Sunteți pe pagina 1din 6

ROMANUL: ION

de LIVIU REBREANU
Scrie un eseu structurat in care sa prezinti conceptia despre roman a lui Liviu
Rebreanu prin aplicare la opera literara „Ion”. Vei avea in vedere:
1. incadrarea autorului in epoca
2. incadrarea romanului in opera lui Liviu Rebreanu
3. prezentarea genezei romanului pe baza marturisirii autorului
4. definirea conceptului de narator omniscient si omniprezent specifica romanului
traditional
5. explicarea conceptului de roman circular propriu lui Rebreanu. Relevarea prin
exemplificari a simetriei dintre inceputul si sfarsitul romanului.
6. tema – prezentarea arhitecturii epice a romanului
7. personaje si evolutia conflictului: tragismul
8. tehnici narative, modalitati ale nararii, stilul

1. incadrarea autorului in epoca


Punct de reper in proza românească interbelică , Liviu Rebreanu , scriitor născut într-o
lume robustă de ţărani ardeleni , inseamnă deopotrivă continuitate şi ruptură , tradiţie si
inovaţie .Înciuda aparenţei de spirit greoi , masiv , creaţia sa , extrem de variată sub raport
tematic şi artistic , rămâne momentul de referinţă , punctul de plecare in orice analiză a
prozei româneşti din primele decenii ale secolului XX .
Născut la 27 noiembrie 1885 la Târlişaua , in ţinutul Năsăudului , Liviu este cel dintâi
venit pe lume intr-o familie numeroasă ( 14 copii ) , a unui invăţător , Vasile Rebreanu ,
fost coleg de şcoală şi prieten cu George Coşbuc . Cei dintâi ani ai existenţei sale se
desfăşoară în Năsăud , iar şcoala primară o face cu tatăl său , la Moieru.
În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”.
Prozatorul continuă şi adânceşte cercetarea societăţii româneşti, în tradiţia lui N. Filimon,
D. Zamfirescu, I. Slavici şi M. Sadoveanu, printr-o vastă documentare şi compoziţie,
printr-un studiu atent de analiză psihologică. El are contingenţă în fiecare, dar se
diferenţiază de ei în chip radical. De Slavici şi de Sadoveanu îl apropie orientarea
predilectă către lumea satului, de Duiliu Zamfirescu surprinderea scenelor de masă.
Ne aflăm în faţa unui scriitor obiectiv, care uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa în
complexitatea ei socială şi psihologică. Rebreanu conştiinţă mai frământată, rămâne la
romanul frescă socială, palpitând de dramatism. În această direcţie a vastelor construcţii
epice, cu caracter obiectiv, şi în orientarea romanului psihologic pe făgaş realist stă
principala contribuţie a lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern în
literatura română. Pe această bază se situează şi locul lui eminent între romancierii
europeni ai problematicii ţărăneşti şi ai cazurilor de conştiinţă.

2. incadrarea romanului in opera lui Liviu Rebreanu


Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi un punct de referinţă în evoluţia
romanului românesc. Eugen Lovinescu consideră romanul o adevărată revoluţie faţă de:
lirismul sămănătorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistă. Elita criticii literare a
văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român.
Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale,
respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare
Formula de roman pe care o adoptă Liviu Rebreanu este modernă: ea rezultă în primul
rând, din schimbarea perspectivei de investigaţie românească. Diferită e doar metoda, căci
romanul, şi în cazul lui Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu însă o
interpretează obiectiv, ca problemă, fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism. În
această perspectivă largă capătă motivaţie drama căsniciei din romanul Ion, răscoala din
romanul cu acelaşi nume, încercarea de evadare din romanul Pădurea spânzuraţilor, ori
crima din romanul Ciuleandra.
Primul în ordine cronologică este romanul Ion, apărut în 1920, care schimbă cursul
istoriei romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări.
Romanul, este considerat de Lovinescu “cea mai mare creaţie românească” şi el îi va
aduce scriitorului consacrarea academică . Academia îi acordă premiul Năsturel , iar , 2 ani
mai târziu , după apariţia romanului “Pădurea Spânzuraţilor” primeşte marele premiu al
romanului .
Deşi e “preţuit cu moderaţie ca nuvelist” ( D. Micu ), începuturile sale sciitoriceşti ,
nuvelele şi schiţele formează o parte importantă a operei , un exerciţiu premergător
construcţiilor romaniceşti .

