Universitatea ”Alexandru Ioan cuza” Iași

Facultatea: Filosofie și Științe Social-Politice

Secția: Filosofie
Anul: II

Estetica - mod de
cunoaștere în
viziunea lui
N.Hartmann
 Coord.: Gim Grecu
Student: Ion Vrabie

Cuprins

Introducere…………………………………………………….3

I. Cunoastere și cunoașterea estetică……………………5

II. Obiectul cunoașterii și obiectul estetic……………….6

III. Frumosul – obiect universal al esteticii………………7

III.1. Prezentare și realizare……………………….8

IV. Conceptul de intuiție…………………………………8

V. Rolul și sensul artei în viziune hartmanniană………..9

2
Introducere
În evoluția esteticii moderne, Hartmann se înscrie cu o concepție proprie. El se
arată receptiv la marile înnoiri teoretice ale veacului refuzând construcția sistemelor de
tip clasic și își propune să elaboreze o sistematică filosofică în concordanță cu noua
experiență a științei și a creației culturale în genere.
Prin noua direcție ”critică” Hartmann „retrăiește, evoluează și depășește pe rând
neokantianismul, neoromantismul, fenomenologia și neohegelianismul căutând o formulă
de gândire și viață care să-l lege de tradițiile perene aristotelice și să-l integreze în
complexul filosofiei clasice, dominată de marile personalități ale lui Kant și Hegel.” 1
Hartmann a încercat o sinteză personală, o sistematică filosofică nouă, înclinată spre
rigurozitate și claritate, cu profunzime analitică și păstrând elementului de discernământ
critic.
În una dintre ultimele lucrări ale sale el va aborda și domeniul esteticii. Într-o
operă numită ”Estetica” el înfățișează un adevărat sistem bine structurat în care
analizează: problemele și conceptele cardinale ale esteticii, structura actului și a
obiectului estetic, modelarea și stratificarea în artă, valori și genuri ale frumosului –
conceptul universal al esteticii în opinia lui. La baza noii estetici vom întâlni o adevărată
ontologie a obiectului estetic, elaborată în special în spiritual analizei ”straturilor
existenței reale”.
Atitudinea critică se manifestă în distincții foarte riguroase între: atitudinea
esteticianului și cea estetică, reflecția logico-gnoseologică și cea estetică, act și obiect,
formă și conținut, frumosul artistic și cel natural etc.
În lucrarea de față voi încerca să abordez destul de rezumativ relația dintre
cunoaștere și estetică, dintre obiectul cunoașterii și obiectul estetic. Voi utiliza și unele
noțiuni indispensabile, în opinia mea, pentru a fi cât mai aproape de modul de gândire a
lui Hartmann. Voi trata foarte pe scurt dar concis și la subiect conceptul de frumos și cel
de intuiție, considerând că sunt de o relevanță mai mare, din punct de vedere a temei pe

1
Al. Boboc în Studiu introductiv la Estetica lui N.Hartmann, Ed. Univers, București, 1974, p. VI.

3
care o analizez, iar încheierea aparține unei perspective hartmanniene privind rolul și
sensul artei.
În elaborarea lucrării am utilizat multe citate din textele lui Hartmann, pentru că
mi s-au părut că redau cel mai bine ideea relatată, dar am optat și pentru opțiunile lui
Al.Boboc, care i-a studiat îndelung și amănunțit operele și consider că s-ar afla cel mai
aproape de gândirea hartmanniană.

