,,CUIBUL VISURILOR"

de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885,în satul Târlișua și este

primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și al Ludovicăi
Diuganu.
Liviu Rebreanu este primul romancier modern din literatura română.
Viziunea sa este una realistă, cu influenţe naturaliste şi a şocat iniţial lumea
literară atât prin duritatea şi cruzimea lumii rurale pe care o descrie, cât şi printr-
un limbaj expresiv şi direct. O viziune aşadar mai apropiată de cea a lui Emile
Zola şi Guy de Maupassant, decât de cea a lui Balzac sau Flaubert.
Stilul lui Liviu Rebreanu este unul tipic pentru prozatorii ardeleni, cărora li se
reproşează de multe ori expresia greoaie, lipsa supleţei şi a eclatanţei stilistice.
Cu toate acestea, Rebreanu excelează, în romanele sale rurale, prin soliditatea
construcţiei, articularea pertinentă a viziunii despre lume, ştiinţa dozării ritmului
narativ şi construcţia personajelor, atât individuale, cât şi colective. Unul dintre
criticii acerbi ai stilului lui Rebreanu a fost Arghezi, care-l acuza de „platitudine
stilistică, de „mediocritate”, catalogându-l drept „ochi mort şi minte
somnolentă”. Nici Cezar Petrescu nu avea cuvinte de laudă la adresa calităţilor
scriitoriceşti ale lui Rebreanu.
Cu toate acestea, stilul simplu, frust, fără intruziuni lirice, fără artificii
poetice, face ca realitatea romanescă să fie mai veridică, mai obiectivă şi mai
realistă, aşa cum îşi propusese autorul încă de la început. Ca şi Eugen Ionescu, şi
toţi criticii importanţi au observat caracterul epopeic al romanelor Ion şi
Răscoala. George Călinescu este cel care sintetizează cel mai bine calitatea
esenţială a stilului lui Rebreanu, printr-o figură critică devenită celebră: „Frazele
considerate singure sunt incolore, ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de
pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării.” (G. Călinescu, 1941 ).

Deși este cunoscut pentru romanele sale realiste: Ion (1920), Răscoala (1932) ,
Pădurea spânzuraților (1922), nuvelistica lui Liviu Rebreanu este și ea una
bogată şi variată, constituind un şantier de explorare iniţială a unor teme care vor
constitui nucleul romanelor sale. Cele mai cunoscute nuvele ale sale sunt: ,,Iţic
Ştrul, dezertor" , ,,Catastrofa " și ,,Cuibul visurilor" (1927).
Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse între
schiță și roman, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat, în
care relativ puține personaje sunt antrenate în derularea unor evenimente, cu
intrigă riguros construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului
decât pe acțiune.
Acțiunea operei este relatată din perspectiva unui narator care ia parte la
evenimente, personajul principal fiind un alter-ego al autorului. Astfel, este
prezentată experiența autorului care odată întors la locurile natale trăiește
dezamăgirea schimbării.
Nuvela este scrisă la persoana întâi, având drept protagonist un personaj-
narator participant la acțiune. Aceasta debutează vara, într-un tren, care se
îndreaptă spre Valea Someșului, către meleagurile natale ale personajului
principal . El meditează asupra încercărilor repetate pe care le făcuse, mutându-
se dintr-un loc în altul, sperând să găsească împlinirea departe de locurile în care
copilărise,, Căutasem fericirea prin toate colțurile pământului și nicăieri n-o
găsisem. Nici în zgomotul orașelor, nici în iubirea oamenilor și nici chiar în
inima mea.". Încetul cu încetul, însă, el realizează că toate gândurile îl atrag
înapoi, spre casă, ceea ce-l determină să revină acasă cu drag și entuziasm.
Ostenit de căutările sale, el își aseamănă satul natal cu „pământul făgăduinței”,
iar, pe măsură ce trenul se apropie, încântarea lui crește („Un ceas măcar să
retrăiesc farmecul de odinioară, o singură clipă!...”).
Situația devine dramatică în momentul în care naratorul-personaj își dă
seama că timpul a trecut , iar amintirea timpurilor trecute a rămas doar o iluzie,
moment în care se simte mai străin decât în orice parte a lumii ,, Mă oprii
înfricoșat. Atunci, unde mă mai duc? Atunci, lumea după care alerg nu e decât o
închipuire deșartă și trecută? Atunci, am picat într-o viață unde sunt mai străin
ca în orice colț de lume?"
Tema nuvelei este timpul viclean și necruțător , în raportul tragic dintre
individ și istorie .

MIHAI CRISTINA ELENA

ROMÂNĂ-ITALIANĂ
ANUL III