ISTORIA PSIHOLOGIEI

Unitatea de învăţare 2.
CREAREA CONDIŢIILOR PENTRU APARIŢIA PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

II.1. PRECURSORI AI PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE:

DISPUTA DINTRE EMPIRISM ŞI RAŢIONALISM

Deşi este vorba despre o dispută între filosofi, pe tărâmul teoriei cunoaşterii, rezultatele acestei
controverse au influenţat şi încă influenţează dezbateri între importante teorii psihologice, (ca exemplu
putem da disputa dintre behaviorism şi gestaltism sau cea dintre J. Piaget şi Noam Chomski).

II.1.1. Empirismul englez.

Empiriştii englezi au utilizat aceleaşi principii ale asociaţiei care au fost sugerate cu multe secole
înainte de către Aristotel. El afirma că acele cunoştinţe care sunt similare, contradictorii sau în
contiguitate (adică apar împreună în acelaşi spaţiu şi timp), tind să se asocieze unele cu altele. Ultimul
principiu, cel al contiguităţii este aproape universal acceptat. Dacă două sau mai multe obiecte sunt
percepute la scurt timp unul după altul şi în acelaşi spaţiu, ele se vor asocia. Asocierile prin similaritate
sau contrast sunt acceptate de unii şi respinse de alţii.
Francis Bacon (1561-1626) - este cel ce a pregătit terenul pentru apariţia empirismului. El a
criticat sever silogismul aristotelic, adică raţionamentul deductiv, considerând că acesta nu poate
conduce la progresul cunoaşterii. Bacon afirmă că în concluzia unui silogism nu putem afla nici o
informaţie care să nu fie cuprinsă în premise, de aceea prin metoda deductivă noi nu putem afla mai
mult decât ceea ce deja ştim. Tocmai de aceea, ca răspuns la Organon-ul aristotelic, el va răspunde
scriind “Noul Organon”, lucrarea lui cea mai importantă prin care propune filosofiei o nouă metodă,
metoda inductivă. Singurul plus de informaţie îl putem primi în concepţia lui Bacon, numai din analiza
sistematică a realităţii concrete. Raţionamentele noastre trebuie să aibă ca suport numai informaţiile pe
care le primim prin observarea directă a fenomenelor naturii. Toţi ceilalţi empirişti vor fi de acord cu
această afirmaţie a lui Bacon: Experienţa senzorială stă la baza tuturor cunoştinţelor noastre.
Thomas Hobbes (1588-1679) - a considerat că succesiunea ideilor este responsabilă pentru
întreaga gândire şi acţiune umană şi a explicat această succesiune în termenii asociaţiei prin
contiguitate. Dacă o idee urmează imediat alteia, cu un alt prilej, apariţia uneia va tinde să fie urmată şi
de apariţia celeilalte.
John Locke (1632-1704) - este considerat în mod obişnuit fondatorul empirismului englez de
Bacon şi Hobbes l-au precedat. După douăzeci de ani de reflecţie, Locke a publicat în 1690 faimoasa
lui carte “Eseu asupra intelectului uman”.
Principala sa preocupare a fost problema validităţii cunoaşterii. Locke afirmă că întreaga
cunoaştere provine din experienţă, fie direct din simţuri, fie prin reflecţia asupra datelor senzoriale.
Acest empirism reprezintă o reîntoarcere la ideea aristotelică a cărei expresie în limba latină, “tabula
rasa”, face referire la starea intelectului copilului nou născut. Prin celebra frază: “Nimic nu este în
intelect fără să fi fost mai înainte în simţuri”, Locke a atacat în mod direct credinţa lui Descartes în
existenţa ideilor înnăscute, (credinţă împărtăşită în fapt de toţi raţionaliştii).
Totuşi, el nu a accentuat convingător pe asociaţie ca un principiu universal ce determină
conexiunea ideilor. Locke a crezut mai degrabă ca ideile sunt în mod obişnuit înlănţuite prin conexiuni
“naturale” şi a considerat că principiile asociaţioniste sunt utile în primul rând pentru explicarea
conexiunilor anormale.
David Hume (1711-1776) - a preluat empirismul lui Locke criticându-l însă pe acesta că nu a
acordat mai multă atenţie mecanismelor ce stau la baza asociaţiei. Hume este cel ce va defini riguros
cele mei importante legi ale asociaţiei ideilor: asociaţia prin asemănare şi asociaţia prin contiguitate.
Punând accent pe combinarea prin asociere a ideilor, Hume a criticat puternic ideea de cauzalitate.
Conform legii asociaţioniste a contiguităţii, succesiunea repetată a două evenimente creează în noi o

