UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANȚA

JOHN LOCKE

Profesor coordonator: Lect. Univ. Dr. Avram Florentina

Propunător:Popârlan Nicoleta-Iuliana

Specializare: Psihopedagogie specială

DATA: 09.02.2023

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

CUPRINS:

Biografie.................................................................................................................pag. 3

Influențe.................................................................................................................pag. 4

Lucrările majore ale lui Locke despre educație...................................................pag. 4

Natura umană și scopurile lui Dumnezeu............................................................pag. 5

Despre război și sclavie.......................................................................................pag. 6

Funcția guvernării civile.....................................................................................pag. 7

Toleranța religiei................................................................................................pag. 8

Bibliografie........................................................................................................pag. 9
 JOHN LOCKE (1632-1704)

BIOGRAFIE

John Locke a fost un filosof și medic englez considerat una dintre cele mai influente
figuri în dezvoltarea filosofiei politice occidentele moderne. S-a născut în 1632 și a murit în
1704. Locke este considerat fondatorul liberalismului clasic și este cunoscut pentru lucrările
sale „Two Treatises of Government” și „An Essay Concerning Human Undestanding”. El este
cel mai bine cunoscut pentru ideile sale despre drepturile naturale, contractul social și limitele
puterii guvernamentale. Aceste idei au avut o influență profundă asupra gândirii politice și au
modelat înțelegerea occidentală modernă a relației dintre individ și stat.

S-a născut la 29 august 1632 în Anglia la Wrington. Începe să studieze la Londra, iar
apoi trece la Oxford, prezentând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și
filosofie. În anul 1665 devine secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, însă doar
pentru două luni. Când s-a întors în Anglia ajunge să îl cunoască pe Lordul Anthony Ashley. Cei
doi se împrietenesc, iar Locke va îndeplini rolul de medic și cel de educator în casa lordului,
care devine mai târziu Earl of Shaftesbury, din 1667 până în anul 1675. Această prietenie l-a
ajutat pe John Locke să treacă peste peripețiile din viața sa. Au împărtășit împreună răspunderi
politice. Locke a fost secretarul sau și atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar, cât și
atunci când a fost priministru. El a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury și atunci când s-a refugiat
în Olanda, în urma conflictului cu regele. Acolo trebuia să își schimbe numele și orașele pentru
a nu fi descoperit, din 1683 până la 1689, când ajunge să urce pe tronul Angliei Wilhelm de
Orania. Când s-a întors, el a fost numit mai întâi „Commissioner of appeals”, iar apoi
„Commissioner of trade and plantages.” John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704.

INFLUENȚE

John Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, stabilind

orientarea senzuală în teoria cunoașterii. Celebra operă a lui John Locke „An essay concerning
human” (Eseu asupra intelectului omenesc), a produs foarte multe influențe. În urma teoriei
idealistă a ideilor înnăscute, Locke spune că în această operă, toate cunoștințele provin din
experiența senzorială. Afirmă că mintea omului la naștere este ca o foaie nescrisă. John Locke a
facut unele compromisuri idealismului, aprobând, alături de experiența internă, ca un izvor de
sine stătător al cunoașterii și exprimând teoria calităților secundare, după care aceste calități ar
fi subiective și numai calitățile primare ar avea un caracter obiectiv. Locke nu putea înțelege
calitatea rațiunii în raport cu simțurile și rolul activ al acesteia. Locke consideră că trăsăturile
mecaniste potrivit căreia rațiunea combină și separă ideile simple furnizate de simțuri, l-au făcut
pe Engels să-l considere, alături de Bacon drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia
modernă. A fost printre întemeietorii deismului. Dtorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a
fost punctul de plecare pentru materialismul secolului al XVIII-lea și pentru idealismul subiectiv
al lui Berkely. Lucrarea sa „Câteva păreri asupra educației” (1963) a influnțat puternic
dezvoltarea pedagogiei în sec. XVIII- XIX. John Locke a conceput educarea în familie a unui
gentleman. A fost perceput ca întemeietorul empirismul modern, curentul care susține că toate
ideile noastre provin din simțuri și că îsi au fundamentul în experiență. Locke este un
teoretician al cunoașterii. El își propune ca în lucrarea lui fundamentală să dea o „ cercetare
asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra asentimentului”. Cu privire
la problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziției opusă raționalismului.

LUCRĂRILE MAJORE ALE LUI LOCKE DESPRE EDUCAȚIE:

Câteva gânduri despre educație ale lui Locke și conduita înțelegerii formează o punte
frumoasă între „Un eseu privind înțelegerea umană” și lucrările sale politice.

