Şcoala doctorală SITT UAUIM/UB

Semestrul 1
Curs Metode de cercetare în arhitectură
Estetica artelor vizuale şi a arhitecturii, semiotica
Introducere în estetica românească
Paula Calapod Olteanu, f.f.

Tudor Vianu, Estetica

“Estetica este ştiinţa frumosului artistic”

Estetica este ştiinţa al cărei obiect este frumosul artistic, întrevăzut deopotrivă în
frumosul artistic, dar şi în frumosul natural, care pare a fi modelul mai frust şi mai imperfect al
celui dintâi, considerat a fi varianta mai desăvârşită şi mai pură a celuilalt.
Frumosul artistic este una din valorile culturii omeneşti, alături de valoarea economică
şi teoretică, politică, morală şi religioasă. Printre cele dintâi preocupări ale unui sistem de
estetică stă şi definiţia valorii estetice, în sine însăşi şi în raport cu celelalte valori cu care se
întruneşte în unitatea culturii.
Valoarea estetică se întrupează într-un anumit bun tangibil, care este opera de artă şi
care poate fi descris în însuşirile particulare ale structurii lui. Opera de artă este produsul unei
anumite activităţi creatoare care produce o serie de reacţii subiective în relaţia cu privitorul.
Creaţia artistică şi sentimentele puse în mişcare de artă sunt alte două probleme esenţiale într-o
cercetare legată de estetica ştiinţifică. Sistemul esteticii se constituie din multiplicitatea analizei
si consideraţiilor asupra acestor patru aspecte ale problemei.
Soluţionarea celor patru probleme ale esteticii se poate realiza prin utilizarea unui
material propriu şi a unor metode adecvate. Preocuparea de a stabili graniţele între care se vor
mişca observaţiile esteticii este destul de recentă în estetică. Înainte de mijlocul veacului al
XVIII-lea, estetica părea a nu cunoaşte decât un singur tip de artă, o singură regiune a
dezvoltării ei istorice, pe care o aborda din singurul punct de vedere normativ.
Estetica este o disciplină normativă, care nu se rezumă la descrierea operei de artă şi a
felului în care decurge procesul creaţiei şi al contemplaţiei, nu se restrânge la explicarea lor,
prin punerea în lumină a raţiunii lor de a fi şi a împrejurărilor lor genetice. Estetica adaugă
acestor constatări o seamă de prescripţii relative la felul în care trebuie să se constituie opera
de artă şi să se dezvolte creaţia artistului şi contemplaţia beneficiarului. Arta este o realitate
istorică, supusă mobilităţii şi condiţionărilor vieţii în societate, dar în acelaşi timp, privită ca o
simplă întocmire estetică, o unitate autonomă, superioară mişcării şi relativismului istoric şi
determinată de singurele norme imanente.
Pentru a ajunge la rezultatele importante pe care le-au atins alte ştiinţe ale spiritului, dar
mai cu seamă ştiinţele naturii, se afirma că trebuie să se renunţe la orice operaţie de
normalizare, doar constatând realitatea faptelor. Vechea estetică normativă se închidea singură
într-un impas, pornind de la un concept normativ al frumosului şi artei, sub care adevărul
lucrurilor se găsea de fapt ascuns. În loc de a întreba faptele, pentru ca pe calea metodei
inductive să ajungă la adevăruri generale cu privire la natura frumosului şi artei, estetica
normativă impunea cu anticipaţie o noţiune a acestora, care nu putea fi decât falsă sau parţială.
Acceptarea normelor ar presupune, însă, un neajuns şi pentru artistul creator. Epocile
care au crezut în norme au produs artişti pedanţi, lipsiţi de avânt şi fantezie, sau au stânjenit pe
adevăraţii creatori, care au trebuit să se smulgă de sub puterea lor. Începând cu Immanuel Kant,
geniul artistic a fost mereu conceput ca o putere a naturii, lucrând cu o spontaneitate pe care
conduita, în raport cu normele, nu poate decât s-o altereze.

