Examen-Etnologie si folclor

Student: Maria Roxana Giorgiana

1. -Noţiunea de folklore, adică ştiinţă populară, exprimată prin cuvântul englez folk = popor şi
lore = ştiinţă, înţelepciune, fiind o expresie scurtă dar mult cuprinzătoare, a prins,
generalizându-se în curs de câteva decenii. O definiţie a folclorului trebuie să cuprindă mai
multe elemente privind cadrul şi structura. Cadrul cel mai larg de odinioară, în care aflăm
atât modul de viaţă cât şi limba, se limitează, în primul rând, la creaţia literară populară,
adică: povestirile, cântecele de dor şi jale, precum şi acelea cu conţinut istoric, proverbele şi
ghicitorile, apoi muzica, dansul, mima şi teatrul popular. De asemenea, folclorul mai cuprinde
obiceiurile şi credinţele, care-şi au cântecele lor privind oraţiile spuse cu prilejul începutului
de an sau în cadrul unei nunţi, precum şi bocetele de înmormântare. Toate la un loc
alcătuiesc domeniul folcloric literar.
-Primii culegatori români: stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, la care
adăugăm pe florentinul Antonio Maria Del Chiaro.
2. Caracterul sincretic. Cântecul este alcătuit din melodie, poezie şi dans, care fac un tot
indisolubil ce nu poate fi fragmentat, având o existenţă comună; acest fenomen se numeşte
sincretism.Prin urmare, o creaţie folclorică ia naştere printr-un proces colectiv, circulă în
mase pe cale orală şi în chip anonim sub formă sincretică. Prin larga răspândire în popor şi
prin durata în timp, fenomenul folcloric capătă un caracter popular, având puternice legături
cu tradiţia.În folclor există un material care se păstrează prin tradiţie, fiind insă interpretat
printr-o mentalitate contemporană, şi un altul propriu-zis contemporan, născut din
schimbările acelei epociReferidu-ne la sincretismul temelor folclorice, s-a constatat că
povestitorul reţine mai uşor textul, pe când melodia cade pe planul al doilea. De asemenea,
s-a constatat că, prin atracţie, prin afinitate, tipurile, motivele, elementele de formă cu
structuri înrudite sau asemănătoare, se atrag reciproc, ducând astfel la crearea unor tipuri şi
forme noi, mai cu seamă în domeniul basmelor şi al cântecului liric.
3. Datină= obicei sau deprindere consacrată în timp şi devenită tradiţională pentru o
colectivitate de oameni . Datina e mai popular şi arhaic, obiceiul e cuvânt curent şi tinde să
devină tehnic, definitoriu. În folcloristica noastră, mai întâlnim şi alţi termeni: ceremonial,
cântece rituale.

Obicei = deprindere câştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni. Folcloriştii definesc
obiceiul ca un mod de acţionare transmis prin tradiţie, obligatoriu, legat de colectivitate şi
repetat în aceleaşi împrejurări. Caracterul colectiv sl obiceiului se manifestă prin repetarea şi
obligativitatea lui. Obiceiul este în strânsă legătură cu date fixe, cu un eveniment din viaţa
colectivităţii care îl practică.

Folcloriştii împart obiceiurile după anotimpuri, concentrându-le în jurul sărbătorilor importante.

Simion Florea Marian împarte obiceiurile de peste an în trei categorii: Cârnilegiile (sărbătorile
cuprinse de la seara Anului Nou, Sf. Vasile până la începutul postului mare), Păresimile
(sărbătorile cuprinse de la prima zi a postului mare până la Paşti), Cincizecimea (sărbătorile
cuprinse de la Paşti până la Rusalii sau Duminica mare1. Tudor Pamfile, continuând opera
predecesorului, ordonează sărbătorile în: Sărbători de vară, de toamnă şi postul Crăciunului şi
Crăciunul. Folcloristul francez Arnold Van Gennep le împarte în următoarele cicluri: obiceiuri de
la sfârşitul iernii, carnavalul, obiceiuri de la începutul primăverii, obiceiurile de primăvară (în
special cele din luna mai), obiceiuri din mijlocul verii, obiceiurile de toamnă şi cele de iarnă .

4.

Vicleimul (Vicleimul în Oltenia, Viflaimul sau Vifleimul - în Ardeal; Irozii- în Moldova) este o
dramă populară, care are ca temă naşterea lui Iisus, călătoria şi înfăţişarea cu daruri a
magilor.Este de origine cărturărească apuseană şi de dată mai nouă.În unele locuri, de exemplu,
în Oltenia, Vicleimul prezenta, pe lângă drama religioasă şi un joc cu elemete laice, formând
astfel un amestec hibrid. Variantele şi evoluţia acestei drame ca şi folclorizarea viziunilor şi
contribuţiilor cărturăreşti cuprinse în ele reflectă sfera largă a obiceiului în toate regiunile ţării,
valoarea câştigată în cadrul extins al manifestărilor artistice ale poporului nostru.

