ISTORIA PSIHOLOGIEI

Unitatea de învăţare 1.
DESPRE CONSTRUIREA OBIECTULUI ŞI CLARIFICAREA
ROLULUI ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINĂ

I.1. “LA CE BUN ” UN CURS DE ISTORIE A PSIHOLOGIEI?

I.1.1. Cauze obiective şi subiective ce pot explica interesul încă scăzut

pentru istoria psihologiei
a) ”Care istorie?”, ar putea exclama unii, deoarece este larg recunoscut faptul că psihologia este
o ştiinţă tânără, având doar cu puţin mai mult de o sută de ani. Ştim că în viaţa unui om, perioada
tinereţii este asociată cel mai adesea cu trăirea plenară a prezentului şi cu încercarea entuziastă de
prefigurare a viitorului, concomitent cu aproape totala lipsă de entuziasm pentru trecut. Lucrurile par a
sta la fel dacă privim psihologia ca pe o ştiinţă “tânără”.
Majoritatea psihologilor sunt complet “prinşi” în programe de cercetare şi psihologie aplicată, în
construcţia şi susţinerea empirică a teoriilor. Pentru aceşti psihologi prezentul este timpul acţiunii, iar
dezinteresul pentru istoria psihologiei este explicat prin faptul că domeniul cercetării şi al psihologiei
aplicate este atât de vast şi este atât de mult de lucru încât unora li se pare că este păcat să iroseşti
timp şi energie pentru cercetarea unui trecut încă firav şi inconsistent.
b) Tendinţa de a neglija sau chiar de a respinge istoria unei ştiinţe este accentuată şi de
existenţa unui “mit al progresului ştiinţific”. Conform acestui mit, procesul cunoaşterii ştiinţifice are numai
un sens ascendent, vechiul fiind continuu depăşit de nou: Este în afară de orice îndoială că paradigmele
ştiinţifice sunt într-o continuă reaşezare şi reconstrucţie şi că adevărul ştiinţific este un adevăr relativ,
ce-şi schimbă sau îmbogăţeşte conţinutul în urma dezbaterilor şi controverselor din sânul colectivităţii
ştiinţifice.
Cu alte cuvinte, nimeni nu poate nega faptul că există un progres al cunoaşterii ştiinţifice, progres
mărturisit cel mai pregnant de avansul tehnologic ce nu-şi are precedent în secolele anterioare secolului
XX. Dar exagerarea conţinută în “mitul progresului” poate conduce la concluzia greşită că tot ceea ce
nu aparţine timpului nostru este vetust, neadevărat în esenţă, perimat, fără valoare, iar dacă trecutul
este declarat “mort” decurge de aici că cercetarea lui este o pierdere inutilă de timp.
De aceea unii psihologi se mulţumesc cu cunoaşterea unei istorii scurte, abreviate a psihologiei şi
pun accentul mai degrabă pe cunoaşterea trecutului recent. Bibliografiile de la sfârşitul studiilor sunt de
cele mai multe ori exemple de micro-istorii ale trecutului apropiat al unei probleme sau domeniu.
c) Dar cea mai importantă critică este aceea că a face istorie nu e un demers ştiinţific. Mai mult,
ar fi trădate idealurile ştiinţei. Cum vom vedea mai pe larg, pe de o parte, a face psihologie în mod
ştiinţific înseamnă punerea în joc a unei ipoteze, control riguros al proceselor cercetate, verificare,
interpretare şi, în cele din urmă, predicţie.
Pe de altă parte, a face istorie a psihologiei înseamnă plasarea într-un spaţiu pur teoretic, unde
domneşte erudiţia şi unde este afirmată opţiunea nu atât pentru cercetare cât pentru interpretarea
sintetică a rezultatelor cercetării, pentru o critică şi chiar o filosofie a ştiinţei. Pentru că o astfel de
ambiţie presupune posibilităţi de mişcare pe spaţii oarecum mai largi, interdisciplinare, în ochii unora
demersul istoric pare lipsit de profunzime, superficial, iar istoria psihologiei este percepută deseori ca
fiind o simplă înşiruire cronologică a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a teoriilor derivate din această
cercetare.
d) Până la un punct, lipsa de interes pentru istoria psihologiei este explicată şi prin faptul că
demersul ştiinţific necesită o strictă specializare. Cursurile de introducere în psihologie şi de istoria
psihologiei se fac în general în anul I, cu scopul mai mult sau mai puţin mărturisit de a-i ajuta pe
studenţi să-şi contureze o idee generală despre psihologie. În anii următori însă, studenţii sunt presaţi
spre o strictă specializare, ceea ce cu timpul îngustează cunoştinţele despre ansamblul dezvoltărilor din
psihologie şi diminuează astfel şi interesul pentru istoria psihologiei.

