OBIECTUL ESTETIC SI VALOAREA ESTETICA

Între cunoștința teoretică și acțiunea practică există momentul

estetic. Există o mare diferența deoarece in activitatea teoretică a
gândirii este prezentă gândirea, unde se stabilesc anumite raporturi,
de identitate, iar in activitatea practică oamenii lucrează,
reacționează, modifică lucrurile in funcție de trebuințe. Viața
estetică, este din contră diferită pentru că nu există nici atitudine
reflexivă, practică ci intuitivă. Prin urmare. În viața estetică noi
intuim. Astfel, atitudinea reflexivă e obiectul logicii și teoriei
cunoașterii, atitudinea practică e obiectul eticii și al științelor sociale,
iar cea intuitivă-contemplativă e obiectul esteticii.
Logica și teoria cunoașterii se întreabă: cum trebuie concepută
lumea pentru a avea o idee unitara despre univers? Etica își pune
problema normelor acțiunii, iar estetica se preocupă de intuiția
frumosului, de artă și valoare estetică în general.
Logica, etica și estetica sunt științe normative, între care există un
adevarat paralelism. Pe de o parte logica este știința legilor gândirii
ce se ocupă cu adevarul , etica este știința obiceiurilor ce se ocupă
cu justul și estetica constă țn schimbarea gustului estetic. În
concluzie, logica este știința gândirii, etica a voinței si estetica a
sentimentului. Cercetarea estetică este relaționată cu cea mai înaltă
speță de sentimente. Valoarea estetică are ca substrat
sentimentul.În ceea ce privește cercetarea valorii estetice poate fi
făcută prin intermediul a trei căi precum: istoric ce constă în evoluția
intuiției estetice precum și diferite moduri de a concepe frumosul
atât în trecut cât și în prezent, psihologic ce va determina analiza
sentimentelor ce întovărășesc orice reprezentare estetică si critic
normativ ce constă în fixarea unui ideal estetic, a unei valori
supreme, care e unitatea de masură a frumosului.
Momentul normativ constă în arătarea condițiilor și legilor
frumosului și prin aceasta se arată calea pe care se poate ajunge
chiar la scopul artistic, la creația frumosului, deși aceste legi și
condiții ca norme pentru crearea frumosului sunt inutile, căci artistul
în creația sa nu urmează nici o normă, ci el dă norme artei.
Frumosul și estetica trimit către creația artistică, plăcerea estetică și
opera estetică. Aceste trei lucruri sunt diferite între ele deși toate
sunt cuprinse sub același termen general de frumos. Momentele
sufletești sunt deosebite în creația artistică și în plăcerea estetică.
În creația artistică, artistul obiectiveaza viața sa proprie, deci un
moment subiectiv, prin ajutorul unui material sensibil, printr-un
element obiectiv.Orice artist creează valori pentru un public ideal. El
poate crea valori ascunzând ceea ce e pur subiectiv, dând impresia
ca nu a pus nimic personal, și atunci arta sa e numită rece,
academică.
În ceea ce privește originea creației artistice, sunt mai multe teorii
precum: teoria spontaneității, care susține că arta rezultă din
instinctul spontan al jocului, din trebuința de a cheltui un surplus de
energie. O altă teorie este a expresiunii, ce consideră creația
artistică ca o expresie a personalității artistului. Teoria imitației,
consideră că arta este un rezultat al imitației naturii.
Cea mai plauzibilă este a doua teorie, care are în vedere plăcerea
estetică ce variază de la un individ la altul, în funcție de
sensibilitatea fiecăruia. După felul în care se manifestă fiecare
individ, există trei tipuri estetice precum: tipul senzoric, motor și
discursiv.
Valoarea estetică constă în plăcerea estetică, care e determinată de
opera de artă. Între plăcerea estetică și înțelegerea estetică este o
mare deosebire ce trebuie distinsă pentru ca opera să fie înțeleasă
cât și gustată. ,,Stilul lui Rafael este mai bine simtit de un
necunoscător de artă, decât de un specialist, căci acel profan va
avea sentimentul mistic al religiozității în fața ,,Sixtinei”, pe când un
specialist va admira compoziția genială a culorilor și a liniilor. ,,K.
Gross Asthetik
Primul va avea plăcerea estetică, iar cel de-al doilea înțelegerea
estetică. Revenind la valoarea estetică, se referă la plăcerea
estetică. Valoarea estetică nu depinde de judecată, ci judecata de
valoare e dependentă de ideea de frumos, căci valoarea e un punct
de direcție al judecăților.
Prin valoare estetică, se deduce că este vorba despre un obiect,
care are valoare, și un sibuiect, pentru care există acea valoare.
Aceste două noțiuni sunt constitutive pentru noșiunea de valoare.
Obiectul valorii estetice e ceva diferit după indivizi: de aceea, nu
trebuie să se confunde obiectul estetic cu opera de artă. Temeiul
acestei deosebiri între obiectul valorii estetice și opera de artă se poate
vedea din faptul că pot exista mai multe aprecieri diferite asupra aceleiași opere de
artă. Întrebarea este de ce oare? Tocmai pentru că obiectul estetic este altul pentru
fiecare individ.
Obiectul estetic e în funcție de subiect și e rezultat al unei sinteze operate în subiect.
Orice obiect este o unitate sintetică de reprezentări, formată prin ajutorul unor
concepte fundamentale, numite categorii. În structura obiectului estetic vor exista
anumite elemente precum intuițiile sensibile-ordonate într-un tot unitar, sintetic, prin
categorii și anume prin categoria finalității. După Kant, această finalitate estetică
constă în concordanța formei obiectului respectiv cu facultatea de cunoaștere.
Finalitatea estetică constă deci în ordonarea intuițiilor pentru a reda viața.
Obiectul estetic nu este o realitate externă, ci o realitate construită de un subiect, care
pornește de la impresiuni deșteptate de către realitate, dar care îmbină aceste
impresiuni după anumite idei ale sale, într-o oarecare formă. În felul acesta e ușor de
înțeles că obiectul estetic nu e ceva trancesdent, dar nici ceva prea subiectiv, ci are și
elemente reale și ideale. Obiectul estetic este deci în funcție de subiect, nefiind însă
redus în mod absolut la subiect, căci el are ți momente obiective.
Obiectul estetic este constituit din două momente, unul obiectiv- realitatea externă și
altul subiectiv, care constă în impresiunile subiective, ordonate prin categorii și
combinate cu idei.
Momentul obiectiv, care pare constant, este totuși schimbat și transformat prin
factorul subiectiv. Acest factor subiectiv- impresiunile- variază de la individ la
individ, de unde și varietatea de valorificări estetice. Potrivit lui Kant, există o valoare
pentru subiectivitatea general-omenească. Kant a făcut supoziția existenței unui acord
general, a unei simțiri subiective a plăcerii, aceeași la toți oamenii. Întrebarea este în
ce constă această valoare tipică.
Petre Andrei susține că este vorba despre valoarea empatică, valoarea produsă prin
Einfuhlung. Din experientă e știut că simt frumosul acei oameni care au o mare
excitabilitate psihică, care au mai multă mobilitate sufletească, care pot ieși din
propria lor stare sufletească momentană și pot iradia viața lor Există un transfer
psihic, prin care omul transmite lucrurilor ceva din sufletul lor. Sunt unele persoane
care vor să vadă viața concretizată. În artă este căutată pretutindeni viața. De exemplu
în operele de artă a lui Rembrandt, este exprimată viața. Bătrânii lui Rembrandt
exprimă ,, un maximum de viață trăită,,.
Proiectarea sufletului în altceva se numește empatie. Empatia este o
proiecțiune a activității în obiectul estetic.