„Some Thoughts Concerning Education” a fost publicată pentru prima dată în 1963.
Această carte a adunat împreună sfaturi pe care Locke le-a dat prietenului său prietenului său
Edward Clarke despre educația fiului și fiicelor sale, din 1684. În pregătirea revizuirii pentru
cea de-a patra ediție An Essay. În ceea ce privește înțelegerea umană, Locke a început să scrie
un capitol numit „Conduita înțelegerii”. Acest lucru a devenit destul de lung și nu a fost
niciodată adăugat la Eseu sau chiar terminat. Era lăsat la latitudinea executorilor literari ai lui
Locke să decidă ce să facă cu ea. „The Conduct” a fost publicat de Peter King în ediția sa
postumă a unor lucrări ale lui Locke din 1706. Pe măsură ce Locke redacta aceste lucrări, o
parte din materialul din Conduct a fost mutat în Gânduri. Grant și Tarcov scriu că „Gândurile”
și „Conduita” se completează una pe alta.„ Gândurile” se focusează pe educația copiilor de
către părinții lor, în timp ce „Conduita” se adresează autoeducației adulților. Deși, ei
consemnează și tensiuni între cele două care prezintă paradoxurile în societatea liberală.
„Gândurile” se adresează educației fiilor și fiicelor nobililor englezi de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea. Prin urmare, în anumite privințe, este seemnificativ mai limitat la timp și loc decât
„Conduita”.

Locke a tratat copiii ca pe niște ființe umane în care dezvoltarea treptată a raționalității
trebuia încurajată de părinți. Acesta i-a îndemnat pe părinți să petreacă timp cu copiii lor și să-
și adapteze educația la caracterul lor, să dezvolte atât un corp cât și un caracter sănătos și să
facă din joc strategia principală pentru învățare. Locke a îndemnat să învețe limbi strâine
învățând mai întâi să conversezi și abia apoi regululile gramaticale. El sugerează că copilul
trebuie să învețe cel puțin o meserie manuală. John Locke susține un anumit tip de educație, care
îi făcea pe oameni să ia decizii în propriile vieți. „Conduita” dezvăluie conexiunile pe care
Locke le vede între rațiune, libertate și moralitate. Rațiunea este necesară pentru o bună
autoguvernare. Rațiunea este capabilă să pună sub semnul întrebării autoritatea, să ducă la o
judecată și la o acțiune corectă. Avem responsabilitatea de a cultiva rațiunea pentru a evita
eșecurile morale ale pasiunii.

NATURA UMANĂ ȘI SCOPURILE LUI DUMNEZEU:

Potrivit lui Locke, Dumnezeu l-a creat pe om și noi suntem, de fapt, proprietatea lui
Dumnezeu. Scopul principal pe care ni l-a stabilit creatorul ca specie și ca indivizi este
supraviețuirea. Un Dumnezeu înțelept și atotputernic, care a făcut oameni și i-a trimis în lume.
Dacă cineva ia ca scop supraviețuirea, atunci ne putem întreba care sunt mijloacele necesare în
acest scop. Din privința lui Locke, acestea se dovedesc de a fi viață, libertate, sănătate și
proprietate. Întrucât scopul este stabilit de Dumnezeu, în opinia lui Locke, avem dreptul la
mijloacele pentru acest scop. Deci avem drepturi la viață, libertate, sănătate și proprietate.
Acestea sunt drepturi naturale, adică sunt drepturi pe care le avem într-o stare naturală înaintea
de introducerea guvernării civile și toți oamenii au aceste drepturi în mod egal. Există și o lege
a naturii. Este Regula de Aur, interpretată în termeni de drepturi naturale. Astfel, John Locke
scrie: „Starea naturii are o lege a naturii care o guvernează, care îi obligă pe toți, iar rațiunea,
care este acea lege, învață pe toată omenirea, care nu o va consulta, că, fiind toți egali și
independenți, nimeni nu trebuie să dăuneze altuia în viața sa, sănătate, libertate sau
posesiuni...” (Tratate II.2.6)

Locke spune că legea naturii este relevată de rațiune. Despre lege el afirmă că ea impune
ceea ce este mai bine pentru noi. În opinia lui, rațiunea dezvăluie legea. Dacă oamenii se
gândesc la ceea ce este mai bine pentru ei și pentru ceilalți, având în vedere scopul de
supraviețuire și egalitatea naturală vor ajunge la aceeași concluzie.
 DESPRE RĂZBOI ȘI SCLAVIE:

Starea de război este o stare în care cineva are o intenție de a încălca dreptul cuiva la
viață. Persoana care dorește să i-a acest drept este un agresor nedrept. Aceasta nu este relația
normală dintre oameni impusă de legea naturii. Pentru Locke, starea naturii este una în care
respectăm Legea de Aur interpretată în termeni de drepturi naturale, prin urmare, iubim pe
semenii noștri. Astfel, pe teoria războiului lui Locke, va exista întotdeauna o victimă nevinovată
pe de-o parte și un agresor nedrept pe de altă parte.