5.

Printre obiceiurile muncilor de vară, unele nelegate de date fixe, sunt paparudele, caloianul,
cântecele de seceriş, Drăgaica, Dealul Mohului etc.

Denumit în termeni diferiţi de la o regiune la altă – paparuda, papaluga, băbăruga, dodole,

mămăruţă, obiceiul, îmbrăcat folcloric cu producţii în care descoperim elemente de colind sau
pluguşor este o incantaţie pentru rodire.

Obiceiul rezumă o invocaţie adresată forţelor naturii care stăpânesc şi ascund apa în timpul
secetos. „Nimfa” îmbrăcată în frunze şi ramuri verzi are poate originea în crezul celor antici
despre o stăpână preaputernică a apelor.

În unele locuri, şi acest simbol era legat de date fixe (a treia joi sau duminică după Paşti).
Astăzi, obiceiul nu mai este legat de o anumită dată.

Paparuda este aşadar un cântec ritual, o incantaţie pentru rodire.

Caloianul, scaloianul, ianele, ienele se practică tot în vreme secetoasă în Muntenia, Oltenia,
Moldova şi Dobrogea; aparţine lumii infantile, dar antrenează şi oamenii în vârstă şi are aceeaşi
semnificaţie de fertilizare, rodire ca şi paparuda.

Caloianul este o păpuşă modelată, din humă sau lut, de către copii. În unele locuri, pentru
modelarea păpuşii se foloseşte argila. O dată realizată „anatomia” păpuşii, mâinile i se aşază pe
piept, ca la mort, punându-se o lumânare şi o cruce la cap, şi e înconjurată cu flori. Fetele încep
să-l plângă şi să-l bocească de sâmbătă seara.

-Nedeia este un obicei răspândit mai mult în Banat şi Transilvania şi practicat de o mare parte a
colectivităţii, depăşind hotarele satului, făcându-se pentru mai multe sate din jur. Variatul
material folcloric al obiceiului desfătează participanţii, începând cu basmele şi naraţiunile
 populare spuse de bătrâni, continuând cu cântecele flăcăilor şi fetelor, până la jocul viu,
antrenant, dinamizat de strigături şi voie bună. Obiceiul a constituit pentru poporul nostru un
prilej de unire şi refacere a legăturilor rupte de eventualele certuri.

-Cântecele de seceriş confirmă datini foarte vechi în folclorul şi etnografia românească. Obiceiul
antrenează întreaga colectivitate a satului, care porneşte la secerat. Obiceiul de la sfârşitul
secerişului se numeşte cunună sau buzdugan şi este închinat fertilităţii, având drept mobil
ajutorarea în muncă şi are o funcţie socială. Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, participanţii zoreau
seceratul, însoţiţi de lăutari. Se făceau preparate ca la nuntă (femeile pregăteau mai ales grâu
pisat şi fiert cu miere). Cununa se făcea din cele mai frumoase spice, pentru a nu se lua holdei
puterea ei roditoare.Spicele împletite erau legate şi aduse în mijlocul secerătorilor, care
încingeau o horă în jurul lor. Cununa era purtată (de un grup sau un flăcău) până la casa
gospodarului.

-Drăgaica. În această perioadă a anului mai era cunoscut un obicei, astăzi dispărut. În relatarea
lui Cantemir se spune că se alegea o fată castă şi frumoasă, care intra în sat şi, cântând, trecea pe
la casele oamenilor .

6. . Întâiul moment din viaţă, naşterea, cunoaşte va obiceiuri botezul, molitva şi cumetria.
Reţinem aici bogăţia folclorică a urărilor adresate nou-născutului, construite, în general, pe
formula tradiţională, care vizează sănătatea, norocul, frumuseţea şi în mod deosebit hărnicia:

Să fie voios / sănătos / şi frumos / lucrător

ascultător / şi îndurător. / Să trăiască/ şi să crească /

să fie harnic ca focul / şi să aibă mult noroc.

Obiceiurile se desfăşoară într-o suită de momente pornind de la alegerea naşilor, meniţi să

vegheze la viaţa celui născut până la căsătorie şi chiar în prelungirea acestuiact, culminând cu
participarea lor şi a invitaţilor la petrecerea cumetriei.

În timpul acestei petreceri, se joacă şi se rostesc strigături adecvate.

7.

- Basmul

Basmul este cea mai vastă şi răspândită specie folclorică, corespunzând romanului pentru
literatura cultă. Totodată este şi cea mai iubită creaţie populară: „ Drăgălaşele povestiri carec îmi
îngânau somnul cu visuri încântătoare – afirma Alecsandri – şi care au avut fericită înrâurire
asupra închipuirii mele de când sut pe lume... au contribuit a mă face poet”.