317
CĂTĂLIN DÎRŢU

e) In sfârşit, o ultimă cauză ce are ca efect un interes scăzut pentru istoria psihologiei derivă din
propriile limite ale domeniului între care putem enumera:
1. insuficienta maturizare a acestuia;
2. relativa sărăcie a lucrărilor de istorie a psihologiei;
3. controversele privind modul de tratare a ei şi, nu în ultimul rând,
4. lipsa unor autentici specialişti în istoria psihologiei, unele cărţi din acest domeniu fiind scrise fie sub
presiunea momentului, fie la bătrâneţe de către cercetători care consideră că după ani mulţi de
cercetare îşi pot permite, mai degrabă ca pe un moft sau ca pe un trofeu în plus, o lucrare de
sinteză.

I.1.2. Argumente care susţin necesitatea studierii istoriei psihologiei

Toate aceste cauze obiective sau subiective enumerate mai sus, au făcut ca mult timp istoria
psihologiei să fie tratată ca o cenuşăreasă în rândul celorlalte ramuri ale psihologiei. Din fericire pentru
destinul acestei discipline, în favoarea ei pot fi invocate şi argumente puternice ce justifică creşterea
interesului pentru acest domeniu în ultimii douăzeci de ani. Enumerăm câteva dintre aceste argumente:
1. Ştim deja după un curs de introducere în psihologie ce rol joacă memoria în viaţa unui om şi, în
general, a oricărei fiinţe vii. Platon a făcut din reamintire (anamnesis) centrul întregii sale concepţii
filosofice despre destinul omului şi al societăţii. Conform teoriei platonice, insuficienţa reamintirii este pe
tărâmul cunoaşterii cel mai grav handicap ce poartă numele de agnoia: ignoranţă sau mai simplu, ne-
cunoaştere.
Istoricii la rândul lor avertizează cât pot de des că “cine nu-şi cunoaşte trecutul este condamnat
să-i repete greşelile”. Putem completa acest avertisment cu afirmaţia că în domeniul cercetării ştiinţifice,
neproductivă nu este numai repetarea greşelilor ci şi a rezultatelor pozitive, efortul implicat în cercetare
devenind inutil datorită redescoperirii unui adevăr ce a devenit de mult timp banal.
Istoria psihologiei joacă astfel rolul unei memorii organizate a faptelor semnificative petrecute pe
terenul psihologiei, selectând, conservând, sistematizând şi aducând la cunoştinţa comunităţii
psihologilor propriul ei trecut.
2. Punctul de vedere istoric se dovedeşte a fi necesar şi datorită faptului că din ce în ce mai multe
rezultate ale cercetării şi teorii ce integrează aceste rezultate se acumulează odată cu trecerea timpului.
Faptul că tot mai puţini psihologi mai afirmă că psihologia este o ştiinţă tânără este o dovadă că avântul
pe care l-a luat psihologia astăzi este perceput ca un semn al unei apropiate sau chiar deja realizate
maturizări, iar o ştiinţă matură trebuie să ştie să-şi ia în primire propriul trecut şi să şi-l valorifice.
3. Dar, pentru că acumularea faptelor nu este doar cantitativă, iar progresul în psihologie nu este
simplu şi liniar, istoria psihologiei se mai dovedeşte a fi necesară ca factor unificator al tendinţelor
centrifuge ce se manifestă astăzi în domeniul psihologiei. Această viziune unificatoare propusă de
istoria psihologiei vine să contrabalanseze nu doar tendinţele tot mai accentuate de strictă specializare
a cercetării şi discursului psihologic, ci şi pretenţiile hegemonice, dominatoare ale unor ramuri ale
psihologiei asupra altora sau chiar asupra întregului câmp al psihologiei. Un exemplu revelator al unor
astfel de pretenţii este încercarea psihologiei cognitive de a reinventa psihologia şi de a o rescrie în
întregime numai din punctul ei de vedere, cel cognitivist. Istoria psihologiei ne dă posibilitatea de a
explica toate aceste tendinţe într-un cadru teoretic mult mai larg. Îndeosebi criza unor curente
tradiţionale ce au dominat scena psihologiei decenii întregi (ex. behaviorismul), precum şi provocările
lansate de noile teorii ce îşi caută locul în peisajul actual al psihologiei, au stimulat şi stimulează
încercările istoriei psihologiei de a transcende pe cât posibil controversele şi tendinţele fracţionare şi de
a crea o imagine unitară, dând sens dezvoltărilor trecute şi actuale în teritoriul psihologiei.
4. Eforturile istoriei psihologiei de a crea o imagine coerentă a evoluţiei acestei ştiinţe, îi conferă
un rol principal în autoprezentarea psihologiei ca ştiinţă. Această autoprezentare este necesară datorită
imensului impact pe care îl are actualmente psihologia asupra societăţii. Psihologul nu este izolat într-
un turn de fildeş ci e prezent între oameni, preluând în parte rolul duhovnicului, completând eficient
diagnosticul pus de medic, împărtăşindu-se din responsabilităţile părintelui, testând şi punând “note” cu

