Prezentarea am structurat-o în 4 capitole.

O să prezint mai întâi o mini-biografie a autorului,

apoi câteva detalii curioase despre carte, urmate de prezentarea ideilor (aici, am selectat doar
câteva care mi s-au părut mie mai interesante), iar în final, voi evidenția niște concluzii
personale.

Biografia autorului

Așadar, cine este acest John Locke?

John Locke este un mare gânditor, întemeietorul empirismului matur, persoană tutelară a
liberalismului modern, chiar mai mult – întemeietorul constituționalismului modern.

Este cunoscut drept bărbatul care „și-a trăit cea mai mare parte din viață printre cărți”.

S-a născut la 29 august 1632, în mica localitate Wrington din comitatul Somerset, aflat în sud-
vestul Angliei. Între 1647 și 1652 a urmat școala „Westminster School”, iar în 1652, Locke devine
student al colegiului Christ Church din Oxford. Deja în 1660, își începe cariera de profesor la
același colegiu unde studiase. Avea o pasiune aparte pentru medicină, dar aceasta nu se va
concretiza niciodată într-un titlu medical oficial.

Ceea ce i-a schimbat în mod decisiv cursul vieții, a fost o simplă întâmplare din 1666:
filozoful, jucând rolul de medic, îl întâlnește pur accidental și-l tratează pe lordul Ashley, pe atunci
ministru de finanțe. Acest contact va determina ca Locke să fie nu numai medicul familiei
aristrocatice, dar și consilierul, aliatul, cooloboratorul intim al contelui și al celor din anturajul său.

Celelalte aventuri ale vieții lui John Locke vă las să le descoperiți singuri....

Iar acum, aș vrea să menționez câteva lucrări eminente ale acestuia: „Eseu asupra intelectului
omenesc”; „Câteva cugetări asupra educație”, „Două tratate despre cârmuire”, publicată în toamna
anului 1689, sub tipar anonim; etc.

Cartea

Probabil, în momentul în care am enunțat denumirea cărții „Al doilea tratat despre cârmuire”,
v-ați gândit sau ați bănuit că există și o scriere „Primul tratat despre cârmuire”, și nu vă înșelați.
Cele două tratate au apărut inițial ca parte a aceleiași lucrări, denumită „Două tratate asupra
cârmuirii”. Însă, acest al doilea tratat, a fost cel care a fost scris dintâi, iar la începutul anului 1680
Locke a compus textul unei alte polemici cu un anume Sir Robert Filmer, o scrisoare pe care a
socotit-o atât de importantă, încât a fost așezată înaintea tratatului anterior. Cine este Sir Robert
Filmer și de ce John Locke a considerat că este nevoie să răspundă ideilor acestuia? Vă las cu
această dilemă... ceea ce vă pot spune, din câteva idei pe care le-am prins de acolo, este că acestea
sunt foarte controversate cu cele ale lui Locke.

În continuare voi prezenta câteva idei marcante ale acestei cărți, care mi-au atras mie mai mult
atenția, în așa fel încât să nu fac foarte multe spoilere a cărții, dar să vă trezesc curiozitatea spre o
citire ulterioară a acesteia.

Prima idee privește starea naturală. Locke descrie această stare drept starea în care omul se
află în mod natural, o stare de perfectă libertate, de a-și hotărâ singur acțiunile și de dispune de
posesiunile lor așa cum găsesc potrivit, în limitele legii naturale, fără a cere permisiunea și fără a
depinde de voința altui om. De asemenea, este o stare de libertate, în care puterea și jurisdicția sunt
reciproce, nici unul neavând mai mult decât altul.. O întrebare interesantă cu un răspuns pe
măsură... Unde sunt sau au fost vreodată oameni în starea naturală? Toți conducătorii statelor
independente din întreaga lume sunt într-o stare naturală. Cu toate că oamenii au facut promisiuni și
contracte între ei, aderând unei comunități, aceștia nu-și pierd starea sa naturală.

A doua idee cuprinde starea de război. Stare de dușmănie și distrugere. Prin ce se

caracterizează această stare? În principiu, dacă cineva manifestă prin vorbe sau fapte, în urma unui
calcul chibzuit, o intenție la adresa altui om, se consideră că acesta se pune într-o stare de război cu
cel împotriva căruia a manifestat o asemenea intenție. În acest context, Locke afirmă că cineva
„poate ucide un hoț”, căruia nu-i poate pricinui nici un rău pentru că i-a furat ceea ce avea de
valoare, decât prin recurs la lege. Lipsa unei instanțe în acest caz, dotate cu autoritate, îi aduce pe
oameni în starea naturală, în care e mult mai ușor să fie exercitată forța asupra persoanei cuiva,
provocând ca atare starea de război.

