EVOLUTIA IDEII SI PERCEPERII FRUMOSULUI

Frumosul este un fenomen complex si prin urmare greu de constrans intr-o definitie
punctuala.
Frumosul este o experienta ca rezultat exclusiv al reactiilor fiintei umane, reactii
conditionate de predominantele launtrice ale celui care percepe. In general, aceste
reactii si reflectari sunt independente de insusirile obiective ale realitatii contemplate.
Perceptia frumosului este deci intim legata de specificul si de dominantele fiecaruia,
"Frumusetea este in ochii privitorului". Perceperea frumosului este strans legata de
particularitatile psihice, mentale si spirituale ale fiintei respective, deci o experienta
strict subiectiva si personala, intrucat, chiar daca doua persoane considera acelasi
obiect ca fiind frumos, expunerea lor la acest obiect va genera experiente senzoriale
si raspunsuri diferite.
Frumosul, independent de realitatea sa, este reprezentarea in constiinta omului
a proprietatilor si caracteristicilor apreciate ca fiind adevarate, armonioase, bune etc.
ale obiectului, realitatii sau fiintei percepute.
In Antichitate, frumosul era definit ca sinonim cu perfectiunea cand valoarile
spirituale erau concepute si apreciate sincretic, frumosul era contopit in mod frecvent
cu binele, adevarul, armonia si utilul, de multe ori, granita dintre aceste valori fiiind
blurata.
Platon considera ca frumosul, armonia, adevarul si binele coexista intr-o
fuziune: „Asa se face ca masura si proportia merg mana in mana cu frumosul si
virtutea... Cand nu putem surprinde binele printr-o singura idee, il definim prin trei: prin
frumusete, proportie si adevar” (Platon – Philebos). Despre "frumos", Platon vorbeste
adesea in dialogurile sale, fara ca a face neaparat referire la arta. Unuia dintre
dialogurile sale, traditia i-a adaugat subtitlul peri tou kalou, Despre frumos. Este vorba
de dialogul pe care Platon l-a botezat dupa numele tanarului interlocutor de aici,
Phaidros. Insa pe parcursul traditiei, acest dialog a primit si alte subtitluri: peri psyches,
Despre suflet; peri to erotos, Despre iubire. Rezulta de aici indeajuns de limpede
incertitudinea care persista in privinta continutului acestui dialog. Despre toate cele
enumerate, despre frumos, despre suflet si despre iubire - si nu doar in treacat - este
vorba aici. Dar de asemenea, si chiar foarte amanuntit, despre techne - despre arta;

1
insa de asemenea, si chiar foarte indeaproape, despre logos - despre vorbire si limba;
insa de asemenea, si chiar in chip esential, despre aletheia - despre adevar; insa de
asemenea, si chiar foarte apasat, despre mania - despre nebunie, despre delir, despre
pierderea de sine; si in sfarsit, si in chip constant, despre ideal si despre Fiinta.
(Phaidros sau Despre frumos - Traducere, lamuriri preliminare si note de Gabriel
Liiceanu).
Ulterior, alte incercari de definire au tins sa aprecieze frumosul ca "splendor" -
splendoarea adevarului (la unii platonicieni); ca "splendor ordinis" - splendoarea ordinii
(la Sf. Augustin); ca "splendor formae" - splendoarea formei (la Thomas d`Aquino) sau
ceea ce place fara concept (la Kant), ca intruchipare sensibila a ideii de adevar (la
Hegel), ca echilibru intre sublim, armonie si gratie.
Modurile de existenta ale frumosului sunt, multiple, insa putem afirma ca se
regaseste in mod vizibil pregnant in natura si arta; avem asadar conceptul de frumos
natural si cel de frumos artistic, subiecte care au fost si raman teme filozofice indelung
dezbatute.
În Evul Mediu există o concepţie despre un Frumos inteligibil, al armoniei
morale; toate valorile umane se raporteaza la Divinitate si la creatia sa. Frumuseţea
adevărată este cea interioară, care nu moare, spre diferenţă de cea exterioară, care
este trecătoare şi adesea înşelătoare. Culoarea reprezintă sursă a Frumuseţii, pentru
Toma d’Aquino lucrurile ce apar în culori curate sunt frumoase. Creatorul este sursă a
Frumuseţii, a maximei armonii şi potriviri a sinelui cu sine. Dumnezeu, ca lumină unică,
inundă lucrurile. În acest caz, Bonaventura de Bagnorgio afirmă faptul că lumina este
forma substanţială a frumuseţii, deoarece aceasta este emanarea forţei creatoare,
fiind, totodată, dătătoare de beatitudine.
Pentru Plotin, iubind Frumosul din natură şi din artă, noi iubim Frumuseţea insasi:
iubim Binele. Frumuseţea materială constituie expresia unei frumuseţi divine. Mai mult,
Frumuseţea nevăzută se poate ascunde chiar şi sub o înfăţişare urâtă. La Plotin, ideea
estetică este următoarea: iubind Frumosul din natură şi din artă, noi iubim Frumuseţea
însăşi, iubim pe zei, iubim Binele. Aşadar, prin frumos înţelegem ceea ce iubim. Plotin
dispreţuieşte Frumosul prezent doar în urma senzaţiilor umane. Frumosul divin este
cel adevărat, însă acesta se revelă doar simţurilor purificate prin ascetism. Asemeni
lui Toma de Aquino, Sfantul Augustin va considera frumosul din lumea oamenilor
ca imperfect, inferior comparativ cu frumosul transcendent, frumosul superior al
existenţei divinităţii.