Frumosul artistic este, în adevăr, o valoare, valoarea estetică. Dar,

valoarea estetică nu trebuie confundată cu opera de artă, adică cu
obiectul sau cu bunul estetic. Un obiect nu devine pentru noi estetic
decât atunci când îl gândesc în sfera valorii respective. Acelaşi
obiect poate fi introdus printr-un act de gândire în sfera altor valori,
caracterul lui schimbându-se în consecinţă.
[...] În ce priveşte valoarea estetică, deşi bunurile pe care le
determină par a fi supuse mobilităţii şi felurimii istorice, caracterul
acesta [...] decurge din imixtiunea unor elemente extraestetice, în
timp ce ceea ce rămâne specific estetic în ele posedă un caracter
absolut. Obiecte foarte depărtate prin spaţiul şi locul în care au
apărut pot fi încă înţelese de noi ca opere de artă şi preţuite ca
atare, chiar dacă interesul pe care ele îl inspirau contemporanilor
prin particularităţile conţinutului lor, de pildă, prin tendinţele lor
sociale sau politice, nu mai este al nostru. O comedie de Aristofan
nu mai poate avea în conştiinţa noastră răsunetul politic pe care îl
trezea în sufletul unui grec din antichitate. Dar, ea poate fi înţeleasă
şi resimţită şi de noi ca o operă de artă. Operele de artă par, astfel,
a îmbătrâni numai prin ceea ce este eteronomic în ele. Prin ceea ce
ele cuprind autonom-estetic, operele artei înfruntă timpul.

