P. 1
Romanul Ion - ESEU

Romanul Ion - ESEU

5.0

|Views: 35,362|Likes:
Published by Doctor_q

More info:

Published by: Doctor_q on Nov 17, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/29/2013

pdf

text

original

ROMANUL: ION de LIVIU REBREANU

Scrie un eseu structurat in care sa prezinti conceptia despre roman a lui Liviu Rebreanu prin aplicare la opera literara „Ion”. Vei avea in vedere: 1. incadrarea autorului in epoca 2. incadrarea romanului in opera lui Liviu Rebreanu 3. prezentarea genezei romanului pe baza marturisirii autorului 4. definirea conceptului de narator omniscient si omniprezent specifica romanului traditional 5. explicarea conceptului de roman circular propriu lui Rebreanu. Relevarea prin exemplificari a simetriei dintre inceputul si sfarsitul romanului. 6. tema – prezentarea arhitecturii epice a romanului 7. personaje si evolutia conflictului: tragismul 8. tehnici narative, modalitati ale nararii, stilul 1. incadrarea autorului in epoca Punct de reper in proza românească interbelică , Liviu Rebreanu , scriitor născut într-o lume robustă de ţărani ardeleni , inseamnă deopotrivă continuitate şi ruptură , tradiţie si inovaţie .Înciuda aparenţei de spirit greoi , masiv , creaţia sa , extrem de variată sub raport tematic şi artistic , rămâne momentul de referinţă , punctul de plecare in orice analiză a prozei româneşti din primele decenii ale secolului XX . Născut la 27 noiembrie 1885 la Târlişaua , in ţinutul Năsăudului , Liviu este cel dintâi venit pe lume intr-o familie numeroasă ( 14 copii ) , a unui invăţător , Vasile Rebreanu , fost coleg de şcoală şi prieten cu George Coşbuc . Cei dintâi ani ai existenţei sale se desfăşoară în Năsăud , iar şcoala primară o face cu tatăl său , la Moieru. În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”. Prozatorul continuă şi adânceşte cercetarea societăţii româneşti, în tradiţia lui N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici şi M. Sadoveanu, printr-o vastă documentare şi compoziţie, printr-un studiu atent de analiză psihologică. El are contingenţă în fiecare, dar se diferenţiază de ei în chip radical. De Slavici şi de Sadoveanu îl apropie orientarea predilectă către lumea satului, de Duiliu Zamfirescu surprinderea scenelor de masă. Ne aflăm în faţa unui scriitor obiectiv, care uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică. Rebreanu conştiinţă mai frământată, rămâne la romanul frescă socială, palpitând de dramatism. În această direcţie a vastelor construcţii epice, cu caracter obiectiv, şi în orientarea romanului psihologic pe făgaş realist stă principala contribuţie a lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern în literatura română. Pe această bază se situează şi locul lui eminent între romancierii europeni ai problematicii ţărăneşti şi ai cazurilor de conştiinţă. 2. incadrarea romanului in opera lui Liviu Rebreanu Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc. Eugen Lovinescu consideră romanul o adevărată revoluţie faţă de: lirismul sămănătorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistă. Elita criticii literare a văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare Formula de roman pe care o adoptă Liviu Rebreanu este modernă: ea rezultă în primul rând, din schimbarea perspectivei de investigaţie românească. Diferită e doar metoda, căci romanul, şi în cazul lui Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu însă o interpretează obiectiv, ca problemă, fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism. În această perspectivă largă capătă motivaţie drama căsniciei din romanul Ion, răscoala din

