coapte!...Aide cu oile şi cu caprele la munte!...
Şi sosind întâia zi a lunii lui martie, Baba Dochie se îmbrăcă cu nouă cojoace, îşi luă
furca în brâu şi pe fiul său Iovan şi, părăsind pe noră-sa, plecă cu oile şi cu caprele la munte.
Abia ajunse însă Baba Dochie cu fiul său la munte şi un viscol geros se puse pe ei, şi-i
udă toate cojoacele. Răbdă baba o zi şi lepădă un cojoc. Răbdă două şi lepădă al doilea cojoc. Şi
tot aşa în fiecare zi, până când a noua zi lepădă şi cojocul al nouălea. Atunci, cuprinsa de ger,
nemaiputându-se mişca din loc, se uită la fiul său Iovan să vadă ce face. Însă Iovan Dragobete,
fiindcă fusese mai rău îmbrăcat decât mama sa, îngheţase acum de mult şi din gură îi atârna un
17. Elena Niculiţă-Voronca. Datini şi credinţe populare româneşti. Vol. II. Colecţia Mythos.
Editura Saeculum J.O, 1998. P. 108
sloi de gheaţă. Văzându-l astfel, zise Baba Dochie:
-Iovane, mama! Iovane, mamă! eu nu mai pot de ger şi tu cânţi cu cavalul!
36
Însă Iovan, fiind sloi de gheaţă, nu i-a răspuns nimic. Oile şi caprele asemenea îngheţase
de mult. Iar în noaptea a nouă a îngheţat şi baba Dochie, sleindu-se (lipindu-se) pe o piatră, din
care curge şi astăzi apa.”7
O legendă deosebită de cele descrise până acum este una culeasă din Bucovina care ne
prezintă pe Baba Dochia fără noră. La sfârşitul lunii februarie, Dochia terminase nutreţul pentru
capre şi trebuie să se urce la munte ca să le hrănească, dar fiind ger se ceartă cu Mărţişor pentru
frigul la care este supusă. Acesta supărat pentru cuvintele adresate de babă o preface în stâlp de
piatră din care şi acum curge un izvor de apă cristalină:
“Zice că era odata o babă foarte rânzoasă, şi baba aceea se chema Dochia. Ea avea
douăsprezece capre, cu cari umbla vara la păscut, iar iarna le ţinea cu ce avea şi cum putea.
Şi deoarece toată averea ei erau cele douăsprezece capre, de aceea le păzea ea ca şi ochii
din cap, ca nu cumva să le piarda.
Într-un an, şi-a iernat ea caprele cum şi le-a iernat, până cătră sfârşitul lunii lui faur, iar
atunci sfârşindu-i-se iernaticul şi ne mai având ce le da de mâncare, era în cea mai mare
nedumerire ce să facă. De aceea aştepta ea cu cea mai mare nerăbdare să treacă faur şi să
sosească mărţişor, ca să poată merge cu caprele la munte.
Trecând faur şi sosind mărţişor, bucuria ei…se îmbrăcă în 12 cojoace, luă un fus şi o
furcă de tors sub brâu, precum şi cele 12 capre, şi se porni cu dânsele la munte, ca să le pască.
Iată însă că, pe când mergea ea în urma caprelor torcând lâna din furcă, se întâlneşte cu
nişte oameni. Oamenii, cum o văd că merge pe o vreme atât de friguroasă cu caprele şi încă
torcând, o întrebară:
-Dincotro şi unde te duci, mătuşă, cu caprele pe o vreme ca aceasta?
Baba le răspunse scurt şi apăsat că merge cu dânsele la păscut.
-D-apoi bine, mătuşă, - ziseră oamenii mai departe, - nu ştii dumneata că şi martie are putere?...
Mai bine ai face să te întorci înapoi, căci e încă frig şi poţi să îngheţi cu capre cu tot!
-Nu mă tem că voi îngheţa, - răspunse baba dârz, - pentru că sunt cu 12 cojoace îmbrăcată!
Şi rostind cuvintele acestea, fiind din firea ei foarte rea şi nespălată la gură, în loc să tacă
şi să-şi caute de drum, începu a-şi bate joc de mărţişor şi a zice:
37
Eu pe mărţişor Ca să-mi facă
Mi l-oi face ghemuşor Fiecare capră
Şi l-oi băga în curişor, Câte doi
Şi după ce l-oi băga Vârzavoi,
Mai departe voi pleca, Unul de cheag
Şi m-oi duce, lui în but, Şi unul de prăsilă!
Cu caprele la păscut.
Şi abia după ce rosti cuvintele acestea plecă mai departe spre munte.
Mărţişor, la rândul său, auzind că baba Dochie şi-a batut joc de dânsul, s-a făcut foc şi
pară de mânie şi a trimis asupra ei un ningău amestecat în două cu ploaie şi-i udă toate cojoacele
cu cari era îmbrăcată.
Dar Baba Dochie nu se da, ci cum i se uda cojocul de asupra, îndată îl şi lepăda. Astfel
merse ea cu caprele sale douăsprezece zile de-a rândul, şi în fiecare zi lepăda câte un cojoc.
În ziua a 13-a însă trebui ea să lepede chiar şi cămaşa de pe dânsa, căci şi aceea era acum
blească. Dar cum a lepădat ea cămaşa, îndată a şi îngheţat cu capre cu tot. Şi cum a îngheţat Baba
Dochie, s-a prefăcut într-un stâlp de piatră, nu departe de satul Cârlibaba sau Gârla Babei, şi de
sub gleznele stâlpului aceluia a început apoi a izvorî un izvor cu apa foarte rece.
Iar din furca ei se făcu un copaci foarte înalt şi din cele 12 capre se făcura 12 stânci mai
mici, cari stau şi se pot vedea şi azi împrejurul stăpânei lor.”7
A doua variantă a legendei de mai sus, şi anume din Macedonia, sună aşa:
“Să-aspuni că eară nă moaşi ţe pîştea iedi şi ma vidu, că easi Marţul, - hărauă mari; că
ascîpă di earnă, - se-arîsi şi disi
Pîrţi – Marţu!
38
Cu alţi zboari: nu ni-u zorea di arăulu Marţu, că intrai cu iedlii tu April.
Atumţea Marţul s-toarnă şi şi-mprumută doauă dîli di la Flivar (Şcurtu) şi ungliaţă moaşa
ţea cu iedi cu tut. Ea zboarili ţe dîsi moaşa a Marţului şi Marţul a Şcurtului. Moaşa:
Marţu Cu perlu aroşu,
Carţu Pîrţi – Marţu!
Iedlii lii scoşu
Marţul: Şcurtu, Şcurtu cad la tini
Tră doauă virviroasi dîli!
După ţe si mprumută cu doauă dîli, s-toarnă şi-li dîţi ali moaşi:
Moaşe, moaşe, aşteaptă tini,
Stumbu, stumbu valahii-niei
Tu cunachii-nie!
Transcrisă în limba română literară:
“Se spune că era odată o bătrână, care păştea iezi şi care, cum văzu că martie a trecut,
plină de bucurie că scapă de iarnă, s-a înşelat şi a zis:
Pîrţi – Marţu!
Adică: nu-mi pasă de martie cel rău, deoarece am intrat cu iezii în aprilie. Atunci martie se
întoarce şi se împrumută cu doua zile de la februarie şi îngheaţă pe bătrâna aceea cu iezi cu tot.
Iată vorbele pe care bătrâna le zise lui martie şi martie lui februarie:
Bătrâna:
Martie Pîrţi – Marţu.
Cârţu, Martie:
39
Pe iezi i-am scos Februarie, februarie,
(i-am scăpat) te rog pentru două zile viforoase.
Cu părul roşu,
După ce se împrumută cu două zile, se-ntoarce şi-i zice bătrânei:
Bătrâno, bătrâno, aşteaptă tu
Stumbu, stumbu valahea mea
În conacul meu!”7
La fel, o legendă din Banat ne prezintă pe Dochia certându-se cu Mărţişor :

“Baba Dochia a avut un fecior, carele s-a însurat, şi Baba Dochia a trăit rău cu noră-sa şi
feciorul nu-şi putea apăra muierea de ea. Baba Dochia a dat odată norei sale lână neagră (laie) şi
a mânat-o la râu, ca s-o spele şi s-o aducă albă, căci altcum nu va fi bine de ea.
Baba Dochia în tot modul o necăjea pe noră. Nora s-a dus la râu, şi a spălat lâna, până i s-
au belit degetele şi a curs sânge din ele, de a roşit apa, şi lâna totuşi a rămas neagră, şi nora a
început atunci a plânge.
Hristos s-a făcut atunci om şi cu Sân-Petru s-a scoborât la râu şi a întrebat-o: De ce

