Tema: ROLUL TEATRULUI ÎN EDUCAȚIE

1. Teatrul pentru copii ca act educaţional.

2. Importanța teatrului reflectată prin prizma funcțiilor artei.
3. Rolul teatrului în dezvoltarea copilului mic.

1. Teatrul pentru copii ca act educaţional

Teatrul constituie de foarte multă vreme o modalitate de exprimare artistică şi un prilej

de punere în valoare a elevului, mai ales în cadrul serbărilor şcolare. Fie că este abordat în forma
sa tradiţională (teatru cu roluri), fie că utilizează păpuşile, teatrul poate fi considerat un act
educaţional, deoarece:
- dezvoltă capacitatea de comunicare a elevilor;
- accesibilizează elevul spre însuşirea conţinuturilor literare într-o manieră activă;
- dezvoltă memoria, imaginaţia, capacitatea de analiză, introspecţia, empatia;
- creează prilej de însuşire a unor valori morale, estetice, sociale etc.
Totodată teatrul are valoare de act educaţional terapeutic îndeplinind următoarele funcţii:
- funcţia de comunicare - recreează o bază psihologică care să favorizeze adaptarea
socială;
- funcţia de reglare - anulează dezechilibrul şi reface homeostazia (prin catharsis);
- funcţia expresivă - oferă copiilor posibilitatea de a conferi mesajului trăirile lor
afective;
- funcţia persuasivă - copilul este influenţat pozitiv în timpul participării la activitate;
- funcţia de comprehensiune simpatetică - copilul înţelege trăirile partenerului, poate
face schimb de sentimente prin intermediul rolurilor (fără să perceapă că schimbul se realizează
direct);
- funcţia de construcţie şi creaţie - „produsul" artistic este unic şi nereproductibil,
poartă expresia personalităţii copilului;
- alte avantaje pe care le creează teatrul: se acţionează în mod liber, fără
constrîngerea copilului; nu ierarhizează, nu compară copii; creează prilej de lucru în echipă; îi
oferă copilului situaţii de învăţare bazate pe joc; creează ocazia de reglare a comportamentului
vorbitor (în public), diminuează timiditatea, frînează comportamentele nedorite.
Educația teatrală, ca finalitate a culturii teatrale, are valențe reale în formarea viitoarei
generații în baza valorilor general-umane. De aceea se distinge două niveluri de cunoaștere: Nivel