4
I. Cunoaștere și cunoașterea estetică

„O estetică nu se scrie pentru cel care creează frumosul, nici pentru cel care-l
contemplă, ci exclusiv pentru omul de cugetare, căruia atitudinea de creație și de
contemplare estetică îi apare ca enigmă”2 – astfel va începe Hartmann lucrarea sa
întitulată ”Estetica”, operă care va deveni remarcabilă pentru gândirea modernă și
contemporană.
Gândul, va spune el, nu face decât să indispună, să tulbure sau chiar să irite atât
pe cel care contemplă cât și pe artist. Aici intervine rolul filosofului, care analizează și
calcă pe urmele enigmei. „Estetica este numai pentru cel care ia atitudine filosofică” 3. În
multiplele sale delimitări pe care le face în cartea sa, Hartmann chiar din prima pagină
precizează diferența dintre atitudinea estetică și atitudinea esteticianului. „Atitudinea
estetică în genere nu înseamnă atitudinea esteticianului. Cea dintâi este și rămâne
atitudinea celui care contemplă și creează artistic, pe când cea din urmă este atitudinea
filosofului”4. Cele două atitudini nu se exclude, pentru că munca esteticianului ar fi atunci
imposibilă, el trebuie să fie capabil și de atitudine estetică; dar nici nu se pot confunda,
întrucât actul de creație și actul de cunoaștere nu reprezintă același lucru.
Deși în introducerea cărții sale Hartmann va menționa că „estetica este un mod de
cunoaștere, și anume cu tendința autentică de a deveni știință, iar obiectul acelei științe
este acea dăruire de sine, acea ținută pur contemplativă” 5, în altă lucrare, în ”Principiile
unei metafizici a cunoașterii”, el va preciza că prin cunoaștere nu se înțelege așa cum
reflecta idealismul vechi și modern o creare, o producere, o naștere a unui obiect, ci „ o
prindere a ceva care există înainte de cunoaștere și independent de ea”6.
Cunoștința reprezintă deci o relație între două sfere separate: subiectul și obiectul,
iar pentru a prinde obiectul, așa cum se exprimă Hartmann, subiectul trebuie ”să iasă din
sine”. Cunoașterea însăși, înseamnă pentru Hartmann, relația dintre un subiect și un

2
N.Hartmann, Estetica, Ed. Univers, București, 1974, p. 3.
3
Idem.
4
Idem.
5
Idem.
6
Idem, Grundzuge einer Metaphysik der Erkenntnis, Ed. 3, Walter de Gruyter et Co., Berlin, 1941, p. 1.

5
obiect al cunoașterii, dintre un cunoscător și un cunoscut, iar termenul opus acestor
extreme a relației respective este transcendența. Altfel spus, funcțiunea subiectului constă
” într-o prindere” a obiectului, care rămâne pentru subiect ”ceva situate în afară”, iar
determinare subiectului de către obiect este unilaterală. „Subiectul nu poate deci să apuce
obiectul, fără ca să iasă în afară de sine (fără a se transcende); el nu poate însă să devină
conștient de acest sesizat, fără a reveni la sine în propria sferă. Funcția de cunoaștere se
prezintă astfel ca un triplu act: ieșirea din sine, ființarea în afară de sine și întoarcerea în
sine a subiectului”7.
Orice cunoaștere vizează un conținut care se află dincolo de relația subiect-obiect:
transobiectivul. Obiectul nu determină subiectul pur și simplu, ci numai imaginea
obiectului în el. În cuvintele lui Al. Boboc: „imaginea obiectului în subiect este
”obiectivă”. Obiectiv nu este deci obiectul, ci imaginea obiectului în conștiință” 8.
Deoarece lumea reală este pur și simplu transcendentă conștiinței, după Hartmann, ea se
poate reflecta numai în forma imaginii sau a semnelor în gâdire. „Pentru el ca și pentru
Aristotel, ”primul pentru noi” este ”ultimul în sine”, ca urmare, ontologia constituie
sarcina finală a cercetării filosofice”9.

