REFERAT SEMINAR LITERATURA PENTRU COPII

FOLCLORUL COPIILOR

STUDENT:SERBANESCU ELENA-CATALINA
Folclorul copiilor este un sector aparte de manifestare folclorică, un fenomen
artistic independent, o lume în care copilul trăieşte şi se formează, foarte
bogat şi variat. Este în acelaşi timp un gen aparte, paralel folclorului adulţilor,
pe care de multe ori îl imită, dar este creat de copii pentru copii. În versurile
copiilor întâlnim un fond străvechi, peste care s-au suprapus elemente şi
forme noi, este un fenomen viu, în continuă transformare, dând dovadă de o
capacitate uimitoare de creaţie artistică şi lingvistică. Cântecele şi scandările
copiilor au o vechime foarte mare, o circulaţie largă în spaţiu şi diversitate în
formele de manifestare. Sub aspectul creaţiei literare, acest gen se
caracterizează prin simplitate, muzicalitate, plasticitate, naivitate, optimism,
vioiciune şi exuberanţă. Ovidiu Bârlea structurează, în funcţie de origine,
două clase de creaţii aparţinând folclorului copiilor: prima - conţinând creaţii
din folclorul adulţilor (preluate drept cântece, adaptate, simplificate de copii)
şi a doua - conţinând creaţiile propriu-zise ale copiilor.

Florica Bodiştean apropie folclorul copiilor de cântecul de leagăn şi de

descântec, prin supleţea versului şi prin unele procedee lingvistice de creare a
cuvintelor: asocierea de cuvinte fără sens din necesităţi de rimă şi ritm,
tratarea fantezistă a cuvintelor, în special a diminutivelor, a numeralelor şi a
numelor proprii, invenţia lexicală, formarea de rime-ecou.

După originea şi structura lor, creaţiile din folclorul copiilor au fost grupate
în:

 cântece-formulă;
 recitative-numărători;
 literatura propriu-zisă;
 versurile şi formulele ocazionale.

Cântecele-formulă sunt versuri care exprimau lupta omului împotriva forţelor

ostile ale naturii, având forţă magică şi însoţind anumite practici. Procedeul
artistic frecvent este invocarea soarelui, a lunii, a ploii, a unor vietăţi şi
plante (fluture, gărgăriţă, barză, cioară, arici, păpădie, sângerică etc.), a
unor lucruri neînsufleţite (fluier, fum etc.), a unor personaje pozitive şi
negative (aura-paraura, drac, auraş-păcuraş), a unor boli personificate
(frigura-migura, frigurile, furnica). Ele sunt transferate şi cunoscute din
folclorul copiilor pe considerentul că inocenţa vârstei lor ar avea o mai mare
eficienţă. Cu timpul aceste incantaţii au devenit auxiliare jocului.
Copilul cere soarelui să iasă din nori: „Ieşi, soare, din ’chisoare / Că vin două
căprioare Cu cercei, de ghiocei / Cu salbă de nouă lei. / Ieşi, afară, soare, din
’chisoare, / Că te tai / Cu un mai, / Cu un pai, / Cu sabia lui Mihai”.

În alte versuri se renunţă la ameninţări: „Cărămidă lucitoare, / Dă Doamne să

iasă soare”. Sau „ Du-te nor / Într-un picior / Haide soare-n / Trei picioare.

Copilul invocă luna pentru a-i da sănătate: „Lună nouă, / Lună nouă, / Taie
ceru-n două / Şi ne dă şi nouă: / Ţie - jumătate, / Nouă - jumătate, / La vară -
bucate! / La toţi - sănătate!”.

Către luna plină: „Lună plină. Na-ţi curea / Lună plină, Să faci şa; / Cobori la
noi în grădină, Na-ţi brâu, / Că eşti mândră şi frumoasă, Să-ţi faci frâu; / Eşti a
nopţilor crăiasă; Na-ţi piele, / Cal ai - şi n-ai, Să-ţi faci căpeţele! / Frâu şi
căpeţele n-ai”. „Auraş, păcuraş / Scoate-mi apa din urechi / Că ţi-oi da parale
vechi. / Scoate-mi-o din amândouă / Că ţi-oi da parale nouă”.