Termenul de basm e sinonim cu cel de poveste (povestă şi poveastă), deşi unii folclorişti caută să-i
diferenţieze, prin supranaturalul din basme ce lipseşte în poveşti .În anchete întreprinse printre ţăranii
povestitori se constată că în popor nu există termenii de legendă şi fabulă, snoava e folosită prea
puţin în Muntenia, iar în cuvântul de poveste sau basm se cuprind toate speciile genului. Totuşi,
uneori, poporul foloseşte două denumiri: basm sau poveste pentru naraţiunile tradiţionale, iar
păţanie şi chiar întâmplare pentru naraţiunile contemporane.

Denumirea de basm provine din slavă pe cale cărturărească, adică basnă, însemnând fabulă,
descântec. În vechea literatură românească, basnă avea înţelesul de minciună. Cu timpul sensul
lui basn devenit basm şi-a schimbat sensul având sensul de poveste.Definiţia basmului e uşor de
formulat: este o poveste, o naraţiune populară cu caracter supranatural, cu personaje şi lupte
fantastice, la care participă unele forţe supranaturale .Tematica basmului este variată şi bogată,
urmând două căi deosebite: una a preferinţelor locale, pentru anumite subiecte care, cu tot
caracterul lor de circulaţie intenaţională, au un specific naţional; a doua aparţine temelor folosite
pretutindeni . Stilul basmelor noastre, diferit de cel din proza cultă prin elementul de oralitate
populară, este expresiv şi alcătuit din imagini metaforice, comparaţii onomatopeice, cadenţă cu
structuri sonore. Optimismul robust şi abundenţa zicerilor dau un aspect aparte, îndreptat spre
satiră. Umorul care te dispune pe loc, creând buna dispoziţie, dar şi lovind, spre a îndrepta, e una
din cele mai de seamă caracteristici ale oralităţii populare. Simplitatea imaginilor în descrierea
naturii, în portretistică sau în oricare parte a povestirii, rezultat al spontaneităţii, e specifică
prozei populare, fără a-i scădea cu numic din farmecul poetic.

-Legenda este o producţie populară între basm şi mit, care s-ar putea lipi ori de basm, ori de
mit. Este o povestire scurtă, uneori poate fi şi în versuri, cu elemente fantastice, despre persoane
şi întâmplări din diferite timpuri.

Păsările, plantele, animalele, corpurile cereşti, forţele văzute şi nevăzute îşi au legendele lor,
prin care poporul caută să le explice originea sau anumite caractere specifice. În aceste explicaţii
s-au amestecat elemente fantastice şi miraculoase, pornite însă de la un fond real sau un adevăr
istoric, cărora li s-au dat în înveliş de glumă, ce o face să alunece spre snoavă. Aceste elemente
explicative cu caracter de fantastic şi miraculos s-au alcătuit în timp, făcând parte din zestrea
tradiţională a unui popor, primind chiar un caracter de adevăruri istorice.

Legendele sunt de două feluri: mitologice şi istorice. Primele se referă mai cu seamă la
facerea lumii şi la Dochia, la explicarea anotimpurilor, la anumite scene şi personaje pe care le
aflăm în basme, ca ielele, zânele, strigoii etc., sau la persoane din legendele hagiografice. Poporul
a folosit miraculosul în explicarea pe care o dă originii pământului, munţilor, apelor, vânturilor
etc.

-Snoava este o scurtă istorie hazlie, un basm în miniatură, în care miraculosul este înlocuit
prin elementul comic. Bucovinenii o denumesc poroganie .

Deoarece temeiul snoavei e satira, ironia, eroul este un personaj tipic prins în focurile glumei
şi e luat din clase diferite, ţărani şi boieri, orăşeni, tineri şi bătrâni, necuratu, popa etc. Pe
deasupra tuturor acestor eroi hazlii, se impune unul care e comun tuturor popoarelor, dar prins
sub nume diferit. La noi este cunoscut sub acela de Păcală şi Pepelea, iar la italieni se cheamă
Giufa sau Giucca, la ruşi Ivan Durak etc.

Conţinutul snoavei nu respectă tradiţia, ca basmul, ci diferă în legătură cu împrejurările, cu

imaginaţia celui ce o povesteşte. Umorul său nu e înspăimântător, ci are un scop moralizator,
căutând şă biciuiască defecte omeneşti, spre a le corecta.
 Ciclul snoavelor cu Păcală sunt cel mai cunoscute şi răspândite. El nu este un prost, ci un om
inteligent, care face atâtea trăznăi din răutate conştientă, pe când celălalt erou, Pepelea, are
glume şi năzdrăvănii pornite din simplitate şi nevinovăţie.

Cele mai multe au un caracter moralizator şi trăiesc în prezent, prinzând în conţinutul lor
realităţile cele mai apropiate de sufletu poporului nostru. Deşi în multe cazuri este numai o vorbă
de spirit, cu aspect de simplă păcăleală descrisă sumar, cu un vocabular special şi un dialog vioi,
în cuvinte aruncate şi repezite, snoava alcătuieşte un giuvaer, atât ca valoare a formei, cât şi ca
spirit de observaţie.