318
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

autoritatea profesorului, beneficiind de recunoaştere şi respect ca specialist în delicatele şi complicatele

probleme ale sufletului. Ritmul rapid de creştere a numărului de psihologi înscrişi în organizaţiile
profesionale a condus pe un psiholog hâtru la afirmaţia că dacă se continuă aşa, în anul 2000 vor fi mai
mulţi psihologi decât oameni. Interesul deosebit al publicului larg pentru realizările psihologiei, impun
alcătuirea unei “cărţi de vizită” sintetică şi completă. Credem că istoria psihologiei îşi poate asuma o
parte importantă din această sarcină.
5. Istoria psihologiei îndeplineşte o importantă funcţie critică. Rostul istoricului nu este doar acela
de a reda desfăşurarea cronologică a faptelor. El evaluează făcând şi refăcând ierarhii, deconstruieşte
mituri neviabile şi le dă un sens, prin interpretare, celor valoroase, depăşind astfel un rol pur narativ.
6. Nu în ultimul rând, istoria psihologiei este necesară deoarece prezintă atât modele de reuşită
cât şi eşecuri răsunătoare, reînvie controverse celebre, prezintă idei forţă a căror ecou nu este încă
stins sau care s-au adaptat unor cadre teoretice diferite de cele ce le-au dat naştere. În trecut
descoperim întotdeauna destule învăţăminte pentru prezent şi suficiente avertismente pentru viitor.

ACTIVITATE

Încercaţi să găsiţi noi argumente pro şi contra susţinerii necesităţii studierii istoriei psihologiei ca
disciplină.

I.2. CONSTITUIREA ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINĂ DE SINE STĂTĂTOARE

Putem separa trei etape ale acestui proces în funcţie de anii în care au apărut scrierile majore în
acest domeniu.
1. O primă etapă este cuprinsă între începuturile psihologiei ca ştiinţă şi 1929. Este o perioadă în
care, în mod normal, lucrările de istorie a psihologiei sunt sporadice, apar întâmplător. Pot fi
consemnate totuşi câteva încercări. Menţionăm în primul rând: a) o selecţie din psihologii clasici de la
Anaxagoras la Wundt publicată de Rand în 1912. b) Apoi în acelaşi an începe publicarea unei istorii
masive în trei volume de către Brett. Ultimul volum al acestei istorii a apărut în 1921. Ca mai toate
lucrările din această perioadă şi lucrarea canadianului Brett este importantă mai degrabă pentru
înfăţişarea psihologiei în contextele sale filosofice şi teologice. Ea poate servi ca o excelentă sursă
pentru cunoaşterea începuturilor psihologiei. Deoarece cartea era prea masivă pentru a fi utilizată
curent, ea a suferit o abreviere şi o revizuire, transformarea celor trei volume într-unul singur datorându-
se lui Peters în 1953. c) Prima istorie a psihologiei scrisă de un american, Baldwin, apare în 1913, în
două volume mici.