2
 Pentru Sfântul Augustin, lumea este frumoasă pentru că este făcută de
Dumnezeu; Dumnezeu este sursa oricărei frumuseţi, fiind la rându-i Frumuseţea
Supremă. . Pentru Sfântul Augustin, frumuseţea este ceea ce place prin ordine,
armonie, simetrie. Nu există urât, ci doar obiecte mai puţin simetrice şi mai deficitare
în ceea ce priveşte forma; prezenţa, într-un grad redus, a frumuseţii.
De asemenea, spre deosebire de grecii antici, acesta distingea Frumosul de
Bun, primul fiind ”ceea ce place în simpla contemplare”.
Renasterea vine cu o schimbare de directie, astfel incat frumosul nu mai e strict
legat de divin si natura, ci coboara in concret: apare Marea Teorie conform careia
frumusetea este proportia dintre parti – frumosul devine sinonim cu armonia.
Definiţii ale frumosului (frumosul = armonie; sau frumosul = simetrie, regularitate
în dispunerea părţilor ) dar şi explicaţii prind natura sa. „Conform tradiţiei
pitagoreice (o atare concepţie fiind transmisă mai departe Evului Mediu prin Boethius),
atât sufletul cât şi corpul omenesc sunt supuse aceloraşi legi care guvernează şi
fenomenele muzicale; aceleaşi proporţii se regăsesc şi în armonia cosmosului, astfel
încât micro-şi macrocosmosul (lumea în care trăim şi universul întreg) apar legate
printr-o unică regulă, care este de ordin matematic şi estetic totodată. În pragul
Renaşterii dar mai ales prin Dante Alighieri frumosul este definit în dublu sens - cel
exterior, al trupului, umbră palidă a divinului; - cel interior, al sufletului, “illumino” al
spiritului etern. Simbolul corporal este ochiul, semnul şi certitudinea frumuseţii
sufletului. Frumosul poetului urcă cele două culmi ale Parnasului: cea naturală,
accesibilă prin raţiune, cea supranaturală, accesibilă prin har şi inspiraţie.
Spre deosebire de Grecia Antica, insa, unde frumosul era prezentat ca ideal,
Renasterea, impune un Weltanschauung propriu, în centrul căruia se află omul total,
suflet și corp împreună, omul îndumnezeit, ce a primit, prin mandat divin, Pământul în
stăpânire. „Figura conducătoare a epocii este omul de seamă, divinul, atât în sfera
spirituală cât și în cea lumească... Omul nu este numai un chip după asemănarea lui
Dumnezeu, ci și un reflex al splendorii divine și asemănător cu ea prin puterea de
creație... Omul divin, sfântul și, în alt mod, principele reprezintă trecerea de la om la
divinitate.
Artistii renascentisti sunt „minți sincretice” pasionate să unifice, după principiul
coexistenței organice, cele două universuri de reprezentări reciproc contradictorii:
credință (religie, cunoaștere hermeneutică și simbolică, perfecționare lăuntrică etc.) și