plângi? Iar ea i-a spus tot necazul ei cu soacra. Hristos i-a zis ca să spele lâna, a mângâiat-o şi a
binecuvântat-o şi i-a dat o chită (chitus) de flori de micşe şi de cocoşei, pritindu-i că, dacă ajunge
acasă, să deie flori şi soacrei. Nora şi-a pus florile la ureche, a mai spălat până a înmurgit, şi-a
încărcat lâna pe cap şi a pornit acasă cu voie bună, şi când a descărcat lâna, a fost albă, şi s-a
bucurat.
Baba Dochia, când a văzut că lâna e albă, s-a mirat şi iar s-a mâniat, pentru că nu poate să
bage de vină, şi când a văzut că nora are flori la ureche, a ocărat-o şi i-a zis că le-a căpătat de la
drăguţ. Nora i-a răspuns că le-a căpătat de la Mărţişor şi i-a dat şi ei flori. Iar Baba Dochia a
început a-şi bate joc de Mărţişor.
40
Baba Dochia, văzând florile, s-a socotit ca să meargă cu oile şi caprele la munte la
păşune, crezând că e primăvară, şi a poruncit feciorului său ca să pregătească badaniele şi
găletele, şi i-a zis:
-Haideţi la munte, că a înflorit păşunea! Tu-ţi iai fluierul şi zici, iar eu voi juca!
Feciorul îi răspunse că abia a trecut făurariu, apoi mai este şi mărţişor şi o parte din prier,
şi să nu se grăbească. Baba Dochie atunci a început din nou a batjocori, zicând:
Pe făurari
Îl trag prin găunari,
Pe mărţişor
Pin ciurişor!
Şi a luat cu sine 12 cojoace şi a plecat cu feciorul la munte. Au plecat cu soare şi, după ce
au ajuns la munte, a început a ploia şi ninge, şi acuş iară a fi soare, acuş a îngheţa, şi udându-se
cojocul de asupra a îngheţat şi s-a îngreunat, şi Baba Dochia l-a aruncat pe tufe şi s-a dus tot mai
sus pe munte după capre şi după oi, pentru că căuta iarba, şi Baba Dochia a aruncat în toată ziua
câte un cojoc, până le-a aruncat pe toate.
Feciorul Babei Dochiei a îngheţat pe munte şi i s-a făcut sloi pe gură şi barbă, dar Baba
Dochia nu a băgat de seamă şi a strigat:
-Eu nu mai pot de frig şi tu tot zici în fluieraş!
Atunci i s-a arătat Mărţişor şi a întrebat-o în batjocură:
-Cum îţi place primăvara, şi de ce nu joci la fluierul feciorului, că nici norei nu i-a fost frig să
spele toata ziua lâna la râu.
Mărţişorul a pierit, iară Baba Dochia şi feciorul ei au îngheţat cu toate oile şi caprele sus
pe munte, şi pe urmă s-au împietrit. Baba Dochia cu feciorul, oile şi caprele şi azi se văd
împietriţi pe muntele Semenic. Şi la picioarele Babei Dochiei s-a făcut un izvor, din care curge
apa.
41
Mărţişorul a omorât pe baba Dochia pentru că l-a batjocorit, dar nu putea s-o omoare
dacă nu avea zile destule, însă a luat şi împrumutate.”7
În Macedonia a fost consemnată o legendă asemănătoare :

-Ascîpă’m di earna greauă, A dat bunul D-zeu
Deadi bunlu Dumnidău, De furtuni, amar de nea
Di furtuni amar di neauă Și de făurar cel rău.
Și di Șcurtul ațel arău. Cîși,cîși, iezii mei!...
Cîși,cîși iedlii a niei!.... Vine martie, nu avem frică,
Vine Marțul, no avem frică, - Zise baba către iezi –
-Dîse moașa cîtră iedi - Căci puterea îi este mică,
Că putearea li-easte niică, Oricît de negru și rău să-l vezi,
Cît di laiu ș-arău să-l vedi, Cîși,cîși, iezii mei!...
Cîș,cîș iedlii a niei!.... Auzi martie de se necăji,
Avdî Marțul di s-niiri, Și pe făurar chemă:
Și pri Șcurtul el cliimă: - Ei, măi frate, auziși ce-mi grăi
-O, lai frate, avdî și țe-ni gri, Baba cum mă blestemă?
Moașa cum ni blîstimă? Ah, te jur și te conjur,
Ah, ti giur și ti sprigiur, Două zile să-mi împrumuți,
Douaă dîli s-nii mprumuți, Să dau o nea(să ning) cît un zid,
Z-dau nă neauă cît un mur, Ca s-o îngheț cu iezii toți.
Ca s-u nglieț cu iedlii tuți. Înnorară munți și văi,
Niurară munțî ș-văliuri, Înnegri (se întunecă)
Lai Cudrughionlu tot! Codrughionul tot
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.P. 296-297
Di furtună pritu căliuri, De furtuni de prin căi (drumuri)
42
Sindiliile bradlii scot. Sindiliile(vânt strașnic) brazi scot.
Și turbatlu trapsi vimtu Și turbatul vânt suflă
Di ngliiță moașa cu iedi, De îngheță baba cu iezii,
Că pîn ș-astădi La Murmintu Că și până azi La Mormânt
Chiatra n-Cudrughion u vedi! Piatră în Codrughion o vezi.”7
Scăparăm de iarna grea,
O variantă a acestei legende, auzită de dl. Vasile Budescu, în proză, de la popor, în mai
multe locuri ale comitatului Bihor, şi apoi prelucrată de domnia-sa în versuri, sună astfel:
În timpul mai de demult Sângele-o-a năpădit,
Baba Dochie-a avut Cât şi apa a roşit,
Un fecior ce-l însurase, Şi scăpând suspine-adânce
De nevastă îi luase Ea-ncepu atunci a plânge.
O fetiţă ca un crin, Cum spăla şi cum plângea,
Din al verei mai senin. Lângă dânsa se ivea
Din fireteca de babă Sfântul Petru cu Hristos.
Şi-ncepu la cearta-n grabă, -Floare dalbă, crin frumos,
Căci ura pe noră-sa De ce plângi, de ce suspini?
Şi în veci o tot mustra -Oameni buni, oameni străini,
Cât în viaţa ei custa. Oare cum n-oi lăcrima,
Într-o zi soacra i-a dat Oare cum n-oi suspina,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. P. 293
Lâna neagră de spălat C-am o soacră foarte rea
43
Şi-astfel ei a cuvântat Şi nu pot trăi cu ea!
- Mergi la râu lângă fântână Azi mi-a dat aceasta lână,
Şi tot spal-această lână, Ca s-o tot spăl la fântână,
Pân’va fi din neagră albă Pân’va fi din neagră albă
Cum e floarea cea de nalbă, Cum e floarea cea de nalbă,
C-albă de n-o vei spăla C-albă de n-o voi spăla
Bine n-ai ce aştepta! Bine n-am ce aştepta!
Nor-atunci la râu s-a dus, -Floare dalbă, crin frumos!
Haine dalbe a supus Zise ei atunci Hristos,
Şi spăla mai ziua-ntreagă, Dacă lucrul stă aşa,
Dar lân-a rămas tot neagră; N-ai de ce te întrista,
Degetele – i s-au belit, Ci mai spală lâna iară,
Căci va fi albă pe sară. Căci păşunea a-nverzit;
Iată – ţi dau şi nişte flori, Tu din fluier vei cânta,
Ce găsirăm călători, Eu la doine-ţi voi juca!
Micşune şi cocoşei, -Nu se poate încă, mamă,
Să te molcomeşti cu ei. Căci bagă numai de seamă:
Re-ntorcând tu de la vale, Numai faur a trecut,
Dă din flori şi soacrei tale! Mărţişor mai este mult!
Nora florile lua, -Ce-mi pasă de Făurari,
La urechi şi le-anina Eu îl trag prin găunari,
44
Şi-apoi iară mai spăla Şi pe Mărţişor
Pân’l-al soarelui sfinţit, Prin cel ciurişor!
Iar când fu pe la-nmurgit Ea de el nu asculta,
Ea-ncărcă lâna pe cap Ci cu sine îşi lua:
Şi porni cu voia-n grab, Douăsprezece cojoace,
Şi când lân-a descărcat Neavând cuget de-a re-ntoarce,
Tare s-a îmbucurat: Şi pleca cu-al său fecior,
Căci acea lucea de albă Ocărând pe Mărţişor.
Ca şi floarea cea de nalbă, De-acasă porni cu soare,
Şi privind Baba Dochie Când sosi fuse ninsoare.
Iar s-aprinse de mânie, Alta zi-ncepu cu ploaie,
Căci acum n-avea ce-i face: Mai fu soare, acuşi porhoaie,
Vina nu putea să-i bage; Şi-acuşi iară îngheţa,
Dar văzând că ea are flori, Timpul tot se strămuta.
Precum n-avea de-alte ori, Pe babă-o lasă norocul,
Ocărând-o i-a zis: Căci udându-se cojocul
-Nora mea, te faci de râs Cel de-asupra a-ngheţat,
Şi-ţi aduci pe cap ruşine, Ea pe tufe l-a aruncat,
C-ai drăguţ pe oarecine, Că-i era greu de purtat;
El ţi-a dat flori la fântână! Şi-apoi iară s-a mai dus,
-Nu crede, soacră bătrână, Tot pe culme mai în sus,
45
Nu-s de la ceva fecior, După capre, după oi,
Ci de la făt Mărţişor, Cu feciorul, amândoi,
El îmi dede-o chită-n vale, Pentru că cătau păşune
Ca să-ţi dau şi dumitale! Unde-ar fi ierburi mai bune.
-Vai de el ce Mărţişor, Toată ziua ce urma
Eu îl trag prin ciurişor! Alt cojoc mai îngheţa,
Zise baba şi-l huli, Şi Dochia, vrând-nevrând,
Iar când florile privi Le-arunca toate pe rând.
Întru sine socoti: Dragomir a degerat
Că la munte-i primăvară, Şi pe gura-i s-a format
Deci va scoate mâne-afară, Sloi cum este – un fluieraş.
Deodată cu zorile, -Dragomire, al meu doinaş!
Caprele şi oile. Strigă baba, a lui mamă,
Când de ziuă a albit, Nebăgând bine de seamă,
Cătră fiu-şi a grăit: Cum! Eu nu mai pot de frig,
-Hai la munte, Dragomire, Tu mai zici pe cel colnic!
Că afară e-nflorire; Şi-atunci babei s-arăta
Timpul este de ieşit, Mărţişor şi-o întreba:
Cum îţi place primăvara? Dimpreună cu-a ei turmă.
Ţi-ai uitat doară tocmeala, Ea cu Dragomir în urmă
Ca să poţi să salţi în zbor, Şi cu turma ce-a avut
46
Când îţi zice-al tău fecior Stâni de piatră s-au făcut.
Doine mândre pe colnic, Spun că stânul babei crunte,
Că nici norei nu-i fu frig Cu-a ei capre şi oi multe,
Ca să spele pe o lână Până azi se văd pe munte,
Toată ziua la fântână! Iar de lâng-a ei picioare
Mărţişorul dispăru, Iese-o apă curgătoare.
Frigul iarăşi începu Călătorii de-o privesc
Cu viscole tot mai crunte, Îşi fac cruce şi-o feresc.”7
Şi baba-ngheţă pe munte,
Având aceeaşi ideee, a fost consemnată o legendă în Banat:
“Se zice că a fost odată o babă foarte spurcată, anume Dochia, care, de rea şi a dracului
ce era, nu mai ştia ce să facă şi cum să necăjească pe biata noră-sa.
Odată trimise Baba Dochie pe noră-sa cu nişte lâni de oaie, la râu, dar nu ca să le spele, ci
ca să-i facă din lâni lai (negre) lâni albe.
Biata noră merse cu lânile la râu, dar unde e vorba că din lâni lai să se poată preface în
albe. A frecat ea cât a frecat lânile cele lai, dar de la o vreme, văzând că nu-i mai albesc, a
început a plânge şi a se tângui. În plânsul ei văzu un copilaş drăgălaş cu o chită de flori
frumoase, apropiindu-se de ea.
Copilul, care era un înger, o întrebă că de ce plânge, iar nevasta îi povesteşte tot necazul
său. Copilul, adecă îngerul, după ce-i ascultă toate necazurile, îi zice:
47
-Nu mai plânge, draga mea, că acuşi vei scăpa de necazul tău. Dar până atunci ia chita asta de
flori şi o du la soacră-ta, ca să vadă că a sosit primăvara dorită!
Nevasta, luând chita de flori în mână, alergă într-un suflet la spurcata de soacră, care
căuta pe o fereastră cum spală noră-sa lâna laie şi cum îi dete copilaşul chita cea de flori. Baba
Dochie, văzând că breabenul, micşunele, oglicea, precum şi celelalte flori, din cari era făcută
chita, sunt atât de frumoase, porunci ca numaidecât să i se aducă bucatele şi cele 12 cojoace
mari, că ea va pleca îndată la munţi cu caprele şi cu cânii, zicând:
Dacă nu m-am temut eu de Făurari,
Care e cu franghiile tari,
Apoi pe Mărţişor
L-oi lega binişor
Cu un teişor
Şi l-oi trage prin ciurişor!
După ce a rostit cuvintele acestea, se porni Baba Dochie către munţi cu caprele, cu cânii
şi cu cele 12 cojoace mari. Dar nu merse ea mai mult de jumătate cale, când iată, pe lângă toate
că la plecarea ei de acasă era cerul limpede, senin şi soarele de primăvară cald, se ridică un nor
negru de către miază-noapte, încărcat cu ploaie şi cu neauă viscoloasă, şi, începând a curge dintr-
însul, muie cojocul de asupra de pe babă, ca şi cum l-ai fi scos dintr-o cadă cu apă ori din sapie.
Puţintele minute numai şi cerul; iar se înseninează şi soarele străluceşte de-ţi e mai mare
dragul să cauţi la el, când iată se ridică alt nor cu ploaie şi neauă, care moaie şi al doilea cojoc al
babei.
Înseninându-se cerul din nou şi soarele strălucind frumos, baba lepădă şi al doilea cojoc
de pe ea. Apoi tot aşa s-a jucat cu dânsa norul şi soarele până ce a dezbrăcat-o de toate cojoacele.
Ajungând Baba Dochie la vârful munţilor, dar udă toată, îngheţată de frig şi fără de nici
un cojoc, ca vai de ea, Crivăţul de la miezul nopţii a început a sufla cu atâta putere, încât a
îngheţat-o şi a împietrit-o acolo cu câni şi cu capre cu tot.
48
Şi se zice că urmele ei se văd şi în ziua de azi de către cei ce călătoresc la munţi.” 7
În Muntenia a fost consemnată o variantă asemănătoare:
“Era odată o babă…Ea se numea Dochia şi era o zgripţuroaică cu cerul gurei negru şi rea
ca moartea. Şi avea baba un băiet, pe care l-a însurat cu o fată blândă şi bună la Dumnezeu.
Nu trecu mult timp dupa însurătoare şi băietul plecă la drum lung de tot; atunci soacra, ca
toate soacrele, a început un trai rău în casă cu noră-sa; o ocărea, o schingiuia şi o amăra mai rău
decât o strigoaică.
Într-o zi, către sfârşitul iernei, baba dracului dete nurorei sale un braţ de lână neagră ca
funinginea, zicându-i:
- Du-te de spală lâna asta şi vezi să mi-o aduci ca laptele de albă; almintrelea să nu te mai întorci
acasă, că îţi răsucesc gâtul ca la un pui de vrabie!
Biata femeie luă lâna în braţe, se duse la izvor şi o spălă trei zile într-una; dar lâna nici că
se albea deloc. A patra zi şedea lângă izvor nemângâiată, ca vai de ea, că nu i se albea lâna, şi
acasă ştia ce o aşteaptă. Plângea cu lacrimi de foc şi se ruga la Dumnezeu să facă vreo minune şi
s-o scape de urgia soacrei. Cum tot plângea şi mi se văieta, deodată vede un voinic, tânăr şi
frumos ca un brad care, venind la ea o întrebă de ce plânge. Ea îi spuse tot necazul, atunci
voinicul, arătându-i nu departe de izvor un fel de piatră în roşeaţe cărămizii, care se măcina ca
săpunul, îi zise:
-Ia piatra de aceea roşie şi spală lâna cu ea, până s-o albi!
Şi cum zise, se şi făcu nevăzut. Femeia luă din acea piatră, care însă nu era piatră, şi,
frecând lâna cu ea, îndată se făcu o spumă roşie ca sângele, iar apa începu să fiarbă în clocot, şi
când scoase lâna era albă ca zăpada.
Atunci se întoarse îndată la soacră-sa. Zgripţuroaica de babă se miră mult de frumoasa

