MASA: Mie, însă, mi se pare că tot omul trebuie să aibă o credinţă sau cel

puţin să o caute. Altfel, existenţa lui e deşartă, deşartă (goală). Să trăieşti şi să

nu ştii de ce zboară cocorii? De ce se nasc copiii? De ce sunt stele pe cer? Ori
ştii de ce trăieşti, ori toate pe lume sunt fleacuri…Nimicuri…
MASA: Dragele mele, surorile mele, vreau să mă spovedesc vouă! Mi-e sufletul
încătuşat! Vouă mă voi spovedi! Şi nimănui după aceea niciodată! Uite că
încep. (încet.) E taina mea cea mai adâncă, voi însă trebuie s-o aflaţi. Nu mai
pot să tac. (Pauză.) Iubesc. Iubesc. Îl iubesc.]-aţi văzut adineauri! Ei bine, ce să
mai spun. Într-un cuvânt, îl iubesc pe Verşinin!
OLGA (trece după paravanul care se află în faţa patului ei): Lasă asta,
Masa, eu tot nu te aud.
MASA: Ce vrei să fac? (îşi ia capul în mâini.) La început, mi s-a părut un
om ciudat! Apoi mi s-a făcut milă de el. Şi până la urmă am început să-l
iubesc! Îl iubesc aşa cum este. cu vocea, cu cuvintele lui. cu nenorocirile, cu
cele două fetiţe.
OLGA (vorbeşte de după paravan): Să ştii că nu aud nimic! Poţi spune
orice prostie, că tot nu aud!
MAŞA: Tu eşti proastă, Olia! Iubesc. Pesemne că aşa mi-a fost scris, că
asta mi-e ursita. Şi el mă iubeşte. Mă tem grozav. Da! Nu e bine? (O trage de
mină pe Irina către ea.) O, drăguţa mea! Cum o să ne trăim viaţa asta? Ce-o să
ni se mai întâmple? Când le citeşti în cărţi, toate ţi separ învechite, de parcă le-
ai fi ştiut de mult, dar când iubeşti tu însuţi, îţi dai seama că nimeni nu ştie
nimic! Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el. Dragele mele, scumpele
mele surioare. Acum v-am spus tot. Acum o să tac. Voi grăi numai ca nebunul
lui Gogol: Tăcere, tăcere!