325
CĂTĂLIN DÎRŢU

obişnuinţă, o asociaţie în virtutea căreia ne aşteptăm ca primul eveniment să fie urmat de cel de-al
doilea. Cauzalitatea, după Hume, nu este un fapt obiectiv, ci o convingere cu fundament pur psihologic.
Dacă John Locke considera tipurile de asociaţie drept determinări pur întâmplătoare, la începutul
secolului al XIX-lea, James Mill va considera legile asociaţiei drept principii absolut necesare ale
conexiunii ş aceasta nu numai pentru domeniul psihicului ci şi pentru cel al conduitei, al acţiunii.
Observăm că importanţa empirismului englez pentru evoluţia ulterioară a psihologiei este legată
în principal de definirea legilor asociaţiei. În acelaşi timp, este necesar să arătăm că asociaţionismul nu
se reduce doar la empirismul englez, deşi acestuia din urmă i-am acordat mai multă atenţie deoarece
constituie modelul cel mai apropiat de ideea de “şcoală asociaţionistă”.
Unii istorici ai psihologiei au tratat asociaţionismul ca pe o şcoală psihologică, dar astăzi este larg
recunoscut faptul că asociaţionismul este mai degrabă un principiu decât o "şcoală". Principiile
asociaţioniste pot fi regăsite în formă implicită sau explicită în operele multor psihologi, chiar
contemporani, psihologi ce au orientări foarte diverse.
Ideile asociaţioniste au influenţat structuralismul american, cercetările asupra memoriei realizate
de Ebbinghaus, se regăsesc in teoria fiziologică a lui Pavlov care a înlocuit asocierea dintre stimul si
răspuns, şi în aproape toate teoriile învăţării de la Thorndike la Skinner. Datorită faptului că principiile
asociaţioniste sunt atât de larg utilizate în teoriile psihologice, psihologii cu adevărat “asociaţionişti”
trebuie selectaţi numai in acord cu tendinţa lor de a utiliza numai sau în primul rând principiile
asociaţioniste.

II.1.2. Raţionalismul filosofic

În rândurile raţionaliştilor îi putem aşeza pe Descartes, Spinoza, Leibniz şi Kant. Ei se opun
empirismului si tezei sale fundamentale că “nu există în intelect nimic care să nu fi fost mai înainte în
simţuri”. Aceşti gânditori resping ideea că simţurile ne-ar putea conduce la o cunoaştere sigură şi cu o
valoare de necesitate, universalitate şi certitudine şi manifestă o încredere totală în raţiune şi
capacitatea acesteia de a cunoaşte realitatea. Gândirea nu reflecta în mod pasiv realitatea, datele
experienţei fiind asimilate şi ordonate în structuri proprii gândirii, structuri care sunt independente de
experienţă. Astfel, universalitatea legilor asociaţiei provenite din experienţă este puternic contestată, în
locul acestor legi fiind acceptată numai existenţa legilor logico-matematice, legi înnăscute, imuabile,
independente de orice experienţă.
1. DESCARTES (1596-1650) este considerat unul din precursorii de seamă ai fiziologiei şi
psihologiei ştiinţifice. Principala lui contribuţie a fost considerarea sufletului şi a corpului ca fiind două
entităţi distincte. Descartes a considerat că în timp ce corpul are drept principal atribut întinderea,
sufletul are ca principală dimensiune raţionalitatea, cogito-ul. Dacă între cele două realităţi, numite de el
“res extensa” (în traducere aproximativă - lucru ce are întindere) şi “res cogitans” (lucru ce cugetă),
există o deosebire de natură, înseamnă că ele alcătuiesc obiectul a două ştiinţe diferite. Pe de o parte,
Descartes consideră că trupul se supune legilor mecanicii, îndeosebi legilor mişcării, şi că trebuie
studiat de ştiinţele mecaniciste între care este cuprinsă şi fiziologia, iar pe de altă parte, sufletul se
supune legilor raţiunii ce pot fi descoperite numai prin îndoială metodică.
În ceea ce priveşte problema cunoaşterii, Descartes se opune oricărui tip de empirism. Datele
simţurilor sunt cel mai ades înşelătoare, ele neputând conduce niciodată la vreun adevăr absolut.
Dimpotrivă, criteriul adevărului se află doar în raţiunea însăşi. Există în structura raţiunii umane idei
înnăscute precum ideea de suflet. Aceste idei înnăscute reprezintă primele principii pe care raţiunea le
poate descoperi în ea însăşi numai prin intuiţie. “Înţeleg prin intuiţie, spune Descartes, nu o mărturisire
nestatornică a simţurilor, …, ci un concept al spiritului pur şi atent, atât de simplu şi de distinct încât nu
mai rămâne absolut nici o îndoială asupra a ceea ce înţelegem… Intuiţia ia naştere numai din lumina
raţiunii”.
Ideile înnăscute, pe care raţiunea le găseşte în interiorul ei cu ajutorul intuiţiei, îi permit
intelectului să gândească astfel încât, prin deducţie să ajungă la concluzii din ce în ce mai îndepărtate.
Observăm astfel că nu numai afirmarea ideilor înnăscute se opune concepţiilor empiriste despre stadiul