albeaţă a lânii; dar tot nu-şi lăsă nora în pace, ci o trimise să-i aducă, de unde-o şti şi-o găsi, iarbă
verde şi fragi coapte, ori de unde nu, să nu se mai întoarcă acasă.
49
Alta năpastă pe capul bietei femei: de unde era ea să găsească iarbă verde şi fragi coapte!
Dar ce era să facă! Ieşi la câmp şi îşi aruncă ochii departe: în toate părţile numai pustiu şi ger.
Încă de abia se luase pe ici pe colea zăpada. Aşa mergea biata rătăcind şi plângând, din câmpie în
câmpie, când iată iar voinicul de la izvor apropiindu-se de dânsa şi întrebând-o: de ce plânge şi
ce rătăceşte pe aici. Ea îi spuse iarăşi păsul.
Atunci voinicul o luă de mână şi o duse într-o poiană plină de o iarbă verde însmălţată cu
fragi coapte, ca în luna lui cireşar. Ea îşi umplu braţele de iarbă verde şi poala pestelcii de fragi,
şi aşa se întoarse la soacră-sa acasă.
Iar baba Cloanţa, cum văzu iarba şi fragile coapte, zise:
-Ei acu văd şi eu c-o vinit primăvara! Să mă sui cu oile la munte!
Ea avea multe oi, mulţi ciobani şi mulţi câni. Se găti dar de plecare şi, luându-şi turma,
ciobanii, cânii şi d-ale mâncării, iar pentru sine nouă cojoace mari până în pământ, la întâi de
martie a ajuns cu oile sus la munte.
Dumnezeu atunci hotărî s-o pedepsească pentru răutatea ei, şi iată că deodat începu să
ploaie cu spicuri de zăpadă.
Baba, cum văzu, îşi strânse turma şi îmbrăcă câteşinouă cojoacele. În ziua dintâi se udă
cojocul deasupra, de se înmuie de tot, şi trebui să-l lepede; apoi tot aşa în fiecare zi câte un cojoc,
până ce îşi lepădă toate cojoacele.
Nouă zile plouă mereu, iar noaptea cea de-a noua, când baba nu mai avea nici un cojoc
uscat dete Dumnezeu un ger cumplit. Aşa că a zecea zi şi baba şi ciobanii, şi cânii, şi turma
întreagă se găsiră îngheţaţi şi prefăcuţi în stane şi bolovani de piatră. De atunci şi până astăzi, la
începutul lui martie, se aude prin acele locuri un plâns ca de femeie, un urlet de câni şi un zbieret
de oi multe, şi atunci îndată cerul de posomorăşte, viscole se pornesc, cu ploi şi cu zăpadă, ţiind
întruna nouă zile, câte cojoace avea Baba Dochia.”7
50
Tot din Muntenia, comuna Vârciorova, jud. Mehedinţi a fost consemnată o legendă în
care apare fiul Babei Dochia, Dragomir, Dumnezeu şi Sfântul Petru:
“A fost odată o babă bătrână, baba Dochia, care era nemaipomenit de rea. Din toţi copiii
ce Dumnezeu îi dăruise, nu mai avea decât unul singur însă bun, vrednic, ascultător, care făcea
bucuria babei. Când veni timpul să se însoare, se însură şi luă o femeie, care era tocmai ca el de
vrednică şi ascultătoare. Dragomir îşi petrecea timpul mai mult pe deal la oi, şi baba rămânea
acasă cu noră-sa, să vadă de-ale casei. Baba, din fire prea rea, chema pe noră-sa în toate
chipurile, iar biata noră, prea mult răbdătoare, nu zicea nimic şi suferea totul, crezând că doar se
va schimba firea babei cea rea vreodată. Într-o zi, din pizmă, pe când Dragomir nu era acasă,
trimise pe noră-sa la râu cu o lână albă, zicându-i:
-Vezi asta lână, du-te, spal-o până când se va înnegri. Dacă nu, să nu-mi mai calci bătătura! Zise
şi-şi văzu de treabă, iar femeia plecă cu lâna să facă ce-i zise baba.
Spălă ea timp de trei zile lâna, dar zadarnic îi era munca, căci, s-o înnegrească nu era cu
putinţă. Dar, când era aproape să plece femeia de la râu fără nici o ispravă, iată că doi oameni
cari nu erau alţii decât Dumnezeu şi Sf. Petru, care atunci umblau pe pământ, se apropiară de ea
şi-i ziseră:
-Ce faci aci, femeie? Ea le răspunse plângând:
-Am o soacră foarte rea şi uite m-a trimis cu lâna asta, s-o spăl până ce se va înnegri. De trei zile
spăl, şi nu pot să fac aceeea ce mi-a poruncit. Numai Dumnezeu ştie ce mă aşteaptă acum.
Auzind Dumnezeu şi Sf. Petru despre asta şi făcându-li-se milă de ea, îi ziseră;
-Mergi acasă la soacră-ta şi nu te teme. Şi apoi se făcură nevăzuţi.
Când dete femeia să plece şi se uită la lână, văzu lâna neagră şi, dându-i în gând că a fost
Dumnezeu, pleacă veselă, mulţumind lui Dumnezeu. Nepotolindu-şi baba necazul nici prin asta,
o trimise iarăşi la râu, însă cu o lână neagră, zicându-i:
-Cum vei şti să faci, să speli lâna până se va înălbi! Să nu te întorci la mine cu lâna neagră!
Pleacă plângând femeia, că ştia ea că nu poate îndeplini lucrul ăsta aşa de ciudat; însă, cum e
omul făcut să nu piardă credinţa nici când vede bine că nu e chip de scăpare, astfel făcu şi ea, se
51
duse cu lâna la râu şi începu s-o spele. După vreo două, trei zile de spălătură zadarnică, se dete la
o parte şi începu să plângă, de plângeau şi pietrele de mila ei.
În acest timp, iarăşi se arată Dumnezeu şi Sf. Petru şi, văzând-o plângând o întrebară de
ce plânge. Ea răspunse:
-Soacră-mea m-a trimis cu lâna asta neagră s-o spăl ca să se înnălbească. De doua zile mă
ostenesc, amărâtă şi nemâncată, să fac aceea ce era cu neputinţă. Atunci, Dumnezeu şi Sf. Petru
deteră femeii o chită de flori de fragi, să o duca babei, spuindu-i că le-a cules de pe coastă, şi o
încurajară să nu se teamă, şi apoi se făcură nevăzuţi.
Femeia luă lâna tot neagră, cum o adusese, şi se duse acasă de dete soacrei sale chita de
flori de fragi, spuindu-i că le-a găsit pe coastă. Baba, văzând, florile, uită de lână şi chemă pe fiul
său Dragomir şi zise:
-Dragomire, maică! Fragile au înflorit şi noi n-am măsurat încă oile! Să plecăm cu oile la munte,
să le măsurăm.
-Să plecam, zise şi Dragomir.
Plecară, şi Baba Dochia luă cu sine nouă cojoace, îmbrăcându-le pe toate cum ieşi din
casă. Merseră multă vreme şi, când ajunseră la locul de era să măsoare oile, se pune o zloată
(ploaie amestecată cu zăpadă), încât baba fu silită să lepede pe rând unul câte unul toate
cojoacele şi începu a tremura, de ziceai Doamne! Căutând împrejur, văzu pe Dragomir îngheţat
şi cu sloi la gură şi, crezând că cânta în fluier, îi zise:
-Dragomire! Dragomire! Eu am îngheţat de frig, şi tu cânţi din fluier! Astfel şi Baba Dochia şi
fiul său, Dragomir, împreună cu oile lor au îngheţat şi s-au prefăcut în stânci de piatră, ce se află
între comuna Vârciorova şi Turnu Severin, Mehedinţi, numit Dragomir.”7
52
O legendă, auzită de dl. I.C. Măldărescu de la un tânăr român din Basarabia şi scrisă
apoi în versuri, ne vorbeşte de Baba Marta :
Sub poalele munţilor, Ea habar n-are măcar,
În locaşul sluţilor, Nici gândeşte la amar.
Se arată un bordei: II
Ca să-l vezi nici să nu vrei. Toarce baba lâna, toarce,
În el demult locuieşte Însă norii se tot stoarce
Baba Marta, ce vrăjeşte Şi deodată-n munte-apare
Când la stele, când la lună Un copil micuţ, ce are
Şi rânjind ca o nebună Aripi mândre la privit,
Cât e noaptea Domnului Şi deodată a grăit:
Şi dulceaţa somnului, -Marto, babă vrăjitoare!
Lângă foc şi lângă vatră, Dup-acum eşti la pripoare:
Farmeca, iar câni o latră! Primăvara n-a venit,
Mult îi rea şi prăpădită, Florile n-au răsărit?!
Cu cojoace învelită, Mai stai încă în bordei,
Cu nouă cojoace-n spate, Lâna toarce-o, dacă vrei
Şi toiagul al ei frate Să-ţi mai faci un strai din ea;
De-alergări pe munţi şi văi, Iarna încă tot e grea!
Când e timpii cei mai răi, Astfel zise copilaşul,
53
Ea e a pădurii mumă, Şi zburând ca îngeraşul.
Baba rea, soră de ciumă, Baba Marta stă şi zice:
Şi se plimba tot pe munţi, Surdă,surdă, măi voinice,
Trece ape fără punţi, Am încă nouă cojoace
Sare după dealuri jos Şi fuiorul tot a toarce,
Şi se aşază pe un lemn gros, Am şi fete de-ndrăgit,
Ca să-şi pască caprele, Am flăcăi de zăpăcit,
Să le sugă laptele. Şi numai noapte pe lună
N-are teamă de vreun ger, Pot lucra cu voie bună!
Nici că-i frică chiar de cer, Iarna demult a trecut,
Deşi iarna n-a trecut. Caprile iarba-au păscut,
Baba Marta toarce, toarce, Surdă, surdă, n-am habar
În cojoace se întoarce. De-al tău grai sau ger măcar!
Are-n spate blană nouă: III
Ningă, viscolească, plouă, Îngeraşul mâniat
Către cer s-a îndreptat: S-o doboare nu putea.
Norii vineţi adunând, Ea la cer cătând zbiera,
Bolboraţi mereu tunând, Hulea rău şi blăstăma.
Şi deodată frigul vine, Norii vineţi se aduna,
Vântul bate, bate bine, Lemnele de ger trosnea,
Plopii urlă, cerul tună, Munţii încă că gemea,
54
Norii vin de se adună, Pietrile se despica,
Fulgii cad albi de zăpadă Şi din nouri, licărind,
Peste munţi şi pomi, grămadă. Trăsnete ieşeau trăsnind;
Marta însă toarce întruna, Vremea se tot turbura,
Râzând tare ca nebuna, Fulgerile lungi zbura,
De cojoace dezvălită, Dar pe Marta, baba rea,
De zăpadă ‘nemeţită, S-o-nspăimânte nu putea…
Tremurând la cer priveşte, Atunci norii se crăpa,
Dar iertare nu găseşte. O lumina se vedea
Urlă vântul vijelind, Şi un glas se auzea.
Ploaia rece azvârlind Blestemând, babei zicea:
Peste Marta, baba rea, V
Care pizma n-o lăsa -În veci să fii o stană
De la cer să ia iertare. De piatră amorţită,
Ploaia curge şi mai tare, De caprele-ţi ubite
Munţii gem, pădurea geme, Să fii împrejmuită,
Marta însă nu se teme. Din ochi să-ţi izvorască
IV Tot lacrăme amare,
Vântul sufla cu turbare, Iar pe pământ să facă
Jos trântea coliba mare, Un râu de-unde oricare
Dar pe Marta, baba rea, Să nu poata să bea!
55
Şi dracii toţi râdea. Vin şi iele despletite,
VI Duhuri rele şi cumplite…
Glasul cum se isprăveşte, Toate umbrele s-adapă,
Norii negri se lăţesc, Lângă stană găuri sapă,
Vântul s-a mai potolit, Saltă, ţipă şi huleşte,
Iară soarele-a ieşit. Morţii-n iaduri se trezeşte,
Numai Marta-i neclintită Joacă, cânta-n hore prinse
Şi…deodată e lovită Lânga focurile-aprinse.
De un trăsnet din senin, Dar când este despre zori….
Curmând traiul cel de chin: Cânt cocoşii de trei ori,
Curg din ochii ei şiroaie, Şi se duce orice duh
Lacrămi mari ca şi o ploaie, Şi e pace în văzduh!
Ieşind gemăt din cea stană, Aşa a fost atuncea precum am povestit;
Şi plânsoare din fântână… Am spus-o cum se spune şi ce am auzit:
Fiarele vine în cete Chiar astăzi se mai vede o babă împietrită.
Să-şi adape a lor sete, În juru-i stând, culcată, e turma ei iubită.”7
56
“Baba Dochie sau Baba Marta, ale cărei legende le-am reprodus în capitolul premergător,
ţine de regula nouă sau douăsprezece zile. De aici, vine apoi ca românii de pretutindenea numesc
cele dintâi nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie Babele, Zilele Babelor sau Zilele Babei,
adecă Zilele Babei Dochie sau ale Babei Marta. Zilele Babei se încep de comun la 1 Martie sau
mărţişor şi durează, după cum am amintit mai sus, nouă sau douăsprezece zile de-a rândul, adecă
până când Baba Dochia şi-a lepădat, respectiv şi-a scuturat cele nouă sau douăsprezece cojoace.
În unii ani însă Zilele Babei nu se încep la 1 martie, ci cu nouă sau douăsprezece zile mai
înainte de această zi, iar în alţi ani, deşi se încep la 1 martie nu durează numai 12 zile, ci ele trec
peste acest număr, ba adeseori trec chiar şi în luna lui Prier, sau Priil, de unde se vede că vine
apoi şi zicala românilor din Bucovina că
Prier prieste,
Dar şi jupeşte,
Sau a celor din Moldova:
Priil prieşte
Şi jupeşte.
Şi anume, când e frumos, cald şi plouă ploaie călduroasă, atunci prieşte, iar când ninge şi e frig,
atunci jupeşte sau, după cum spune un proverb bănăţean:
Prier fără ploaie
Cheful românului moaie.
Dacă cele 12 zile ale Babei Dochia cad înainte de ziua ei, atunci se zice că primăvara e
bună, oamenii pot ara şi semăna devreme, iar dacă pică după ziua ei, atunci primăvara e urâtă şi
oamenii se întârzie cu aratul.
Zilele cari trec peste numărul 12 se numesc în genere Zilele împrumutate sau
Împrumutări, în special însă prima zi împrumutată se numeşte: ziua sturzului, a doua: ziua
mierlei, a treia: a cocostârcului, a patra: a ciocârliei, a cincea: a cucului, a şasea: a rândunelelor,
57
etc, iar cea de pe urmă omătul, turturii sau ziua mieilor, şi aceasta din cauză că aceste zile
prevestesc reîntoarcerea în ţară a păsărilor pribegite de cu toamna şi epoca naşterii mieilor.
În decursul celor nouă sau douăsprezece zile, precum şi a celor împrumutate, timpul e în
genere foarte schimbăcios, acuş ninge, acuş plouă şi acuş e soare.
Baba Dochie nicicând nu-şi schimbă năravul. Ea trebuie în fiecare an să-şi lepede sau să-
şi scuture cojoacele. Şi dacă se întâmplă uneori că nu-şi scutură cojoacele, dupa cum îi este
datina, în decurs de 12 zile, atunci şi le scutură într-o singură zi de 12 ori dupa olaltă.
Cum încetează Baba Dochie sau mai bine zis Babele, numite în Transilvania şi Vântoase,
îndată se încep Moşii, numiţi almintrelea şi Sfinţi sau Sâmţi.
Babele sunt de regulă rele, iar Moşii buni. Drept aceea, femeile bătrâne din popor, şi cu
deosebire din Muntenia, îşi aleg dinainte câte una din Babele despre cari ne-a fost până aci
vorba, cari personifică apoi, dupa cum vremea e frumoasă sau urâtă, caracterul moral ale aceleia
ce a ales-o.
Daca au parte ca ziua aceea ce şi-au ales-o să fie mai blândă, atunci se zice că nu e o babă
rea. Întâia babă, care cade la 1 martie şi care poartă numele special de Baba Dochie sau Baba
Marta, se mai numeşte almintrelea şi Cap de primăvară, pentru că ea este ziua cea dintâi a
primăverii.
Deci, dacă în această zi este frumos, atunci cred oamenii că şi toată primăvara şi vara va
fi frumoasă; iar de nu, apoi zic că şi primăvara şi vara va fi urată şi posomorâtă.
O seama de românce, atât din Bucovina cât şi din celelalte ţări, serbează ziua cea dintâi
din martie, în care cade Baba Dochie, prin nelucrare în casă, şi anume: pentru purtarea timpului,
pentru ca să se domolească mânia Babei Dochie şi frigul de primăvară să nu facă pagube în
câmpuri, apoi pentru ca să nu zacă nimeni în casă de vărsat, precum şi pentru înecat.
Unicul lucru femeiesc care se poate face, după părerea celor mai multe românce, în
această zi, este clacă de tors, pentru că şi Baba Dochie când a mers cu oile şi cu caprele ca să le
pască, încă şi-a luat furca şi a tors lâna dintr-însa.
58
Drept aceea, cele mai multe românce nici nu lucrează nimic alta în această zi, decât doară
că fac clacă de tors. În fine, mai e de observat încă şi aceea ca femeile, cari se cheamă Eudochia,
pop. Dochia şi Dochiţa, îşi serbează în această zi numele, iar o seamă dintre dânsele fac şi
praznic.”7
Însă cine voieşte ca mărţişorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate.
Celor ce nu o fac aceasta, şi cu deosebire fetelor cari uită că poartă mărţişor, nu le ajută
nimic. Dovada despre aceasta avem următoarea poezie poporală de pe valea Prutului din
Moldova:
Leliţa cu mărţişor Poimîini douazeci si nouă…
Fuge la badea într-un zbor, Iar când lelea a cătat,
Şi-i dă gură de trei ori, Nu era de sărutat,
Şi se-ntoarce-apoi în zori! Ci de gătit feşele,
Azi e una, mîni îs două, Feşele, pelincile.”7
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. P.309-310
59
2.2 Mărţişorul ieri şi azi – obicei, tradiţie, reprezentare
Înainte de a ne expune părerea în ceea ce priveşte obiceiul ca tradiţie şi reprezentare vom