II. Obiectul cunoașterii și obiectul estetic

„Arta – scrie Hartmann – nu este o continuare a cunoașterii. Și nici viziunea celui

care contemplă nu este ceva de felul acesta” 10. Iar estetica nu poate fi continuare a artei,
deoarece ea caută să analizeze actul ”prinderii” și al desfătării estetice, act care nu se
poate realize decât dacă nu este descompus și nici deranjat de gând. „Estetica face obiect
din actul însuși și, de aceea, obiectul estetic este pentru ea un obiect al gândirii și al
cercetării, ceea ce pentru viziunea estetică nu poate fi”11. Aici se poate identifica diferența
dintre atitudinea esteticianului și cea estetică.
Obiectul estetic se deosebește de obiectul cunoașterii. Ultimul există independent
de noi, în timp ce primul există numai pentru cel care-l contemplă; de aceea din fiecare
7
Ibidem, pp. 43-44.
8
Al.Boboc, Studiu introductiv ..., p. XII.
9
Ibidem, p. XV.
10
N.Hartmann, Estetica ..., p. 7.
11
Al.Boboc, Studiu introductiv ...,p. XXIX.

6
loc este altul. Dacă e să fiu mai explicit, actul cunoașterii poate fi considerat cunoaștere
veritabilă numai dacă obiectul său are o ființă supraobiectuală, o ființă în sine
(transobiectivă). În caz contrar vom putea vorbi doar despre o simplă gândire, fantezie.
Astfel, în timp ce obiectul cunoașterii este în mod doar accidental obiect, obiectul estetic,
dimpotrivă, este doar obiect și doar ”obiect pentru un subiect”, chiar pentru acte care sunt
determinate de un subiect. De pildă, „ ca obiect de cunoaștere, un peisaj există în sine; el
nu se schimbă o dată cu locul din care este văzut. Gnoseologic el este indiferent față de
schimbarea acestui loc. Ca obiect estetic, însă, el există numai pentru cei care-l
contemplă, perspectiva contemplării îi este esențială; de aceea sub aspect estetic aceasta
este de fiecare dată o alta, în funcție de poziția celui ce contemplă” 12. Obiectul estetic are
sens numai în ”raportul de apariție”, ființează doar pentru cel care percepe estetic.
Hartmann introduce o nouă analiză a obiectului estetic, din pespectiva structurii
acestuia. În funcție de obiect, perceperea estetică devine ea însăși structurată. Astfel,
alături de obiectualitatea cunoașterii apare una de tip estetic, care deși depășește pe cea a
realului, dar nu încorporează obiectul lumii reale, ci rămâne în limitele unei obiectivări a
subiectului.

III. Frumosul – obiect universal al esteticii

Frumosul – consideră Hartmann – reprezintă obiectul universal al esteticii. Deși în

estetică avem de a face și cu opusul frumosului – cu urâtul – „este cu totul potrivit să ne
menținem la frumos ca valoare estetică fundamentală ți să-i subsumăm tot ceea ce e reușit
și plin de efect în artă”13.
Hartmann își va susține opinia argumentând că tot ceea ce este și poate fi estetic
derivă în mod esențial din frumos, iar cultul pentru frumos nu a apărut întâmplător, în
sistemul de valori frumosul are o autonomie și demnitate aparte. El ajunge la concluzia că
toate problemele esteticii sunt în fond probleme parțiale ale frumosului. Încercare de a
reduce frumosul la o categorie estetică este greșită deoarece „el este fenomen estetic de

12
N.Hartmann, Vechea și noua ontologie și alte scrieri filosofice, Ed. Paideia, București, 1997, pp. 143-
144.
13
Idem, Estetica, ..., p. 9.