326
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

incipient de “tabula rasa” al intelectului uman, dar şi metoda carteziană, deductivă se opune metodei
inductive propusă de Fr. Bacon şi preluată de ceilalţi empirişti. În timp ce Descartes trasează drumul
gândirii pornind de la ideile înnăscute spre lucrurile concrete, empiriştii susţin constituirea intelectului
pornind de la datele senzoriale şi avansând spre idei din ce în ce mai abstracte.
2. GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716) - răspunde empiristului J. Locke prin publicarea lucrării “Noi
eseuri asupra intelectului uman”, lucrare în care completează teza empiristă: “Nimic nu este în intelect
care să nu fi fost mai înainte în simţuri”, cu nu mai puţin celebrele cuvinte: “…în afară de intelectul
însuşi”. Cu alte cuvinte, este adevărat că datele provenite de la simţuri alcătuiesc conţinutul intelectului
şi au un caracter clar dobândit, dar intelectul, cu rolul lui de organizator al acestor date senzoriale, este
înnăscut. Ca şi la Descartes, idei precum cea de substanţă, existenţă sau identitate sunt înnăscute şi nu
au nevoie decât de un impuls de la simţuri pentru a se dezvolta. Miile de senzaţii şi de percepţii care ne
asaltează continuu nu au un sens în ele însele. Singură raţiunea, prin capacitatea ei de a înţelege le
poate conferi un sens, le poate conştientiza. Cunoaşterea umană, crede Leibniz, este posibilă datorită
existenţei unui acord prestabilit între structura realităţii şi structura raţiunii umane.
3. IMMANUEL KANT (1724-1804) - este de departe cel mai important filosof raţionalist şi va
influenţa întreaga dezvoltare ulterioară a teoriei cunoaşterii, datorită încercării lui ingenioase de a
depăşi controversa empirism-raţionalism prin reconcilierea empirismului cu raţionalismul radical. În
lucrarea sa fundamentală “Critica raţiunii pure”, Kant nu se va mai limita la recunoaşterea şi
enumerarea ideilor înnăscute ale intelectului, cum au făcut ceilalţi raţionalişti.
Considerând că există două feluri de cunoştinţe: unele a priori, înnăscute şi altele a posteriori,
avându-şi izvoarele în experienţă, va merge mai departe şi va arăta că nu doar activitatea intelectului
este determinată de existenţa ideilor înnăscute ci şi activitatea organelor de simţ este predeterminată.
Chiar şi datele pe care ni le furnizează organele noastre de simţ sunt organizate de două forme a priori,
specifice sensibilităţii: spaţiul şi timpul, în timp ce activitatea intelectului este organizată de alte forme a
priori: categoriile, între care enumerăm categoria de substanţă, existenţă, cauzalitate, posibilitate, etc.
Astfel, deşi Kant recunoaşte că orice cunoaştere începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea
provine numai din experienţă.
Poziţia kantiană relativ la problema cunoaşterii este cea mai echilibrată dintre toate cele expuse
până acum, deoarece el s-a străduit să depăşească disputa dintre raţionalism şi empirism. Formele a
priori ale sensibilităţii şi intelectului sunt puţine la număr şi apar rar în formă pură în cadrul judecăţilor.
Soluţia propusă de Kant este încercarea de a demonstra că majoritatea judecăţilor cuprind în formă
sintetică atât concepte înnăscute cât şi concepte provenite din experienţă, progresul cunoaşterii fiind
posibil datorită acestei împletiri dintre cunoştinţele raţionale şi cele empirice în judecăţile pe care le
facem.