3. prezentarea genezei romanului pe baza marturisirii autorului


Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a
transfigurat în opera sa. În articolul Mărturisiri romancierul vorbeşte amănunţit despre
geneza romanului său.
În primul rând romancierul mărturiseşte că a fost impresionat de o scenă surprinsă
la hotarul satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o
ibovnică. Scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în
desfăşurarea epică a romanului.
Liviu Rebreanu a reţinut o întâmplare petrecută în sat: un ţăran întărit şi-a bătut
unica fiică, Rodovica, pentru că a greşit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar
fi greşit cu un băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Aşa însă
ruşinea lui era mai amară pentru că trebuia să se încruscească, fruntaş, cu pleaba satului
şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Întâmplarea
Rodovicăi va constitui pentru început subiectul nuvelei Ruşinea.
Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un flăcău din vecini,
voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Din discuţiile cu acest flăcău
se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicească. Pronunţa cuvântul
pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă
vie şi adorată.
Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a
trecut la elaborarea romanului. El îşi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaşului
pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi
moare.

SAU

“Ion” îşi trage originea dintr-o scenă pe care a surprins.o autorul şi care l-a
impresionat profund: “Era o zi de început de primăvară. Hoinărind pe coastele dimprejurul
satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. Deodată s-a aplecat şi a sărutat
pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică ...”.
La puţin timp după această întâmplare, are un alt “eveniment” care îi atrage atenţia:
unul dintre cei mai bogaţi tăranii din satul părinţilor săi, văduv, îşi bate unica fiică într-un
hal îngrozitor, deoarece ea făcuse greşeala să rămână însărcinată, şi încă “cu cel mai
becisnic flăcău din tot satul”.”Aşa însă ruşinea lui era mai amară: afară de greşeala fetei,
trebuia să se încuscrească el, fruntaş, cu plevna satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit
de flăcău.”.
Tot în aceiaşi perioadă, Rebreanu purtase o discuţie cu un flăcău din vecini, chipeş,
harnic, muncitor şi foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Flăcăul ajunsese la concluzia să
diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pământ. “Pronunţa cuvântul <<pământ>> cu
atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie şi adevărată”.
Rebreanu încearcă să facă o legătură între aceste trei scene creionându-se astfel
„scheletul” unui roman. Prima încercare a fost o nuvelă cu titlul „Ruşinea”, rămasă
nepublicată, în care Rodovica devenea negreşit o victimă a iubirii. A doua etapă de
prelucrare a acestor întâmplări o constituie romanul „Zestrea”, însă autorul ajunge la
concluzia că „ieşise ceva cu desăvârşire neorganic”, „că materialul nu era suficient
frământat”. După trei ani el rescrie romanul „Zestrea” ca şi când nu ar mai fi existat textul
cel dintâi, dându+i numele „Ion”.

4. definirea conceptului de narator omniscient si omniprezent specifica


romanului traditional
Romanul traditional evidentiaza originalitatea noastra nationala prin interesul social,
istorie si natura si prin atentia acordata miturilor, datinilor, folclorului
In ceea ce priveste tehnica narativa, romanul traditional respecta conventia naratorului
omniscient si textului accesibil
„Ion este un roman obiectiv. Din punct de vedere al continutului, faptele sunt
prezentate cronologic, in cauzalitatea lor, naratiunea fiind astfel una liniara. Ca element de
tehnhica literara, trebuie mentionat ca autorul unui roman obiectiv este omniscient si
omniprezent.

5. explicarea conceptului de roman circular propriu lui Rebreanu. Relevarea


prin exemplificari a simetriei dintre inceputul si sfarsitul romanului.
Tehnica romanlui este circulara , deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul
Pripas si cu imaginea satului adunat la hora, pe uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim
Oprea, in ziua de duminica, si se termina cu imaginea satului adunat la sarbatoarea
hramului noii biserici si descrierea drumului dinspre satul Pripas.

SAU

Ion este un roman realist de observaţie socială. Romanul are o structură complexă:
urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi
obicieiurile sale. Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice:
romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în
acelaşi timp drumul de la realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice; aceeaşi omagine de la
sfâşitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concretă: Din şoseaua ce
vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj
şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul
bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre
Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin
trecătoarea Bârgăului. […]
Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someş, şi pe urmă
se pierde în şoseaua cea mare şi fără început …
Structura romanului este complexă, autorul urmărind destinul unui personaj
proiectat pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile, obiceiurile sale specifice.

