Creaţia populară

Folclorul copiilor

Folclorul copiilor constituie un gen de sine stătător care însoţeşte pe copil în

toate manifestările, dezvoltându-se de-a lungul secolelor în strânsă legătură cu jocurile
lor şi cu educaţia pe care o primeau în familie. Trăsătura distinctivă a genului rezultă
din particularităţile de vârstă ale copilului, care au determinat anumite trăsături de
conţinut şi modul de realizare al acestuia.1
Folclorul copiilor este un sector aparte de manifestare folclorică, un fenomen
artistic independent, o lume în care copilul trăieşte şi se formează, foarte bogat şi variat.
Este în acelaşi timp un gen aparte, paralel folclorului adulţilor, pe care de multe ori îl
imită, dar este creat de copii pentru copii. În versurile copiilor întâlnim un fond străvechi,
peste care s-au suprapus elemente şi forme noi, este un fenomen viu, în continuă
transformare, dând dovadă de o capacitate uimitoare de creaţie artistică şi lingvistică.
Cântecele şi scandările copiilor au o vechime foarte mare, o circulaţie largă în spaţiu şi
diversitate în formele de manifestare. Sub aspectul creaţiei literare, acest gen se
caracterizează prin simplitate, muzicalitate, plasticitate, naivitate, optimism, vioiciune şi
exuberanţă.
Ovidiu Bârlea2 structurează, în funcţie de origine, două clase de creaţii aparţinând
folclorului copiilor: prima – conţinând creaţii din folclorul adulţilor (preluate drept
cântece, adaptate, simplificate de copii) şi a doua – conţinând creaţiile propriu-zise ale
copiilor.
Florica Bodiştean3 apropie folclorul copiilor de cântecul de leagăn şi de
descântec, prin supleţea versului şi prin unele procedee lingvistice de creare a cuvintelor:
asocierea de cuvinte fără sens din necesităţi de rimă şi ritm, tratarea fantezistă a
cuvintelor, în special a diminutivelor, a numeralelor şi a numelor proprii, invenţia
lexicală, formarea de rime-ecou.
După originea şi structura lor, creaţiile din folclorul copiilor au fost grupate în:
- cântece-formulă;
- recitative-numărători;
- literatura propriu-zisă;
- versurile şi formulele ocazionale.
Cântecele-formulă sunt versuri care exprimau lupta omului împotriva forţelor
ostile ale naturii, având forţă magică şi însoţind anumite practici. Procedeul artistic
frecvent este invocarea soarelui, a lunii, a ploii, a unor vietăţi şi plante (fluture,
gărgăriţă, barză, cioară, arici, păpădie, sângerică, etc), a unor lucruri neînsufleţite
(fluier, fum etc), a unor personaje pozitive şi negative (aura-paraura, drac, auraş-
păcuraş), a unor boli personificate (frigura-migura, frigurile, furnica).4 Ele sunt
transferate şi cunoscute din folclorul copiilor pe considerentul că inocenţa vârstei lor ar
avea o mai mare eficienţă. Cu timpul aceste incantaţii au devenit auxiliare jocului.

1 Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1964, p. 180.
2 O. Bârlea, Folclorul românesc, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
3 Florica Bodiştean, Op.cit., pp. 181-182.
4 Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1964, p. 182.

1
 Copilul cere soarelui să iasă din nori:
Ieşi, soare, din'chisoare
Cã vin douã cãprioare
Cu cercei, de ghiocei
Cu salbã de nouã lei.
Iesi, afarã, soare, din'chisoare,
Cã te tai
Cu un mai,
Cu un pai,
Cu sabia lui Mihai.

În alte versuri se renunţă la ameninţări:

Cărămidă lucitoare, / Dă Doamne să iasă soare
Sau
Du-te nor / Într-un picior / Haide soare-n / Trei picioare.

Copilul invocă luna pentru a-i da sănătate:

Lună nouă,
Lună nouă,
Taie ceru-n două
Şi ne dă şi nouă:

Ţie – jumătate,
Nouă – jumătate,
La vară – bucate!
La toţi – sănătate!