1
 Când prescripţia normativă se adresează atitudinii beneficiarului artei, spontaneitatea
acesteia este de asemenea alterată. Lipsită de spontaneitate, contemplaţia artistică nu mai are
nici o valoare. Contemplaţia artistică este o acţiunea de valorificare a unui obiect ca operă de
artă. Singura valorificare valabilă este, însă, aceea autonomă, operată, adică după motive strict
personale. Valorificarea în raport cu normele este de tip eteoronomic, adică după motive impuse
de altcineva. A spune, deci, că preţuieşti un obiect ca operă de artă, pentru că satisface anumite
norme, este ca şi cum ai spune că îţi place un parfum pentru că el este pe gustul unui semen de-
al tău.
Normalizarea impusă contemplaţiei ar atrage un conflict insolvabil între trăirea şi
preţuirea valorii. Adevărata intenţie a operei nu se poate lumina decât în reacţia spontană a
conştiinţei, tulburarea acestei spontaneităţi conducând conştiinţa contemplatorului la şovăire şi
nesiguranţă.
Actul delimitării nu dobândeşte în ştiinţele naturii un caracter normativ, acestea se
ocupă de realităţi în afară de preţuirea noastră şi care nu se înlănţuiesc în vederea unui scop, pe
când tocmai acesta este cazul esteticii. Putem, astfel, spune ce este un animal, dar nu ceea ce
trebuie el să fie. Nu putem defini, însă, frumosul artistic fără a nu arăta ce trebuie el să devină
pentru artistul care îl creează sau pentru amatorul care îl realizează subiectiv. A defini o valoare,
cum este aceea realizată în opera de artă, înseamnă neapărat a o recomanda. Căci, valoarea
artistică este ţinta către care se îndreaptă năzuinţa creatoare a artistului şi aceea pe care
urmăreşte s-o realizeze contemplaţia beneficiarului.
Valoarea artistică este din ambele aceste puncte de vedere reprezentarea unui scop. Este
imposibil, însă, să definim un scop, fără ca în acelaşi timp să nu-l propunem. De altfel, nu
numai estetica, dar şi logica şi morala se găsesc în situaţia de a debuta prin definiţia
normalizatoare a obiectului lor, a adevărului şi binelui. Lipsite de această concepţie călăuzitoare
şi de metoda pe care ele o implică, toate aceste discipline filozofice îşi pierd caracterul propriu
şi autonomia lor, transformându-se în capitole speciale ale psihologiei sau sociologiei.
Observaţia şi experimentarea în estetică trebuiesc totdeauna conduse de o anumită
concepţie asupra frumosului, care nu poate fi câştigată decât pe calea normalizării, istoria
artelor este construită totdeauna în raport cu un gust al timpului şi, prin urmare, cu anumite
vederi normative în funcţiune. Astfel, goticul nu juca nici un rol în istoria artei mai înainte ca
gustul romanic să-l fi impus. Barocul se bucură de o preţuire şi de un loc cu totul deosebit în
istoriile artei datorite autorilor italieni sau germani. Pentru italieni, barocul este aspectul
decadent în care sfârşeşte Renaşterea. Pentru germani, el înseamnă o nouă viaţă a dinamismului
gotic, învingător după lunga opresiune în care Renaşterea îl ţinuse. Shakespeare era un autor
barbar pentru gustul francez al veacului al XVIII-lea. Ronsard ajunsese un poet necunoscut
până când n-a fost din nou valorificat prin fapta lui Sainte-Beuve şi preferinţa romanticilor.
Deci, nu numai că istoria artei nu dă esteticii un material de fapte clasice, prin selecţie istorică,
dar mai degrabă faptele pe care ea le reţine şi sistemul în care le introduce sunt stabilite după
anumite norme anticipative.
Normele generale ale artei se specializează în practica istorică a artei, formele speciale
cu un caracter particular, istoric sau tehnic trezesc uneori protestul artiştilor. Astfel, norma
unităţii îşi poate asuma modalitatea particulară a unităţii de timp, loc şi acţiune în drama
clasică. Au existat poeţi dramatici în revoltă faţă de ,,cele trei unităţi", dar nu faţă de orice
prescripţie a unităţii. N-au existat niciodată artişti care să prefere incoerenţa sau arbitrarul.
Departe de a-l oprima, acceptarea conştientă a normelor eliberează pe artist, punându-l de acord
cu legea intimă a creaţiei proprii.