Sclavia este starea de a fi în puterea absolută a altei persoane. În definiția lui Locke a
sclaviei, există o singură modalitate destul de remarcabilă de a deveni un sclav legitim. Pentru a
face acest lucru, trebuie să fii un agresor nedrept învins în război. Învingătorul drept are
opțiunea fie să-l omoare pe agresor, fie să-l înrobească. Locke ne spune că starea de sclavie este
continuarea stării de război dintre un cuceritor legitim și un captiv, în care cuceritorul amână să
ia viața captivului și în schimb se folosește de el. Acesta este un război continuu, deoarece dacă
cuceritorul și captivul fac un contract pentru ascultare, starea de sclavie încetează și devine o
relație între un stăpân și un slujitor, în care stăpânul are doar putere limitată asupra
slujitorului. Sclavia legitimă este un concept important în filosofia politică a lui Locke. Sclavia
ilegitimă este acea stare în care cineva deține o putere absolută asupra altcuiva fără o anumită
cauză. Locke susține că această stare ilegitimă este cea pe care monarhii voiau să o impună
supușilor săi. Acest lucru arată că capitolul despre sclavie joacă un rol crucial în argumentul
lui Locke împotriva lui Sir Robert Filmer și prin urmare nu ar fi renunțat așa ușor. Totuși, este
posibil ca Locke să fi avut un scop suplimentar sau poate un motiv destul de diferit pentru a scrie
despre sclavie. (Tratate II). A existat un flux constant de articole și cărți în ultimii șaizeci de ani
care susțin că, având în vedere implicarea lui Locke în comerț și guvernul colonial, teoria
sclaviei din cel de -al doilea tratat .a avut scopul de a justifica instituțiile și practicile sclaviei
afro-americane. Dacă ar fi așa, filosofia lui Locke nu ar contrazice acțiunile sale de investitor și
administrator colonial. Cu toate acestea, există obiecții puternice la acest punct de vedere. Dacă
ar fi intenționat să justifice sclavia afro-americană, Locke s-ar fi descurcat mult mai bine cu o
definiție mult mai incluzivă a sclaviei legitime decât cea pe care o oferă. Se sugerează uneori că
relatarea lui Locke despre „războiul drept” este atât de vagă, încât ar putea fi ușor răsturnată
pentru a justifica instituțiile și practicile sclaviei afro-americane. Acesta, însă, nu este cazul. În
capitolul „Of Conquest”, Locke enumeră în mod explicit limitele puterii legitime a cuceritorilor.
Aceste limite privind cine poate deveni un sclav legitim și care sunt puterile unui cuceritor drept
asigură că această teorie a cuceririi și sclaviei ar condamna instituțiile și practicile sclaviei
afro-americane din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea. Cu toate acestea, dezbaterea
continuă. Un element al dezbaterii are de-a face cu rolul lui Locke în scrierea
documentuluiConstituțiile fundamentale ale Carolinelor . Recent, a existat o dezbatere asupra a
cui teorie a sclaviei și absolutismului o ataca Locke. Johan Olsthoorn și Laurens van Apeldoorn
(2020) susțin că relatarea lui Locke despre sclavie și, în special, că nicio persoană nu poate
stabili în mod consensual o stăpânire absolută asupra ei înșiși, cu toate consecințele sale, are
puțină forță față de alte teorii clasice ale contractelor, în special cele ale lui Grotius și
Puffendorf. Atât Grotius, cât și Puffendorf au apărat atât absolutismul, cât și sclavia colonială.