6. tema – prezentarea arhitecturii epice a romanului


Proza lui Rebreanu se conturează în jurul a 3 teme majore , însă , fără îndoială
Rebreanu rămâne înainte de orice, analistul lumii rurale a cărei mentalitate o cunoaşte şi o
exprimă cu precizie , demonstrându-i mecanismul intim .
Tema romanului o reprezinta viata satului transilvanean la inceputul secolului al XX-lea.

Epicul, sintetic în înlănţuirea episoadelor şi simetric în construcţia întregului, capătă


relief prin situaţii şi caractere opuse, imaginea de ansamblu se întregeşte monografic prin
diversificarea detaliilor, mereu însă în aceeaşi problemă, cadru de dezbatere şi document de
epocă.
Procesul de elaborare al romanului, trecând prin fazele manuscrise Zestrea (titlul
iniţial al romanului) şi Ruşinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost îndelungat
şi trudnic. Tudor Vianu a lăsat o mărturie asupra tenacităţii impresionante cu care Rebreanu
şi-a dus năzuinţa la capăt: “Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise
căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia
marţială a trupelor de ocupaţie. Locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi,
într-o căsuţ1 dărâmat1 de atunci, la doi paşi de casa tot atât de modestă, unde se sfârşise
Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate în tot
timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei
sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea,
a şasea oară, romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la
răsăritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii
înfierbântate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută…”.

Formula epica dura a romanului este “o replica data atat lirismu-lui semanatorist
cat si atitudinii poporaniste”, predominante in epoca , departandu-se astfel de stereotipului
semanatorist care idiliza viata acestuia.
Tehnica romanlui este circulara , deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul
Pripas si cu imaginea satului adunat la hora si se termina cu imaginea satului adunat la
sarbatoarea hramului noii bi-serici si descrierea drumului dinspre satul Pripas.
Romanul este structurat in doua parti sugestive (“Glasul pamantului” s “Glasul
iubirii”), capitolele au titluri-sinteza (“Inceputul”,“Hora ”,“Nunta”, “Nasterea” etc).
Actiunea se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale , al unui erou frust si voluntar,
al lui Ion.

„Ion” este capodopera rebreniană în care arta romancierului descoperă, cu o rigoare


şi sobrietate exemplare, adâncurile simplităţii, marea poezie epică a miracolului existenţei
esenţiale, şi în care liniştea povestirii şi echilibrul construcţiei răsfrâng înţelegerea matură
şi armonioasă a omenescului, dau epicului statura memorabilă de simbol complex şi
substanţial al frumuseţii şi contradicţiilor lumii şi vieţii reale.

Obiectiv, în desfăşurarea lui epică, de frescă socială, romanul lui Rebreanu este şi
analitic prin motivarea psihologică a faptului uman. Prin Rebreanu romanul românesc se
îndreaptă astfel către proza de analiză psihologică remarcabilă în romanele ulterioare ale lui
Camil Petrescu, Cezar Petrescu, H. Papadat Bengescu.

