Argument pentru educația prin teatru

E greu să scrii despre ce iubești. Aluneci în simbolism desuet, pierzi esențialul, te

rătăcești în amănunte dorind să nu uiți nimic din ceea ce ar putea părea esențial în motivarea
iubirii tale. Dacă mi s-ar cere  să mă definesc prin ceea ce iubesc, aș începe cu sau aș enumera în
primele rânduri iubirea de teatru. O iubire veche, stabilă, profundă, necondiționată, molipsitoare,
generatoare de bucurie și, mai ales, ziditoare a ceea ce sunt. Teatrul nu umple timpul, nu
distrează, nu relaxează. Teatrul suplinește, modelează, netezește asperitățile din tine, clădește, te
reclădește, teatrul te întreabă și tot el îți răspunde, teatrul comunică, teatrul EDUCĂ.
Ideea scrierii unor articole despre rolul teatrului în definirea  personalității umane,
îndeosebi a adolescenților, a existat în mine dintotdeauna, motivată de faptul că sunt, gândesc,
simt, înțeleg viața nu doar prin prisma școlilor prin care am trecut, a cărților arse în mine, ci și ca
rod al iubirii mele de teatru. Mai mult, dacă pasiunea mea intensă pentru lectură nu s-a transmis
în mare măsură copiilor mei, teatrul a fost cel care s-a lipit definitiv de mintea și sufletul lor,
formându-le simțul estetic, dezvoltându-le sensibilitatea, îmbogățindu-le capacitățile empatice și
de comunicare, formându-i ca spirite frumoase și libere într-o lume închisă  prea mult între frici,
interdicții, clișee.
„Teatrul este o componentă extrem de activă în educația contemporană și, dacă metafora
cea mai potrivită lumii contemporană este aceea a ‘lumii ca teatru’, atunci înseamnă că
procesul educațional trebuie, printre altele, să se bazeze pe această idee, pe care să reușească s-
o de-construiască, pe de-o parte, dar și să o re-construiască în diferite componente ale
procesului de educație”, afirma profesorul Nicolae Mandea, Rectorul Universității Naționale de
Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” (UNATC), în deschiderea conferinței
internaționale „Teatrul aplicat în educația contemporană” („Applied Theatre in Contemporary
Education Theory and Practices”).
În prelegerea ”Teatrul  educațional” expusă la Congresul Educației 2013, criticul de
teatru Mihaela Michailov sublinia fațetele diverse ale educației prin teatru, prima fiind educația
participativă. ”Educația participativă este acel tip de educație orizontală, care le dă dreptul
tuturor celor implicați să participe, cu drepturi egale, la crearea unui spațiu de cunoaștere
comun. Teatrul educației participative creează un mediu comun de reflecție și de acțiune, în care
toți adolescenții se pot exprima și pot crea, împreună, o acțiune culturală”.
A doua latură de influență a teatrului asupra personalității adolescentului este educația
creativă. Interesul, curiozitatea, spontaneitatea, deschiderea la nou, tendința de a îmbina realul cu
fantasticul, toate aceste componente ale personalității creative  se dezvoltă prin teatru. Picasso
credea că “Orice copil este creativ. Problema este cum să îl faci să rămână aşa.” Teatrul poate
fi rezolvarea problemei.
Putem vorbi și de o educația cumulativă prin teatru ce se bazează pe integrarea
experiențelor din viața de zi cu zi a adolescenților în marea de informații, subiecte, teme pe care
teatrul le poate oferi. Prin intermediul unui spectacol de teatru, adolescenții învață, pe de o parte,
să fie solidari cu alții, iar pe de altă parte, devin solidari cu problematici diverse. Reflexul de
solidarizare prin actul teatral creează, în opinia Mihaelei Michailov, contexte de solidaritate care
pot genera comunități de adolescenți gata să lupte pentru drepturi comune și să se mobilizeze în
situații tensionate.
Nu în ultimul rând, teatrul educă prin și pentru comunicare, oferind simultan atât
libertate, cât şi rigoare, fiind un bun stimulent pentru capacitatea de comunicare a adolescentului.
Limbajul emoțional al teatrului pune accentul pe modul de transmitere a mesajului, nu pe
conținutul acestuia,  stabilește o anumită relație de comunicare şi cultivă interesul receptorului
pentru mesajul transmis. ”Fiecare adolescent devine un povestitor, un receptor care poate
schimba percepția realității prin povestea pe care o spune.” (M.Michailov)
Prin teatru, adolescenții: se înțeleg mai ușor pe sine; se eliberează de propriile anxietăți