cita un mic fragment din scrierile etnologului Ion Ghinoiu: “Mărţişorul – spune el - se
confecţiona din două fire răsucite de lână colorată, albă şi neagră sau albă şi albastră şi făcut
cadou în ziua din luna martie, perioadă a echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna
Nouă. Aromânii puneau Mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, adică în seara zilei de 28 sau 29
februarie. Sărbătorile cu ajun şi calculul timpului în raport cu o anumită fază a Lunii sunt
caracteristice calendarelor lunare care au precedat, atât la daci cât şi la romani, actualele
calendare solar-lunare. Obiceiul Mărţişorului este o secvenţă a unui scenariu ritual de înnoire a
timpului şi anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Dochiei. După unele tradiţii, firul
Mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la
munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul
anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. Întrucât Mărţişorul este inseparabil de
tradiţia Dochiei carpatice, zeiţa maternă, lunară şi echinocţială, se poate afirma cu certitudine
autohtonia şi vechimea multimilenară a obiceiului. De la români şi aromâni obiceiul Mărţişorului
a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei. Obiceiul a fost atestat în toate
teritoriile locuite de români şi aromâni”22.
Mărţişorul are o vechime milenară şi el s-a menţinut prin timp pentru că semnificaţia
lui era în acord cu concepţia populară românească asupra naturii, cu ciclurile cosmice şi
înfrăţirea omului cu tot ce-l înconjoară şi din care el făcea parte integrantă. Nu numai mărţişorul
este un exemplu de credinţe româneşti ancestrale legate de ciclicitatea naturii şi a omului cu care
convieţuieşte. Obiceiul mărţişorului consemnat pe tot spaţiul locuit de români a fost respectat,
perpetuat, îndrăgit. Se dă mărţişor copiilor, tinerilor, bătrânilor, cu precădere persoanelor de gen
feminin, acordându-i-se şi un sens sărbătoresc. Aşa se mai poate explica purtarea mărţişorului de
către flăcăi la căciulă sau pălărie. Mărţişorul a fost precedat de Dochia, o reprezentare mitologică
maternă, lunară, care deschidea noul an vegetal, agrar.
Initial, mărţişorul a avut forma unui simbol compus dintr-un şnur obţinut din două fire de
22. Ion Ghinoiu. Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucuresti, 1988, P. 202
60
lână albă şi neagră. Mai apoi lâna a fost înlocuită cu bumbacul, care nu se scămoşa prin purtare
precum lâna şi mai târziu din mătase. Culorile s-au diversificat prin trecerea timpului apărând şi
alb cu albastru şi alb cu roşu. În final a devenit numai alb cu roşu. Referindu-ne la simbolul
cromatic, albul reprezintă fie începutul, fie sfârşitul vieţii; graniţa între vizibil şi invizibil;
culoarea de trecere de la absenţă la prezenţă; el acţionează asupra sufletului pentru liniştea
absolută. Albul semnifică fie suma culorilor, fie absenţa, absolutul. El este începutul, naşterea,
renaşterea. De aceea, era purtat ca să ajute la renaşterea omului odată cu începerea vieţii
vegetale, a anului, a primăverii.2 Culoarea neagră este opusă albului, este egalul lui. Negrul se
situează ca şi albul la limita gamei cromatice şi semnifică întunecimile primordiale, moartea
iniţiatică, preludiul unei adevărate naşteri. Totodată reprezintă şi prudenţa, înţelepciune şi
hotărâre în vremi de mari încercări. Negrul semnifică iarna care e pe sfârşite, iar albul,
primăvara. Negrul semnifica iarna care e pe sfârşite, iar albul, primăvara care începe. Pentru
aceasta este purtat ca să dea purtătorului tărie în noul început al vremii omului care vine, al
primăverii care se arată. “Albastrul este un drum al infinitului în care realul se transformă în
imaginar – este culoarea reveriei – el devine o cale a visului, un mediu albastru calmează,
linişteşte”2. Roşu este culoarea care dă putere purtătorului, e simbolul principiului vital. Roşu
deschis însufleţeşte, încurajează, motiv pentru care este folosit la drapele, cel închis dă vigilenţă,
la reţinere. El simbolizează şi sângele care te trimite la viaţă dar şi la moarte, la tinereţe veşnică,
dar şi la senectute sănătoasă.”Roşu şi albul sunt cele două culori consacrate lui Iehuva, ca
Dumnezeu al dragostei şi înţelepciunii în care par a se contopi”. 2 Prin urmare putem să
considerăm că albul la mărţişor semnifică puritatea, neprihănirea, iar roşul te trimite la dragoste,
dragostea faţă de Dumnezeu, la înţelepciune.
De la un şnur, mărţişorul a evoluat ca formă adăugându-i-se un ban, care semnifica