romanul cu acelaşi nume, încercarea de evadare din romanul Pădurea spânzuraţilor, ori crima din romanul Ciuleandra. Primul în ordine cronologică este romanul Ion, apărut în 1920, care schimbă cursul istoriei romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări. Romanul, este considerat de Lovinescu “cea mai mare creaţie românească” şi el îi va aduce scriitorului consacrarea academică . Academia îi acordă premiul Năsturel , iar , 2 ani mai târziu , după apariţia romanului “Pădurea Spânzuraţilor” primeşte marele premiu al romanului . Deşi e “preţuit cu moderaţie ca nuvelist” ( D. Micu ), începuturile sale sciitoriceşti , nuvelele şi schiţele formează o parte importantă a operei , un exerciţiu premergător construcţiilor romaniceşti . 3. prezentarea genezei romanului pe baza marturisirii autorului Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul Mărturisiri romancierul vorbeşte amănunţit despre geneza romanului său. În primul rând romancierul mărturiseşte că a fost impresionat de o scenă surprinsă la hotarul satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în desfăşurarea epică a romanului. Liviu Rebreanu a reţinut o întâmplare petrecută în sat: un ţăran întărit şi-a bătut unica fiică, Rodovica, pentru că a greşit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar fi greşit cu un băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Aşa însă ruşinea lui era mai amară pentru că trebuia să se încruscească, fruntaş, cu pleaba satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Întâmplarea Rodovicăi va constitui pentru început subiectul nuvelei Ruşinea. Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Din discuţiile cu acest flăcău se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicească. Pronunţa cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată. Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îşi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaşului pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare. SAU “Ion” îşi trage originea dintr-o scenă pe care a surprins.o autorul şi care l-a impresionat profund: “Era o zi de început de primăvară. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică ...”. La puţin timp după această întâmplare, are un alt “eveniment” care îi atrage atenţia: unul dintre cei mai bogaţi tăranii din satul părinţilor săi, văduv, îşi bate unica fiică într-un hal îngrozitor, deoarece ea făcuse greşeala să rămână însărcinată, şi încă “cu cel mai becisnic flăcău din tot satul”.”Aşa însă ruşinea lui era mai amară: afară de greşeala fetei, trebuia să se încuscrească el, fruntaş, cu plevna satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău.”. Tot în aceiaşi perioadă, Rebreanu purtase o discuţie cu un flăcău din vecini, chipeş, harnic, muncitor şi foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Flăcăul ajunsese la concluzia să diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pământ. “Pronunţa cuvântul <<pământ>> cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie şi adevărată”. Rebreanu încearcă să facă o legătură între aceste trei scene creionându-se astfel „scheletul” unui roman. Prima încercare a fost o nuvelă cu titlul „Ruşinea”, rămasă

nepublicată, în care Rodovica devenea negreşit o victimă a iubirii. A doua etapă de prelucrare a acestor întâmplări o constituie romanul „Zestrea”, însă autorul ajunge la concluzia că „ieşise ceva cu desăvârşire neorganic”, „că materialul nu era suficient frământat”. După trei ani el rescrie romanul „Zestrea” ca şi când nu ar mai fi existat textul cel dintâi, dându+i numele „Ion”. 4. definirea conceptului de narator omniscient si omniprezent specifica romanului traditional Romanul traditional evidentiaza originalitatea noastra nationala prin interesul social, istorie si natura si prin atentia acordata miturilor, datinilor, folclorului In ceea ce priveste tehnica narativa, romanul traditional respecta conventia naratorului omniscient si textului accesibil „Ion este un roman obiectiv. Din punct de vedere al continutului, faptele sunt prezentate cronologic, in cauzalitatea lor, naratiunea fiind astfel una liniara. Ca element de tehnhica literara, trebuie mentionat ca autorul unui roman obiectiv este omniscient si omniprezent. 5. explicarea conceptului de roman circular propriu lui Rebreanu. Relevarea prin exemplificari a simetriei dintre inceputul si sfarsitul romanului. Tehnica romanlui este circulara , deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul Pripas si cu imaginea satului adunat la hora, pe uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea, in ziua de duminica, si se termina cu imaginea satului adunat la sarbatoarea hramului noii biserici si descrierea drumului dinspre satul Pripas. SAU Ion este un roman realist de observaţie socială. Romanul are o structură complexă: urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi obicieiurile sale. Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice: romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaşi timp drumul de la realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice; aceeaşi omagine de la sfâşitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concretă: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. […] Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început … Structura romanului este complexă, autorul urmărind destinul unui personaj proiectat pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile, obiceiurile sale specifice. 6. tema – prezentarea arhitecturii epice a romanului Proza lui Rebreanu se conturează în jurul a 3 teme majore , însă , fără îndoială Rebreanu rămâne înainte de orice, analistul lumii rurale a cărei mentalitate o cunoaşte şi o exprimă cu precizie , demonstrându-i mecanismul intim . Tema romanului o reprezinta viata satului transilvanean la inceputul secolului al XX-lea. Epicul, sintetic în înlănţuirea episoadelor şi simetric în construcţia întregului, capătă relief prin situaţii şi caractere opuse, imaginea de ansamblu se întregeşte monografic prin diversificarea detaliilor, mereu însă în aceeaşi problemă, cadru de dezbatere şi document de epocă.