ACTIVITATE

Comparaţi poziţia empiriştilor faţă de cunoaştere cu cea a raţionaliştilor. Încercaţi să descoperiţi

printre teoriile psihologice prezentate în acest curs teorii de orientare empiristă şi teorii de
orientare raţionalistă.

II.2. AUGUSTE COMTE ŞI NAŞTEREA POZITIVISMULUI

În prima jumătate a veacului al XIX-lea gânditorul francez A. Comte a publicat un curs de

“filosofie pozitivă” în şase volume. În această lucrare el a formulat “legea celor trei stadii” ale dezvoltării
istorice progresive a gândirii umane: stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul pozitiv sau ştiinţific. În
concepţia lui Comte stadiul teologic al cunoaşterii umane a corespuns epocii feudale şi el a fost distrus
şi înlocuit de stadiul metafizic ce corespunde epocii iluministe.
La rândul lui, şi stadiul metafizic este eliminat şi depăşit de vârsta pozitivă, ştiinţifică. Acest ultim
stadiu, cel pozitiv sau ştiinţific reprezintă pentru Comte stadiul maturităţii inteligenţei umane. Pornind de

327
CĂTĂLIN DÎRŢU

la maxima “a şti înseamnă a prevedea pentru a putea”, Comte a considerat că omenirea în acest ultim
stadiu ar trebui să renunţe total la ipoteze speculative de tip teologic sau metafizic ce nu pot fi verificate
şi să se preocupe doar de enunţarea legilor ce vor permite omului să intervină eficient şi să controleze
lumea. Doar cunoaşterea eficientă este cunoaştere pozitivă.
Lui Comte i se datorează şi prima încercare de clasificare a ştiinţelor. Ideile pozitiviste enunţate
de Comte vor suferi de-a lungul timpului serioase modificări, dar ele vor exercita o influenţă majoră
asupra evoluţiei teoriei cunoaşterii ştiinţifice.

II.3. CONSTITUIREA BIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

La mijlocul secolului al XVIII-lea a apărut ideea de gen şi specie şi pe baza acesteia suedezul
Carl von Linne a propus prima clasificare a plantelor şi animalelor, clasificare care s-a menţinut în
botanică şi zoologie cu unele modificări până în zilele noastre. La începutul secolului al XIX-lea, datorită
perfecţionării microscopului a apărut embriologia care a evidenţiat existenţa unor asemănări frapante în
dezvoltarea embrionară a organismelor aparţinând unor specii diferite. Tot acum, francezul Jean
Baptiste Lamarck impune în 1802 noul termen de biologie şi formulează primele principii ale
transformismului. Organismele vii sunt supuse de-a lungul timpului unor transformări, datorită faptului că
unele caractere dobândite se transmit ereditar. Alături de ipoteza evoluţiei, Lamarck a avansat de
asemeni şi ipoteza unei înrudiri între toate fiinţele vii.
Darwin (1809-1882), a completat cele două ipoteze ale lui Lamarck cu altele două: ipoteza
strămoşului comun şi cea a selecţiei naturale. Prima ipoteză susţine că toate organismele vii au un
strămoş comun, deci şi organismul uman a evoluat dintr-un animal, iar cea de a doua ipoteză afirmă că
natura selectează organismele cele mai bine înzestrate pentru a supravieţui, astfel că unele caractere
dobândite de acele organisme în timpul vieţii lor se transmit la urmaşi îmbunătăţind performanţele
adaptative ale speciei în timp ce exemplarele neadaptate sunt eliminate.
Ideile lui Darwin au avut un impact major asupra psihologiei, determinându-i pe mulţi psihologi
să-şi definească propriul obiect, psihicul, ca fiind rezultatul unui proces evolutiv natural. Spre exemplu,
funcţionaliştii americani vor insista asupra faptului că procesele psihice, îndeosebi conştiinţa, sunt
rezultatul unui îndelungat proces de selecţie ce are ca scop ultim adaptarea, în timp ce behavioriştii vor
prefera să studieze comportamentul animal considerând că procesul evolutiv a făcut din om un animal
mult prea sofisticat şi că, din această cauză, legile universale ale comportamentului ar putea fi
descoperite mult mai uşor la rudele omului,(pisicile, câinii, şoarecii sau porumbeii). Şi în epistemologia
genetică a lui Jean Piaget, ca de altfel şi în teoriile multor alţi psihologi, conceptele de adaptare şi
evoluţie impuse de Darwin în biologie ocupă un loc central după ce au fost rafinate şi “adaptate”
discursului psihologic.