Către luna plină:

Lună plină. Na-ţi curea
Lună plină, Să faci şa;
Cobori la noi în grădină, Na-ţi brâu,
Că eşti mândră şi frumoasă, Să-ţi faci frâu;
Eşti a nopţilor crăiasă; Na-ţi piele,
Cal ai – şi n-ai, Să-ţi faci căpeţele!
Frâu şi căpeţele n-ai.

Auraş, păcuraş
Scoate-mi apa din urechi
Că ţi-oi da parale vechi.
Scoate-mi-o din amândouă
Că ţi-oi da parale nouă.

Dintre cele mai cunoscute cântece-formulă, cel mai cunoscut este cel adresat
melcului:

2
Melc, melc codobelc
Melc, melc codobelc
Scoate coarne boureşti
Şi te du la baltă,
Şi bea apă caldă,
Şi te du la Dunăre,
Şi bea apă tulbure,
Şi te du la mare
Şi bea apă tare
Şi te urcă pe buştean,
Sa mănânci ...leuştean

Sau
Mănâncă şi pătrunjel
Scoate coarne de viţel.
De asemenea, copilul cântă fluturelui, pentru a-l face să se aşeze pe floare, ca să-l
prindă:
Fluture,
Fluture,
Flutură pe brusture,
Flutură pe floare,
Flutură sub floare!
Fluture, pune-te:
Pune-te pe punte,
Pune-te sub punte!
Fluture,
Fluture,
Flutură pe foaie,
Flutură sub foaie!

Copiilor le place mult imaginea creată prin aliteraţie, prin rima sprintenă şi
sonoră, ca în cântecul ariciului:
Arici, arici pogonici
Mergi la moară,
De te însoară,
Şi ia fata lui Cicoară,
Cu papuci în coji de nuci,
Cu cercei din brebenei,
Cu mărgele viorele.

Sau o variantă, tot cu elemente satirice şi umoristice:

Arici pogonici
Du-te la moară
Du-te de te-nsoară
Cu fata lui cioară,
Cu mărgele de surcele,

3
 Cu cercei de ghiocei.

Primăvara, când apar greierii, copiii înfig un pai în pământ şi cântă până iese
vreunul: Ieşi greieraş pe pai / Să-ţi dau un sac de mălai; sau aşează în palmă o buburuză
şi îi cântă, cu gândul la o anumită dorinţă: Gărgăriţă, gărgărea / Încotro oi zbura / Acolo
m-oi mărita.

Recitativele-numărători sau formulele de eliminare sau de tras la sorţi reprezintă

versuri scandate, având o ritmică precisă şi o gestică ostentativă, mijlocind desemnarea
conducătorului unui joc sau înlăturarea jucătorilor de prisos.
Versurile au funcţie numerală, cuvintele şi silabele se distribuie fiecărui copil
succesiv. Rolul numărătorilor este de a îmbogăţi vocabularul copiilor, de a dezvolta
memoria şi totodată oglindesc receptivitatea la nou, dar cu păstrarea unor elemente din
viaţa arhaică. Jocul se îmbină cu dorinţa de a învăţa prin imitare, ceea ce îi conferă o
deosebită valoare educativă.
Recitativele-numărători îmbină motive şi teme diverse, universul tematic fiind
foarte larg, în unele situaţii îşi modifică forma, primesc alte terminaţii, ori sunt înlocuite
cu alte cuvinte, cu sau fără sens:

An tan tichi tan,

Miţulache-i căpitan,
Avionul decolează,
Miţulache se-nervează,
Bum!

Una, două, trei,

Baba la bordei,
Curăţă ardei
Pentru moş Andrei.