Procesul de elaborare al romanului, trecând prin fazele manuscrise Zestrea (titlul iniţial al romanului) şi Ruşinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost îndelungat şi trudnic. Tudor Vianu a lăsat o mărturie asupra tenacităţii impresionante cu care Rebreanu şi-a dus năzuinţa la capăt: “Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie. Locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţ1 dărâmat1 de atunci, la doi paşi de casa tot atât de modestă, unde se sfârşise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate în tot timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a şasea oară, romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la răsăritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii înfierbântate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută…”. Formula epica dura a romanului este “o replica data atat lirismu-lui semanatorist cat si atitudinii poporaniste”, predominante in epoca , departandu-se astfel de stereotipului semanatorist care idiliza viata acestuia. Tehnica romanlui este circulara , deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul Pripas si cu imaginea satului adunat la hora si se termina cu imaginea satului adunat la sarbatoarea hramului noii bi-serici si descrierea drumului dinspre satul Pripas. Romanul este structurat in doua parti sugestive (“Glasul pamantului” s “Glasul iubirii”), capitolele au titluri-sinteza (“Inceputul”,“Hora ”,“Nunta”, “Nasterea” etc). Actiunea se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale , al unui erou frust si voluntar, al lui Ion. „Ion” este capodopera rebreniană în care arta romancierului descoperă, cu o rigoare şi sobrietate exemplare, adâncurile simplităţii, marea poezie epică a miracolului existenţei esenţiale, şi în care liniştea povestirii şi echilibrul construcţiei răsfrâng înţelegerea matură şi armonioasă a omenescului, dau epicului statura memorabilă de simbol complex şi substanţial al frumuseţii şi contradicţiilor lumii şi vieţii reale. Obiectiv, în desfăşurarea lui epică, de frescă socială, romanul lui Rebreanu este şi analitic prin motivarea psihologică a faptului uman. Prin Rebreanu romanul românesc se îndreaptă astfel către proza de analiză psihologică remarcabilă în romanele ulterioare ale lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu, H. Papadat Bengescu. 7. personaje si evolutia conflictului: tragismul Ion este un roman al structurilor sociale ţărăneşti: intelectualitatea satului, în disputa pentru autoritate, este reprezentată de preotul Belciug, şi împovărata familie a învăţătorului Herdelea; ţărănimea înstărită, prin Vasile Baciu şi George, cea săracă, prin familia Glanetaşului. Romanul, conceput astfel, extinde viziunea epică în toate straturile societăţii româneşti, prin diversitatea cotidianului, prin acumulare de întâmplări îndreptate spre firescul vieţii. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita însă, particulară, diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj. Procesul creator al romanului a fost îndelung şi constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă trăită (sărutatul pământului întâlnită şi la eroul Buteau din romanul La terre al lui E. Zola; păţania fetei bogate de la ţară Rodovica - Ruşinea; convorbirea cu un fecior de la ţară deznădăjduit că n-are pământ). Eroul principal este Ion care-şi sacrifică iubirea pentru a intra prin căsătorie în posesia pământului dar acesta nu-i aduce fericire.