7. personaje si evolutia conflictului: tragismul


Ion este un roman al structurilor sociale ţărăneşti: intelectualitatea satului, în disputa
pentru autoritate, este reprezentată de preotul Belciug, şi împovărata familie a
învăţătorului Herdelea; ţărănimea înstărită, prin Vasile Baciu şi George, cea săracă, prin
familia Glanetaşului. Romanul, conceput astfel, extinde viziunea epică în toate straturile
societăţii româneşti, prin diversitatea cotidianului, prin acumulare de întâmplări îndreptate
spre firescul vieţii. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă lume, o multitudine de
personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita însă,
particulară, diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui
personaj. Procesul creator al romanului a fost îndelung şi constă în sudarea într-o viziune
unitară a trei experienţe de viaţă trăită (sărutatul pământului întâlnită şi la eroul Buteau din
romanul La terre al lui E. Zola; păţania fetei bogate de la ţară Rodovica - Ruşinea;
convorbirea cu un fecior de la ţară deznădăjduit că n-are pământ). Eroul principal este Ion
care-şi sacrifică iubirea pentru a intra prin căsătorie în posesia pământului dar acesta nu-i
aduce fericire.
Personajele romanului. Creator excepţional de viaţă, Rebreanu face să trăiască în roman
un impresionant număr de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se
impune Ion al Glanetaşului, care este unul dintre cele mai caracteristice şi mai temeinic
realizate personaje ale întregii noastre literaturi. Ion e un flăcău voinic, deştept, energic
care suferă de sărăcia lui şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă soartă.
Atitudinea lui Ion e destul de comună, deşi procedeul său e mai original, fără să fie
inedit. Violenţa lui e forma pe care o ia, în condiţiile date, o energie exasperată de a nu se
fi putut exprima altfel, într-o societate în care totul îl condamnă pe Ion la supunere, la
acceptare, adică la mizerie.
Pentru Ion, pământul înseamnă situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a
munci cu folos. Ion este simbolul unei chemări mistice a pământului, este simbolul omului
care încearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală. Pentru Ion,
acest flăcău zdravăn şi harnic, sărăcia, adică lipsa pământului, e o permanentă suferinţă şi
preocuparea cea mare e cum să-l obţină.
Critica s-a ocupat adesea de Ion, încercând să străbată în intimitatea sufletului său,
spre a-i surprinde cu exactitate esenţa. Principalele păreri sunt contradictorii, dovadă cât de
complex este personajul sub masca simplităţii aparente. Astfel, pentru Călinescu, Ion este
o fire instinctivă, călăuzit de impulsuri elementare, violent şi pătimaş, pe care nostalgia
Floricăi şi revenirea la ea nu-l pot în nici un fel umaniza: “În planul creaţiei, Ion e o brută.
A batjocorit o fată, ia luat averea, a împins-o la spânzurare şi a rămas în cele din urmă cu
pământul. Conţinutul lui a fost epuizat şi isprăvile sentimentale îl scot din sfera
instinctelor oarbe, şi îl duc în lumea conştiinţei, banalizându-l{“. Pentru Lovinescu, din
contră, Ion are “o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales o voinţă
imensă”. Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu îl consideră “o figură simbolică,
mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa de nivelare a naturalismului”.
Amândouă aceste caracterizări, deşi contradictorii, sunt acoperite cu stricteţe de
comportarea eroului care, fiinţă robustă, împlântat în viaţă cu răd1cini puternice, îşi are
unitatea morală a lui tocmai în principiul contradicţiei. Fiul Glanetaşului era în adevăr un
om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu
părinţii, doritor cu orice preţ să se îmbogăţească, dar tot el are, faţă de cei amintiţi şi faţă de
alţii, gesturi de cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate spre respect şi omenie, ilustrată
peremptoriu de relaţiile cu familia Herdelea şi în special cu Titu, precum şi o isteţime
naturală, care, după împrejurări, se manifestă când ca inteligenţă, când ca viclenie. Desigur,
i se pot descoperi şi alte trăsături sufleteşti, toate însă sunt subsumate setei de afirmare,
impulsului nestăvilit de a trăi cu intensitate viaţa.
Rebreanu înfăţişează drumul de viaţă tenebros al eroului său, până când patima îl
duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el îşi revarsă firea în gesturi memorabile,
dintre care cel mai discutat este sărutul gliei. Sărutarea lui Ion este un act de luare în
posesiune a pământului, pământul posesiunii, cel pe care îl posedă şi care îl posedă.
Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, soţia lui Ion, a fost privită, prin natura
lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o
făptură firavă, modestă, blândă, a cărei personalitate a fost anihilată de brutalitatea cu
