NICHITA STĂNESCU – Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu este un reprezentant al perioadei postbelice, epocă ce va sta sub semnul
politicului, ingerinţa acestuia generând o stratificare în toate genurile, afirmându-se, astfel, trei
aspecte. Primul vizează scriitorii care vor continua tradiţia interbelică: G.Călinescu, Mihail
Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, aceştia păstrând ridicată ştacheta valorilor şi reuşind
să ofere astfel un termen de comparaţie. Al doilea aspect este reprezentat de „subcultură”,
„subliteratură”, adică literatura proletcultistă (Nicolae Manolescu), acesta integrând scriitorii
care s-au afiliat puterii şi care creează opere în care valoarea estetică a dispărut, primând
politicul, iar al treilea palier integrează poeţi şi scriitori care vor apela la un stil conotativ,
subliminal, din nevoia de a păcăli cenzura: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu,
Marin Preda, Nichita Stănescu, scriitori care au salvat literatura de la macularea (a macula= a
murdări) la care o condamnase regimul politic.
Ultimul dintre aceştia, Nichita Stănescu, este un reprezentant elocvent (semnificativ) al
neomodernismului, acesta înglobând spiritul generaţiei,al unor autori care s-au manifestat în
literatura română în anii 1960- 1970. După mai bine de un deceniu de cultură pusă în slujba
proletariatului, a intervenit o nouă orientare ideologică, o revigorare a poeziei, o revenire a
discursului liric la formulele de expresie metaforice, la reflecţii filozofice şi la imagini artistice,
neomodernismul. Faţă de modernismul lovinescian din perioada interbelică, care îşi dorea
sincronizarea cu „spiritul veacului”, neomodernismul încearcă să recupereze modelele
exemplare întorcându-se spre marii creatori de dinainte de război. Tinerii poeţi ai anilor 1960:
Ştefan Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu au înnoit poezia,
văzând în ea o stare lirică, o expresie metaforică a trăirilor, integrând în ea miturile şi visurile.
Poezia devine un spaţiu ludic al limbajului şi convenţiilor lui, care, la rândul lui, este văzut ca o
lume căreia poeţii îi exploatează frumuseţile şi capacităţile de expresie. Se observă astfel o
schimbare în atitudinea faţă de limbaj, neomodernismul cultivând jocul sau limbajul prozaic,
dând acestor procedee noi valenţe lirice de expresie. Sintetizând, poezia neomodernistă este
poezia care se întoarce la izvoarele modernităţii interbelice, în care poeţii nu fac
compromisurile morale, tematice şi stilistice cerute de poezia realist-socialistă, este o stare
lirică, o expresie metaforică a trăirilor profunde ale fiinţei, integrând visul şi mitul. Limbajul
poeziei nu mai este un simplu mod de expresie, ci şi un scop în sine, limbajul devine o lume
căreia poetul îi explorează frumuseţile şi capacităţile de expresie, este cultivat uneori limbajul
prozaic sau jocul cu vocabulele (cuvintele). Astfel, viziunea despre lume a lui Nichita Stănescu
este una a poetului neomodernist care înţelege că trebuie să filtreze elementele insolite
(neobișnuite) din operele poeţilor înaintaşi, el însuşi mărturisind: „clasicul vede idei,
romanticul sentimente, modernul vede deodată ideile şi sentimentele, dar le vede cu cuvintele”
şi plasându-se astfel într-o nobilă ascendenţă poetică: se înrudeşte cu Mihai Eminescu prin
ilimitarea combinatorie, cu Bacovia prin aplicările obsedante ale tonului şi anumitor stări, cu
Blaga prin proiecţia filozofică, cu Arghezi prin forţa cu care inovează la nivelul limbajului
poetic (estetica urâtului) şi cu Ion Barbu prin geometrizare lirică. Va rezulta,astfel, o „poezie a
poeziei” după cum afirma Eugen Simion, concentrată în volumeprecum  „Sensul
iubirii”, „Dreptul la timp”, „O viziune a sentimentelor”-1964.Cel din urmă cuprinde și poezia
„Leoaica tânără, iubirea” care cumulează o serie de trăsături ale neomodernismului, specifice
primei perioade de creație stănesciene caracterizată prin elanuri adolescentine, manifestarea
stării jubilatorii a unei lumi patronată de suflet, o lume care respiră timpul ființei ca prezențăși
sacralizează iubirea.
Astfel, întreaga opera este centratăpe tema iubirii fulgerătoare și a modificării sufletești
generate de ea, semn că, pe lângă iubire, omul nu poate trece nepedepsit. Sunt asimilate idei
poetice eminesciene și argheziene vizând caracterul negativ al iubirii, aceasta fiind urmată
deseori de dezamăgire. Expresia poetică, deși nu este ermetică, este inovatoare și
surprinzătoare, contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor. Lirismul pur este valorificat prin
asumarea perspectivei profund subiective a eului liric exprimat, sistemul verbal și pronominal
lapersoana I : „mi-a sărit”, „mă pândise”, „mi-a înfipt”, „m-a mușcat”, „mi-am dus”, dând
identificarea clară a deixisuluipersonal(mărcile eului liric) și sugerând irumperea (izbucnirea)
brutală a acestui sentiment. Verbele la perfectul compus și elementele câmpului semantic al
agresivului traduc raportul dintre eul liric și iubire, individul devenind pacient, nemaiputând să
decidă când și de ce apare sentimentul. De asemenea, lexemul „colți”induce ideea efectelor
devoratoare, pe care le are iubirea asupra individului, dar și a semnului lăsat de impactul cu
iubirea, semnul de pe față neputând fi camuflat (ascuns).