Elementele universului şcolar, învăţătura, disciplina, evenimentele lui, sunt

integrate firesc:
Acolo sus la primărie
Şade un măgar şi scrie:
A, e, i, o, u,
Pitulă-te tu!
Florica Bodiştean observă faptul că limbajul numărătorilor este cel mai pasibil de
a scăpa de sub orice control al semnificaţiei şi de a deveni un veritabil argou ce sfidează
toate canoanele limbii.5
Aceste recitative-numărători, pe lângă descrierea naivă, conţin şi o numărătoare
incipientă şi se încheie de obicei cu formule imperative:
Unu, doi, trei, patru, cinci
Tata cumpără opinici
Mama cumpără secară
Dumneata să ieşi afară!

5 Op. cit., p. 183.

4
 Din Oceanul Pacific
A ieşit un peşte mic
Şi pe coada lui scria
Ieşi afară dumneata!

În cele mai vechi forme, aceste numerale primesc substituiri sau substantive care
la implementează în memorie printr-o sonoritate deosebit de simetrică:
Unurile, tunurile,
Doile, oile,
Treile, sibiele,
Patrule-mpăratule,
Cincile, opincile,
Şasele, casele,
Şaptele, laptele,
Optule, coptule,
Nouăle, ouăle,
Zecele, berbecele.
O altă categorie se bazează pe îmbinarea unor silabe şi cuvinte fără un sens
raţional, concret, numai pentru a corespunde cerinţelor de rimă şi ritm: Ina, mina,
durdumina / treiar opa / Siticopa / Şi-o bobiţă, măzăriţă, / Lim, pom, pic / Talpă de
voinic.
Paul Eluard caracterizează poeziile numărători astfel: Printr-o numărătoare
versificată, copilul sare cu picioarele strânse deasupra lumii care i se înfăţişează… El
jonglează încântător cu vorbele şi este vrăjit de puterea lor inventivă. Îşi ia revanşa, îşi
face singur parte, din plăcerea interzisă de a imagina.6
Numărătorile se îmbogăţesc ca o creaţie colectivă, transmisă oral şi din generaţie
în generaţie, fiind o lume a poeziei fără graniţe pentru imaginaţie. Numărătorile au,
adeseori, un aspect hazliu, în care farmecul şi gluma slujesc deopotrivă atât versurile, cât
şi imaginile, rămânând, nu de puţine ori, la hotarul dintre înţeles şi neînţeles.
Structura poeziei-numărătoare este asemănătoare cu a primelor poezii ale
copilului: aceleaşi ritmuri uşoare, cu jocul verbelor care nu spun prea mult singure, dar,
în versuri, produc incantaţia necesară, cu încărcătura afectivă, în jurul unei imagini
infantile7:
Pisicuţă, pis, pis, pis,
Te-am visat azi noapte-n vis:
Te spălam, Te pieptănam,
Fundă roşie-ţi puneam.

Un pitic atât de mic

Făcea baie-ntr-un ibric
De săpun s-a-mpiedicat,
Şi piticul s-a-necat.
Vai, vai, vai, ce păcat

6 Paul Eluard, Les sentiers et les routes de la poésie, Gallimard, Paris, 1952.
7 Bianca Bratu, Preşcolarul şi literatura, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. .

5
 Că piticul s-a-necat!

În alte versuri copilul are o atitudine dojenitoare, mimând rolul oamenilor mari:
Căţeluş cu părul creţ, / Fură raţa din coteţ, / El se jură / Că nu fură, / Dar l-am prins /
Cu raţa-n gură.
Când un şcolar întârzie, toţi colegii îl primesc cu zgomot: Mămăligă rece, / A
venit la zece.
La şcoală, dacă se continuă gălăgia, se cântă astfel:
La popa la poartă / E o mâţă moartă. / Cine-o râde şi-o vorbi, Drept în gura lui va fi.
Sau
La popa la poartă / e o mâţă moartă. / Cine-o râde şi-o vorbi, / S-o mănânce coaptă / Cu
mărar cu pătrunjel, cu untură de căţel.

