Hamlet

Te-nfiori? Te-nfiori când un actor ca el

Ce suferă de formă doar, pe scenă-și

Torturează sufletul până-ntr-atât,

Încât, obrazul supt să i se-ngălbenească,

Să aibă ochii-n lacrimi, și chipul răvășit,

Cioburi în glas... Pentru nimic! Pentru Hecuba!

Ce-i lui Hecuba? Și ce-i Hecuba lui?

Ce-ai face tu c-o suferință ca a mea?

Ai îneca în lacrimi scena, urlând ai sparge auzul tuturor,

Și l-ai înnebuni pe vinovat, cel fără vină s-ar îngălbeni,

Pe cel neștiutor l-ai îngrozi, dar eu? O javră tâmpă

Și-ngălată, glosând pe marginea problemei mele,

Și nefăcând nimic, pentru un rege al cărui tron

Și prea scumpă viață au fost prădate josnic.

Nu sunt eu ticălos? Fiul unui părinte-asasinat,

Văicărindu-se mereu, ca o muiere, o țață, o târfă,

Una de la gard. Nu-i nimeni să mă scuipe-n față?

Să-mi spargă țeasta? De nas să mă târască-n văzul lumii,

Ca pe-un nemernic? Nu-i nimeni? Căci am pe semne,

Ficați de porumbel, lipsiți de fierea care să simtă

Amarul acestei mârșăvii. Altminteri, aș fi-ngrășat toți corbii

Din văzduh cu mațele nemernicului. Desfrânat cu suflet putrezit.

Ce vită sunt! Ce vită sunt!