Baciu Mirela Cristina Istoria doctrinelor pedagogice

Anul I -ID- PIPP

Tema :
Realizaţi un eseu de aproximativ 3 pagini, pornind de la următoarea afirmaţie a
lui John Locke ,, O disciplină de sclavi formează caractere de sclavi“
 Eseu

John Locke: „O disciplină de sclavi formează caractere de sclavi”

John Locke a fost un pionier ȋn domeniul filosofiei, educaţiei şi psihologiei secolului al XVII-lea. Ca om
politic englez din secolul al XVII-lea el a fost preocupat de societate fiind socotit ȋntemeietorul
empirismului modern, adica al acelui curent epistemologic care susţine că toate ideile noastre provin din
simţuri, că ȋşi au fundamentul ȋn experienţă.

Ȋn configurarea concepţiei sale pedagogice , John Locke1a fost influenţat de educaţia primită ȋn familie , de
proasta impresie pe care i-a produs-o şcoala engleză din acel timp, de experienţa dobȃndită ca perceptor al
copiilor contelui de Shaltesbury şi evident , de propriul sistem filosofic.

După mărturiile din lucrarea ,,Cȃteva cugetări asupra educaţiei “(1693), educaţia pe care a primit-o de la
tatăl său ,s-a caracterizat printr-o trecere de la diciplina autoritară , din perioada copilăriei, la o educaţie din
ce ȋn ce mai liberă.

Daca disciplina severă sunt necesare ȋn formarea copilului la o vȃrstă timpurie, cȃnd nu dispune de o
dezvoltată capacitate de judecată şi de un veritabil discernămȃnt , este grav să- l tratezi la fel pe un tȃnăr ,
care are destulă minte pentru a se conduce singur.

Ideile pedagogice ale lui John Locke sunt expuse ȋn volumul ,,Cȃteva cugetări asupra educaţiei” (1693) .
Punctul de plecare ȋl constituie problema educabilităţii , mai exact dacă aceasta este absolută sau relativă.

Ȋn opinia acestuia, educaţia are puterea de a transforma caracterul omului, fericirea sau nenorocirea acestuia
sunt, ȋn cea mai mare parte , propria sa operă.

Din naştere, sufletul copilului este ca o coală albă de hȃrtie , care se umple , mai apoi, prin experienţă şi prin
educaţie.

Omul este o fiinţă educabilă, deoarece se naşte ȋnzestrat cu anumite aptitudini, care reprezintă premisele de
la care educatorul va porni ȋn activitatea sa, modelȃndu-le şi dezvoltȃndu-le ȋn sensul manifestării lor ,
nicidecum prin impunerea cu forţa a unor calităţi.

John Locke consideră că oamenii sunt buni sau răi , folositori sau nu , datorită educaţiei pe care au primit-o.
Ea este cea care determină deosebirile mari ȋntre oameni.2

Ȋn lucrarea ,,Cȃteva cugetări asupra educaţiei” , John Locke abordează , aşa cum au procedat mai toţi
pedagogii care ȋl precedaseră , cele trei laturi ale educaţiei : fizică, morală şi intelectuală.

Ȋntȃlnim ȋn lucrarea lui John Locke patru noţiuni , care ȋmpreună configurează idealul educaţional:
1
John Locke(1632-1704) s-a născut la Wirington, lȃngă Bristol (Anglia). A studiat clasică la Colegiul de la Westminster şi filosofia
la Universitatea Oxford. Cele mai importante scrieri ale sale sunt: Eseu asupra intelectului omenesc (1690) Şi cȃteva idei asupra
educaţiei(1693).
2
John Locke, Cȃteva cugetări asupra educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.4
 a) Virtutea prin care ȋnţelege acordul voinţei morale cu normele, pe care le impune raţiunea , legea
civilă şi religia;
b) ȋnţelepciunea , prin care ȋnţelege simţul practic, prudenţa, chibzuinţa, ȋndemȃnarea, care ne călăuzesc
ȋn viaţa de zi cu zi
c) buna creştere prin care ȋnţelege modul de a ne comporta ȋn lume, bunele maniere
d) instruirea(ştiinţa), adică transmiterea şi asimilarea de cunoştinţe prin intermediul sistemului de
ȋnvăţămȃnt.

John Locke nu admite pedeapsa corporală , deoarece o disciplină de sclav va naşte un caracter de sclav.
consecinţele pedepsei corporale sunt şi de alt ordin: copiii nu devin mai harnici, mai silitori , ci mai degrabă
ajung să urască ȋnvăţătura. De aceea este bine ca educatorii să adopte o cale de mijloc , nici severitate
ȋmpinsă la extreme , nici subordonarea la toate capriciile copilului.

Un al doilea mijloc educativ, de care vorbeşte Locke , este recompensa pentru faptele bune.

