FRUMOSUL

CONF. UNIV. DR. MARA RAŢIU

SUPORT CURS
“ESTETICA ARTELOR VIZUALE 1”
 FRUMOSUL
► Din punct de vedere istoric, frumosul ocupă locul
cel mai însemnat în ansamblul categoriilor estetice,
deoarece pe baza lui au fost fundamentate atât
activitatea creatoare, cât şi judecata de valoare
asupra artei sau a esteticităţii naturii.

► Dar, deşi toate marile teorii estetice au abordat

problema frumosului, nu s-a ajuns la un acord
universal asupra statutului frumosului, definiţiile
care i s-au dat fiind de multe ori complet opuse.
 FRUMOSUL
► În funcţie de statutul ontologic acordat frumosului şi
de relaţia sa cu subiectul uman (spectatorul), putem
distinge mai multe tipuri de teorii asupra frumosului:
► (i) teoriile idealiste sau obiectiviste, care postulează
existenţa în sine a frumosului universal, atemporal şi
independent de subiect (Platon);
► (ii) teoriile relaţioniste, care pun frumosul obiectiv
în relaţie cu subiectul uman (Aristotel);
► (iii) teoriile relativiste sau subiectiviste, care afirmă
dependenţa deplină a frumosului de subiect sau de
circumstanţe istorice, geografice, sociale, etc.
 FRUMOSUL

► TEORIILE
IDEALISTE
ASUPRA FRUMOSULUI

► PLATON (427 – 347

î.Chr.)
 FRUMOSUL
► Prestigiul imens de care s-a bucurat Platon încă
din Antichitate, ca şi recuperarea sa de către
teologia creştină, au făcut din el un reper esenţial
pentru meditaţiile ulterioare despre frumos şi artă.
► Interogaţia platoniciană asupra frumosului nu
este, însă, separată de restul problemelor filosofiei
sale, nu constituie o sferă distinctă a câmpului
filosofic.
► Altfel spus, abordarea frumosului este
metafizică, având la bază principiul distincţiei
între două ordine de realitate: lumea sensibilă şi
fundamentul său inteligibil, lumea Ideilor.
 FRUMOSUL
► Din acest principiu metafizic au decurs consecinţe
importante pentru definirea frumosului în viziunea
platoniciană:

► 1) frumosul nu este atât o categorie estetică, cât

una metafizică, întrucât califică în primul rând
regiunea suprasensibilă, inteligibilă - Lumea Ideilor
(lucrurile sensibile fiind frumoase prin participarea
lor la Ideea de Frumos, unică şi eternă).

► 2) principiul metafizic al separaţiei dintre sensibil şi

inteligibil, aparenţă şi esenţă, implică şi separaţia
dintre frumos şi artă.
 FRUMOSUL
► Dinperspectiva platoniciană, relaţia artă-
frumos nu este reciprocă: dacă arta este
dependentă de Frumosul pe care încearcă să-l
atingă şi să-l reprezinte, în schimb Frumosul în
sine este independent de artă şi se află în afara
domeniului ei.

► Un alt concept va descrie esenţa artei, şi

anume cel de mimesis (imitaţie), iar criteriile
aprecierii operelor de artă vor fi teoretice, etice şi
practice (adevărul, binele, utilitatea), şi nu estetice
(frumuseţea).
 FRUMOSUL
► Pentru Platon, Ideile eterne au privilegiul de a fi
vizibile pentru suflet, având ca proprietăţi
strălucirea, claritatea, deplinătatea, unitatea,
imobilitatea.
► Aici îşi au originea regulile clasice ale
definirii frumosului ideal: integritate şi
totalitate, ordine şi armonie, simplitate şi unitate,
imobilitate şi serenitate, claritate şi adevăr.
► De asemenea, în teoria platoniciană îşi au
originea şi relaţiile de proximitate evidentă pe
care frumosul şi adevărul le întreţin în
doctrina clasică: frumosul apare ca fiind
prezentarea sensibilă, vizibilă, a adevărului (de
unde definiţia ulterioară "frumosul e strălucirea
adevărului").
 FRUMOSUL
► Teoria platoniciană a condus şi la asimilarea frumosului
cu perfecţiunea: este frumos ceea ce este în mod deplin şi
perfect ce trebuie să fie, este urât tot ceea ce nu este astfel.

► În acest sens, distincţia frumos-urât desemnează existenţa

unei inegalităţi ontologice: există fiinţe perfecte şi fiinţe
imperfecte, superioare şi inferioare.

