Monolog

Idiotul

de F.M. Dostoievski

Andrei Mîșkin

”Exact cu un minut înainte de moarte. Exact în momentul când a urcat pe scară și a pășit spre eșafod.
În clipa aceea s-a uitat în direcția mea. I-am privit chipul și am înțeles tot. Dar cum să povestești așa
ceva? Aici trebuie să vă imaginați tot ce a fost mai înainte, tot, tot. Stătea la închisoare și execuția o
aștepta peste o săptămână când, deodată, dintr-o întâmplare, termenul a fost scurtat. Era finalul lunii
octombrie, era ora cinci dimineața, era încă frig și întunerc. A intrat șeful închisorii, încet, cu garda după
el, l-a zgâlțâit ușor de umăr, era s-a ridicat puțin, s-a sprijit în cot și a văzut lumina. ”Ce-i asta?” a
întrebat. ”La ora zece are loc execuția”. Zăpăcit de somn, n-a crezut, a început să-l contrazică pe șef
spunând că hârtia iese abia peste o săptămână. Apoi a tăcut, n-a mai insistat, și la un moment dat a zis
”Totuși, e greu așa, deodată...”, după care a tăcut din nou și nu a vrut să mai spună nimic. Trei-patru ore
durează lucrurile știute: preotul, micul dejun ( la care i se dă vin, cafea, friptură de vită. Nu e oare bătaie
de joc? Ai spune că e o cruzime, da, dar acești oameni nevinovați o fac din toată inima și sunt siguri că
fac un act de omenie) apoi toaleta (știți ce înseamnă toaleta unui criminal)... În sfârșit. Este dus spre
eșafod. Cred că și acum i se pare că, atâta timp cât drumul încă nu s-a sfârșit, mai are infinit de mult de
trăit. ”Mai e mult, mai am de trăit cale de trei străzi. Am trecut de asta, urmează cealaltă, și apoi
cealaltă... cu brutăria pe dreapta. Ajungem noi și la brutărie.” De jur-împrejur, mulțime adunată,
zgomote, țipete, zece mii de chipuri, și toate astea trebuie suportate, dar ce e și mai important, trebuie
să reziști gândului ”Iată-i, sunt zece mii și nu-i ucide nimeni, iar eu sunt ucis!” Eșafodul are o scară. Abia
aici, în fața scării a izbucnit în plâns, și doar era un bărbat puternic, curajos, mare tâlhar. Picioarele îi erau
legate și urca cu pași mici. Jos, înainte scării fusese foarte palid, dar de îndată ce păși pe eșafod, se făcu
alb, alb ca hârtia, alb ca o hârtie albă de scris. Cred că picioarele îi erau slăbite, le simțea ca de lemn, și-i
era greață, cred că simțea un nod în gât care îl gâdila. Când a început această slăbiciune, preotul, cu
gesturi rapide, tăcut, i-a lipit crucea de buze: o cruce mică, de argint, cu patru brațe. I-o lipea din ce în ce
mai des, aproape în fiecare clipă. Iar el, de fiecare dată când crucea îi atingea buzele, deschidea ochii, și
părea că se înviorează pentru câteva secunde, iar picioarele îl duceau mai departe. Săruta crucea cu
lăcomie, se grăbea s-o sărute, parcă se grăbea să nu uite să ia ceva de rezervă, pentru orice
eventualitate, dar oricum, nu cred că în acele momente îl încerca vreun sentiment religios. Și tot așa
până la scândură. Cred că în astfel de moment, îmi închipui că țăcănesc felurite gânduri, toate ciudate,
toate neterminate, care nu au nicio legătură cu ceea ce urmează să se întâmple, cum ar fi: Uite-l și pe ăla,
cum se holbează la mine, și are un neg în frunte, sau uite gâdele, are nasturele de jos ruginit. În acel
moment știi totul și nu uiți nimic. Și probabil că este așa până în ultimul sfert de secundă, când deja capul
este pe butuc și așteaptă, și... știe... și deodată aude oțelul cum alunecă deasupra lui. Asta nu se poate să
n-o auzi! Și imaginați-vă, există unii care și acum susțin că, poate, capul, după ce a zburat, știe încă o
secundă că a zburat, deci știe ce înseamnă asta, știe ce se întâmplă. Dar dacă sunt cinci secunde?”