schimbarea pentru a se conforma viitorului. În unele interpretări, moneda-banul este şi chip al
sufletului care poartă pecetea lui Dumnezeu, imaginea Omului Universal. Considerăm că
moneda adăugată şnurului aduce un plus de valoare obiectului şi el semnifică şi bogăţie, norocul
61
şi belşugul sorocit purtătorului. Cei care purtau mărţişorul invocau puterile binefăcătoare ale
acestui talisman norocos şi se asteptau să fie feriţi de necazuri, de boli, şi să fie binecuvântaţi cu
fericire şi belşug. Creştinismul a adus cu sine şi crucea adăugată la simbolul şnurului, care aduce
un plus de valoare şi cu beneficii evidente purtătorilor. După primul război mondial, cu
precădere, mărţişorul este confecţionat şi din metal preţios de către familiile înstărite şi astfel
începe să se piardă semnificaţia mistico-religioasă, transformându-se într-un obiect tradiţional
necesar dar cu funcţie de înfrumuseţare, de bijuterie.
Prin trecerea timpului obiceiul şi-a micşorat mult funcţia magico-rituală, devenind un
motiv de bucurie, de atenţie către purtător, de dragoste şi respect. Obiceiul se menţine ca tradiţie
şi a îmbrăcat forme variate reprezentând o placere şi un respect al donatorului pentru purtător.
Rar se mai practică alegerea mărţişorului cu semnificaţiile iniţiale, el reprezentând în prezent un
respect, o obligaţie, un gest de apreciere, de afecţiune. Un gest de dragoste pentru ofertant către
purtător.
Tradiţia magico-religioasă s-a estompat mult, ea devenind un obişnuielnic, o plăcere

