MIHAI CRISTINA ELENA

FACULTATEA DE LITERE
ROMÂNĂ – ITALIANĂ
ANUL II, SEM. II

TITU MAIORESCU
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova , în anul 1840, acesta a fost o personalitate de
dimensiuni europene, atât prin formaţia sa intelectuală, cât şi prin întreaga sa activitate.
În 1858 a absolvit la Academia Tereziană, la Viena, ca şef de promoţie. Un an mai
târziu obţine, la Berlin, doctoratul „magna cum laudae”, iar după încă un an obţine licenţa în
litere şi filosofie la Sorbona. Urmează încă un an de studii la Paris în urma cărora obţine
licenţa în drept. O asemenea performanţă intelectuală la nivel european nu putea fi accesibilă
decât unui spirit cu adevărat luminat.
Titu Maiorescu s-a întors în ţară, în 1861, într-o perioadă de profunde transformări sociale
generate de formarea Statului modern Român, care încerca să se alinieze la valorile sociale,
politice şi culturale europene, Titu Maiorescu devine, la numai 22 de ani profesor universitar
la Universitatea din Iaşi, decan şi rector la 23 de ani, academician (membru al Societăţii
Academice Române), la 27 de ani, deputat, la 30 de ani şi ministru, la 34 de ani.
Critic literar de mare acurateţe, a contribuit fundamental la selectarea şi impunerea
adevăratelor valori ale literaturii române. Ca om politic, a fost deputat în mai multe legislaturi,
dar şi Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi Ministru de Externe.
Prin întreaga sa activitate, care a cuprins practic toate domeniile vieţii culturale,
sociale şi politice, Titu Maiorescu a şi-a adus o contribuţie remarcabile la dezvoltarea
societăţii româneşti în contextul valorilor civilizaţiei Occidentale.
Pentru a înţelege caracterul direcţiei noi , pe care a vrut s-o imprime Titu Maiorescu
literaturii române în cadrul Junimii, e necesară o cercetare succintă asupra principiilor ce stau
la baza esteticii sale.. Aceste principii se află cuprinse, în esenţa lor, în studii scrise şi
publicate la interval de aproape două decenii: “O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867” şi “Comediile d-lui I. L. Caragiale” (1885). În primul studiu, Maiorescu este influenţat
de ideile estetice ale filozofului german Hegel ; în ultimul – de ideile estetice ale lui Kant şi
Schopenhauer.
Maiorescu şi-a fixat singur rolul lui în epocă, şi ne-a indicat sensul adevărurilor lui.
Scopul principiilor lui estetice nu a fost de a produce poeţi, ci de a deschide o “direcţie nouă”
în cultura română în ce priveşte neînţelegerea artei prin adevărata ei natură şi funcţiile ce
decurg din ea. Poezia este inclusă în sfera mai largă a culturii, privită de critic prin condiţiile
dezvoltării ei istorice, în confruntare ei cu idealurile revoluţiei ce trebuiau să schimbe
societatea românească, dar nu s-a întrevăzut cauzele istorice mai adânci, de unde şi
constatatrea de ordin gweneral: “Viţiul radical în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este
neadevărul, pentru a nu înrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în
politică, neadevăr în poezie, neadevăr până şi în gramatică, neadevăr în toate formele de
manifestare a spiritului public”.
Direcţia nouă în poezie şi proza română, articol publicat în 1878, începe cu întrebarea:
“Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica
şi a purta sarcina culturii? “
Principiile criticii lui Maiorescu , în aspectul lor filozofic, de “început” sau “temei” al
lucrurilor, sunt cele pentru demonstrarea unui adevăr în literatura română, după un anumit
program al progresului culturii române moderne,numit de el “direcţia” nouă” în care “vor veni
oameni cari să simtă puternic şi să-şi exprime ce au simţit, şi alţii care să gândească bine şi să-
şi exprime simplu ceea ce au gândit”.
Judecata de valoare este deci temeiul acţiunii pentru întemeierea unei culturi
adevărate, şi a unei arte adevărate, întrucât condiţia estetică a poeziei este unul şi acelaşi
proces cu progresul culturii moderne.
Obiectul criticii literare în estetica lui Maiorescu este valoarea însăşi pe care literatura
trebuie să o realizeze ca artă, reprezentând caracterul stabil şi viabil al ei, adică frumosul,
constituit ca obiect al judecăţii de valorificare al lui, prin opera de artă, în fenomenul de
cultură.
O metodă anumită face necesară astfel valorificarea frumosului în concordanţă cu
principiile şi obiectul. Până la un punct, obiectul criticii literare se confundă cu însuşi scopul
cercetării, pentru că ceea ce are în vedere metoda criticii, necesară pentru delimitarea exactă a
ceea ce este valoarea estetică în artă, constă în efortul sau cercetarea pentru a se ajunge, în
baza principiilor, la un anumit rezultat: recunoaşterea obiectului propriu al judecăţii de
valoare. De unde şi sensul normativ al criticii lui Maiorescu, care a şi fost numită pentru acest
motiv “judecătorească”, deşi criticul nu este desprins de principiul estetic şi de obiectul criticii
literare, într-o critică estetică.
Tezele fundamentale ale studiilor lui, când îşi menţin formularea apropiată de
izvoarele esteticii lui, se integrează astfel într-o metodă consecvent aplicată, într-un mod de
expunere impus de necesităţile istorice ale activităţii lui, într-un spirit intransigent şi polemic,
într-un stil personal, din care vom şi recunoaşte originalitatea criticii lui.