care au tratat-o atât tatăl cât şi bărbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum
procedează şi cu alţi eroi, îi întregeşte portretul, prezentându-ne pe scurt drama ei de
orfană de mamă, crescută chinuit de tatăl său, Vasile Baciu, om bogat, dar beţiv şi
zgârcit. Ea se îndreaptă cu naivitate şi slăbiciune explicabilă către Ion, pe care îl iubeşte
deznădăjduită. Scriitorul o învăluie cu o discretă simpatie, simbolizând prin ea o bună parte
din destinul nefericit al femeii de la ţară în regimul de atunci.
În acelaşi mod pot fi urmărite toate figurile aduse de Rebreanu în acţiunea
romanului: Glanetaşu, Zenobia, George Bulbuc, tatăl său Toma, Simion Lungu,
Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugrăvit viu, le-a înzestrat cu atribute proprii.
Scriitorul a înfăţişat realist stratificarea socială a satului. Drama însăşi a lui Ion şi a
soţiei sale, Ana, îşi are motivare în problematica generată de această stratificare.
Diferenţierea ţărănimii după starea materială este observată cu luciditate de scriitor,
care face din ea moment cardinal în definirea eroilor şi a situaţiilor. Capitolul prim oferă, în
această privinţă, scene din cele mai caracteristice.
Raporturile dintre ţărănimea şi intelectualitatea satului sunt dominate de aceeaşi
netă conştiinţă a deosebirii de stare socială. Preotul Belciug, familia învăţătorului
Herdelea, notarul privesc spre ţărănime cu o atitudine distantă, caracterizată prin politeţe
rece şi zâmbet protector. Ei nu admit să fie trecută bariera care îi desparte de truditorii
gliei; aceştia la rându-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenţă prevenitoare, de
diferite grade însă, întrucât bogătaşii de felul lui Vasile Baciu, conştienţi de forţa averii lor
sunt mai îndrăzneţi.
Preocupările burgheziei săteşti sunt în general mărunte. În ciuda superiorităţii,
pe care o etalează faţă de ţărani, domnii satului se zbat în nevoi, sunt asaltaţi de greutăţi
cărora, în situaţia specifică a Transilvaniei de atunci, abia le pot face faţă, mai ales când au
şi familie numeroasă cum este cazul învăţătorului Herdelea. Acesta îşi menţine greu
slujba, trece adesea prin momente de umilinţă, este obligat la continui compromisuri şi
concesii morale, în peregrinările lui prin diferite sate, pe unde, după bunul lor plac, îl poartă
autorităţile.
Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu după acelaşi procedeu al împletirii
schiţei biografice, cu observarea comportării eroului în momente semnificative de viaţă,
raportate constant la condiţionarea lor socială. Belciug are o situaţie materială mai bună
decât Herdelea, el nu este împovărat de greutăţi familiale. Aceste elemente, conjugate cu o
anumită austeritate temperamentală, vizibilă şi în înfăţişarea lui fizică, şi cu rigorismul
profesiei, determină din parte-i un spor de principalitate în raport cu oamenii şi cu
autorităţile. De aici prestigiul lui mai mare în faţa satului.
Scriitorul surprinde în roman şi principalele aspecte generate de lupta naţională a
românilor transilvăneni în acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a
dezerţiunii trădătoare alături de oficialităţile austro-ungare, reprezentată prin solgăbirăul
Chiţu; cea a luptei naţionale în cadrul legalităţii, recomandată şi practicată de avocatul
Victor Grofşoru; în sfârşit atitudinea dârză, neînduplecată, împinsă până la iredentism,
caracteristică profesorului Spătaru. Toate acestea sunt arătate cu limpezime când scriitorul
urmăreşte lupta dintre avocatul Victor Grofşorul şi bancherul şvab ungurizat Bela Bek
pentru ocuparea unui loc în parlament rămas vacant prin moartea deputatului român Ion
Ciocan.

8. tehnici narative, modalitati ale nararii, stilul


Împotriva intenţiei declarate a romancierului de a nu acorda atenţie meşteşugului
stilistic, exprimarea este sugestivă. Romancierul foloseşte expresii, comparaţii potrivite
pentru a fixa un peisaj, o situaţie, o atitudine: În sfârşit se apropia crăciunul. O iarnă
urâciosă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul
cernea mereu fulgi leneşi care se topeau până să ajungă jos şi se prăpădeau în băltoacele
de noroi… Ion sosea totuşi ôn toate nopţile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolită de
zăpadă măruntă, veni mai devreme puţin. Casa zăcea în întuneric, neagră ca un bivol
adormit.
Ion este întâia creaţie epică, de mari dimensiuni, în care se simte pulsaţia vieţii,
scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale.
Tudor Vianu aprecia romanul Ion pentru intuiţia psihologică sigură, pentru
pasiunile trăite, având o măreţie reprezentativă, iar Rebreanu fiind „un poet al Ardealului”.
L.Rebreanu se distinge in literatura noastra prin realismul viziunii, prin caracterul
social al prozei sale, prin arhitectura riguroasa, desavirsita, in marele sale creatii, prin
"darul masiv de a crea viata". (M.Sebastian)