3
rațiune (cunoaștere științifică și experimentală, proiecte terestre de viață, căutarea
legitimă a plăcerii, cultivarea rafinamentului artistic etc.)
Renașterea este o perioadă istorică distinctă în dinamica conștiinței de sine
europene.
În esență, artistul-cercetător renascentist produce modelul paradigmei științifice
de cercetare a artei care constă în unificarea experienței externe, a datelor de
observație generalizate în anumite regularități, cu principiile universale ale matematicii.
Această cercetare, se va desfășura în două direcții diferite, dar complementare și, de
cele mai multe ori, în intersecție. Prima direcție privilegiază cercetările nemijlocite
asupra naturii și asupra corpului omenesc, generalizând empiric datele de observație
în anumite reguli tehnice de producere a obiectelor artistice. În acest caz, artistul
devine un cercetător al naturii și corpului omenesc. Cealaltă direcție propune o
abordare geometrică și matematică, cantitativistă, asupra fenomenului artistic. Ambiția
acestei cercetări ține de elaborarea unor legi ale creației artistice formulate în limbaj
matematic.
Mai tarziu, apare ideea de gratie concept care se va impune treptat pe măsură
ce Renașterea teoretizează valențele estetice ale corpul feminin desprins din lumea
reprezentărilor medievale ale Evei sau ale Fecioarei Maria. Corpul feminin, simbolul
zeiței Venus pe pământ, este văzut acum ca o realizare supremă a frumuseții în lume
care produce dorințe și plăcere doar prin simplă apariție. Astfel, vorbind despre
frumusețea femeilor Agnolo Firenzuola (sec. XVI) spunea: „Înclin de aceea să credem
că această strălucire s-ar naște dintre tainica proporție și dintr-o măsură care nu ține
de cărțile astea ale noastre și pe care n-o cunoaștem, ba nici nu ne-o putem închipui;
acel «nu-știu-ce» legat de lucrurile pe care nu știm să le punem în cuvinte. Cred că
este vorba despre o rază de iubire sau despre alte asemenea esențe... care nu aparțin
adevărului. Și se numește grație pentru că umple cu gratitudine, adică cu afecțiune,
acea ființă în care strălucește această rază, făcând ca acea taină proporția să iasă la
iveală.” Descoperim aici ideea de „frumuseţe-strălucire” venită pe linia lui Plotin și
reafirmarea opiniei sale că „frumusețea” este ceva indicibil și inefabil.
În secolul al XVIII-lea apare un conflict (cel al esteticii delicateţii şi al esteticii
mimetice) asupra frumuseţii. Pe fondul acestei dispute se constituie prima lucrare de
estetică , Aesthetica lui Alexander Baumgarten (1714-1762).
Acesta va defini Frumosul ca o ”legătură sensibilă de reprezentări, o legalitate
fără concept. Baumgarten sugerează faptul că arta are o capacitate de a exprima

4
adevărul prin simboluri ce se adresează nemijlocit sensibilităţii umane. Baumgarten îi
conferă artei un sens pozitiv. Frumosul devine un principiu abstract, oglindit de raţiune,
artă şi morală. Pentru Baumgarten, obiectele esteticii sunt faptele sensibile. Estetica
dă normele cunoaşterii pe cale sensibilă. De asemenea, Baumgarten vorbeşte despre
un adevăr estetic, acesta aparţinând lucrurilor adevărate doar în măsura în care
acestea sunt percepute într-un mod sensibil, cu ajutorul senzaţiilor, imaginilor, etc.
Francis Hutchenson (1694-1746) afirmă că trebuie să existe un simţ natural al
Frumosului, pentru a ne putea face să ne imaginăm Frumosul din obiecte. După
părerea lui Hutchenson, există cinci simţuri fundamentale: simţul extern, simţul public,
simţul estetic, simţul moral, simţulonoarei. Simţul estetic ar fi locul de manifestare al
frumosului. Frumosul reprezintă sentimentul ivit în contemplaţie printr-un raport de
cunoaştere. Simţul frumosului duce la posibilitatea oamenilor de realizare a plăcerii
estetice şi a frumosului. Acest simţ nu are ca efect dobândirea vreunui profit, ci doar
plăcere.
Edmund Burke (1729-1787) Acesta explică procesul de creaţie prin anumiţi
factori psihologici; el afirmă faptul că gustul ţine de fantezie şi simţuri, având un
caracter subiectiv. Frumosul prilejuieşte, în opinia lui Burke, o stare plăcută a spiritului.
Frumosul este înţeles ca fiind ”acea calitate sau calităţi ale corpurilor care provoacă
dragostea sau o pasiune asemănătoare”
Schiller vorbeşte despre Frumos ca despre o expresie a libertăţii, ce-l face pe
om să se simtă ca oameni ai naturii. Această libertate apare datorită armoniei dintre
instinctele simţurilor şi raţiune. Frumosul e perceput ca despre o expresie a libertăţii,
iar această libertate apare datorită armoniei dintre instinctele simţurilor şi raţiune.
Hartmann spunea ca Frumoasă nu este arta, ci opera de artă. frumosul natural,
frumosul uman şi frumosul artistic. Frumosul este valoarea estetică fundamentală.

”Cred că dacă cineva ar porunci ca oamenii să arunce tot ce-i urât la un

loc,după socotința fiecăruia și apoi să ia de acolo ce e frumos, fiecare după gust, n-ar
mai rămâne nimic în grămadă, ci toți le vor lua pe toate.” - Xenafon,Dialexis - Despre
relativitatea frumosului și a urâtului.

5
Nu putem insa sa concepem Frumosul fără Urât, deoarece frumuseţea şi urâtul sunt
concepte care se implică unul pe altul. Deşi urâtul este pus în opoziţie cu frumosul,
nu am şti ce este frumosul dacă nu l-am raporta la urât.