II.4. CONTRIBUŢIILE ADUSE DE FIZIOLOGIE LA NAŞTEREA PSIHOLOGIEI

Cercetarea fiziologică a fost determinantă în transformarea psihologiei în ştiinţă experimentală.
Primele investigaţii asupra comportamentului reflex au fost realizate de Marshall Hall
(1790-1857), care, urmărind sistematic mişcările animalelor decapitate a conchis că variatele forme de
comportament depind de diferitele părţi ale creierului şi ale sistemului nervos. Hall a constatat că
mişcările voluntare depind de creier, mişcările reflexe de măduva spinării, iar mişcările involuntare
depind de stimularea directă a musculaturii.
Continuându-l pe Hall, Pierre Flourens (1794-1867), a distrus sistematic diferite părţi din creierul
şi măduva spinării unor animale pentru a descoperi cât mai multe din funcţiile sistemului nervos şi
pentru a le localiza. Deşi constatările lui Hall şi Flourens sunt în mare parte valide şi azi, meritul lor
constă în primul rând în introducerea metodei extirpării. Această tehnică, constă în investigarea unei
anumite părţi de creier prin modificarea sau distrugerea completă a ei şi observarea schimbărilor
intervenite în comportamentul animalului.

328
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

În 1861, Paul Broca dezvoltă o altă metodă de investigare a creierului, numită metoda clinică. El
a făcut autopsia unui om ce n-a putut vorbi inteligibil mulţi ani şi a descoperit o leziune în a treia
circumvoluţiune a lobului frontal. Broca a localizat în acel loc centrul vorbirii. Metoda clinică este
considerată a fi complementară metodei extirpării, fiind adecvată şi studiului funcţiilor creierului uman,
după instalarea morţii pacientului cu tulburări de comportament.
Dar cea mai productivă tehnică pentru studierea funcţiilor creierului este cea a stimulării electrice
introdusă de G. Fritsh şi E. Hitzig, în 1870. Metoda implică explorarea scoarţei cerebrale cu ajutorul
curenţilor de mică intensitate. Fritsh şi Hitzig au observat că stimularea electrică a unor arii corticale
produce răspunsuri motorii. Astăzi, echipamentul de cercetare prin stimulare electrică a creierului este
ultra sofisticat.
Cele mai importante contribuţii la impunerea metodei experimentale în psihologie le-a adus însă
fiziologia germană prin reprezentanţii ei: Johannes Müller, Hermann vom Helmholtz şi Gustav Fechner.
În timpul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea fiziologia a devenit o disciplină experimentală
îndeosebi datorită activităţii desfăşurate de Johanes Müller (1801-1858). Numit ca profesor de fiziologie
la Berlin, Müller a susţinut puternic aplicarea metodei experimentale în fiziologie. Importanţa lui Müller
atât pentru fiziologie cât şi pentru psihologie este legată în principal de doctrina lui asupra energiilor
specifice ale nervilor senzitivi. Cercetările lui Müller privind organele de simţ şi natura senzaţiei au
stimulat puternic cercetările ulterioare în acest domeniu.
Hermann von Helmholtz a fost elev al lui Müller, dar interesul lui n-a fost captat numai de
fiziologie. Beneficiind de o energie debordantă, Helmholtz a publicat în mai multe domenii precum
matematica, fizica şi chiar muzica. Din perspectiva istoriei psihologiei sunt importante cercetările
efectuate de Helmholtz în domeniul vizualului, auditivului şi al vitezei impulsului neuronal.
În ceea ce priveşte viteza impulsului neuronal, Helmholtz a realizat prima măsurătoare empirică
a acesteia. Până la el se considera că stimularea şi reacţia musculară se realizează instantaneu sau că
viteza impulsului neuronal este oricum prea mare pentru a putea fi măsurată. Helmhotz a risipit această
prejudecată realizând un montaj experimental ingenios. El a ataşat un nerv motor la muşchiul de la
piciorul unei broaşte (aşa-numitul preparat nerv-muşchi).
Lucrând cu diferite lungimi ale nervului, el a înregistrat intervalul dintre stimularea nervului şi
reacţia muşchiului. Astfel, rezultatele lui au arătat că viteza impulsului neuronal nu este una fantastică,
ci este destul de moderată, în jur de 27,5 m/s. Încercarea de a studia circuitul complet de la stimularea
organelor de simţ la răspunsul motor pe subiecţi umani a condus însă la eşec, datorită enormelor
diferenţe pe care le-a găsit între indivizi şi chiar între două încercări ale aceluiaşi subiect. Oricum,