2. O a doua etapă este cuprinsă între anii 1929-1976 şi putem consemna aici rolul lui Edwin G.
Boring (1886-1968) şi a lui Robert I. Watson (1909-1980).
E. Boring, profesor de psihologie la Harvard este unanim recunoscut ca fiind primul istoric
autentic al psihologiei datorită interesului constant pe care l-a manifestat de-a lungul întregii sale cariere
pentru trecutul psihologiei. În anul 1929 el a publicat cartea “A History of Experimental Psychology”,
carte ce a fost revizuită în 1950 şi care a avut o importanţă deosebită pentru constituirea istoriei
psihologiei ca disciplină. Timp de aproape trei decenii ea a constituit principalul text de studiu în acest
domeniu. E. Hilgard consemnează o anchetă desfăşurată în America şi publicată în 1962 care a arătat
că 75% din cei ce au urmat un curs de istorie a psihologiei au utilizat cartea lui Boring ca principal text.
Deşi însuşi autorul a recunoscut unele limite ale cărţilor sale, concepţia sa asupra istoriei
psihologiei a fost supusă unor critici deosebit de dure. I s-a reproşat faptul că a definit incorect
psihologia experimentală, atribuindu-i un sens prea restrâns, că a folosit prezentul ca pe un cadru
pentru înţelegerea trecutului, (a fost acuzat de prezenteism), şi că n-a ştiut să păstreze echilibrul între o
istorie a personalităţilor şi una a “spiritului timpului”. Pe de altă parte, unii psihologi cer ca cei ce critică
opera lui Boring să nu piardă din vedere rolul decisiv jucat de acesta în constituirea istoriei psihologiei.
El este recunoscut astăzi ca întemeietor al acestei discipline.

319
CĂTĂLIN DÎRŢU

Din fericire pentru destinul istoriei psihologiei ca disciplină, munca lui Boring a fost continuată de
un alt psiholog ce s-a preocupat aproape exclusiv de scrierea acesteia, şi anume Robert I. Watson
(1909-1980). Pe de o parte Watson a recunoscut deschis influenţa pe care a exercitat-o asupra sa
E. Boring în alegerea acestui domeniu, iar pe de altă parte Boring însuşi a asistat la pregătirea primei
cărţi importante a lui Watson: “The Great Psychologists”, apărută în 1963 şi republicată de patru ori
până în 1978. Astfel, Watson poate fi considerat într-un anume sens succesorul lui Boring.
În constituirea istoriei psihologiei ca profesie în adevăratul sens al cuvântului, Watson a avut un
rol hotărâtor:
1. La Universitatea New Hampshire a creat un program special de doctorat în istoria psihologiei, primul
de acest gen.
2. A organizat la nivelul Asociaţiei Psihologilor Americani (A.P.A.) Secţiunea 26, care se ocupă doar cu
istoria psihologiei, devenind şi primul preşedinte al acestei secţiuni în 1966, cu sprijinul lui Boring
care a renunţat la acest post în favoarea lui Watson.
3. La Universitatea din Akron a iniţiat şi susţinut crearea Arhivelor de Istorie a Psihologiei Americane.
4. A fundat o societate internaţională pentru istoria ştiinţelor sociale şi comportamentale numită Cheiron
după numele unui centaur înţelept din mitologia greacă.
Principala sa operă, în două volume masive a apărut în 1974. În primul volum, de 470 de pagini
intitulat: “Eminent Contributors to Psychology: a Bibliography of Primary Sources”, Watson a numit
surse primare scrierile majore a 538 de psihologi care au fost selectaţi ca eminenţi de un grup de 9
evaluatori. În volumul al doilea, mai ambiţios, de 1158 pagini, au fost selectate sursele secundare, adică
scrierile altor psihologi care se referă la operele celor 538 din primul volum.
Watson a mai propus şi 18 criterii pentru evaluarea unui sistem psihologic constând în polarităţi:
determinism-indeterminism, empirism-raţionalism, monism-dualism etc., dar nu a explicat suficient de
clar cum pot fi utilizate aceste criterii în organizarea unui sistem psihologic.

