Dima Sabina

Clasa a X-a D

O cercetare criticã asupra poeziei române de la 1867

de Titu Maiorescu

Titu Maiorescu (1840-1917) a scris studii de lingvisticã, filozofie, esteticã

şi criticã literarã. Având studii de doctorat în drept, filozofie şi litere, Maiorescu
s-a impus ca iniţiator principal al societãţii literare „Junimea” şi al revistei
„Convorbiri literare”. El a promovat spiritul critic şi a dat principalele direcţii în
dezvoltarea literaturii din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea.
Studiul „O cercetare criticã asupra poeziei romane de la 1867” este
considerat primul tratat serios despre poezia româneascã deoarece prin el
Maiorescu a pus bazele esteticii literare. El a definit arta literarã ca idee
manifestatã în formã sensibilã şi a facut distincţia între ştiinţã (care exprimã
adevãrul) şi artã (chematã sã exprime frumosul).
In prima parte a studiului intitulatã „Condiţiunea materialã a poeziei”,
Maiorescu afirma: „Poezia, ca toate artele, este chematã sã exprime frumosul; în
deosebire de stiinţã, care se ocupã de adevãr. Cea dintâi şi cea mai mare
diferenţã între adevãr şi frumos este cã adevãrul cuprinde numai idei, pe cand
frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilã.”.
Titu Maiorescu a stabilit douã „condiţiuni” ale artei: condiţiunea idealã,
prin care se întelege conţinutul şi condiţiunea materialã care este datã de forma
artisticã.
Investigaţia sa esteticã s-a bazat pe exemple pozitive extrase din scriitorii
majori ai epocii junimiste (Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu), în opoziţie
cu exemplele negative extrase din scriitori mediocri sau chiar nulitãţi literare.
Criticul Maiorescu a impus pentru prima datã un sistem de valori întemeiat pe
nume de referinţã din literatura universalã (Homer, Horaţiu şi Shakespeare).
Rostul poeziei este de a deştepta prin cuvintele ei imagini sensibile în
fantezia cititorilor. Maiorescu nu se limiteazã la afirmaţii seducatoare şi reuşeşte
sã stabileascã reguli pentru scriitori. Astfel, alegerea cuvintelor capabile sã
concretizeze obiectul, folosirea metaforei, a personificãrii, a comparaţiilor juste
şi noi, a epitetului orant şi a celorlalte figuri de stil constituie principala
modalitate la care arta poeticã trebuie sã recurgã. Prin aceste procedee, poetul
trebuie sã creeze imagini plastice conform principiului horaţian „ut pictura
poesis” – „dupã cum pictura, tot aşa şi poezia”.
In ce priveste condiţiunea idealã (conţinutul), Maiorescu face precizarea
cã ideea poeticã este un simţãmânt sau o pasiune. In opinia sa, conţinutul poeziei

1
trebuia sã fie dinamic, tensionat şi cu deznodamânt bine construit. In viziunea
lui Maiorescu apar trei elemente caracteristice ale afectelor, iar acestea se
identificã cu cele trei calitãţi ideale ale poeziei. In primul rând, atât în opera de
ficţiune, cât şi în declanşarea şi în delurarea unui sentiment, este nevoie de
exagerarea obiectului. In al doilea rând, se cautã dinamicitatea ideilor şi o
compoziţie bine tensionatã. In al treilea rând, deznodãmântul trebuie sã fie bine
alcãtuit.
Din perspectiva psihologicã, Maiorescu aratã cã obiectul artistic poate fi
comparat cu incipitul obsesional, cãci, spune el, lucrurile gândite artistic iau
dimensiuni crescânde, iar sub imperiul unei pasiuni, toate ideile momentului
apar în proportiuni gigantice şi sub culori neobişnuite. Exemplul cel mai lãmurit
dintre toate ni-l prezintã spaima, cu prodigioasa sumã de idei ce ne pot strãbate
mintea în momentele ei.
Maiorescu are vocaţie didacticã şi ştie sã explice cu claritate, farã sã
coboare nivelul informaţiilor, şi de aceea este capabil sã întemeieze un sistem.
Estetica sa nu dã doar reţete de creaţie în legaturã cu forma şi fondul, ci impune
o metodã, o atitudine riguroasã şi criticã într-un moment în care literatura
noastrã moderanã îşi clãdea temelia.
In concluzie, „O criticã serioasã trebuie sã arate modelele bune, câte au
rãmas şi sa le distrugã pe cele rele şi, curãţind astfel literatura de mulţimea
erorilor, sã prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare”. Misiunea
criticului ar fi sã descopere valoarea estetica, în timp ce misiunea poetului este
sã creeze valori estetice. Numai prin opunerea valorii estetice în fata nonvalorii
se poate obţine progresul literaturii.
Avand ca scop înãlţarea culturii române, Titu Maiorescu nu a cãutat un
munte Olimp al însingurarii, ci a dorit un olimpianism colectiv al junimiştilor,
atrãgând spre sine poeţi şi prozatori, oameni de culturã care au devenit varfuri
ale intregii civilizaţii româneşti.