aşteptată de toată lumea, copii, tineri, vârstnici, femei şi bărbaţi. Rolul de talisman s-a estompat.
Încă de la jumătatea lui februarie, imediat după Valentine’s Day, dispar toate inimioarele
din pluş sau ciocolată din magazine, iar marțișoarele le iau locul pe tarabele care invadează
străzile și magazinele.
În ziua de azi, orice obiect căruia îi atașăm un fir împletit alb-rosu, poate fi dăruit drept
mărțisor: de la jucării minuscule și până la adevărate bijuterii din aur sau argint.
Din multitudinea de mărţişoare expuse spre vânzare, doar şnurul roşu cu alb este nelipsit
obiceiului, deşi cu greu se mai păstrează simbolul iniţial al obiectului şi al culorii. Dacă la
începuturi şnurul era purtat circular (la mână, la gât), acum se prezintă sub forma unei funde
înnodate pusă pe piept şi rar la mână. În prezent purtarea mărţişorului pe piept este mai
practicată, iar perioada de purtare este variată de la o zi la o săptămână şi mai rară o lună.
62
Se poartă cel mai des până la 9 martie şi apoi nu se mai păstrează semnificaţia depunerii
mărţişorului pe o creangă înverzită sau înflorită ca să-i aducă belşug, frumuseţe, piele fină,
sănătate, noroc în anul care vine, etc. Mărţişorul şi-a estompat mult funcţia iniţială de protecţie,
de prevestire, a rămas doar obiceiul care are legătură cu 1 martie.
Din simbolul iniţial a rămas cromatica (firul răsucit alb cu roşu), dar mai mult ca un
semn specific mărţişorului, prin el identificându-se obiceiul, care se menţine sub forme şi
expresii mult diversificate. Mărţişorul este un obicei care nu a dispărut, s-a diminuat mult funcţia
iniţială, simbolul primar. Mărţişorul astăzi se oferă mai mult ca obicei de 1 martie, ca o atenţie a
celui de lângă tine, indiferent de sex sau vârstă. Purtarea lui nu mai e obligatorie, dar oferirea a
devenit o obligaţie, în special a bărbaţilor pentru femei, a iubiţilor unul spre altul, a părinţilor
pentru copii, a nepoţilor pentru bunici şi invers. Colegii se simt obligaţi să fie atenţi unul faţă de
altul. Se oferă mărţişor de către femei către persoana iubită, a femeilor între ele etc.
Formele actuale ale mărţişorului sunt greu de catalogat. Multi români oferă flori, dulciuri,
obiecte cosmetice, obiecte de îmbrăcăminte însoţite de şnurul alb/roşu. Multe magazine vând
pachete speciale de mărţişor însoţite de şnur. Chiar dacă nu se mai văd persoane cu şnurul sau
mărţişorul în piept, mai ales persoanele de sex feminin aşteaptă ca obligativitate să primească un
mărţişor însoţit de şnur. Femeile oferă mărţişoare bărbaţilor, dar aceştia nu poartă şnurul în piept
şi ele constau în obiecte de cosmetică, îmbrăcăminte, cărţi etc.
Mărţişoare destinate a fi purtate în piept sunt mult diversificate: flori (în special ghiocel,
cel care anunţă primăvara), cruce gablonţ, literele alfabetului pentru a marca iniţiala numelui
iubitei sau iubitului, trifoi cu patru foi, potcoava, diverse figuri luate de pe internet, diverse figuri
de animale, etc.
În multe cazuri, mărţişorul a fost înlocuit cu un obiect practic sau cu unul de valoare, cum
ar fi o broşă, un pandantiv ori o pereche de cercei din aur sau argint. Unii români caută utilitatea
unui mărţişor, pentru că nu-i cunosc semnificaţiile, s-a pierdut valoarea tradiţiei populare. Astfel,
mărţişorul devine o formă de apreciere, un mod de a transmite un mesaj, o bucurie de a dărui.
Cu mult inainte de 1 martie, în ţară, în multe oraşe se organizează Târgul Mărţişorului.

Acolo se găsesc mărţişoare de pus în piept, obiecte de îmbrăcăminte, dulciuri, nelipsita “turtă
dulce “cu forme tradiţionale şi nu numai, bijuterii din pietre semipreţioase etc. Aceste târguri
63
sunt deschise până după Mucenici. Muzeul Ţăranului Român găzduieşte an de an un târg de
mărţişoare în stiluri variate, de la rustic la contemporan. De asemenea, la Muzeul Naţional de
Geologie există o expoziţie cu vânzare numită “Mărţişoare minerale”, la Sala Dalles, în marile
parcuri ale Bucureştiului, în marile pieţe se vând mărţişoare fabricate sau făcute manual cu
precădere de către studenţi. La Cluj în Casa TIFF, sediul Festivalului Internaţional de Film
Transilvania, este gazda unui târg de mărţişoare. Târgul Mărţişorului Tradiţional şi-a deschis
porţile la Negreşti-Oaş. Sibiul cu Shopping City Sibiu este prezent cu mărţisoare pictate pe sticlă,
din mărgele, ceramică sau croşetate. De asemenea, se expun mărţişoare în Piaţa Mică şi pe strada
Nicolae Bălcescu. În Baia Mare are loc un târg de mărţisoare în incinta Bibliotecii Judeţene
„Petre Dulfu“. Un târg de mărţisoare are loc la Suceava, la Ploiesti, Iasi, Baia Mare, Timisoara,
Galati, Bacau etc.
În Republica Moldova, în fiecare an are loc festivalul muzical „Mărțișor”, care începe pe
data de 1 martie și durează până la 10 martie. În acest an, festivalul se află la ediția a 48-a.
De la un obiect micuţ cu o impresionantă încărcătură de simboluri, de la sacralitatea ce

făgăduia venirea primăverii, de la darul din suflet ce îl reprezenta, mărţişorul a ajuns azi să
piardă, încet, toate aceste atribute. Unii cercetători ai obiceiului spun că noi cei cunoscători şi
unele canale ale massmediei, ca şi negoţul au participat la estomparea simbolului mărţişorului,
pentru că nu s-a predat către generaţia tânără sensul şi semnificaţia lui.
În Timoc se povesteşte că astăzi “Se îmbracă o femeie în costum popular, ie o târnă şi

pune prăjituri şi mărţişoare. Pleacă la copii, în grădiniţă şi după aceea în primărie, de-a rândul, la
toţi”.12
64
Folclor “C. Brailoiu”, Bucureşti, 2005. P. 45-46
2.3. Mărţişorul în lumea virtuală
Pentru români, 1 Martie este astăzi o zi a cadourilor. Micile cadouri pe care bărbații le
dăruiesc doamnelor, simbolizează diverse sentimente, de la iubire, prietenie și respect, până la
simbolurile tradiționale care amintesc de mai vechile funcții ale acestei zile, mai ales de credința
care spune că mărțișorul aduce noroc.
Întreaga gamă a audio-vizualului este implicată plenar în desfăşurarea obiceiului

mărţişorului, din simbolul primar păstrându-se mult mai puţin decât la începuturi, dar se continuă
sub alta formă şi cu mesaje noi.
Radioul an de an are emisiuni care marchează evenimentul. Sunt prezente emisiuni

muzicale cu teme folclorice sau muzică modernă având ca temă mărţişorul. Tot aşa sunt prezente
în aceste zile şi emisiuni cu dedicaţii muzicale legate de obiceiul mărţişorului. Emisiunile de
divertisment an de an ne încântă cu glume, povestiri interesante, scurte istorioare despre
mărţişor.
Televiziunile prin emisiuni special dedicate zilei de 1 martie comemorează ziua

mărţişorului. Unele reţele de cablu au programe proprii în diferite oraşe ale ţării prin care
celebrează obiceiul şi trimit felicitări cu dedicaţii, prilejuite de ziua mărţişorului.
Telefoanele fixe se constituie în modalităţi de marcare a zilei de 1 martie, deci a