► Acest canon s-a menţinut atâta timp cât paradigma clasică a

rămas dominantă. Pe urmele lui Platon, medievalii au
reafirmat înrudirea frumosului cu adevărul
suprasensibil, considerându-l forma sa vizibilă, şi au reluat
dialectica platoniciană: frumuseţea lumii sensibile manifestă
existenţa şi perfecţiunea lui Dumnezeu, sentimentul estetic
conducând sufletul la contemplarea divinului .
 FRUMOSUL
► Rezumat teoria platoniciană asupra frumosului:

 Frumosul – categorie metafizică (se referă la

Lumea Ideilor)
 Separaţie între frumos şi artă
 Frumosul ideal preia proprietăţile Ideilor
eterne
 Relaţie de proximitate cu adevărul
 Asimilarea frumosului cu perfecţiunea
FRUMOSUL
► TEORIILE
RELAŢIONISTE
ASUPRA FRUMOSULUI

► ARISTOTEL (384 –
322 î.Chr.)
 FRUMOSUL
► Teoriile relaţioniste asupra frumosului derivă din concepţia
lui Aristotel.
► În definirea frumosului, filosoful grec avea în vedere atât
condiţiile lui obiective – unitatea, integritatea, limitarea sau
caracterul determinat, ordinea, măsura sau proporţia – cât şi
condiţiile lui subiective – perceptibilitatea şi mărimea.
► Ideea condiţiilor obiective ale frumosului - simetria, ordinea,
limitarea – apare în Metafizica: “Deoarece însă binele şi
frumosul se deosebesc, căci primul e întotdeauna în acţiune, iar
celălalt se află şi în lucrurile imobile, filosofii care susţin că
matematica nu se ocupă cu frumosul, nici cu binele se înşeală
(...) Formele cele mai înalte ale frumosului sunt ordinea,
simetria şi definitul şi pe acestea le scot în evidenţă ştiinţele
matematice.”
 FRUMOSUL
► Ideea complementară a dependenţei frumosului de
o anumită mărime apare în:
► Etica nicomahică: “Grandoarea sufletească se
manifestă în lucruri mari, la fel cum frumuseţea se
poate vedea la persoanele înalte de statură, pe
când cele scunde pot fi graţioase şi bine
proporţionate, dar frumose nu”.
► Ideea corelaţiei între proprietăţile obiective,
intrinseci, ale fiinţei/obiectului frumos şi
perceperea lui de către un subiect este formulată
în Poetica, în contextul stabilirii limitelor
temporale ale tragediei, unde Aristotel afirma:
 FRUMOSUL
► “Fiinţă sau lucru de orice fel, alcătuit din părţi, frumosul, ca
să-şi merite numele, trebuie nu numai să-şi aibă părţile în
rânduială, dar să fie şi înzestrat cu o anumită mărime. Într-
adevăr, frumosul stă în mărime şi ordine, ceea ce şi explică
pentru ce o fiinţă din cale afară de mică n-ar putea fi găsită
frumoasă (realizată într-un timp imperceptibil, viziunea ar
rămâne nedesluşită), - şi nici una din cale afară de mare (în
cazul căreia viziunea nu s-ar realiza dintr-o dată, iar
privitorul ar pierde sentimentul unităţii şi al integrităţii
obiectului, ca înaintea unei lighioane mari de zece mii de
stadii). Aşa cum e nevoie, prin urmare, ca trupurile şi fiinţele
însufleţite să fie de o oarecare mărime, - iar aceasta să fie
lesne perceptibilă, - tot astfel subiectele [tragediei] trebuie
să aibă şi ele o oarecare întindere, - o întindere lesene de
cuprins cu gândul.”
FRUMOSUL
 FRUMOSUL
► Baza teoriei aristotelice a frumosului este oferită, pe de o
parte, de teoria matematică a pitagoricienilor, după care
frumosul depinde de proporţia, ordinea şi armonia obiective,
iar, pe de altă parte, de teoria relativistă a sofiştilor, care
legau frumosul de văz şi auz, fundamentându-l pe experienţa
unei plăceri subiective a simţurilor.

► Dar, spre deosebire de aceştia din urmă, Aristotel a definit

frumosul drept ceea ce produce plăcere şi, totodată,
este valoros în sine făcând astfel o distincţie între frumos,
bine, plăcerea materială şi utilitate (frumos este numai
ceea ce însumează binele şi plăcerea; valoarea
frumosului e intrinsecă, în timp ce valoarea utilităţii
derivă din rezultatele ei)
 FRUMOSUL
► TEORIILE
RELATIVISTE ASUPRA
FRUMOSULUI

