John Locke

John Locke (n. 29 august 1632, Wrington(d), North Somerset, Anglia, Regatul Unit – d. 28
octombrie 1704, High Laver), Epping Forest, Anglia, Regatul Unit) a fost un filosof și om
politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate și epistemologie. Locke
este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității
epocii moderne. În câmpul cunoașterii, el este întemeietorul empirismului. Fără a fi inițiat în
gândirea empiristă modernă, asemenea lui Thomas Hobbes și Francis Bacon, intelectualul
englez a devenit reprezentantul ei când este vorba de disputa empirism-raționalism. Istoria
filosofiei se referă în primul rând la John Lock și René Descartes, personalități tutelare ale
celor două curente antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca
veritabile paradigme de raționalitate alternative. Mai puțin cunoscut și comentat este rolul său
în domeniul filosofiei limbajului. Acesta poate fi considerat inițiatorul paradigmei moderne a
limbajului-instrument de organizare a experienței, și implicit de decupare ontologică a lumii,
viziune instrumentalistă. Ideea de bază este că fiecare limbă sau sistem conceptual nu este
altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum ea, în sine
însăși, rămâne inaccesibilă

Biografia

S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford,
manifestând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie. În
anul 1665 este secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme,
două luni. Întors de la Cleve în Anglia, cunoaște un an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley,
care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrietenește și
în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe acela de
educator. Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke.
Împărtășind împreună cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar și atunci când prietenul
său a fost Lord Cancelar, cât și atunci când a fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe
Shaftesbury și când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda, în urma conflictului cu regele,
unde trăiește luându-și diferite nume și schimbând orașele, pentru a nu fi descoperit, de
la 1683 până la 1689, când se urcă pe tronul Angliei Wilhelm de Orania. Întorcându-se în
patrie, el este numit mai întâi "Commissioner of appeals" iar apoi "Commissioner of trade and
plantages". John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704.

Influențe
Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea
senzualistă în teoria cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari
influențe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului
omenesc), 1689-1690. Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această
operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el, mintea omului este la
naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula rasa): În intelect nu
există nimic fără să fi fost înainte în simțuri. Locke a făcut totuși unele concesii idealismului,
admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând
teoria calităților secundare, după care calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi
subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.) ar avea un caracter
obiectiv. Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu simțurile și rolul ei
activ.
Trăsăturile mecaniste ale gnoseologiei lui Locke, potrivit căreia rațiunea nu face decât să
combine și să separe ideile simple furnizate de simțuri, l-au determinat pe Engels să-l
considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia modernă.
A fost unul din întemeietorii deismului. Datorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a
slujit drept punct de plecare atât materialismului secolului al XVIII-lea cât și idealismului
subiectiv a lui Berkeley.
Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educației (1693), care a înrâurit puternic dezvoltarea
pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a
unui gentleman de tip nou, purtător activ al spiritului întreprinzător burghez. Ideolog al
compromisului încheiat între burghezie și nobilime după revoluția engleză din secolul al
XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituționale.
John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui
curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au
fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog,
adică un teoretician al cunoașterii. El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o
"cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și
gradelor credinței, părerii și asentimentului". În legătură cu problema originilor cunoștinței,
Locke ia o poziție contrară raționalismului.
Idei înnăscute
Teoria ideilor înnăscute este o teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conștiința
omului ar exista de la naștere, independent de experiență, anumite idei (ex. ideea de număr, de
mișcare, de întindere). Teoria ideilor înnăscute a fost susținută sub diferite forme
de Platon, Descartes, Leibniz și de alți filosofi. Ea a fost criticată de pe pozițiile
senzualismului materialist de Locke, Condillac ș.a. Materialismul dialectic respinge teoria
ideilor înnăscute, arătând că izvorul tuturor cunoștințelor noastre sunt senzațiile și percepțiile,
care reflectă lumea obiectivă.
Locke spune că nu există idei și principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei
cu care vine pe lume, când se naște omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă
intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții. Intelectul, prin urmare, nu posedă
originar și nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simțurile.
Intelectul este activ dar nu este creator. Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele
noastre. Avem pe de o parte percepțiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care
Locke le numește senzații (sensations), iar pe de altă parte avem percepțiile care ne relevează
ceea ce se petrece în conștiința noastră și pe care Locke le numește reflexii (reflections).
Avem deci o experiență externă și una internă. Locke ține să sublinieze că experiența externă
este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă
Teoria politică
În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea
legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă,
care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul,
reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și
exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune
în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.
Alte teorii
În pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil dispozițiile naturale, să se țină seama
de individualitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-
o activitate plăcută. Contribuții interesante a adus Locke și în domeniul moralei.
Scrisoare de Toleranță
Concluzia lucrării Scrisoare despre Toleranță este aceea că toleranța promovează ordinea
civilă și armonia prin aceea că face ca termenii participării la o biserică să fie cât se poate de
permisivi. Este responsabilitatea magistratului suveran să reglementeze o practică religioasă
în scopul asigurării păcii, siguranței și securității întregii societăți. Amestecarea în
convingerile religioase ale indivizilor este absurdă și nedreaptă. Suveranul trebuie să știe cum
să-și folosească dreptul de a dispune. În acest cadru, supușii trebuie să se supun pasiv (nu pot
decide împotrivă poruncilor conducătorului). Locke însă delimitează o zona în care supunerea
pasivă este imposibilă: convingerile unui om nu se pot supune autorității și nicio ființă umană
nu-și abandonează credința la ordinul altei ființe. Fiecare este pe deplin responsabil pentru
convingerile sale și va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi.
Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul
divinității
Credințe religioase