[...] Valoarea estetică, aşadar, este şi nu poate deveni altceva decât

o valoare-scop. Obiectele indiferente introduse în sfera valorii
estetice devin scopuri ale vieţii. O operă de artă opreşte clipa în loc.
Ea este totdeauna preţuită în ea însăşi şi nu în vederea unei valori
noi, care ar depăşi-o. Dar, printre valorile scopuri, care dau naştere
bunurilor-scopuri, există două clase, după cum acţiunea de
subsumare a bunurilor la valori este imediată şi laborioasă sau
nemijlocită şi spontană. Un bun teoretic, moral sau religios, adică o
operă ştiinţifică, o faptă omenească sau o acţiune religioasă sunt
susceptibile de discuţii, au nevoie de comentarii şi interpretări.

[...] Valoarea estetică propriu-zisă n-are nevoie de astfel de discuţii.

Ea luminează dintr-odată. Chiar dacă există, după cum vom vedea
mai târziu, sentimente estetice care se desfăşoară în timp şi pun în
joc numeroase elemente intelectuale, acestea nu apar decât în
cadrul amintitei impresii spontane şi nu fac altceva decât să
dezvolte valori care se găsesc implicate în ea.

[...] Ceea ce participă la valoarea estetică nu sunt lucrurile şi nici

acţiunile, ca nişte date ale experienţei practice, ci aparenţa lor. Nu
tabloul este frumos, nici statuia, nici jocul artistului, ci numai felul în
care acestea apar, adică acele realităţi ideale corelaţionate cu
conştiinţa şi cărora nu le-am mai putea presupune nici o existenţă,
îndată ce scânteia conştiinţei s-ar stinge. Ceea ce se transformă în
bunuri, prin intervenţia valorii estetice, nu sunt, aşadar, nişte
lucruri, ci numai nişte fenomene ale conştiinţei. Prin toate aceste
însuşiri, valoarea estetică dobândeşte o fizionomie mai precisă.

Valorile estetice, adică diversele speţe ale frumuseţii naturii şi ale

artei, aderă atât la suporturi reale, cât şi la suporturi personale.
Purtătorul valorilor estetice este atât opera de artă sau un oarecare
aspect al naturii, cât şi autorul lor, artistul uman sau divin. În unele
cazuri, ca, de pildă, în acela al artistului dramatic sau liric, al
dansatorului sau virtuosului, artistul face corp cu opera sa, încât
suportul valorilor estetice respective este numai personal. În afară
de aceste cazuri aparţinând unei categorii sociale, cuprindem
îndeobşte prin transparenţa operei reale a artistului (poema sau
compoziţia sa muzicală, tabloul, statuia sau construcţia sa
arhitectonică) sufletul însuşi al artistului, patosul şi etosul său,
lirismul lui esenţial, adică tot atâtea valori pe care le atribuim unor
suporturi personale. Sentimentul de admiraţie cu care însoţim
înregistrarea unor opere de artă, se adresează totdeauna unor
persoane, nu unor lucruri. Omagiul admiraţiei este personalizant şi
interesul lui teoretic constă din faptul de a pune în lumină
componenta personală în structura valorilor estetice. Din
împrejurarea că valorile estetice sunt atribuite unei dualităţi de
suporturi, dintre care unul se găseşte pe un plan mai adânc decât
celălalt, rezultă că valorile estetice au o structură adâncă. Însuşirea
aceasta nu este împărţită de valoarea estetică cu nici una din
celelalte valori ale conştiinţei omeneşti. Căci, există valori adânci
sau înalte. Valorile morale le atribuim, de pildă, profunzimii
personalităţii umane. Valorile religioase sunt atribuite spiritului divin
care domină şi conduce lumea dintr-un plan înalt. Dar, deşi ambele
aceste serii de valori sunt localizate în planuri adânci sau înalte,
conştiinţa le cuprinde direct în planurile lor respective, fără să fie
nevoită să străbată un prim-plan mai superficial, fără să se
adâncească într-o perspectivă. Cazul acesta din urmă este numai al
valorilor estetice.