3. Ultima etapă în constituirea istoriei psihologiei cuprinde ultimele două decenii, din 1976 până în
zilele noastre.
Această perioadă este marcată de o activitate efervescentă în domeniul istoriei psihologiei. Este
suficient să amintim că mai mult de jumătate din scrierile de istorie a psihologiei au fost publicate în
ultimele trei decenii. Au apărut pe lângă multe cărţi scrise în mod tradiţional de unul sau doi autori, şi
cărţi la care contribuie mai mulţi specialişti în diferite domenii ale psihologiei şi care fac istoria
domeniului lor. O astfel de lucrare este cea editată de Kimble & Schlesinger în 1985, în două volume,
în care sunt prezentate nu mai puţin de 17 domenii ale psihologiei.
Când vorbim de statutul psihologiei astăzi, trebuie să menţionăm şi structurile instituţionale care o
susţin. Astfel, după modelul secţiunii de istorie a psihologie a A.P.A. s-au constituit secţiuni similare în
asociaţiile psihologilor englezi (1984), canadieni (1988), germani (1989), şi o asociaţie europeană
interesată de istoria psihologiei: European Cheiron Society (1982).
De asemenea au apărut jurnale specializate precum: Journal of the History of the Behavioral and
Social Sciences (1965, S.U.A.), Revista de Historia de la Psicologia (1980, Spania), Storia e Critica
della Psicologia (Italia), sau secţiuni de istorie a psihologiei în cadrul unor jurnale de prestigiu precum:
American Journal of Psychology sau Psychological Sciences.
Şi mai important este faptul că au apărut programe prin intermediul cărora studenţii se pot
specializa în istoria şi teoria psihologică, cum ar fi cel de la Universitatea New Hampshire (S.U.A.),
iniţiat aşa cum am mai arătat de R. Watson în 1967 şi cel mai recent, de la York University (Canada,
1981).
În legătură cu numărul de lucrări de istoria psihologiei publicate, Hilgard susţine că o bibliografie
de limbă engleză alcătuită de un istoric al psihologiei în 1988 numără peste 180 de titluri. Acest fapt
evidenţiază o dată în plus că s-a scris şi se scrie mult în acest domeniu.
După trecerea în revistă a tuturor acestor date cred că iese clar în evidenţă că istoria psihologiei
ca disciplină de sine stătătoare, deşi se află încă în curs de constituire, devine un domeniu de

320
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

specializare din ce în ce mai interesant. Din păcate, în România sunt foarte rare cărţile ce tratează
explicit acest domeniu.