Recompensele şi pedepsele pot stimula progresul elevului , dar de multe ori ȋl ȋmpiedică. De aceea, este de
preferat să se folosească stima ca recompensă şi dispreţul educatorului ca pedeapsă de natură morală:

,,Stima şi dispreţul sunt imboldul ce stimulează mintea mai mult decȃt orice, de ȋndată ce copilul le poate
simţi. Dacă veţi izbuti să treziţi ȋn copii sentimentul onoarei şi teama de ruşine şi dispreţ, puteţi fi sigur că aţi
statornicit ȋn mintea lor principiile care ȋi vor călăuzi ȋntotdeauna pe drumul drept”3

Fiind un filosof empirist , John Locke accentuează importanţa intuiţiei ȋn educaţie. Toate cunoştinţele
educaţiei ,ȋnseamnă recursul la intuiţie.Aceasta ȋşi dovedeşte eficienţa atȃt ȋn domeniul educaţiei
intelectuale,cȃt şi ȋn cel al educaţiei morale, unde constă ȋn exemplele bune sau rele, pe care copilul le
primeşte de la semenii lui, ȋn societatea cărora trăieşte.

El crede că am putea, ȋnainte de a-l determina pe elev să-şi formeze anumite obiceiuri, să-l convingem, de
utilitatea lor.

John Locke este un adept al educaţiei ȋn familie , din mai multe motive:

a) familia respectă individualitatea copilului mult mai bine decȃt o face şcoala
b) proasta impresie pe care i-o provocaseră şcolile engleze din acea vreme
c) exemplul, unul dintre cele mai bune mijloace de educaţie morală , este mult mai bun ȋn familie, decȃt
ȋn şcoală.

Pentru o cȃt mai bună realizare a educaţiei intelectuale , John Locke stabileşte şi cȃteva principii de
urmat:

a) cultivarea interesului, aflat ȋn legătură cu două ȋnclinaţii naturale ale copilului: curiozitatea naturală,
considerată instrumentul cel mai valoros cu care natura l-a ȋnzestrat spre a putea ȋnlătura neştinţa ,şi
tendinţa către activitate, manifestată ȋn dorinţa copilului de a fi mereu ocupat;
b) pentru a stimula intersul elevului nu este recomandabil să procedăm pe cale abstractă, ci să pornim
3
Ibidem, p.30
 de la contactul direct cu realitatea, prin urmare, trebuie să sprijinim instruirea bazată pe intuiţie;
c) cunoaşterea individualităţii copilului şi respectarea ei, ȋndeosebi pentru a putea aplica cele mai
adecvate metode de educaţie;
d) ȋnvăţămȃntul trebuie să apeleze la judecată şi priceperea copilului, nu la memoria lui.

Este de preferat ca instruirea să ȋnceapă atunci cȃnd copilul are dispoziţia necesară şi ȋşi manifestă liber
dorinţa de a ȋnvăţa, urmȃnd ca ideile care vor alcătui conţinutul cunoaşterii să se dobȃndească ȋn mod
treptat şi progresiv. La ȋnceput , instruirea se va desfăşura ca un joc, trecȃndu-se mai apoi la munca
efectivă.

Expunerea cunoştinţelor de către profesor trebuie să fie făcută şi mai distinsă. John Locke apreciază
pozitiv şi educaţia fizică ,,Minte sănătoasă ȋn corp sănătos”.

El recomandă exerciţiile ȋn aer liber, scrima, călăria, un regim simplu de hrană, somn regulat timp de opt
ore.

John Locke propunea un sistem de instruire adecvat intereselor copilului şi dezvoltării accentuat
pragmatice a societăţii. Realizarea instruirii ȋn acord cu principiul utilităţii presupune alegerea acelor
materii de studiu, a acelor conţinuturi informative, care aduc un folos pentru cel care se instruieşte:
scrierea,citirea, desenul, retorica, matematica, geografia, astronomia, fizica, morala, dreptul,
contabilitatea, noţiuni de economie. Ca deprinderi practice indică dansul, muzica, scrima, călăria.

Un rol important ȋl au călătoriile , care ȋl pot pune pe copil ȋn fata dificultăţilor existenţei concrete.
Cei .care se ocupă de educaţia copiilor trebuie să le studieze cu atenţie zestrea lor naturală , să cunoască
diversele moduri de comportare şi ce li se potriveşte mai bine.

Un bun educator este acela care posedă o serie de calităţi : comportament ireproşabil, manierat, să
cunoască lumea şi viata, să se bucure de stima celor apropiaţi obiceiurilor, gusturilor, vicleniilor şi să fie
ȋn stare să le prezinte elevului său , ȋn aşa fel ȋncȃt să fie cȃt mai bine ȋnţelese.

Influenţele exercitate de gȃndirea pedagogică a lui John Locke ȋn secolele care i-au urmat au fost
considerabile.

Exerciţiile de dezvoltare a simţurilor copiilor pe carea le-a propus au fost puse ȋn practică, mult mai
tȃrziu de Maria Montessori.

Ideea de utilitate a fost preluată şi dezvoltată de pedagogia utilitaristă(Herbert Spencer) şi de cea

pragmatistă (John Dewey) , iar sugestiile empiriste privind ȋnvăţătura au fost preluate de către Herbart,
ȋn abordarea lecţiei ca succesiune de etape concrete.

Bibliografie
Cucoş C. Istoria pedagogiei. Idei şi doctrine pedagogice fundamentale, Iaşi Polirom, 2001

Locke, J. Cȃteva cugetări asupra educaţiei. Bucuresti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971.

Albulescu Ion, Curs , Doctrine pedagogice şi instituţii educaţionale,2022