Helmholtz n-a fost interesat de implicaţiile psihologice ale cercetărilor lui, dar a fost una din primele
demonstraţii că este posibilă experimentarea unor procese psiho-fiziologice.
O deosebită influenţă au avut cercetările lui Helmholtz în domeniul vederii şi al auzului. El a
studiat coordonarea mişcările muşchilor oculari externi şi interni şi a extins teoria publicată în 1802 de
Thomas Young asupra vederii colorate, iar în domeniul auzului a studiat percepţia tonurilor combinate
şi individuale, natura armoniei disonanţei şi a publicat o teorie a rezonanţei. Contribuţiile lui Helmholtz
la dezvoltarea teoriilor despre auz şi văz sunt în continuare incluse în textele contemporane de
psihologie.
Totuşi, deşi influenţa lui Helmholtz asupra psihologiei a fost mare, el n-a considerat psihologia o
disciplină ştiinţifică independentă, ci a aliat-o aşa cum a făcut-o şi Kant cu filozofia.
Ernest Weber (1795-1878) – a studiat la Leipzig anatomia şi fiziologia fiind interesat tot de
fiziologia organelor de simţ. Spre deosebire de Helmholtz însă, Weber a explorat alte senzaţii decât
cele vizuale şi auditive, în special pe cele musculare şi cutanate. A aplicat în mod ingenios metodele
experimentale ale fiziologiei la probleme de natură psihologică. Două contribuţii majore a adus Weber
în domeniul psihologiei. Prima dintre acestea implică determinarea experimentală a discriminării
corecte a două atingeri pe piele. Weber a măsurat distanţa necesară dintre două puncte înainte ca
subiecţii să confirme două senzaţii distincte. Cercetarea lui Weber a constituit prima demonstraţie

329
CĂTĂLIN DÎRŢU

experimentală, sistematică a conceptului de prag senzorial, un concept larg utilizat în psihologie de la

începuturile ei şi până astăzi.
O a doua contribuţie a lui Weber este statuarea primei legi cu adevărat cantitative în psihologie.
Căutând să determine care este cea mai mică diferenţă dintre două greutăţi care poate fi discriminată,
el a găsit că această diferenţă poate fi exprimată printr-un raport constant de 1:30. Weber a demonstrat
şi influenţa simţului muscular intern asupra discriminării greutăţilor observând că subiectul poate
discrimina mai fin dacă greutăţile ce trebuie apreciate sunt mişcate de el, decât dacă îi sunt plasate
direct în mână. Deşi Weber, ca şi Helmholtz, n-a intuit importanţa pe care cercetările sale fiziologice le
va avea pentru cunoaşterea psihicului, demonstraţia lui, că “distanţa” dintre două senzaţii poate fi
măsurată, a avut un rol hotărâtor asupra constituirii psihologiei ştiinţifice.
Gustav Theodor Fechner (1801-1887)- a rămas în istoria psihologiei ca psiho-fizician. A studiat
medicina, apoi fizica şi matematica tot la Leipzig şi a fost preocupat ca şi ceilalţi fiziologi germani tot de
problema senzaţiei. Dar, spre deosebire de ei, Fechner a pornit de la o teză filosofică.
Preocupat de relaţia dintre suflet şi corp, el a decis că cele două sunt identice, sunt aspecte ale
aceleiaşi unităţi fundamentale. În încercarea de a demonstra această teză cu mijloace ştiinţifice,
Fechner a formulat ceea ce el a considerat a fi, legea conexiunii dintre suflet şi corp, dintre senzaţie şi
stimul, (S= K × log E + c). Legea descoperită de el demonstra că intensitatea senzaţiei, (o calitate
mentală), depinde de intensitatea stimulării, (o calitate fizică).
Astfel, Fechner a considerat ca fiind demonstrat faptul că legătura dintre cele două lumi: cea
fizică şi cea mentală, pot fi exprimate prin legi cantitative. Ştiinţa care trebuia să se preocupe de
descoperirea relaţiilor cantitative dintre suflet şi corp, şi de exprimarea lor în formule matematice s-a
numit psiho-fizică.
Fechner a eşuat în încercarea lui de a constitui filosofia ca o ştiinţă exactă, în schimb a infirmat
prin descoperirea relaţiei cantitative dintre senzaţie şi stimul, afirmaţia lui Kant, făcută la începutul
secolului al XIX-lea, că psihologia nu va putea constitui niciodată ca ştiinţă, datorită imposibilităţii de a
măsura şi experimenta fenomenele şi procesele psihice. Cercetările lui Fechner privind posibilitatea de
a cerceta psihicul cu metodele cantitative ale ştiinţelor naturale au influenţat puternic credinţa lui Wundt
în posibilitatea conceperii psihologiei ca ştiinţă experimentală.