I.3. CONTROVERSE METODOLOGICE PRIVIND MODUL DE SCRIERE

A ISTORIEI PSIHOLOGIEI

Până acum ne-am ocupat de statutul istoriei psihologiei sau de modul în care poate fi privită
evoluţia acestei discipline şi am văzut că domeniul nu este încă definitiv conturat, dar că prezintă
multiple resurse de dezvoltare şi că interesul pentru acest domeniu se înscrie pe o traiectorie puternic
ascendentă. Acum ne vom situa în mijlocul unor aprige dispute legate de modul în care poate fi
concepută o istorie a psihologiei.
O primă dispută s-a născut în jurul continuităţii sau discontinuităţii dezvoltării istorice. Această
problemă este considerată ca fiind de interes central în istoria ştiinţelor şi a fost impusă de influenta
carte a lui Kuhn, “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, apărută în 1962. În timp ce cercetătorii istoriei
presupun existenţa unei anumite continuităţi între trecut şi prezent, Kuhn consideră această idee ca
fiind o prejudecată. Departe de a se desfăşura lin, continuu, istoria ştiinţei, (deci şi istoria psihologiei), ar
fi marcată de convulsii, rupturi radicale, adevărate revoluţii ştiinţifice.
Recent, această critică a continuităţii dintre trecut şi prezent pare să se fi radicalizat. Roger
Smith, în articolul său “Are istoria psihologiei un subiect?”, publicat în 1988, consideră că “istoria
psihologiei ar trebui abandonată deoarece nu pare posibil să conceptualizăm un subiect continuu şi
unitar pentru o astfel de istorie”. Soluţia în concepţia lui Smith ar fi să renunţăm la a scrie istorii ale
psihologiei în favoarea publicării unor studii care să ne releve multitudinea de moduri în care s-a făcut
psihologie de-a lungul timpului. Similar, Danziger (1990) pune sub semnul întrebării prezumpţia că
termeni ai psihologiei precum senzaţie, percepţie, motivaţie, ar avea aceeaşi semnificaţie în epoci
istorice diferite. Înţelegem acum de ce unii autori au rezerve în a-şi intitula operele “Istoria psihologiei”,
preferând titluri precum “Teorii şi sisteme psihologice”.
Criticile aduse istoriei psihologiei de pe poziţiile celor ce văd trecutul ca un ansamblu de fapte
fără nici o continuitate au făcut ca cercetătorii să fie mai atenţi la existenţa diferenţelor dintre trecut şi
prezent şi la posibilităţile de a privi trecutul dintr-o nouă perspectivă. Au fost stimulate astfel căutările
pentru găsirea unor noi posibilităţi de a cerceta şi de a scrie istoria ştiinţei.
O altă controversă importantă este legată de alte două modalităţi contradictorii de abordare a
trecutului: cea prezenteistă şi cea istoricistă. Istoricii psihologiei nu au căzut încă de acord dacă istoria
psihologiei trebuie interpretată din perspectiva prezentului, a propriului nostru timp şi spaţiu sau, din
contra, dacă trecutul trebuie reflectat cât mai fidel posibil şi interpretat în proprii lui termeni.
În încercarea de a rezolva această controversă, unii istorici ai psihologiei evită să se înscrie în
vreuna din cele două tabere, propunând un model echilibrat de scriere a istoriei psihologiei, astfel încât
acesta să fie şi fidelă trecutului, dar şi utilă prezentului.
Controversa dintre prezenteişti şi istoricişti ridică inevitabil o nouă întrebare. Trebuie să adoptăm
faţă de trecut o atitudine profund critică sau dimpotrivă , una de justificare, de legitimare a acestuia?
Cei ce propun o atitudine critică faţă de trecut argumentează că atitudinea celor ce trec cu
vederea greşelile trecutului conduce la crearea “miturilor originare”, adică a unor povestiri, doar în parte
adevărate, ce au pretenţia să identifice unele persoane şi evenimente ca fondatori sau factori
determinanţi pentru unele teorii sau domenii. Un astfel de apetit pentru crearea cu orice preţ a “miturilor
originare” poate conduce demersul justificativ la ignorarea unor detalii mai semnificative şi mai
interesante. Adepţii punctului de vedere critic în abordarea trecutului caută să deconstruiască iluziile şi
miturile nefondate, având o orientare mai realistă, mai analitică şi mai puţin apologetică.
O problemă ce suscită de asemenea interes în rândul istoricilor psihologiei este aceea a cauzelor
responsabile de dezvoltarea gândirii ştiinţifice. Punctul de vedere tradiţional al istoriei ştiinţei
accentuează rolul factorilor interni în evoluţia acesteia. Conform acestui punct de vedere, factorii