Dintre cele mai cunoscute cântece-formulă, cel mai cunoscut este cel adresat
melcului: „Melc, melc codobelc / Melc, melc codobelc / Scoate coarne
boureşti / Şi te du la baltă, / Şi bea apă caldă, / Şi te du la Dunăre, / Şi bea apă
tulbure, / Şi te du la mare / Şi bea apă tare / Şi te urcă pe buştean, / Sa
mănânci ...leuştean / Mănâncă şi pătrunjel / Scoate coarne de viţel”.

De asemenea, copilul cântă fluturelui, pentru a-l face să se aşeze pe floare, ca

să-l prindă: „Fluture, / Fluture, / Flutură pe brusture, / Flutură pe floare, /
Flutură sub floare! / Fluture, pune-te: / Pune-te pe punte, / Pune-te sub punte!
/ Fluture, / Fluture, / Flutură pe foaie, / Flutură sub foaie!”.

Copiilor le place mult imaginea creată prin aliteraţie, prin rima sprintenă şi
sonoră, ca în cântecul ariciului: „Arici, arici pogonici / Mergi la moară, / De
te însoară, / Şi ia fata lui Cicoară, / Cu papuci în coji de nuci, / Cu cercei din
brebenei, / Cu mărgele viorele”. Sau o variantă, tot cu elemente satirice şi
umoristice: „Arici pogonici / Du-te la moară / Du-te de te-nsoară / Cu fata lui
cioară, / Cu mărgele de surcele, / Cu cercei de ghiocei”.

Primăvara, când apar greierii, copiii înfig un pai în pământ şi cântă până iese
vreunul: „Ieşi greieraş pe pai / Să-ţi dau un sac de mălai”; sau aşează în palmă
o buburuză şi îi cântă, cu gândul la o anumită dorinţă: „Gărgăriţă, gărgărea /
Încotro oi zbura / Acolo m-oi mărita”.

Recitativele-numărători sau formulele de eliminare sau de tras la sorţi

reprezintă versuri scandate, având o ritmică precisă şi o gestică ostentativă,
mijlocind desemnarea conducătorului unui joc sau înlăturarea jucătorilor de
prisos.
Versurile au funcţie numerală, cuvintele şi silabele se distribuie fiecărui copil
succesiv. Rolul numărătorilor este de a îmbogăţii vocabularul copiilor, de a
dezvolta memoria şi totodată oglindesc receptivitatea la nou, dar cu păstrarea
unor elemente din viaţa arhaică. Jocul se îmbină cu dorinţa de a învăţa prin
imitare, ceea ce îi conferă o deosebită valoare educativă.

Recitativele-numărători îmbină motive şi teme diverse, universul tematic fiind

foarte larg, în unele situaţii îşi modifică forma, primesc alte terminaţii, ori
sunt înlocuite cu alte cuvinte, cu sau fără sens: „An tan tichi tan, / Miţulache-i
căpitan, / Avionul decolează, / Miţulache se-nervează, / Bum! // Una, două,
trei, / Baba la bordei, / Curăţă ardei / Pentru moş Andrei”.

Elementele universului şcolar, învăţătura, disciplina, evenimentele lui, sunt

integrate firesc: „Acolo sus la primărie / Şade un măgar şi scrie: / A, e, i, o, u,
/ Pitulă-te tu!”.

Florica Bodiştean observă faptul că limbajul numărătorilor este cel mai

pasibil de a scăpa de sub orice control al semnificaţiei şi de a deveni un
veritabil argou ce sfidează toate canoanele limbii.

Aceste recitative-numărători, pe lângă descrierea nativă, conţin şi o

numărătoare incipientă şi se încheie de obicei cu formule imperative: „Unu,
doi, trei, patru, cinci / Tata cumpără opinci / Mama cumpără secară /
Dumneata să ieşi afară! // Din Oceanul Pacific / A ieşit un peşte mic / Şi pe
coada lui scria / Ieşi afară dumneata!”