A treia categorie - literatura propriu-zisă – cuprinde versuri cântate, care

însoţesc dansul, versuri recitate – cu sau fără rimă – care însoţesc jocurile cu desfăşurare
complexă, formule cumulative, păcăleli, frământări de limbă etc. Aici se încadrează
cântecele care însoţesc jocul, precum – Ţăranul e pe câmp, Am pierdut o batistuţă,
Coroana e rotundă, Ursul doarme, Puia-gaia, Zece negri mititei sau Omul negru, Un
elefant.
Unele jocuri amintesc aspecte ale procesului muncii:
Ţăranul e pe câmp / Ţăranul e pe câmp, / Ura leliţa mea, Ţăranul e pe câmp.

Podul de piatră s-a dărâmat

A venit apa şi l-a luat
Vom face altul pe mail în jos
Altul mai mare şi mai frumos.

Sau marchează prin versuri momente ale jocului:

Am pierdut o batistuţă / Mă bate mămica, / Cine are să mi-o dea, / Că-i sărut
guriţa.
Sau
Printre munţi şi printre văi / Trece o fetiţă / Şi din toate fetele / Tu eşti mai
drăguţă.

Aceste texte sau, mai bine spus, versuri cântate, care însoţesc dansul şi jocul,
îndeplinesc rolul de comandă a unei acţiuni. Unele se bazează pe formule cumulative care
exersează număratul în ordine crescătoare şi descrescătoare:
Hai să zicem una
Să se facă două.
Două mâini copilul are,
Una este luna.
Hai să zicem două
Să se facă trei.
Trei crai vin din depărtare,
Două mâini copilul are,

6
 Una este luna.
Hai să zicem trei
Să se facă patru.
Patru roţi la carul mare,
Trei crai vin din depărtare.

În unele versuri, textul este doar scandat, putând consta doar într-o simplă
succesiune de silabe ce însoţesc gestica şi bătăile din palme: Rem pom pim polerim
polereasca/, Rem pom pim/, Rem pom pam/.
Astfel că literatura propriu-zisă cuprinde pe lângă versurile cântate care însoţesc
dansul şi jocul şi versuri recitate cu sau fără rimă, păcăleli, cimilituri, frământări de limbă
dar şi versuri exersate în practica stilului epistolar, în caietele de amintiri sau în oracole.
Frământările de limbă au un rol deosebit în dezvoltarea limbajului, fiind un mijloc
de a-i deprinde pe copii să pronunţe corect unele cuvinte, contribuind, în egală măsură, la
educarea atenţiei, a spiritului de observaţie. Ele exersează auzul fonematic şi dicţia, iar
atunci când nu sunt folosite în acest scop, devin obiect de concurs între copii, care constă
în formarea de fraze şi propoziţii cu cuvinte atent alese.

Un moş cu un coş,
În coş - un cocoş.
Moşul cu coşul,
Coşul cu cocoşul.

Un sas cu glas de bas cam gras şi ras pe nas stă la taifas de-un ceas la parastas
despre un extras din pancreas.

Un codobăturoi a putut să codobăturească pe o codobăturiţă, dar o codobăturiţă

nu a putut să codobăturească pe un codobăturoi.

Unui tâmplar i s-a-ntâmplat o întâmplare. Alt tâmplar, auzind de întâmplarea

tâmplarului de la tâmplărie a venit şi s-a lovit cu tâmpla de tâmplăria tâmplarului cu
întâmplarea.

Ştiu că ştiu că ştiuca-i ştiucă şi mai ştiu că ştiuca-i peşte.

Rică nu ştia să zică râu, răţuşcă, rămurică.

Un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc.

Tot am zis c-am zis c-oi zice, / Dar de zis eu n-am mai zis; / Nici n-am zis, nici n-
oi mai zice / C-am să zic c-am zis c-oi zice.
Sau
Piatra crapă capul caprei / Iar capul crapă-n patru.