► PROTAGORAS (490-
420 î.Chr.)
 FRUMOSUL
► Teoriile relativiste/subiectiviste contestă caracterul
absolut, universal al frumosului, afirmând dependenţa sa
deplină faţă de subiectul la care se raportează şi faţă de
circumstanţele istorice, geografice, sociale, etc.
► Există totuşi diferite grade de relativism estetic, unele
teorii mai moderate recunoscând existenţa unor norme comune
de apreciere, în timp ce altele împing relativismul la limita în
care dispare orice posibilitate de acord asupra ceea ce este
frumos sau nu.
► Doctrina relativităţii frumosului a apărut încă din
Antichitate şi este strâns legată de filosofia sofiştilor,
reprezentând contrapartea estetică a tezei
epistemologice a lui Protagoras “Omul este măsura
tuturor lucrurilor”.
 FRUMOSUL
► Ideea că nu există frumosul în sine şi nici norme
universale ale frumosului, ci fiecare lucru este
frumos în felul său, apare într-un fragment al
dramaturgului filosof Epiharm, menţionat de
Diogene Laertios (sec.III î.Chr.) în Vieţile şi
doctrinele filosofilor, unde se afirmă că măsura
frumuseţii fiecărei făpturi este specia căreia îi
aparţine:
► “Că tot vorbim noi aşa nu este deloc de mirare,/
Nici că suntem mulţumiţi nespus şi ne credem /
Neam prea ales: şi-un câine altui câine îi pare /
Lucrul cel mai frumos, un bou altui bou,
deopotrivă./ Şi măgarii-ntre ei la fel se socot, chiar
şi porcii.”
 FRUMOSUL
► Ideea avea să fie reluată, în perioada
Iluminismului, de către Voltaire (1694-1778), care,
în articolul "Frumosul" din Dictionnaire
philosophique, scria: "Întrebaţi un broscoi râios ce
este frumuseţea sau Marele Frumos, to kalon, şi
va răspunde că este perechea sa."
► Aici, istoricităţii gustului i se adaugă şi
"naţionalismul": broscoiul lui Voltaire crede nu
numai că broasca lui este întruchiparea frumuseţii,
dar, dacă este francez, italian sau german, că ea
va întruchipa esenţa Frumosului ca franţuzoaică,
italiancă sau germană.
FRUMOSUL
► Dependenţa frumosului
de mărimea subiectului
apreciator şi, astfel,
caracterul său relativ, a
fost pusă în evidenţă şi
de Jonathan Swift
(1667-1745), autorul
Călătoriilor lui Gulliver.

► DanielDoyle – artist
contemporan irlandez
 FRUMOSUL
► După aventurile din Liliput, ţara “piticilor”, Gulliver
ajunge în ţara “uriaşilor”, Brobdingnag. Salvat de o
tânără fată, ajunge la Curtea Regală, unde devine
atracţia uriaşelor doamne debordând de
sentimente materne, ceea ce îl face pe eroul lui
Swift să cugete:

► "Această privelişte [a sânilor dezgoliţi] m-a făcut

să mă gândesc la pielea catifelată a doamnelor
noastre din Anglia, care ne par atât de frumoase
numai pentru că sunt la fel de mari ca noi, iar
defectele nu li se pot vedea decât cu lupa; e lucru
ştiut că pielea cea mai netedă şi albă văzută cu
lupa este aspră, grosolană şi urâtă la culoare."
 FRUMOSUL
► Empiriştii renunţă şi ei la ideea de Frumos în sine,
David Hume (1711-1776) afirmând că:
"frumuseţea nu este în lucruri, ci în spiritul care le
contemplă" ("Beauty in things exists merely in the
mind which contemplates them")
► Nici pentru I. Kant (1724-1804) frumosul nu este
o proprietate obiectivă a lucrurilor, ci rezultatul
subiectiv al jocului liber, armonic, al facultăţilor
sufleteşti - imaginaţia şi intelectul.
 FRUMOSUL
► Fr.Nietzsche (1844-1900) afirmă, în Amurgul idolilor,
relativitatea frumosului:
► "Nimic nu-i mai condiţionat – să zicem mai limitat – decât
sentimentul nostru al frumosului. Cine ar vrea să-l conceapă
separat de plăcerea omului faţă de om şi-ar pierde imediat
terenul de sub picioare. ‘Frumosul în sine‘ e o simplă vorbă,
nici măcar nu-i o noţiune. Înlăuntrul frumosului, omul se
instituie ca măsură a desăvârşirii; în cazuri flagrante, se
adoră acolo pe sine. O specie nici nu poate să se afirme pe
sine însăşi altfel decât sub această formă. Instinctul ei cel
mai de jos, cel al auto-conservării şi autoexpansiunii,
iradiază pînă în astfel de sublimităţi. Omul crede că
universul e copleşit de atâta frumuseţe – se uită pe sine
drept cauză a ei. El singur i-a dăruit frumuseţea, o
frumuseţe, vai!, doar foarte omenesc-preaomenească...”