Personajele romanului. Creator excepţional de viaţă, Rebreanu face să trăiască în roman un impresionant număr de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetaşului, care este unul dintre cele mai caracteristice şi mai temeinic realizate personaje ale întregii noastre literaturi. Ion e un flăcău voinic, deştept, energic care suferă de sărăcia lui şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă soartă. Atitudinea lui Ion e destul de comună, deşi procedeul său e mai original, fără să fie inedit. Violenţa lui e forma pe care o ia, în condiţiile date, o energie exasperată de a nu se fi putut exprima altfel, într-o societate în care totul îl condamnă pe Ion la supunere, la acceptare, adică la mizerie. Pentru Ion, pământul înseamnă situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemări mistice a pământului, este simbolul omului care încearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală. Pentru Ion, acest flăcău zdravăn şi harnic, sărăcia, adică lipsa pământului, e o permanentă suferinţă şi preocuparea cea mare e cum să-l obţină. Critica s-a ocupat adesea de Ion, încercând să străbată în intimitatea sufletului său, spre a-i surprinde cu exactitate esenţa. Principalele păreri sunt contradictorii, dovadă cât de complex este personajul sub masca simplităţii aparente. Astfel, pentru Călinescu, Ion este o fire instinctivă, călăuzit de impulsuri elementare, violent şi pătimaş, pe care nostalgia Floricăi şi revenirea la ea nu-l pot în nici un fel umaniza: “În planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, ia luat averea, a împins-o la spânzurare şi a rămas în cele din urmă cu pământul. Conţinutul lui a fost epuizat şi isprăvile sentimentale îl scot din sfera instinctelor oarbe, şi îl duc în lumea conştiinţei, banalizându-l{“. Pentru Lovinescu, din contră, Ion are “o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales o voinţă imensă”. Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu îl consideră “o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa de nivelare a naturalismului”. Amândouă aceste caracterizări, deşi contradictorii, sunt acoperite cu stricteţe de comportarea eroului care, fiinţă robustă, împlântat în viaţă cu răd1cini puternice, îşi are unitatea morală a lui tocmai în principiul contradicţiei. Fiul Glanetaşului era în adevăr un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu părinţii, doritor cu orice preţ să se îmbogăţească, dar tot el are, faţă de cei amintiţi şi faţă de alţii, gesturi de cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate spre respect şi omenie, ilustrată peremptoriu de relaţiile cu familia Herdelea şi în special cu Titu, precum şi o isteţime naturală, care, după împrejurări, se manifestă când ca inteligenţă, când ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi şi alte trăsături sufleteşti, toate însă sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestăvilit de a trăi cu intensitate viaţa. Rebreanu înfăţişează drumul de viaţă tenebros al eroului său, până când patima îl duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el îşi revarsă firea în gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sărutul gliei. Sărutarea lui Ion este un act de luare în posesiune a pământului, pământul posesiunii, cel pe care îl posedă şi care îl posedă. Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, soţia lui Ion, a fost privită, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o făptură firavă, modestă, blândă, a cărei personalitate a fost anihilată de brutalitatea cu care au tratat-o atât tatăl cât şi bărbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum procedează şi cu alţi eroi, îi întregeşte portretul, prezentându-ne pe scurt drama ei de orfană de mamă, crescută chinuit de tatăl său, Vasile Baciu, om bogat, dar beţiv şi zgârcit. Ea se îndreaptă cu naivitate şi slăbiciune explicabilă către Ion, pe care îl iubeşte deznădăjduită. Scriitorul o învăluie cu o discretă simpatie, simbolizând prin ea o bună parte din destinul nefericit al femeii de la ţară în regimul de atunci. În acelaşi mod pot fi urmărite toate figurile aduse de Rebreanu în acţiunea romanului: Glanetaşu, Zenobia, George Bulbuc, tatăl său Toma, Simion Lungu, Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugrăvit viu, le-a înzestrat cu atribute proprii. Scriitorul a înfăţişat realist stratificarea socială a satului. Drama însăşi a lui Ion şi a soţiei sale, Ana, îşi are motivare în problematica generată de această stratificare.

