Sunt o perfectionista. Mereu am fost. Mereu am vrut sa reusesc..am avut visuri.

Mereu a

trebuit sa ma ridic la asteptarile oamenilor. Mereu am reusit. Daca viata mea ar fi o parte dintr-un

film ar fi mereu finalul fericit in care eroul salveaza lumea si primeste aprecierile oamenilor care

nu cunosc prin ce a trecut. Asta e tot ce imi doresc…APRECIERE. Asta e tot ce am primit pana

acum..apreciere.Viata mea este exact ca un joc video. Acumulez puncte de fiecare data cand fac

restul persoanelor mandre de mine, sau chiar sa isi doreasca sa fie in pielea mea, insa pierd

intregul joc la prima greseala. Pana acum nu am gresit niciodata. Pentru asta traiesc. Succesul

pare ca ma urmeaza pe oriunde merg. Sau asta e cee ace vede lumea…defapt am pierdut jocul

demult, insa singurul lucru pe care il pot face este sa ma prefac ca l am castigat. . Totul a inceput

cand aveam 5 ani si tata m-a dus la primele mele cursuri de balet. Am fost captivata din prima

de rochiile roz si coafurile perfecte. Dupa o luna de cursuri profa de balet i-a spus tatalui meu ca

ma descusrc extrem de bine pentru varsta -mea si se gandeste sa ma mute la o alta grupa de

avansat. Aceea a fost una din cele mai bune zile din viata mea pana in prezent, ma rog odata cu

ziua in care am implinit 10 ani si am primit rolul principal in ‘Spargatorul de nuci”. Deja pe la

unspe ani devenisem campiona nationala la balet..asa ca am decis sa merg la liceul de balet.

Insa, in acel moment nu stiam ca acesta era inceputul sfarsitului. Doar cei care reusesc sa aiba

privilegiul de a intre acolo inteleg faptul ca aceasta este o meserie in care tot ce trebuie sa faci

este sa primesti aprecierea celor din jur in timp ce continui sa te ranesati pe tine ..iar eu sunt

extrem de buna la asta,nu? Ei bine..nu pot sa numar de cate ori mi s a spus ca nu am calitatile

necesare pentru pasiunea mea sau ca daca vreau sa continui trebuie sa pierd 5 kg intr-o luna. De

multe ori mi se cerea imposibilul..cateodata reuseam sa il fac si primeam aprecierea

oamenilor..un punct pentru un zambet fals, 3 pentru un zambet adevarat si 5 pentru aplauze.

Odata cu fiecare punct deveneam din ce in ce mai nefericita. Aveam 13 ani cand am avut primul
meu atac de panica.. de ce? Pentru ca profa de balet nu imi mai dadea atentie de ceva timp.

Pentru ca mi-a spus clar ca nu sunt destul de buna..si ca daca vreau sa fiu trebuie sa muncesc mai

tare. In acel moment era singura persoana care nu ma aprecia..adica singura persoana importanta

pentru mine. Am inceput sa ma indepartez de familie, de prieteni si de mine in general. Slabisem

foarte mult si lumea era ingrijorata pentru mine. Dar ce conta ce cred ei? Profa de balet spunea

ca in sfarsit arat bine. I am zambit si m am dus in sala de examen. Asta era. Dupa 9 ani de

munca si sacrificii...asta era ultimul pas. Toata lumea urma sa fie geloasa pe mine. De abia

asteptam sa le vad fetele fetelor care ma priveau cu invidie si se uitau cu ciuda la succesul meu.

Sa imi fac familia mandra si sa dansez pe marile scene a le lumii..mele..sau lumea care credeam

ca imi apartine. Examenul a inceput bine.Stiam ca fac totul correct. “DE CE NU VA UITATI

LA MINE OAMNI BUNI? AM FACUT TOTUL ASA CUM MI ATI CERUT”. In timpul

examenului am, inceput sa plang. Am fugit pana la baie si mi am spus ca nu asta vreau de la

viata am sunat o pe mama si am inceput sa plang la telefon.Nu imi imaginez prin ce a putut sa

treaca in acea perioada. Mi a spus ca vrea sa ma mute la o scoala normala... i am spus ca nu

vreau si ca asta e visul meu, pasiunea mea. A venit sa ma imbratiseze dupa examen si mi a spus

“Pasiunile te fac fericita..te fac sa te regasesti..sa simti ca ai ajuns acasa dupa o calatorie lunga”.

Acel moment m a marcat profund. Am realizat ca in timpul antrenamentelor, in timpul

spectacolelor..tot ce am simtit a fost un nod in gat si sentimental ca sunt goala pe dianuntru, ca

nu mai am cale de iesire si ca nu pot evada din acest univers...care brusc nu mai era al meu.

Peste cateva zile am primit rezultatele. Mama a venit la mine incercand sa isi ascunda

bucuria si mi a spus cu lacrimi in ochi “Nu ai trecut.”

I am zambit.