Din aceste elemente fiind constituit “sistemul” criticii lui Maiorescu: principiile,
obiectul şi metoda, într-o unitate impusă de strategia “sintezei generale în atac”, opera lui a
fost nu numai primul moment al conştiinţei de sine, la care a ajuns critica literară românească,
ci şi primul moment al unităţii criticii cu estetica şi gândirea teoretică, necesară în filozofia
practică a criticului, ca acţiune pentru direcţia progresului în cultura română modernă.
Studiul lui Maiorescu despre Comediile lui Caragiale este o exemplificare a acestei
mijlociri a criticului între creator şi public, pentru progresul adevărului. Cu comediile lui
Caragiale se întâmplase ceea ce criticul spunea: combaterea violentă din partea celor mulţi a
ideii născute în atmosfera actualităţii, din chiar mediul luptelor intelectuale ale epocii. Piesele
fuseseră fluierate de public iar criticul, ca un mentor, intervine pentru a explica publicului
ideea şi a o duce spre succesul ei definitiv.
Criticul procedează ca un estetician, care exemplifică prin arta scriitorului principiile
valabile ale artei comicului. Punctul de sprijin al argumentării este aprecierea calităţii artistice
a operei discutate, pentru a se arăta în continuare în ce constă ea: “Lucrarea d-lui Caragiale
este originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le
dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu
deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţăminte omeneşti, de
altminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adică sub formele
unei spoieli de civilizaţie occidentală,strecurată în mod precipitat în acel strat şi transformată
aici într-o adevărată caricatură a culturii moderne ” .
Studiul lui Maiorescu despre Caragiale este momentul culminant al enunţurilor de
principii estetice, în ce priveşte raportul frumosului cu binele, al artei cu morala, deduse din
starea estetică a “emoţiei impersonale”. Teoria criticului se menţine în termenii comparaţiei
artei cu ştiinţa, după estetica lui Hegel, pentru distincţia frumosului de adevăr, în arta
adevărată: arta este morală nu ca idee, exprimată ca atare, ca în comunicarea directă a omului,
ci ca valoare, prin însuşi procesul de creaţie artistică, în care frumosul implică binele în opera
de artă, când aceasta este realizată ca artă. Construit pe ideea “emoţiei personale”, studiul este
unul cu bază psihologică, cu ecouri schopenhaueriene, cum îl apreciază T. Vianu.
Pentru Maiorescu , problema de “activitate estetică” pentru justificarea funcţiei morale
a artei, ce rezultă din relaţia frumosului cu binele în opera de artă, nu rămâne una exterioară,
privitoare la “morala în societate” şi prin extindere “morala în artă”, ci devine una interioară,
privitoare la “idealitatea artei”, în concluzia că funcţia etică a artei este inclusă în funcţia ei
estetică, aceasta fiind singura formă în care artistul se ridică de la particularităţile vieţii
oamenilor la generalitatea sentimentului artistic, pentru ca astfel, în planul semnificaţiei
umane a valorilor, să îndeplinească o funcţie socială. Dacă arta este realizată prin valoarea
frumosului, ea serveşte idealul vieţii umane, şi numai astfel este ea înţeleasă pentru marea
majoritate a poporului, care se regăseşte în ea prin ceea ce realizează frumosul ca semnificaţie
general umană.
Esteticianul a operat cu conceptele de adevăr, frumos, bine într-un spirit filozofic,
demonstrându-le conţinutul real cu fenomene din cultura română şi rămânând la ele chiar
când scopul lui a fost să le justifice în anumite opere.
Critica literară a lui Maiorescu se menţine în limitele principiilor estetice iniţial
formulate, deşi a lăsat pe alţii să-i apere vechile poziţii în formula “artă pentru artă”, el
precizându-şi principiile, în diferitele lor reluări, ca nişte temeiuri ale unei adevărate culturi ce
evoluează istoric, într-o devenire care nu este un proces abstract, ci unul concret, în aşa fel că
valorile spirituale, ca valorile umane, nu sunt nişte “idei în sine” , ci nişte manifestări în
formulele istorice ale realităţii.