Cea de-a treia idee presupune proprietatea. Și aici apare întrebarea... cum ar putea cineva să
ajungă să fie proprietar a ceva? Să presupunem un indian sălbatic, care este deținătorul lucrurilor
doar în comun cu ceilalți. Acesta vânează zilnic. Așadar, în care moment ființa vânată a devenit
proprietatea lui? În momentul când a văzut-o, când a prins-o, când a ucis-o, când a preparat-o sau
când a mancat-o? Răspunsul e evident aici, din momentul în care a prins-o aceasta a devenit
proprietatea sa. Astfel, oricare lucru pe care îl scoatem din starea pe care l-a făcut și l-a lăsat natura,
adăugând munca proprie, adaugând ceva ce este al nostru, îl face proprietatea noastră. Munca este
cea care a instituit proprietatea, iar bunurile dobândesc o anumită valoare de pe urma
hărniciei omenești.

Cea de-a patra idee privește scopurile societății politice și ale cârmuirii. Dacă omul în
starea sa naturală ar fi atât de liber precum am menționat anterior, dacă el ar fi stăpânul absolut
asupra persoanei și posesiunilor sale, atunci de ce ar renunța el la libertate? Iar răspunsul la
întrebare este foarte simplu, această liberatate este foarte nesigură și în mod constant expusă
încălcării de către ceilalți. Scopul principal urmărit de oameni care se unesc în comunități este
conservarea proprietății lor, unde starea naturală cunoștea mai multe neajunsuri. În primul rând,
lipsește o lege stabilă, ținând cont aici că oamenii sunt ființe părtinitoare în privința interesului
propriu. În al doilea rând, lipsește un judecător cunoscut și imparțial. Este foarte probabil că
pasiunea și dorința de răzbunare să ia o puterea mai mare asupra cazurilor proprii. În ciuda
avantajelor stării naturale, oamenii aflându-se într-o condiție nevaforabilă dacă rămân în aceasta, au
fost repede împinși către societate.

Cea de-a cincea idee cuprinde întinderea puterii legislative. Cum am menționat anterior,
oamenii intră în societate pentru a se bucura de proprietățile lor în pace și siguranță, iar principalul
instrument pentru îndeplinirea acestora sunt legile stabilite. Așadar, în primul rând legislativul nu
este și nu poate fi o putere absolută arbitrară asupra vieților și destinelor oamenilor. Aici se
accentuează că puterea legislatorilor este limitată la binele public al societății. În al doilea rând,
legislativul este obligat să împartă dreptatea și să decidă drepturile supusului prin legi stabile
promulgate și prin judecători autorizați recunoscuți. În al treilea rând, puterea supremă nu-i poate
lua unui om vreo parte a proprietății sale fără consimțământul său. În ultimul rând, legislativul nu
poate transfera în alte mâine puterea de a face legi.

Cea de-a șasea idee cuprinde prerogativa. Acolo unde puterea legislativă și cea executivă se
află în mâini distincte, binele societății impune lăsarea câtorva lucruri la dispoziția celui care deține
puterea executivă. Astfel, prerogativa nu e altceva decât puterea acordată de oameni conducătorilor
pentru ca aceștia să facă unele lucruri conform propriei lor alegeri, acolo unde legea lipsește, uneori
împotriva literii legii, în vederea binelui public.

Se consideră că un prinț (conducător) bun nu poate avea o prea mare prerogativă. Aferent
acestei afirmații, o să prezint pe scurt isorioara Angliei, unde prerogativa a fost întotdeaua maximă,
deoarece oamenii observând că întreaga tendință a acțiunilor prinților era în folosul binelui public,
aceștia nu au contestat ceea ce era făcut în lipsa legii. Dar, domniile prinților buni au fost mereu
cele mai periculoase pentru libertatea oamenilor. Căci succesorii acestora, orânduind cârmuirea cu
gânduri diferite au luat acțiunile acelor conducători drept un precedent, ca și cum ceea ce era făcut
pentru binele oamenilor era un drept personal de a face anumite lucruri și pentru răul oamenilor,
dacă lor le place.

Cea de-a șaptea idee presupune dizolvarea cârmuirii. O uiune poate fi dizolvată, aproape
sigur prin năvala unei forțe străine care îi cucerește. Alături de această dizolvare din afară
cârmuirile sun dizolvate și din interior. În primul rând, atunci când este modificat legislativul
(„sufletul care dă formă, viață și unitatea comunității”). În al doilea rând, o altă cale prin care pot fi
dizolvate cârmuirile se întâmplă când legislativul, sau prințul sau ambii, acționează contrar
încrederii pusă în ei, atunci când încearcă să încalce proprietatea supușilor și să devină ei înșiși
arbitrari ai vieților, libertăților și averilor oamenilor.

Concluzii

În opinia mea, cartea „Al doilea tratat despre cârmuire” merită citită. Este scris într-o manieră
foarte liberă, concisă, pe înțelesul tuturor, cu exemple și argumente concrete și bine definite. Ceea
ce mi-a plăcut mai mult este că autorul autorul își pune întrebări și apoi oferă răspunsul potrivit, ca
și cum ar anticipa întrebările cititorilor săi.