obiceiului, pentru a gratula persoanele iubite, respectate, protejate.
Telefonia mobilă prin SMS sau direct dă posibilitatea posesorilor să se folosească de

aceasta modalitate nouă şi uşor accesibilă pentru a transmite gândurile, sentimentele către
persoanele iubite sau numai stimate cu prilejul zilei de 1 martie.
Vă vom prezenta în cele ce urmează câteva mesaje de 1 Martie trimise prin sms, email,
etc: “Un buchet de ghiocei şi o primăvară superbă pentru o persoană mai specială decât toate
anotimpurile!”; “Iţi doresc un 1 Martie fericit şi o primăvară care să îţi înflorească întregul an”;
65
“În această zi specială de martie, permite-mi să mă alătur şi eu cu un mărţişor. La mulţi ani!”;
“Primăvara în suflet mereu şi noi oportunităţi să pară precum ghioceii. O primăvară însorită!”;
“Priveşte în jurul tău, comunică… zâmbeşte… visează… Primeşte un Mărţişor!”; “Un buchet de
ghiocei şi o primăvară superbă pentru o persoană/colegă deosebită!”; “De sub zăpadă a răsărit un
ghiocel şi mi-a şoptit ceva la ureche: A sosit primăvara!”; “Îţi doresc un 1 Martie fericit şi o
primăvară care să îţi înflorească întregul an.”; “Îţi doresc o primăvară minunată, cu multe
realizări!”; “Pentru o primăvară însorită şi plină de bucurii, împreună cu un gând curat!”;
“Anotimpurile vin şi trec, dar fiecare om păstrează în sufletul său un anotimp. Încearcă să
păstrezi primăvara.”; “În prag de Primăvară, Mărţişorul să alunge spiritele rele şi să-ţi umple
sufletul de bucurie şi speranţă.”; “Parfumul florilor de primăvară, roua dimineţilor calde, adierea
vântului blând al celui mai frumos anotimp.., toate acestea să-şi găsească locul în sufletul tău.”;
“Din depărtări pe aripi neştiute în această zi frumoasă primeşte-n dar un simplu şi mirific
mărţişor.”; “Un buchet de ghiocei şi o primăvară superbă pentru o persoană mai specială decât
toate anotimpurile!”; “De ziua noastră, a fetelor, primeşte-n dar un mărţişor. Nu este cine ştie ce,
dar ţi-l trimit cu dragoste.”; “Primăvara să îţi aducă un mărţişor de sănătate, un ghiocel de noroc,
o rază de fericire, un nor de iubire şi un soare strălucitor asemeni sufletului tău.”; “Nu contează
cum este vremea, important este ca-n suflet să fie primăvară! La multe primăveri!”; “Fiecare
dintre noi aşteptăm să se întâmple ceva frumos în viaţa noastră. Fiecare dintre noi aşteptăm
primăvara.”; “În această dimineaţă soarele a bătut în geam mai insistent. Ai deschis fereastra şi ai
lăsat primăvara să intre în casă… e 1 Martie,… bucură-te!”; “Pe poiana amortita Soarele vaslea
usor, Si din iarba vestejita A iesit un martisor!”; “Am trimis la tine, in zbor Un mesaj de martisor
Sanatate, fericire La Multi Ani si numai bine!”; “Un fir rosu, altul alb Anotimpuri se despart
Primavara iarasi vine De la mine, numai bine!”; “Un fulg de nea ratacitor, Vazand ca primavara
vine Ti-aduce-n zborul sau usor, Un martisor!”; “Ghiocel de primavara Tu aduci cu tine soare,
Zambete, copilarie Si dulci soapte sclipitoare!”; “Firul alb e sanatate, Cel rosu, posperitate.
Amandoua, impreuna, Formeaza o cununa de success si voie buna.”; “Firul rosu si cel alb,
Impletit cu gingasie, Vrea sa lege si mai mult, A noastra prietenie.”; “Martie cel calator Iti
trimite-un martisor. Nu e lucru de valoare Dar atentia e mare!”; “Lumina, viata si mult dor Sa
primiti de martisor!”; “1 Martie lin coboara, Pe aripi de primavara, Si va duce in zbor, usor, Un
martisor.”; “Intr-o zi cu soare, In care miroase a sarbatoare, Îţi dau si eu mesaje primavaratice cu
aroma de martisoare.”; “Printre flori si albinute Ingerasii se strecoara Sa-ti aduca in manute,
66
Mărţişor de primavara!”; “Din departari, pe aripi nestiute, Purtat de un dulce si mirific dor, In cea
mai minunata primavara, Se indreapta catre tine, un Mărţişor!”; “1 Martie cu multe, multe petale
de fericire!”;
Întrucât internetul a cuprins tot teritoriul ţării şi este utilizat de copii şi de vârstnici la fel
de mult, emailul este uşor accesat şi prin el se trimit felicitări cu gândurile de respect, admiraţie
iubire către cei dragi. Vom exemplifica prin câteva imagini. Varietatea este imensă şi
posibilitatea de alegere este mare în funcţie de gândul şi imaginaţia fiecăruia. Acum prezentăm şi
câteva mesaje trimise sub formă de felicitare electronică de 1 Martie:
67
68
69
Reţelele de socializare ale internetului sunt tot atâtea căi de a consemna obiceiul, care nu
şi-a pierdut funcţia sărbătorească. Printre acestea se numără facebook, twitter, instagram, twoo,
badoo, hi5 etc
70
Presa scrisă, de asemenea, mai multe zile la rând consemnează obiceiul, iar unele reviste
dezvoltă pe larg despre vechimea obiceiului, practici, cum se prezenta mărţişorul, evoluţia lui în
prezent, despre mărţişoarele reuşite ca mesaj şi ca înfăţişare, etc.
2.4. Blogurile/Site-urile, o re-traditionalizare a Martisorului?
Mărţişorul, care are o vechime demonstrată de descoperirile arheologice încă de cca 6000
ani î.en. (amuleta din Scheia Cladovei), s-a păstrat până în prezent cel puţin cu funcţia unui ritual
macro-social reprezentând mitul de trecere de la întuneric la lumină, de la iarnă la vară, ritual de
primăvară, înnoirea timpului. Obiceiul s-a păstrat mii de ani şi – spunem noi – nu va dispare,
pentru că are şi o încărcătură puternic mitică – trecerea la primăvara mult dorită şi de natură şi de
om, ca şi cea de beneficiu pentru purtător (care se menţine cu forţa şi în prezent), dar şi una
sărbătorească dând posibilitatea fiecăruia să îşi onoreze semenul cu un gest de afecţiune,
preţuire, posesiune chiar, de respect, de apreciere etc.
Deşi este un fapt sacralizat pentru că are şi conotaţii de ritual, în prezent, mărţişorul nu
are un aspect liturgic şi, astăzi, în special pentru orăşeni, primează conotaţia sărbătorească. În
perioada comunistă, impusă, ateistă, mărţişorul nu a fost interzis precum multe obiceiuri de
Crăciun, Paşte, pentru că nu făcea trimitere la sărbătorile ritului creştin ortodox, el aparţinând
tracilor şi nu vorbea prea mult de Dumnezeu.
71
Astfel, putem spune că în contemporaneitatea imediată mărţişorul nu a fost re-inventat, el
şi-a schimbat forma materială – a aparut kitsch-ul datorită neatenţiei noastre -, adresabilitatea şi
tot aşa şi-a pierdut din semnificaşia solară incipientă. A nu se uita că rămăşite ale cultului
soarelui la romani au fost consemnate sporadic de cercetarile de teren ale etnologilor încă în anii
70 ai sec. al XX-lea. El a rămas ca un obicei tradiţional, care face bucurie şi farmec, şi se mai
crede în faptul că aduce pe lângă bucurie şi noroc, frumuseţe, speranţe în an norocos.
Prin urmare, el nu este re-tradiţionalizat, pentru că obiceiul nu a dispărut nici un moment