FUNCȚIA GUVERNĂRII CIVILE:

Locke este acum în poziția de a explica funcția unui guvern legitim și de a o distinge de
guvernul ilegitim. Scopul unui astfel de guvern legitim este de a păstra, pe cât posibil, drepturile
la viață, libertate, sănătate și proprietate ale cetățenilor săi și de a-i urmări și pedepsi pe cei ai
cetățenilor săi care încalcă drepturile altora și de a urmări publicul. Chiar și atunci când acest
lucru poate intra în conflict cu drepturile persoanelor. Făcând acest lucru, oferă ceva
indisponibil în starea naturii, un judecător imparțial care să determine gravitatea infracțiunii și
să stabilească o pedeapsă proporțională cu infracțiunea. Acesta este unul dintre principalele
motive pentru care societatea civilă este o îmbunătățire a stării naturii. Un guvern ilegitim nu va
proteja drepturile la viață, libertate, sănătate și proprietate ale supușilor săi ci în cele mai rele
cazuri, un asemenea guvern ilegitim va pretinde că poate încălca drepturile supușilor săi, adică
va pretinde că are putere despotică asupra supușilor săi. Deoarece Locke argumentează
împotriva poziției lui Sir Robert Filmer, care susținea că puterea patriarhală și puterea politică
sunt aceleași și că, de fapt, acestea echivalează cu putere despotică, Locke se străduiește să
distingă aceste trei forme de putere și să arate că ele. nu sunt echivalente.

TOLERANȚA RELIGIOASĂ

Problema toleranței religioase a avut un interes larg răspândit în Europa în secolul al

XVII-lea, în mare parte pentru că intoleranța religioasă cu violența însoțitoare era atât de
răspândită. Reforma împărțise Europa în tabere religioase concurente, iar acest lucru a
provocat războaie civile și persecuții religioase masive. Republica Olandeză, unde Locke a
petrecut ani în exil, fusese fondată ca un stat laic care ar permite diferențe religioase. Aceasta a
fost o reacție la persecuția catolica a protestanților. Cu toate acestea, odată ce Biserica Calvină
a câștigat puterea, au început să persecute alte secte, precum Remonstranții, care nu erau de
acord cu ei. Cu toate acestea, Republica Olandeză a rămas cea mai tolerantă țară din Europa.
În Franța, conflictul religios fusese liniștit temporar prin edictul de la Nantes. Dar în 1685, anul
în care Locke a scris Prima Scrisoare referitoare la toleranța religioasă, Ludovic al XIV-lea
revocase Edictul de la Nantes, iar hughenoții erau persecutați. Deși a fost interzis să facă acest
lucru, aproximativ 200.000 au emigrat, în timp ce probabil 700, 000 au fost forțați să se
convertească la catolicism. Oamenii din Anglia erau foarte conștienți de evenimentele care
aveau loc în Franța. În Anglia însăși, conflictul religios a dominat secolul al XVII-lea,
contribuind în privințe importante la venirea războiului civil englez și la desființarea Bisericii
Anglicane în timpul Protectoratului. După restaurarea lui Carol al II-lea, anglicanii din
parlament au adoptat legi care au reprimat atât sectele catolice, cât și protestante precum
prezbiterianii, baptiștii, quakerii și unitarienii care nu erau de acord cu doctrinele sau practicile
Bisericii de stat. Dintre aceste diverse secte disidente, unele erau mai apropiate de anglicani,
altele mai îndepărtate. Unul dintre motivele, printre altele, pentru care regele Charles ar fi putut
găsi Shaftesbury util a fost că amândoi erau preocupați de toleranța religioasă. S-au despărțit
când a devenit clar că Regele era interesat în principal de toleranța pentru catolici și
Shaftesbury pentru dizidenții protestanți. O strategie larg discutată pentru reducerea conflictelor
religioase în Anglia a fost numită înțelegere. Ideea a fost de a reduce doctrinele și practicile
bisericii anglicane la minimum, astfel încât majoritatea, dacă nu toate, sectele disidente să fie
incluse în biserica de stat. Pentru cei cărora nici măcar această măsură nu le-ar servi, trebuia
să existe toleranță. Tolerarea am putea defini ca o lipsă de persecuție de stat. Niciuna dintre
aceste strategii nu a făcut progrese prea mari în timpul restaurării.
 BIBLIOGRAFIE:

Some Thoughts Concerning Education , John W. Yolton și Jean S. Yolton (eds.), 1989.

Schițe pentru eseul despre înțelegerea umană și alte scrieri filozofice: în trei volume ,
voi. 1: Drafts A and B, Peter H. Nidditch and GAJ Rogers (eds.), 1990.

https://plato.stanford.edu/entries/locke/#OfWarSlav

https://standardebooks.org/ebooks/john-locke

https://global.oup.com/academic/content/series/c/clarendon-edition-of-the-works-of-
john-locke-cwjlw/?cc=at&lang=en&