Diferenţierea ţărănimii după starea materială este observată cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal în definirea eroilor şi a situaţiilor. Capitolul prim oferă, în această privinţă, scene din cele mai caracteristice. Raporturile dintre ţărănimea şi intelectualitatea satului sunt dominate de aceeaşi netă conştiinţă a deosebirii de stare socială. Preotul Belciug, familia învăţătorului Herdelea, notarul privesc spre ţărănime cu o atitudine distantă, caracterizată prin politeţe rece şi zâmbet protector. Ei nu admit să fie trecută bariera care îi desparte de truditorii gliei; aceştia la rându-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenţă prevenitoare, de diferite grade însă, întrucât bogătaşii de felul lui Vasile Baciu, conştienţi de forţa averii lor sunt mai îndrăzneţi. Preocupările burgheziei săteşti sunt în general mărunte. În ciuda superiorităţii, pe care o etalează faţă de ţărani, domnii satului se zbat în nevoi, sunt asaltaţi de greutăţi cărora, în situaţia specifică a Transilvaniei de atunci, abia le pot face faţă, mai ales când au şi familie numeroasă cum este cazul învăţătorului Herdelea. Acesta îşi menţine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinţă, este obligat la continui compromisuri şi concesii morale, în peregrinările lui prin diferite sate, pe unde, după bunul lor plac, îl poartă autorităţile. Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu după acelaşi procedeu al împletirii schiţei biografice, cu observarea comportării eroului în momente semnificative de viaţă, raportate constant la condiţionarea lor socială. Belciug are o situaţie materială mai bună decât Herdelea, el nu este împovărat de greutăţi familiale. Aceste elemente, conjugate cu o anumită austeritate temperamentală, vizibilă şi în înfăţişarea lui fizică, şi cu rigorismul profesiei, determină din parte-i un spor de principalitate în raport cu oamenii şi cu autorităţile. De aici prestigiul lui mai mare în faţa satului. Scriitorul surprinde în roman şi principalele aspecte generate de lupta naţională a românilor transilvăneni în acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezerţiunii trădătoare alături de oficialităţile austro-ungare, reprezentată prin solgăbirăul Chiţu; cea a luptei naţionale în cadrul legalităţii, recomandată şi practicată de avocatul Victor Grofşoru; în sfârşit atitudinea dârză, neînduplecată, împinsă până la iredentism, caracteristică profesorului Spătaru. Toate acestea sunt arătate cu limpezime când scriitorul urmăreşte lupta dintre avocatul Victor Grofşorul şi bancherul şvab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc în parlament rămas vacant prin moartea deputatului român Ion Ciocan. 8. tehnici narative, modalitati ale nararii, stilul Împotriva intenţiei declarate a romancierului de a nu acorda atenţie meşteşugului stilistic, exprimarea este sugestivă. Romancierul foloseşte expresii, comparaţii potrivite pentru a fixa un peisaj, o situaţie, o atitudine: În sfârşit se apropia crăciunul. O iarnă urâciosă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneşi care se topeau până să ajungă jos şi se prăpădeau în băltoacele de noroi… Ion sosea totuşi ôn toate nopţile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme puţin. Casa zăcea în întuneric, neagră ca un bivol adormit. Ion este întâia creaţie epică, de mari dimensiuni, în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale. Tudor Vianu aprecia romanul Ion pentru intuiţia psihologică sigură, pentru pasiunile trăite, având o măreţie reprezentativă, iar Rebreanu fiind „un poet al Ardealului”. L.Rebreanu se distinge in literatura noastra prin realismul viziunii, prin caracterul social al prozei sale, prin arhitectura riguroasa, desavirsita, in marele sale creatii, prin "darul masiv de a crea viata". (M.Sebastian)

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->