1
informativ – teoretic și nivel formativ – aplicativ care se vor completa reciproc și în unele cazuri
nu va fi vădită delimitarea.
Nivelul informativ – teoretic vizează dobîndirea de cunoștințe, instruirea, formarea de
deprinderi reproductive. În urma întîlnirii cu realitatea teatrală și prin diferite activități teatralizate
se formează reprezentări, noțiuni, capacități de interpretare de roluri, de alcătuire a scenariului, de
ascultare, vizionare activă a unui mesaj transmis cu ajutorul atributicii teatrale. Se pune baza
teoretică ale artei tetrale, a deprinderilor de a utiliza tehnicile specifice acestui domeniu și de
receptare a mesajului redat.
Nivelul formativ – aplicativ se referă la atitudinea fașă de arta teatrală, și la ce se concretizează
prin ideal estetic, sensibilitate, receptivitate la emoţiile estetice, cit şi prin capacitatea de a
interpreta roluri, a alcătui scenarii și elemente de recuzită, a fi spectator activ și receptiv, astfel
creînd valori teatrale.
Prin însăși specificul vărstei sale, copilul încă nu dispune de o personalitate structurală. Din
punct de vedere psihologic, el nu poate să facă diferența între propria sa personalitate și personajul
pe care trebuie să îl construiască. Consecința este că atunci cînd strădaniile lui merg spre realismul
psihologic, înțelegerea și reprezentarea de care este capabil rămîn tot atît de exterioare și
superficiale pe cît îi sînt propriile gesturi cotidiene, cînd prea palide, cînd prea crude. ”Copiile”
(imitațiile) lui sînt false. [Tatai A., 124]
Astfel teatrul este considerat ca mod şi loc de recuperare a unităţii şi integrităţii umane,
pierdute o dată cu pierderea oralităţii în urma apariţiei scrisului. Teatrul reprezintă în acest sens
„metonimia tribului reunificat, regenerat” [Borie 2004: 17-18], care altădată s-a bazat pe
raporturile directe dintre oameni. Doar în actul teatral e posibilă valorificarea şi recuperarea unei
„ştiinţe de a fi” şi nu a unei „ştiinţe de a face” (introduse în tehnica actorului de către Grotowskii
şi Julian Beck), ultima fiind sterilă, fără conţinut şi caracterizează, după părerea antropologilor,
societatea sau civilizaţia actuală [Borie 2004: 24]. Acel timp al unităţii sălăşluieşte doar în om,
misiunea actorului fiind de a-l descoperi printr-o interiorizare profundă ca parcurs spre origini,
spre autenticul uman, spre structuri universale, ce se află de-asupra individualuilui actoricesc.
[Borie 2004: 26]
Efectul educativ al teatrului unii autori îl tratează ca fenomenul educării prin intermendiul
teatrului. Prima etapă a acestui proces educativ constă în instruirea și educația cu ajutorul dramei.
Bazele teoretice ale acestui tip de demers le-au creat reprezentanții DIE (Drama in Education
drama în educație), o orientare engelză la începutul sec XX, care valorifică valențele pedagogice
ale dramei. (Piter Slade, Gavin Bolton, Szauder Erik)
O altă etapă a procesului educațiv este educația teatrală. Trebuie să vedem ce înțelegem
prin ”educație teatrală”. În mod fundamental, educație teatrală este ”numitorul comun sau numele
2
 generic al educației prin și pentru teatru”. (Gabnai, 2004)
În ceea ce privește educația prin teatru, se recurge la instrumentația teatrului și a dramei
educaționale pentru a fovoriza dezvoltarea estetică și morală a copiilor, structurarea personalității
lor, respectiv sentimentul de siguranță în raporturile cu mediul înconjurător.
În cazul educației pentru teatru, se bazează pe receptarea creativă a spectacolului de teatru,
totodată, creînd premisele unei asemenea receptări, respectiv, îi învățăm pe tineri ”trăirea unei
întîlniri la tipul prezent”. (Gabnai K, 2004 în ”Abordarea spectacolelor teatrale”)
Deosebirea dintre cele două etape sau direcții (orientări) educaționale constă, esențial, în
faptul că, în timp ce drama educațională favorizează doar acumularea de cunoștințe a individului,
educația teatrală face să fie vizibil și sensibil și pentru alții procesul acumulării de experiență, prin
intermediul instrumentarului teatral.
În al treilea rînd, teatrul comunică. Acesta se constituie dintr-un arhisistem de sisteme şi
elemente care stabilesc nişte reţele de comunicare: autor-regizor, regizor-actor şi astfel, regizor-
public, actor-public etc. Specificul acestor acte de comunicare constă în implicarea mult mai activă
a subiecţilor (decît în comunicarea prin intermediul unui text literar sau desen, muzică etc.), or,
aceștia trăiesc „pe viu” evenimentele nu doar la nivel de receptare pasivă, cadrul este creat prin
înlăturarea altor stimuli perturbatori (e înlăturată lumina, decorul, muzica şi toate elementele
suplimentare fac parte de reţea, nu sunt străine actului comunicativ). În acest mod, copilul are
posibilitate să se regăsească în vreunul dintre modurile de comunicare (exprimare) aşa încît să se
implice activ.
2. Importanţa teatrului reflectată prin prisma funcţiilor artei
Conform cercetătorilor în domeniu există mai multe clasificări ale funcţiilor artei.
După Ion Gagim se disting următoarele funcţii ale artei:
1) gnoseologică, sau de cunoaştere: arta cercetează lumea înconjurătoare, viaţa umană (în
special universul interior al omului);
2) axiologică: arta ia o atitudine faţă de realitate, o apreciază din punct de vedere valoric,
selectează din multiplele însuşiri ale obiectului sau fenomenului esenţialul, irepetabilul,
ceea ce poartă în sine o valoare;
3) hedonistică: produce plăcere, delectare, satisfacţie, apare ca un fel de ,,anestezie” pentru
suflet, acţionează „tămăduitor”;
4) sugestivă: sugerează omului anumite idei, gînduri, îi comunică anumite sentimente,
convingeri;
5) iluministă: poartă în sine şi transmite anumite cunoştinţe despre lucruri, fenomene,
evenimente, răspîndeşte anumite idealuri, viziuni, concepţii etc.;