Unii intelectuali au considerat credințele sale politice ca fiind derivate din cele religioase [14][15]
[16]
. Locke avea o credință calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflections (1695) acesta
îmbrățișa nu doar idei socinianiste cu privire la toleranță, ci și ideea negării preexistenței lui
Hristos[17]. Totuși, Wainwright (1987) notează că în scrierile postume Paraphrase (1707)
interpretarea lui Locke a versetului Efeseni 1:10 este marcată diferit față de unii socinianisti
precum Biddle, și poate indica faptul că acesta a adoptat o poziție ariană spre sfârșitul
vieții[18].
Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de
socinianism, arianism și deism[19]. Dar nu a negat existența răului. Omul este capabil să
provoace războaie nedrepte și să comită crime. Criminalii trebuie pedepsiți, chiar cu
însăși pedeapsa capitală[20]. Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator. A continuat să
fie inspirat de către Scripturi[21]. Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor
biblice. Locke era convins că întregul manuscript era în corelație cu natura rațională (The
Reasonableness of Christianity, 1695)[22]. Deși era un susținător al toleranței, acesta a
persuadat autoritățile să nu tolereze ateismul, deoarece credea că negarea existenței lui
Dumnezeu ar distruge ordinea socială și ar conduce la haos[23]. Inclusiv toate filozofiile ateiste
și toate încercările de a deduce legea naturală sau morala din premise pur seculare, de
exemplu „ autonomia sau demnitatea omului”[24]. Din perspectiva lockeana, argumentul
cosmologic era valid și demonstra existența lui Dumnezeu. Orientările politice erau bazate pe
un set particular de asumpții creștin protestante[25]. Conceptul său de om a fost întemeiat pe
credința în geneză. Am fost „trimiși în lume sub poruncile lui Dumnezeu, suntem proprietatea
sa, creație a sa, și nu plăcerea altcuiva”[26]. Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo
Grotius și Samuel Pufendorf, Locke a echivalat legea naturală cu revelația biblică, ambele
având în viziunea sa origini divine și fără să existe o relație de contradicție între ele [27][28]. „Ca
filosof, Locke a fost foarte interesat de doctrina creștină, și în lucrarea Reasonableness a
insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înțelege detaliile legii naturale fără învățăturile și
exemplul lui Iisus”[29]. Acesta a derivat conceptele sale politice fundamentale din texte biblice,
în particular din Geneza 1 și 2, Decalog (Exodul 20), Regula de aur (Matei 7:12), învățăturile
lui Iisus (de exemplu: doctrina carității, Matei 19:19) și scrisorile apostolului Paul [30].
Decalogul (Cele zece porunci) pune viața unui individ, reputația sa (exemplu: demnitatea și
onoarea) și proprietatea sub protecția lui Dumnezeu. Libertatea este un alt subiect important
în Vechiul Testament. De exemplu, acțiunile divinității în cadrul eliberării israeliților din
sclavia egipteană în prologul Decalogului (Exodul 20:2). Mai mult, Locke a derivat însăși
egalitatea umană, inclusiv egalitatea sexelor (Adam și Eva) din Geneza 1:26-28, punctul
originar al doctrinei teologice Imago Dei[31]. Pentru Locke, una dintre consecințele
principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și liberi, iar guvernul
avea nevoie de consimțământul celor guvernați[32]. Doar când Locke a derivat aspectele
fundamentale ale propriilor concepte de om și etică din textele biblice - viață, egalitate,
proprietate privată etc. - a examinat în calitate de filosof care repercusiuni au fost identice cu
cele anterior menționate. Inspirați de Locke, Declarația de Independență a întemeiat drepturile
omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt creați egali, (...) ei au anumite
drepturi înnăscute inalienabile, (...) viața, libertatea și căutarea fericirii”. Doctrina lui Locke
privitoare la necesitatea guvernanților de a cere consimțământul celor guvernați face parte și
ea din Declarația de Independență.
Moștenirea
Este considerat precursorul major al numeroase principii politice care alcătuiesc fundamentul
vieții occidentale moderne. Opțiunile politice lockeene au devenit ingredientele centrale a
ceea ce lumea occidentală modernă consideră a fi normalitatea politică și socială, normalitatea
vieții umane civilizate. Probabil cea mai importantă idee este aceea a subordonării statului
(guvernământului) față de societatea civilă, față de cei conduși. Realizând că întreaga putere
legislativă este delegată conducerii de către indivizii ce se supun ei, și că, deși legislativul
constituie puterea supremă în stat, oamenii au dreptul de a înlătura sau schimba legislativul,
John Locke inaugurează ideea modernă a supremației societății civile față de stat. Acesta
denunță autoritarismul politic și subordonarea excesivă față de puterea politică.
Acesta a inspirat și mișcarea liberalismului modern, ideea că statul este mandat de cetățeni cu
sarcini bine precizate preconizează principiul statului minimal. Se conturează acea mentalitate
că statul trebuie să fie în slujbă cetățeanului și nu invers. Locke a insistat asupra mandatului
politic limitat; asupra principiului subordonării acțiunii politice față de interesele civice.
A mai adus contribuții și în cadrul problemei controlului și dispersării puterii (problema nici
azi rezolvată complet), respectiv principiul democratic al majorității (decizia aparține
majorității). De asemenea, implicarea sa în constituirea teoriei statului de drept și a
supremației legii, insistând de mai multe ori că o comunitate trebuie să se conducă după legi
stabile, cunoscute, toată lumea fiind supusă ei. Locke a inspirat toleranța modernă (ideea
tăcerii legii: acolo unde legea tace totul este permis, căci ceea ce nu este interzis trebuie să
rămână permis) și ideea separării sferei publice de sfera privată, în care statul să nu se
amestece. A promovat și egalitatea politică și juridică între cetățeni .