321
CĂTĂLIN DÎRŢU

non-ştiinţifici au o foarte mică influenţă în dezvoltarea ştiinţei, ideile şi metodele ştiinţifice generându-se
unele pe altele într-un mod mai mult sau mai puţin progresiv.
În ultima vreme însă, tot mai mulţi istorici ai psihologiei opun modelului tradiţionalist, care ia în
considerare doar cauzele interne ale dezvoltării ştiinţei, un nou model care pune accentul pe rolul
determinant al factorilor externi în dezvoltarea ştiinţei, adică a celor socio-culturali, între care o pondere
însemnată o au factorii economici şi chiar cei politici. Cu alte cuvinte, aceştia consideră că originea
ideilor ştiinţifice este în mare parte socială. În 1982 şi 1987, S. Asch propunea chiar realizarea unei
“istorii sociale a ideilor”. Deşi mai puţin ponderaţi decât Asch, cercetători ca Burnham (1987), Young
(1985) şi alţii, pun şi ei în evidenţă, legătura vitală dintre evoluţia ştiinţei şi a celorlalte domenii ale vieţii
sociale.
O ultimă controversă pe care o consemnăm aici are la bază distincţia între rolul marilor
personalităţi şi cel al “spiritului timpului” (Zeitgeist), distincţie propusă de Boring în 1950. În alţi termeni,
aceeaşi distincţie este făcută şi de D. Schultz între modul personalist sau naturalist de a scrie istoria.
Conform primei concepţii, cea personalistă, istoria ştiinţei trebuie să pună accentul pe indivizii
extrem de inteligenţi şi de creativi care au avut puterea şi şansa de a produce schimbări radicale care
au reorientat cursul istoriei (ex. Newton, Darwin, Einstein, etc.). Pe scurt, omul face istoria.
Există suficiente argumente care pot susţine această concepţie. Marile personalităţi ale ştiinţei
pot fi asemănate exploratorilor care au descoperit şi au dat nume unor ţinuturi complet necunoscute
până la ei. Ei sunt deschizători de drumuri, iar după ei urmaşii, ca nişte albine conştiincioase au doar
sarcina de a cartografia şi de a lua metodic în stăpânire acel ţinut, bucăţică cu bucăţică.
Am dat deja exemplul lui Watson, care a separat în volume diferite psihologii eminenţi ale căror
scrieri sunt considerate “surse primare”, de psihologii comentatori care continuă munca primilor
aprofundând intuiţiile lor, dar ale căror scrieri nu pot fi luate în calcul de către istoria psihologiei decât ca
“surse secundare”. Punctul de vedere personalist accentuează însă prea mult meritele indivizilor,
impunând istoriei psihologiei un caracter biografic exagerat.
De aceea, punctul de vedere contrar diminuează mult rolul personalităţilor în istoria ştiinţei
susţinând că activitatea acestora este de fapt determinată, cerută de “spiritul timpului” (Zeitgeist).
Studiile recente scot în evidenţă influenţele multiple suferite de mari personalităţi precum Freud, Watson
şi alţii, în încercarea de a arăta că marile personalităţi nu sunt întru totul originale şi nu şi-au creat
teoriile din nimic, aşa cum susţin apologeţii lor. Mai mult, se accentuează că spiritul sau climatul
intelectual al timpului este cel ce dă valoare teoriilor şi decide dacă un individ devine personalitate sau
va fi ignorat.
Tendinţa actuală este de a încerca integrarea atât a factorilor individuali cât şi a celor sociali într-
un model mai dinamic şi realist de scriere a istoriei psihologiei.
Existenţa tuturor acestor controverse în câmpul istoriei psihologiei demonstrează preocuparea
permanentă a psiho-istoricilor în reflectarea cât mai adecvată a trecutului. Afirmăm încă o dată că
istoricul acestei ştiinţe nu este un simplu cronograf. Departe de a nara pasiv evenimentele trecute, el
are o atitudine activă, reconstruind trecutul prin interpretare, criticându-i erorile şi chiar prezicând
dezvoltări ulterioare într-un domeniu sau altul al psihologiei.

ACTIVITATE

Luând în calcul controversele expuse mai sus şi presupunând că doriţi să scrieţi un volum intitulat
„Istoria psihologiei”, din ce perspective îl veţi scrie, ce poziţie veţi adopta în aceste controverse?
Argumentaţi alegerile făcute.
I.4. DEOSEBIRI ESENŢIALE ÎNTRE PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ,
PSIHOLOGIA TEOLOGICĂ ŞI PSIHOLOGIA FILOSOFICĂ

La întrebări precum: “De ce a apărut psihologia atât de târziu?” şi “A constituit psihicul o

problemă de reflecţie până la apariţia psihologiei?”, răspunsul este destul de simplu: oamenii n-au