3
6) comunicativă: prin limbajul artei oamenii comunică între ei, arta uneşte oamenii,
contribuie la apropierea şi înrudirea lor spirituală;
7) euristică: contactul cu arta nu poate fi efectuat în afara unei anumite stări de creativitate,
de inventivitate, de descoperire personală; arta dezvoltă anumite potenţe şi aptitudin i de
creaţie;
8) katharsis: arta purifică sufletul, îl descătuşează şi-l eliberează de pasiunile „ieftine” ale
vieţii, îl înalţă şi-l înnobilează;
9) estetică: cultivă simţul frumosului, al perfecţiunii, al armoniei, al echilibrului, al măsurii
10) educativă, considerată ca suprafuncţie: arta educă sentimente morale, calităţi umane,
cultivă sfera spirituală a omului.
Funcţiile teatrului rezultă din funcţiile artei. Prioritate însă se acordă funcţiilor de bază:
- cognitivă (de cunoaştere a realităţii);
- estetică (de reflectare a realităţii);
- educativă ( de transformare a realităţii).
Dacă pedagogul influenţează asupra copilului, punîndu-1 în contact direct cu lumea
misterioasă a teatrului, atunci elevul va manifesta interes faţă de vizionarea spectacolelor,
ceea ce îi va insufla încredere în forţele proprii şi va contribui treptat la formarea calităţilor
de actor şi a vorbirii expresive. Astfel ar fi posibilă realizarea funcţiilor artei teatrale.
3. Rolul teatrului în dezvoltarea copilului mic
Reieşind din funcţiile enumerate mai sus, influenţa teatrului asupra copilului poate
fi explicată printr-un complex de caracteristici esenţiale:
1. Socializarea. Teatru permite interacţiunea intre copii cu personalităţi diferite,
astfel incît copilul va avea ocazia de a-şi îmbunătăţi abilităţile de comunicare
si de a lega noi prietenii.
2. Imbogatirea vocabularului. Prin intermediul rolurilor pe care le
interpretează, copilul invaţă o mulţime de cuvinte (neologisme, dar si arhaisme
sau regionalisme, in funcţie de piesa in care joaca), imbogatindu-şi astfel
vocabularul.
3. Expresivitatea corporala. Jucînd un anumit rol, copilul invaţă sa işi
controleze mişcările si gesturile, invaţă despre semnificaţiile fiecaruia dintre
acestea si are ocazia de a le exersa, consumînd astfel energia in mod constructiv.
4. Expresivitatea verbală. Toti actorii cunosc importanţa intonaţiei, tonului sau
a vitezei cu care sunt rostite cuvintele. ( opilul invaţă despre toate aceste lucruri,
avand ocazia de a-şi dezvolta capacitatea de exprimare. Prin urmare, copilul va

4
 învăţa atat să transmită corect un mesaj, cat si sa interpreteze corect ceea ce
spun ceilalţi.
5. Abilitatea de a vorbi in public. A interpreta un rol in faţa unui public il
poate ajuta pe copil sa îşi dezvolte abilitatea de a ţine prezentări sau discursuri
in faţa altor persoane. Acest lucru îi va fi de folos mai târziu, in viata
profesională.
6. Cultura generală. Intrând in contact cu piesele in care interpretează diverse
roluri, copiii invaţă o mulţime de lucruri atat despre autorii pieselor, cat si
despre contextul social sau istoric la care fac referire, imbunătăţindu -şi astfel
cultura generală. De asemenea, teatrul poate stimula interesul copilului pentru
lectură, apropiindu-se dintr-o altă perspectivă de literatură.
7. Încrederea in sine. O intepretare reuşită pe scenă, aplauzele colegilor, toate
acestea sunt elemente care vor mări increderea copilului in propriile forţe.
8. Abilitatile de invăţare. Copilul işi exersează memoria, atenţia si gandirea
atunci când invaţă şi interpretează un rol. Deşi nu pare a necesita un mare efort
intelectual, interpretarea unui rol pune in mişcare toate aceste procese,
imbunătăţindu-le.
9. Autocunoaştere. Deşi poate părea paradoxal, pretinzând ca sunt altcineva,
intrînd „in pielea” unui personaj, copiii invaţă multe lucruri despre el insuşi.
Descoperă trasaturi de personalitate care corespund personajelor interpretate
sau care sunt total opuse, incep sa inteleagă in profunzime ce înseamnă
caracterul, valorile morale si felul in care emoţiile influenţează ac ţiunile
oamenilor.
10. Autocontrol. Teatrul ii învaţă pe copii cum sa işi stapanească emoţiile, cum să
le canalizeze intr-un mod pozitiv si cum sa işi construiască reacţii adecvate la
diverse situaţii. Exersînd capacitatea de a-şi depăşi emoţiile pe scenă, copilul
invaţă ca el este „stapinul” propriilor emoţii, că el le poate controla si conduce
către modalităţi adecvate de expresie. Acest lucru va influenţa in mod pozitiv
relaţiile cu cei din jur.
11. Cultivarea gustului estetic. Decorul, costumaţia personajelor, vocabularul
bogat în expresii şi imagini poetice - toate cultivă la copii simţul frumosului, al
perfecţiunii, al armoniei, al echilibrului, al măsurii.