7
bază, care nu stă alături de celelalte categorii, ci din care se desprind în mod logic toate
categoriile estetice”14.
Așadar, valorile estetice se grupează în jurul valorii fundamentale: frumosul. Ele
sunt valori ale obiectului ca obiect, nu ale actului; nu ceea ce apare constituie frumosul, ci
apariția însăși. Universul valorilor estetice este ”lipsit de scop”, ceea ce exprimă valoare
ireductibilă a frumosului.
„Frumos în peisaj este caracterul de tablou, dar el nu există real în sine, ci numai
pentru cel care contemplă. Viața și mișcarea aruncătorului de disc nu există în mod real în
marmura scculptată, ci numai ca ”prezentată”, doar în acest sens valoarea estetică se află
în ele”15.
III.1. Realizare și prezentare
Valorile estetice nu sunt valori ale unui existent în sine, nici ale unui real, ele sunt,
după cum s-a mai spus, valorile obiectului ca obiect, ale fenomenului ca fenomen. Ele nu
se fixează în real, ci în cu totul altceva, un strat-fundal care apare numai prin real și este
purtat de acesta. Deci, ele nu pot fi ”realizate”.
Nici fundalul ideal și nici planul din față real, luate izolat, nu sunt purtători ai
frumosului, ci „numai ambele laolaltă și unul prin altul”, adică în ființarea stratificată-
succesivă: idealul prin aceea că el ”apare” într-un real; realul prin aceea că este scos la
iveală de ideal”16.
Deci, ceea ce se petrece cu valorile estetice în artă este prezentare nu relizare.

IV. Conceptul de intuiție

Un alt concept fundamental al esteticii este ce de intuiție. „Intuiția estetică – scrie

Hartmann – este numai pe jumătate intuiție sensibilă. Peste aceasta se ridică o intuire de

14
L.Rusu, Logica frumosului, E.L.U., București, 1968, p. 15.
15
N.Hartmann, Vechea și noua..., p. 148.
16
Ibidem, p. 149.

8
gradul al doilea, mijlocită de impresia simțurilor, dar fără să se piardă în ea, ci
constituindu-se ca act in autonomia clară față de ea”17.
Kant a numit acordul celor două intuiții interne ” joc al puterilor sufletului ” –
sintagmă care îl va face pe Hartmann să-l considere depărtat prea mult de sensibilitate.
Astfel, Hartmann va susține că este necesar de a părăsi colaborarea: imaginație – intellect
și înlocuită cu ea de ” conlucrare” a celor două intuiții. Ambele constituind elemente
active care stă la baza plăcerii, a satisfacției sau desfătării.

V. Rolul și sensul artei în viziune hartmanniană

Din punct de vedere a lui Hartmann, lucrarea artei și a contemplării artistice în

viață nu constă într-o tendință către realitate, ci într-o depărtare de ea. Și întrucât, după
materia ei, orice artă pornește de la real și este captată în real, s-ar putea spune că tendința
ei ideală conduce la contrariul realizării, la ” derealizare ”.
Libertatea artistică reprezintă libertate ”a ceva”, nu ”către ceva”, nu o libertate a
necesității și a tendinței proprii, ci libertate a posibilității și a nemărginitei situări în
deschis.
Afirmând despre artă ca planează undeva dincolo de real, asemenea și valorile
artistice persistă și plutesc deaupra lui, „fără să-l atingă sau să-l miște, dar nici să se lase
mișcate de el”18. Unitatea operei se întemeiază pe necesitatea interioară și totuși lasă loc
libertății de creație, aceasta din urmă ”descoperă” și pune în valoare o posibilitate nouă
de face să apară ceva; prin aceasta menirea artei este nu de a ne învăța, ci de a ne bucura.
Sensul artei „ nu se epuizează în a ne învăța, a ne desluși sensuri și a ne face mai
înțelepți. Sarcina ei originară este mult mai simplă, aceea de a ne bucura. Altfel nu ar
avea sens să vorbim de <<satisfacția>> pe care o procură arta, de <<plăcere>> 19 și de
<<gust>>”.

17
Idem, Estetica, ..., p. 21.
18
Idem, Veche și noua..., p. 154.
19
Idem, Estetica…, p. 330.

9
Bibliografie

Boboc, Alexandru, Nicolai Hartmann și realismul contemporan, Editura Științifică,

București, 1973.
Hartmann, Nicolai, Vechea și noua ontologie și alte scrieri filosofice, Ed. Paideia,
București, 1997.
Hartmann, Nicolai, Estetica, Ed. Univers, București, 1974.
Rusu, L., Logica frumosului, E.L.U., București, 1968.

10