acumulate; dezvoltă abilitați de comunicare și inserție socială; elaborează involuntar strategii de
rezolvare a conflictelor; aduc propriile interogații în fața unei situații problematice și își cultivă
libertatea de exprimare.
În România, teatrul pentru adolescenți este într-o fază de efervescență creativă. Se poate
vorbi de apariția unui cadru de cercetare și creație adaptat nevoilor adolescenților, de un număr
consistent de trupe de adolescenți, de ateliere și programe destinate lor, de un număr în creștere
de spectacole centrate pe problemele adolescenților.
Cât privește importanța acestor festivaluri, regizorul Radu Apostol, membru fondator al
Centrului Educațional Replika, făcea referire într-un interviu la domeniul psihologiei educaţiei,
unde Alfred Adler  pune accentul pe conceptul „sentimentul comuniunii”. Acest concept este
extrem de asemănător valorii pe care, în teatru, o numim „spirit de echipă”. Adler percepea omul
ca fiind singura ființă din universul cunoscut nouă incapabilă să trăiască solitar. „Oricât de
departe am cerceta în istoria societății, nu găsim nicăieri vreo urmă de individ care să fi trăit
singur. Credința în societate există dintotdeauna.”
Teatrul are scop educativ, chiar terapeutic, asigurând o bază de înțelegere cu sine şi cu
ceilalți, dezvoltând adaptabilitatea la diverse situații şi adaptabilitatea socială. Teatrul
influențează pozitiv procesul de învățare, dezvoltând psihicul şi socialul printr-o metodă plăcută,
veselă, fiind în contrast cu acel comportament convențional şi cu învățarea formală. Oferă o
educație activă, încurajează originalitatea dăruind  libertatea maximă,  fiindcă jocul îşi creează
propria lume. Mergând la teatru, adolescenții se edifică asupra valorilor umane, își dezvoltă
capacitatea de a tolera şi accepta existența unor idei diferite şi a diversității, conștientizează că
dispun de mijloacele necesare pentru a-şi atinge scopul chiar şi într-un context nefavorabil, într-o
situaţie neplăcută, incomodă; își dezvoltă  vocabularul, dobândind  capacitatea de a se exprima
liber, elevat, de a purta un dialog pe teme diverse; se implică în situații care le vor activa spiritul
civic, conștiința publică, spiritul comunitar; descoperă că ştiu mult mai multe lucruri decât cred
că ştiu; învață să prețuiască aspectele pozitive, benefice ale realității înconjurătoare, așa cum le
sunt relevate de realitatea ficțională.
Cred că, odată deschisă ușa unui teatru spre un adolescent, acesta o va deschide altuia și
va rămâne chiar el definitiv legat de teatru. Dar cine ar trebui să deschidă, pentru prima data,
unui copil uşa unui Teatru? Școala, familia, prietenii? Am pus aceeaşi întrebare tinerelor actriţe
Silvana Negruţiu şi Cristina Juncu.
”Din punctul meu de vedere, ideal ar fi ca un părinte, dacă nu amândoi, împreună, să-i
deschidă uşa Teatrului unui copil. Dar până la urmă e important ca cineva să o deschidă.
Oricine!” (Silvana Negruțiu)
”Nu există o regulă. Poate fi un părinte, poate fi un profesor, poate fi un prieten de altă
vârstă, o rudă, un actor pe care l-am văzut la televizor şi mi-a plăcut sau o carte bună. Nu asta
contează, contează ca uşa să fie deschisă cândva, de cineva şi să nu fie închisă niciodată de
altcineva” (Cristina Juncu).
Transformarea adolescenților, deseori debusolați, plictisiți sau blazați, în consumatori de
teatru va avea ca rezultat definirea spectacolului de teatru în familie și societate ca o acțiune
socio-culturală cu implicații  în dezvoltarea  cognitivă, afectivă și relațională a adolescentului.
Comunicarea cu adolescentul este de departe cel mai important instrument de educație de care
trebuie să profite părintele. Teatrul va înlesni o legătură mai apropiată între părinte și copil,
ajutându-l pe părinte să-i înțeleagă copilului comportamentul și să-i ofere, ulterior, sprijinul
pentru a se dezvolta armonios și a-și găsi echilibrul interior.
Teatrul și comunicarea impun egalitatea. Toți suntem egali în fața comunicării, dar și în
fața scenei. O egalitate nu egală uniformizării, ci integratoare în marea și infinita frumusețe
universală… Avem nevoie de cuvinte! Avem nevoie de teatru!

Referințe bibliografice
Banu, G. (2013). Iubire şi neiubire de teatru. Iaşi: Editura Polirom.
Michailov, M., & Apostu, R. (2015). Teatrul educaţional. Jocuri şi exerciţii. Bucureşti: Editura
SmartPrint.