II.5. ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR GERMAN ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Apariţia psihologiei ca ştiinţă este legată indisolubil de spaţiul german din mai multe motive:
1. În primul rând se pare că aşa-zisul temperament german s-a potrivit perfect cu observaţia
sistematică a fenomenelor, cu descrierea minuţioasă şi clasificarea riguroasă cerută de biologie şi
fiziologie. În timp ce Franţa şi Anglia erau favorizate modelele deductiv-matematice de a face ştiinţă,
germanii au optat pentru colectarea atentă a faptelor observabile, favorizând modelul inductiv-
clasificator.
2. În al doilea rând, germanii au construit ştiinţa dându-i un sens foarte larg. În timp ce francezii
şi englezii s-au limitat la fizică şi chimie, ştiinţe care se pretau cel mai bine unei observări cantitative, în
Germania, pe lângă acceptarea în familia ştiinţelor a biologiei şi fiziologiei, au mai fost incluse o
multitudine de alte domenii precum: filologia, istoria, arheologia, estetica, logica şi chiar analiza critică a
literaturii. Având o arie atât de largă de preocupări, nu este de mirare că germanii n-au avut prea multe
prejudecăţi care să-i împiedice să exploreze şi să măsoare complexitatea minţii umane cu instrumentele
ştiinţei.
3. Nu în ultimul rând, aportul oamenilor de ştiinţă germani la constituirea psihologiei ca disciplină
ştiinţifică a fost posibil şi datorită unei organizări deosebit de eficiente a universităţilor germane, în
special cu privire la ştiinţă. Universităţile germane au îmbinat funcţia de predare a cunoştinţelor cu cea
de cercetare. În cadrul lor profesorii şi studenţii îşi puteau exprima liber ideile, fără a fi supuşi unor
constrângeri de natură religioasă.

330
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Spre deosebire de situaţia din Germania, în Anglia şi Franţa, din diferite motive, oamenii de
ştiinţă au lucrat în afara sistemului educaţional, deoarece universităţile din aceste ţări nu au încurajat
cercetarea, ci au considerat ca principală vocaţie a lor doar predarea cunoştinţelor. În aceste condiţii,
universităţile germane vor deveni pentru universităţile occidentale ale secolului al XIX-lea un model de
organizare cu atât mai mult cu cât acest avânt fără precedent al învăţământului superior german a fost
foarte puternic susţinut cu bani şi resurse de către stat.
Implicarea puternică a structurilor statale germane în susţinerea financiară a dezvoltării
universităţilor a avut drept principal scop crearea unei elite culturale. Littman(1979) afirma pe bună
dreptate că în universităţile lor, “germanii au industrializat procesul de achiziţionare şi aplicare a
cunoaşterii”. Tendinţa cercetătorilor germani de a se deschide spre crearea de noi discipline ştiinţifice a
condus astfel şi la naşterea psihologiei.

ACTIVITATE

Încercaţi să descoperiţi care sunt cauzele care au făcut ca psihologia să se constituie ca ştiinţă
atât de târziu, mult în urma altor ştiinţe.

331