Dar, deşi într-un prim-plan, suportul valorilor estetice este real, el nu

este niciodată material, nici aici şi cu atât mai puţin în planul lor
personal. Opera de artă nu este o întocmire materială. Nu apreciem
ca frumoasă bucata de pânză a tabloului, ci imaginea în care acesta
se rezolvă pentru conştiinţa noastră. Această imagine este, însă, un
lucru prin coerenţa ei configurativă, care ni se impune ca orice lucru
pe această lume şi care, întocmai ca orice lucru, nu este ea însăşi
un centru de valorificări umane. Este adevărat că, în cursul
cercetării mai noi, s-a pus în lumină valoarea estetică a materialelor,
a transparenţei marmorei, a luciului bronzului şi porţelanului, a
simetriei fibrelor lemnoase etc. Faţă de idealismul estetic pentru
care materialele artei sunt simple vehicule indiferente ale ideii, noul
accent pus asupra valorilor legate de structura materialelor artistice
alcătuieşte un necontestat progres al cercetării. Dar, adaosul
acestor precizări nu dă nicidecum un caracter de materialitate
suportului real al valorilor estetice. Amintitele însuşiri ale
materialelor nu fac decât să îmbogăţească imaginile spirituale ale
artei cu noi elemente de stil (antirealiste), nu să le coboare la nivelul
unor lucruri materiale. Materia este înregistrată în artă ca imagine şi
într-un chip cu totul deosebit de acela în care este cuprinsă ca
suport al valorilor propriu-zis materiale, de pildă, al valorilor
economice. Cine doreşte, de pildă, o bucată de pâine, o cuprinde ca
un obiect consistent, nu ca o imagine estetică. Dacă însă, acelaşi
subiect deziderativ receptează bucata de pâine ca imagine estetică,
nu ca structură consistentă, un element categoric deosebit se
amestecă în chipul aceluia de a cuprinde şi valoarea economică
evoluează către un alt tip de valoare.

Valorile estetice sunt scopuri absolute ale conştiinţei. Ele nu se

găsesc în interiorul unei înlănţuiri de valuri decât atunci când, prin
cuprinderea inadecvată, pot apărea ca forme de expresie a
adevărului sau ca mijloace în vederea educaţiei morale a omului.
Desigur, în conexiunile conştiinţei, valorile estetice se însoţesc tot
timpul cu valori teoretice şi morale, ca şi cu alte valori, dar acela
care nu cuprinde în cele dintâi decât forme ale adevărului sau
binelui, nu înregistrează niciodată semnificaţia lor proprie. Numai
atunci când conştiinţa, aprehendând valoarea estetică, încetează de
a se mai mişca pe lanţul care uneşte mijloacele cu scopurile lor,
numai când valoarea estetică apare ca un scop în sine, al cărui
răsunet imediat intensifică şi îndepărtează limitele conştiinţei,
semnificaţia amintitei valori este înregistrată în formă adecvată şi
deplină. Fiind nişte scopuri absolute, valorile nu sunt integrabile. Mai
multe valori estetice nu însumează o valoare estetică mai mare, în
timp ce mai multe adevăruri parţiale compun un adevăr mai
complet, mai larg, mai adânc sau mai precis. Din această pricină,
aşa-numitul program al ,,întrunirii artelor" conţine în sine o falsă
reprezentare cu privire la natura neintegrabilă a valorilor estetice,
care conduce la o acumulare artificială şi neînsemnată de bunuri
artistice. Dacă totuşi, pornind de la falsul principiu al ,,întrunirii
artelor", unii artişti de seamă, precum un Richard Wagner, au putut
ajunge la creaţiuni valabile, lucrul se datoreşte faptului că, în ciuda
caducităţii principiului, ei au ajuns să realizeze nu o sumă de valori
estetice, ci o singură valoare estetică unitară şi organică. Din
aceeaşi împrejurare a neintegrabilităţii valorilor estetice, rezultă şi
faptul notoriu astăzi, că artele nu progresează. Un fapt contestat
atâta timp cât, înţelese ca nişte varietăţi ale adevărurilor teoretice,
clasicismul, într-una din taberele lui, putea susţine superioritatea
valorilor moderne de artă asupra celor vechi, până când o axiologie
mai exactă a descoperit, odată cu semnificaţia proprie a esteticului,
caracterul lui neintegrabil. Valorile estetice sunt, în sfârşit, atât de
solidare cu suportul lor, încât orice modificare a lor transformă
suportul, după cum orice modificare a suportului transformă sau
tulbură valoarea pe care acesta o susţine. Stricta individualitate a
formei artistice şi absoluta originalitate a personalităţii care se
întrevede prin ea sunt fapte cunoscute şi adeseori puse în lumină.
Ele nu sunt decât o altă expresie pentru acea strânsă solidaritate cu
suportul lor, care conferă valorilor estetice unul din caracterele lor
cele mai izbitoare.

Surse :

1. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Percepţia

estetică, vol. II, Editura Meridiane, pp. 112-114

2. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Percepţia

estetică, vol. II, Editura Meridiane, pp. 114-116.

3. Mikel Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Percepţia

estetică, vol. I, Editura Meridiane, pp. 118-130
4. Roman Ingarden, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti.
pp. 287-292

5. Roman Ingarden, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti.

pp. 341-349

6. Tudor Vianu, Estetica, E.P.L.U. 1968, pp. 55-59

7. Tudor Vianu, „Introducere în teoria valorilor, bazată pe

observarea conştiinţei", în Opere 8, pp. 59, 61, 63, 66; 111-114