ARTA COMUNICĂRII SCENICE

Procesul de creatie al unui spectacol de are valoare artistică numai atunci când se creează, prin
actul comunicării scenice, un obiect de contemplare estetică pentru public.
Intr-un spectacol de teatru se păstrează urmele mai multor acte de comunicare:
 comunicarea actor – regizor,
 comunicarea actor - actor,
 comunicarea actor – spaţiu scenic, cu tot ceea ce comportă acesta şi, nu în cele din urmă, cea
mai importantă,
 comunicarea actor – public.
Fiecare act de comunicare în parte prezintă anumite particularităţi.
De ex în relaţia actor –regizor comunicarea este bidirecţională, fiecare asumându-si rolurile de
emiţător şi de receptor.
Relaţia dintre actor şi partenerul său, respectiv actor-actor este şi ea bidirecţională, pentru că,
procesul creaţiei actoriceşti implică un act de creaţie colectivă, iar actorul nu poate să-şi exercite
întregul său spirit de invenţie dacă se izolează de partener. Fiecare actor este, prin urmare, dator
să dezvolte o sensibilitate specifică faţă de procesul de inventivitate a altora.
Spectacolul de teatru tinde să redea fenomene sociale, tipuri de relaţii umane, care presupun,
prin ele însele, o confruntare de idei, o comunicare. Dialogurile apărute în opera dramatică implică şi ele
comunicarea dintre două sau mai multe personaje şi întăresc încă o dată ideea că creaţia dramatică are
la bază comunicarea.
Actul de comunicare presupune prin definiţie transmiterea de informaţii cu ajutorul unui cod, a
unui sistem de semne. Acest act se bazează pe un moment de emitere, pe altul de receptare şi pe
mesajul codificat.
Sistemul de semne prin care se transmite, în arta actorului, mesajul se refera la
comunicarea prin limbaj verbal, prin limbaj corporal – atitudine, gest, mimică – ca şi prin acel sistem de
comunicare, implicit, apărut prin intermediul primelor două. Acest tip de comunicare nonverbal e
denumit empatie, fiind expresia unei transpuneri imaginative şi emoţionale în situaţia partenerului.
Un psihosociolog american consideră că actorii sunt uniţi printr-o legătură secretă: „ei posedă un
fel de sensibilitate care permite fiecăruia să sesizeze procesele interne ale partenerului său şi viceversa.
Un gest ajunge şi adesea nu este decât nevoia de a privi unul la altul. Fiecare e clarvăzător pentru
celălalt. Ei posedă un simţ special de comunicare directă, o înţelegere reciprocă.”
Se poate spune ca in construirea unui personaj trebuie să se tina seama de construirea celorlalte
personaje. Contactul cu partenerii asigură exercitarea unui proces deosebit de important pentru
comunicarea scenică şi anume concentrarea atenţiei.
 „Actorul trebuie să-și dezvolte în interiorul său o sensibilitate la impulsurile

creatoare ale altora”, spune Michael Chekhov. În orice exercițiu, improvizație,

scenă, atrage atenția asupra partenerului care trebuie urmărit, la fel cum îți

urmărești propriile acțiuni.

Comunicarea continuă și reciprocă pe scenă, chiar și după ce ți-ai rostit

replica, e o regulă de bază care ar trebui învățată în școală, și nu un deziderat al

spectatorului.

„Ce chin este să joci cu actori care se uită la tine, dar văd pe altcineva și se

raportează la vedenie, nu la tine! Asemenea parteneri sunt separați printr-un zid

de cei cu care ar fi trebuit să comunice direct; nu percep nici replicile, nici

intonația și niciun fel de mijloace de comunicare. Ochiul lor ascuns privește în

depărtare și are halucinații. Să vă temeți de acest defect actoricesc periculos și

ucigător! El se instalează foarte ușor și numai cu greu se lasă corectat”, își avertiza

Stanislavski studenții, explicându-le că „dacă artiștii nu vor să scape din puterea

lor atenția a o mie de oameni, aflați în sala de spectacol, trebuie să aibă grijă să nu

întrerupă procesul de comunicare cu partenerul, cu sentimentele, gândurile,

acțiunile lor personale, similare cu sentimentele, gândurile, acțiunile rolului pe care

îl interpretează.”

Relația actor-actor, urmată imediat de cea dintre actor și spectator

reprezintă punctul zero în teatru. Fără cei doi vectori nu există teatru autentic, cu

adevărat viu.

În concluzie, colaborarea artistică urmăreşte, aşadar, pe lângă instaurarea unui stil propice
activităţii creatoare, educarea unuia dintre cele mai specifice mijloace de manifestare scenice, şi anume,
actul comunicării. Prin scopul pe care îl are, de a ilustra moduri de comportament uman, interrelaţii
dintre personaje, prin mijloacele pe care le utilizează, cum ar fi limbajul oral, expresia corporală sau
transpunerea empatică în situaţia partenerului, ca şi prin efectul dorit, actul comunicării scenice se
înscrie între factorii de bază ai creativităţii în arta actorului.