7
 Aceste creaţii contribuie şi la dezvoltarea memoriei. Copiii se străduiesc să le
memoreze şi să le spună pe de rost. Memorând cuvinte noi, ei caută să le pronunţe exact,
îmbogăţindu-şi vocabularul şi expresivitatea vorbirii:
Am o prepeliţă pestriţă şi doisprezece pui de prepeliţă pestriţă. E pestriţă
prepeliţa pestriţă, dar îs mai pestriţi puii prepeliţei pestriţe decât prepeliţa pestriţă.

Capra neagră-n piatră sare.

Piatra crapă-n patru.
Crapă capul caprei negre
precum piatra crapă-n patru.

Cosaşul Saşa când coseşte, cât şase saşi saşul coseşte. Şi-n sus şi-n jos de casa
sa, coseşte saşul şi-n şosea. Şi şase case Saşa-şi ştie.
– Ce şansă!… Saşa-şi spuse sieşi!

Papucarul papucăreşte papucii papucăresei, papucăreasa nu poate papucări

papucii păpucarului.

Oracolele şi caietele de amintiri sunt elemente componente ale folclorului

copiilor. Acestea constau în pagini personale completate prin colaje realizate din desene,
imagini lipite, elemente care atestă originalitatea fiecărui copil, numite şi elemente
artizanale, pagini decorate cu simbolurile afecţiunii şi ale delicateţii (inimioare, steluţe,
floricele), cu numele secretizat de cele mai multe ori în colţul paginii. Paginile din
oracole şi din caietele de amintiri devin declaraţii absolute ce tratează o influentă poetică
eminesciană, deoarece în aceste versuri aşternute pe cola de hârtie sunt invocate elemente
din natură: floare, luna, soare, marea: Chiar de marea furioasă,/ Va intra-ntr-o zi în
casă,/ Şi orice va îneca,/ Doar iscălitura mea,/ Va rămâne pururea.
Păcălelile, cimiliturile şi glumele sunt texte care au un caracter de divertisment,
fiind create pentru buna-dispoziţie a copiilor şi nu numai, cu un caracter de cele mai
multe ori hazliu:
Unde este mingea când este gol? (între bare sau în poartă)
Ce arde fără să fie cald? (Ardeiul)
Care este cel mai tare animal? (Melcul, deoarece îşi duce casa în spinare)

Ultima categorie din folclorul copiilor – versurile şi formulele ocazionale – nu

este semnalată în studiile şi culegerile de specialitate, deoarece este un fenomen
eterogen, mai nesistematic şi mai mutabil. Sunt produse „cu adresă”, ca soluţii ad-hoc la
diferite împrejurări ale jocului şi ale comunicării între copii. Ele alcătuiesc un repertoriu
şi un fel de „argou” al vârstei, servind o mare diversitate de situaţii.8
Aceste situaţii se creează atât în cadrul jocurilor: Cine pleacă la plimbare pierde
locul de onoare!, cât şi în cadrul comunicării dintre copii, mai mult sau mai puţin cu
accente grave.
Comunicarea gravă dintre copii dă naştere jurămintelor de genul Jur pe verde!,
Jur pe roşu!, sau situaţiilor în care copiii îşi fac în ciudă: Nu mă doare, nu mă doare,
mâncă pită cu unsoare!. Mai există şi situaţii în care aceste versuri şi formule ocazionale

8 Florica Bodiştean, op.cit., p. 186.

8
sunt pur şi simplu forme de păcăleală: Ţi-e foame? / Mănâncă baloane! / Ţi-e somn? /
Culcă-te în pom! / Ţi-e frig? / Fă-te covrig! / Ţi-e sete? / Bea apă din perete!
Antroponimele sunt şi ele prilej pentru a crea versuri satirice, de fapt, o tachinare,
o glumă izvorâtă din sonoritatea numelui:
Florinel, coadă de purcel
Laura, balaura
X, prostu’, / Câinele nostru, / Stă în cuşcă, / Latră / Şi nu muşcă
Sau
X, nebunu’, / Trage cu tunu’ / Noapte la unu.

Folclorul copiilor, prin conţinutul şi forma lui artistică, îmbogăţite de-a lungul
secolelor, cultivă simţul estetic şi moral al copiilor.