În cele mai vechi forme, aceste numerale primesc substituiri sau substantive
care le implementează în memorie printr-o sonoritate deosebit de simetrică:
„Unurile, tunurile, / Doile, oile, / Treile, sibiele, / Patrule-mpăratule, / Cincile,
opincile, / Şasele, casele, / Şaptele, laptele, / Optule, coptule, / Nouăle, ouăle,
/ Zecele, berbecele”.

O altă categorie se bazează pe îmbinarea unor silabe şi cuvinte fără un sens

raţional, concret, numai pentru a corespunde cerinţelor de rimă şi ritm: „Ina,
mina, durdumina / treiar opa / Siticopa / Şi-o bobită, măzăriţă, / Lim, pom, pic
/ Talpă de voinic”. Oracolele şi caietele de amintiri sunt elemente componente
ale folclorului copiilor. Acestea constau în pagini personale completate prin
colaje realizate din desene, imagini lipite, elemente care atestă originalitatea
fiecărui copil, numite şi elemente artizanale, pagini decorate cu simbolurile
afecţiunii şi ale delicateţii (inimioare, steluţe, floricele), cu numele secretizat
de cele mai multe ori în colţul paginii. Paginile din oracole şi din caietele de
amintiri devin declaraţii absolute ce tratează o influentă poetică eminesciană,
deoarece în aceste versuri aşternute pe cola de hârtie sunt invocate elemente
din natură: floare, luna, soare, marea: „Chiar de ma rea furioasă, / Va intra-
ntr-o zi în casă, / Şi orice va îneca, / Doar iscălitura mea, / Va rămâne pururi”.

Ultima categorie din folclorul copiilor - versurile şi formulele ocazionale - nu

este semnalată în studiile şi culegerile de specialitate, deoarece este un
fenomen eterogen, mai nesistematic şi mai mutabil. Sunt produse „cu
adresă”, ca soluţii ad-hoc la diferite împrejurări ale jocului şi ale
comunicării între copii. Ele alcătuiesc un repertoriu şi un fel de „argou” al
vârstei, servind o mare diversitate de situaţii.

Aceste situaţii se creează atât în cadrul jocurilor: Cine pleacă la plimbare

pierde locul de onoare!, cât şi în cadrul comunicării dintre copii, mai mult sau
mai puţin cu accente grave.

Comunicarea gravă dintre copii dă naştere jurămintelor de genul Jur pe verde!

Jur pe roşu!, sau situaţiilor în care copiii îşi fac în ciudă: Nu mă doare, nu mă
doare, mâncă pită cu unsoare!. Mai există şi situaţii în care aceste versuri şi
formule ocazionale sunt pur şi simplu forme de păcăleală: „Ţi-e foame? /
Mănâncă baloane! / Ţi-e somn? / Culcă-te în pom! / Ţi-e frig? / Fă-te covrig! /
Ţi-e sete? / Bea apă din perete!”.

Antroponimele sunt şi ele prilej pentru a crea versuri satirice, de fapt, o

tachinare, o glumă izvorâtă din sonoritatea numelui: „Florinel, coadă de
purcel / Laura, balaura / X, prostu’, / Câinele nostru, / Stă în cuşcă, / Latră / Şi
nu muşcă” Sau „X, nebunu’, / Trage cu tunu’ / Noapte la unu”.

Folclorul copiilor, prin conţinutul şi forma lui artistică, îmbogăţite de-a lungul
secolelor, cultivă simţul estetic şi moral al copiilor.

Frumusetea limbii si puterea vie a imaginilor se gasesc in carti ale trecutului

si in creatia anonima a folclorului spre care ne indreptam mereu cu interes si
dragoste si pe care le-am invatat de la dascalii nostri de limba romana. Fara
limba pe care parintii nostri ne-au transmis-o din prima clipa de viata, n-am
putea exista ca fiinte cuvantatoare, ca popor vrednic si plin de demnitate din
punct de vedere intelectual. Folclorul reprezinta o parte a culturii nationale a
unui popor, reflectand in modul cel mai direct profilul spiritual si talentul
artistic al unei natiuni.