Laitmotivul operei este relevat (dezvăluit) încă din versurile din incipit,„Leoaica tânără,
iubirea/ mi-a sărit în față”,în care este reluat titlul al cărui înțeles este construit pe baza unui
transfer semantic. Cuvântul „leoaică”deține semnificații precum: frumusețe, ferocitate,
libertate, noblețe care sunt ulterior transferate lexemului „iubire”.Comparația eliptică (fără
termenul ca ) și inversată,„iubirea ca o leoaica tânără”, având simultan valențe metaforice.
Secvența inițială este creată prin imagini șocante, asocierea inedită a iubirii cu un act de
agresiune generând tensiunea poetică. Iubirea, ca element abstract, este concretizatăîn imaginea
metaforică a felinei, iar contactul cu ființa este receptat ca atac fizic.Ideea este fragmentată la
nivelul versificației, prin izolarea versului„mai demult”în vederea pregătirii momentului.
A doua secvență a poeziei surprinde o dublă transfigurare a ființei invadate de sentiment, eul
devine un „centrummundi” (centru al lumii), sufletul îndrăgostit are intuiția unei lumi perfecte,
cercul fiind un simbol al perfecțiunii: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu cerc de-a dura”.
Eul îndrăgostit percepe lumea ca dintr-un vârtej, contururile fiind estompate, nu se mai disting
ca altădată. Comparația: „ca o strângere de ape”valorifică imaginea eminesciană din „cuibar
rotind de ape”,care sugerează capacitatea genezică (geneză=creare) a iubirii. Structura
metaforică: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiatîn două”vizează faptul că iubirea devine
punte între două lumi, jos-real, sus-ireal sau jos-contingent, sus-transcendent. Aceeași idee a
bucuriei supreme, a fericirii care copleșește sufletul este reiterată (reluată)șiînurmătoarele două
versuri: „Și auzul o-întâlni/ tocmai lângăciocârlii”, eul liric percepând lumea acut senzorial, cu
toate simțurile treze și numai în mod benefic, ciocârlia fiind o pasare solară. Întreaga strofăse
construiește pe ideea raportului îndrăgostitului cu lumea, iar cursivitatea ideilor esteîntreținută
de ingambament.
Dacă secvența anterioară se centrează asupra transfigurării lumii și asupra
unificăriisimțurilor, a treia secvența poate fi explicată ca o renunțare la acestea sau ca
metamorfoză profundă a ființei („Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplăși la bărbie, dar
mâna nu le mai știe”). Se remarcă prezența unei alte modalități de cunoaștere: sentimentul, pe
care poetul îl definea ca fiind forma „vagă a ideii sferice”, ambiguitatea fiind o trăsătură
definitorie a neomodernismului. De asemenea, aceste versuri au o importantăîncărcătură
stilistică deoarece „tâmpla” se validează ca simbol al gândirii, „sprânceana” preia funcțiile
ochiului, ca simbol al cunoașterii, iar „bărbia” preia semele (înțelesurile, semnificațiile) gurii
șicomunicării. Verbul la perfectul compus „am dus”alături de simbolistica enunțată mai sus
sugerează ideea că, odată consumata iubirea, pierdută fiind, eul încearcă inutil, să se regăsească,
pentru că verbele la prezentul etern: „alunecă”, „trece”săinducă ideea persistenței iubirii în
sufletul omului. Totodată, poetul operează și la nivel grafic, prin punctele de
suspensie,potențând, astfel, ideea de continuitate, de permanență a iubirii.
Muzicalitatea discursului liric, organizat în trei secvențe cu strofe inegale, cu versuri
libereși măsură variind între douășizece silabe, este generată de o schemăneobișnuită de ritmuri.
Rimele perechi sunt feminine și produc o atenuare, o catifelare a tonului final. Astfel creat,
versul stănesciansusține prin muzicalitatea lui interioară de avânt, de precipitare spre stingere,
însășimișcarea sentimentului care izbucnește cu tărie, evoluează cu febrilitate spre împlinireși
se realizează prin proiecția iubirii în voluptatea meditației ce survine pierderii acesteia.
Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului iubirii, înțeles ca
modalitate de a fi în lume. Aparținând lirismului subiectiv, poezia situează omul în centrul unui
univers pe care îlreconstruiește din temelii. Noutatea viziunii poetice, surprinzătoarele asocieri
metaforice, concretizarea, prin limbaj, a unor abstracțiuni, uneori ambiguitatea sensurilor,
semnificațiiobținute prin plasarea unor structuri din poezia înaintașilor în noi contexte, dau
poeziei „Leoaică tânără, iubirea”o notă neomodernistă mai mult decât evidentă.