al începutului de martie. Renaşterea simbolului, a semnificaţiei primare este greu de crezut că se
va putea realiza în lumea noastră desacralizată. Importantă este continuarea obiceiului în zilele
noastre.
Fiind o zi a cadourilor, mărțișorul face parte dintre sărbătorile studiate de către cercetători
și promovate de către comercianții care încearcă să-și adapteze marfa acestui moment. În acest
context, Universitatea de Vest din Timișoara a organizat în perioada 26 februarie și 2 martie a.c.
o școală de iarnă, numită Patrimoniu viu și dezvoltare regională. Școala a făcut parte dintre
activitățile organizate în proiectul Living Heritage – an unlimited ressource for tourism
development. Pentru că s-a ales această perioadă, chiar mărțișorul a devenit tema principală a
cursurilor. În aceste zile, profesori, cercetători și diferiți invitați au prezentat mai multe aspecte
ale acestei tradiții: cel mitologic, cel artistic, cel de produs comercial și cel virtual.
Cel mai lung mărţişor din lume a fost realizat în America de 2 designeri români, care au
realizat un mărţişor lung de 584,6 metri. A fost realizat din jad, agat, coral roşu, perle şi cristale,
ce au fost montate pe pene de struţ, de păun şi pe dantelă. Sătencele cele mai sărace din Raşca,
jud. Cluj, au primit acum 2 ani ca mărţişor vaci de rasă din Irlanda.
Copii din Galaţi au hotărât să facă un mărţişor din flori lung de 100 m. Ei au reuşit numai
parţial pentru ca miile de flori din origami pregătite de micuţi au dispărut peste noapte. Însă
copiii au improvizat, chiar dacă din mărţişorul gigantic n-a mai rămas decât şnurul lung de o sută
de metri. Înainte să înceapă lucrul, copiii au făcut un legământ şi au aprins o sută de lumânări pe
care le-au lăsat pe treptele Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii din Galaţi. Apoi au întins
şnururile lungi de o sută de metri. Realizarea mărţişorului a fost cu peripeţii. Copiii pregătiseră 6
72
mii de flori de lotus albe şi roşii, însă cum totul a fost ţinut în cel mai mare secret, femeile de
serviciu de la şcoală le-au aruncat de dimineaţă hârtiile. Femeile de serviciu neştiind de intenţia
copiilor au făcut curăţenie aruncând tot ce au crezut că e murdărie. Munca elevilor nu a fost
totuşi în zadar. Mărţişorul şi aşa gigantic va fi expus la Complexul Muzeal din Galaţi. În
încheiere amintim că 1 Martie, fiind o tradiție veche și nouă în același timp, a determinat
autoritățile din România și din Republica Moldova să înceapă procedurile pentru includerea sa în
Patrimoniul UNESCO.
În prezent mărţişorul este privit ca vestitorul primăverii, care ne aduce zile însorite, bună-
dispoziție, veselie, iubire! Oricâte probleme am avea, în 1 martie viața ne pare mai frumoasă
când afară e senin și purtăm pe reverul hainei un mărțișor dăruit de cineva drag. Avem cu această
ocazie a obiceiului o certitudine că nu suntem singuri, că prinşi în vâltoarea acestei lumi, cel de
lângă noi nu ne-a uitat, că ne apreciază ca persoană, ca membru al familiei sau ca salariat, că și-a
amintit de noi când a trecut pe lângă tarabele de mărțișoare. Astfel putem privi această sărbătoare
a mărțișorului ca pe o sărbătoare a iubirii și o putem celebra ca atare.
BIBLIOGRAFIE
1. Mihai Pop. Obiceiuri tradiţionale româneşti. Consiliul culturii şi Educaţiei Socialiste,
Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976.
Bucureşti, 1994.
3. Marcel Lutic. Timpul sacru. Sărbătorile de altădată. 2009.
Bucureşti, 1997.
5. Abrudan Dumitru pr. prof. dr. şi prof. dr. diac. Emilian Cornitescu. Arheologia biblică. Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
6. Sabina Ispas. Cultura orală şi informaţie transculturală. Bucureşti, Ed. Academiei Române,
2003.
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.
8. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană.
9. Cornelia Calin. Mărţişorul-coordonate istorice şi actuale. În Primăvară. Tradiţii şi obiceiuri.
Academia Română, Bucureşti, Institutul de Etnografie şi Folclor ”Constantin Brăiloiu”, 1999
73
Bulgaria. Vol 2, Valea Dunării. Editura Academiei Române. Institutul de Etnografie şi Folclor
“C. Brăiloiu”, Bucuresti, 2005
11. A. Fochi. Datini şi eresuri populare la sfârşitul sec. al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele
lui N.Densuşianu. Bucureşti, Editura Minerva, 1976; S.Fl.Marian. Sărbătorile la români. Studiu
etrnografic. Carnilegile. Institutul de arte grafice, Bucureşti, 1898; Muşlea Ion şi Ov. Bârlea.
Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P.Haşdeu. Editura Minerva,
Bucureşti, 1970; Musu Ghe. Din mitologia tracilor. Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
Etnografie şi Folclor “C. Brăiloiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie şi
Folclor “C. Brailoiu”, Bucureşti, 2005.
Brăiloiu”, Bucureşti, 2005.
Oltenia. Editura Enciclopedică, Bucureşti. 2001
15. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II.
Banat, Crişana, Maramureş. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
Transilvania. Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.
17. Elena Niculiţă-Voronca. Datini şi credinţe populare româneşti. Vol. II. Colecţia Mythos.
Editura Saeculum J.O, 1998.
Muntenia. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Moldova. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2005.
20. Mihai Coman. Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică. Colecţia Sociologie
Antropologie. 2002.
21. Ion Ghinoiu. Panteonul românesc. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

22. Ion Ghinoiu. Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
23. Buzilă, Varvara. Ritualurile sărbătorii Mărțișorului în Basarabia-Obiceiurile de primăvară-
vară, Cap.V.18. Sărbătoarea Mărţişorul, împreună cu toate practicile asociate acesteia,
24. Filipoiu, Maria. Tradiții creștine și ritualuri populare românești-Poeme-, Editura Punct,
București, 2008
74
25. Ghinoiu, Ion. Sărbători şi obiceiuri, Editura Elion, Bucureşti, 2002
26. Muzeul Țăranului Român, Cărțișor de mărțișor, martie 2008, Editura LiterNet pentru
versiunea pdf Acrobat Reader
27. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 1997
28. Ghinoiu, Ion. Zile și mituri. Calendarul țăranului român 2000, Editura Fundației PRO,
București, 1999
29. Sabina Ispas, Mărţişor şi folclor, interviu la Vocea Diasporei, 2011
30. Varvara Buzilă, Ritualurile sărbătorii Mărţişorului în Basarabia; Corina Mihăescu,
Mărţişoare de Mărţişor; Nicolae Ganea, Încercări literare; Doru Mihăescu, Contribuţii
etimologice şi lexicale.
75

Mărţişorul În Lumea Virtuală

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mărţişorul În Lumea Virtuală

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mărţişorul în lumea virtuală.

O reinventare a tradiţiei mărţişorului

Am ales mărţişorul ca temă de disertaţie pentru că materialul etnologic a fost cercetat şi

În paginile supuse examenului am tratat originea obiceiului calendaristic cu dată fixă,

Folcloristul Mihai Pop apreciază că obiceiurile, în afara aspectului sărbătoresc, de

În comunitatea tradiţională românească, individul reprezenta întreaga colectivitate şi la

1. Mihai Pop. Obiceiuri tradiţionale româneşti. Consiliul culturii şi Educaţiei Socialiste,

Plecând de la denumirea lunii Martie, obiceiului donării/purtării mărţişorului i s-a atribuit

Academicianul Sabina Ispas, când vorbeşte despre culoarea roşie se referă şi la

Obiceiul Mărţişorului a fost alăturat şi Dragobetelui dar şi Dochiei. Întrucât traco-dacii

8. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, București, 1994

 Cine purta mărţişor

Mărţişorul având în concepţia apotropaică românească, era purtat cu precădere de tineri

 Confecţionarea mărţişorului (Obiectul)

 Perioade purtării mărţişorului

 Unde se punea după purtare

 Scopul purtării Mărţişorului:

1.3. Mărţişorul în context intercultural

Spicuim câteva mărturii de la românii care nu locuiesc în spaţiul României: “Da,

Sărbătoarea mărțișorului se poate întâlni în zona Balcanilor la Aromâni și Megleno-

Şi fiindcă Dochia era nu numai foarte frumoasă şi voinică, ci totodată şi isteaţă şi

Şi acuma neştiind ce să înceapă şi să facă, începu a plange de se cutremura camaşa pe

O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, sună precum urmează:

“Zice că Dochia a fost o fată foarte frumoasă şi arătoasă.

douăsprezece cojoace, şi apoi se porni cu oile la păscătoare.

Îngerul, ascultând-o şi făcându-i-se milă de dânsa, îi zise să nu mai plângă, ci să strângă

Nevasta făcu şi aceasta: umplu garniţa de cărbuni.

Nevasta, cu toate că nu-i prea venea la socoteală, luă năframa şi o legă.

-Vezi! Dacă caută omul, găseşte!

“Baba Dochie era o babă foarte rea.

Văzând ea de la o vreme că toată alergătura şi truda ei e în zadar, începu a plânge de se

Dumnezeu, cum o vede că se apropie plângând de dânşii, o întreabă: ce căuta şi de ce

Nu apucă însă bine a se aşeza la tors şi caprele a se da la păscut, şi iată că se porneşte o

Iată însă că, după ce a lepădat ea şi cojocul al doisprezecelea, dă Dumnezeu un ger şi un

Era Dumnezeu şi cu Sân-Petru. Ea le dete bună seara. Dumnezeu şi Sân-Petru îi

Dumnezeu, auzindu-i păţania şi văzând-o în ce stare deznădăjduită se afla, o pofti în casă,

Şi-odihnită, M-am odihnit,

De frig, ploaie şi ningău, Am băut,

Zise către Dumnezeu: Dar acuma mi-i urât

-Acum, Doamne, toate-s bune, Să fiu aici singură!

De-ncălzit Mai dă-mi, Doamne, şi-un bărbat.

Dumnezeu, auzindu-i această dorinţă şi cerere atât de nesocotită şi necuviincioasă, se

Marţu Cu perlu aroşu,

Carţu Pîrţi – Marţu!

Iedlii lii scoşu

Marţul: Şcurtu, Şcurtu cad la tini

Tră doauă virviroasi dîli!

După ţe si mprumută cu doauă dîli, s-toarnă şi-li dîţi ali moaşi:

Moaşe, moaşe, aşteaptă tini,

Stumbu, stumbu valahii-niei

Transcrisă în limba română literară:

Martie Pîrţi – Marţu.

(i-am scăpat) te rog pentru două zile viforoase.

După ce se împrumută cu două zile, se-ntoarce şi-i zice bătrânei:

Bătrâno, bătrâno, aşteaptă tu

Stumbu, stumbu valahea mea

La fel, o legendă din Banat ne prezintă pe Dochia certându-se cu Mărţişor :

Hristos s-a făcut atunci om şi cu Sân-Petru s-a scoborât la râu şi a întrebat-o: De ce

Îl trag prin găunari,

-Eu nu mai pot de frig şi tu tot zici în fluieraş!

Atunci i s-a arătat Mărţişor şi a întrebat-o în batjocură:

În Macedonia a fost consemnată o legendă asemănătoare :

Di furtună pritu căliuri, De furtuni de prin căi (drumuri)