322
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

aşteptat secolul al XIX-lea pentru a fi preocupaţi de cunoaşterea realităţii numită psyche (suflet), dar
modalităţile prin care au încercat să cunoască sufletul uman au fost diferite de cele ale ştiinţei. Putem
uşor constata că interesul pentru cunoaşterea sufletului a fost puternic şi constant de-a lungul întregii
istorii umane. Acest interes al omului obişnuit pentru cunoaşterea sufletului este explicabil, crede Jung,
prin faptul că psihicul este singura realitate la care avem acces direct, nemijlocit.
Înmormântările rituale ce încep din epocile cele mai timpurii ale pietrei, continuând cu
somptuoasele morminte ale egiptenilor, sumerienilor sau etruscilor, până la ritualurile de înmormântare
ale zilelor noastre, ca şi istoria numeroaselor scrieri ce privesc sufletul, începând cu Cartea Facerii din
Vechiul Testament sau Epopeea lui Ghilgameş şi trecând prin scrierile despre suflet ale filosofilor greci
până la teoriile psihologice actuale, aduc numeroase argumente în favoarea acestui interes constant
pentru soarta sufletului.
Dar această preocupare constantă a omului pentru cunoaşterea sufletului nu s-a manifestat
niciodată unitar sub acelaşi stindard. Logos-ul, termen luat aici în sensul său larg de cunoaştere sau
discurs, poate exista sub cel puţin trei înfăţişări diferite: discurs filosofic, discurs teologic şi discurs
ştiinţific, astfel încât şi psiho-logos-ul, discursul despre suflet, poate fi regăsit sub aceeaşi întreită
înfăţişare. Cele trei tipuri de discurs au la bază atitudini diferite faţă de una şi aceeaşi realitate, psihicul
uman.
1. Discursul teologic priveşte sufletul individual ca fiind o creaţie a Zeului. Din aceasta decurge
că sufletul în esenţa sa este de natură divină şi că principalele sale atribute: nemurirea, conştiinţa şi,
legată indisolubil de aceasta, libertatea de a alege, aparţin cu necesitate unei alte lumi decât cea direct
observabilă. Marcat de consecinţele păcatului originar, care în mai toate religiile este răzvrătirea
împotriva propriului Creator, sufletul uman este prizonierul unei lumi vizibile, (natura), căreia nu-i
aparţine de drept decât prin trup, (“lut”).
Este normal ca, în toate concepţiile teologice, tendinţa fundamentală a sufletului să fie
considerată aceea de a scăpa, de a se elibera de chingile acestei lumi imperfecte pentru a-şi recăpăta
locul în lumea ideală. Înţelegem de ce religiile Indiei, de la hinduism la budism, consideră lumea vizibilă
ca fiind iluzie (maya), iar în vechiul Testament, Ecclesiastul afirma că în lumea noastră “deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”.
Şi mai tranşantă ne pare a fi afirmaţia Sf. Ap. Pavel din Noul Testament: “Noi, (creştinii), nu
suntem dintre acei ce cred în cele ce se văd ci în cele ce nu se văd”. Conform teologiei, calea regală a
cunoaşterii nu este experimentul, ca în cazul ştiinţei, ci credinţa în existenţa şi cuvântul Zeului. Celebra
afirmaţie a lui Iisus: “Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide”, nu este o invitaţie la cercetarea
analitică a naturii, ci la comuniunea prin credinţă cu Dumnezeu.
De aceea, teologul va cerceta sufletul uman numai pentru a afla, pe de o parte, care sunt
rădăcinile păcatelor şi formele sub care se înfăţişează ele, deoarece ele rup legătura dintre om şi Zeu
şi, pe de altă parte, care sunt virtuţile prin care omul poate reface legătura cu lumea divină.
2. Discursul filosofic despre suflet pare a fi la prima vedere identic cu cel teologic. Majoritatea
covârşitoare a filosofilor cred şi ei în existenţa unei lumi “ideale”, o lume a principiilor, care ar sta la baza
ordinii din lumea vizibilă. Platon vorbeşte despre eidos-uri (forme), Aristotel opune fizicii o meta-fizică în
care determinant este Primul Motor, Leibniz consideră că adevăratele realităţi sunt monadele, (la fel de
indivizibile ca şi atomii dar, spre deosebire de aceştia, ele sunt entităţi psihice), Hegel vede
desfăşurarea întregii istorii ca pe o autorealizare a Ideii Absolute.
Problema sufletului este şi aici abordată în funcţie de modul în care filosoful concepe lumea
transcendentă, de dincolo de vizibil. Şi pentru filosofi, lumea observabilă prezintă un interes secund. În
celebrul mit al peşterii din dialogul Republica, Platon îi consideră pe cei preocupaţi numai de cercetarea
lumii observabile ca fiind condamnaţi să cunoască doar o lume fără consistenţă, o lume a umbrelor.
Similar, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului nostru, Heidegger, susţine că în timp ce omul
obişnuit este interesat doar de lumea aceasta şi de altceva nimic, filosoful, dimpotrivă, este interesat de
acest altceva care este Nimicul şi, în funcţie de cum este definit acesta, capătă sens şi lumea
observabilă.

323
CĂTĂLIN DÎRŢU

Deşi par a fi identice, există o deosebire esenţială între discursul teologic şi cel filosofic. În timp
ce teologul este obligat să pornească de la un corp de scrieri sacre care exprimă voinţa Zeului, (Biblia,
Coranul, etc.), şi să le interpreteze atent pentru a nu deveni eretic, filosoful este liber de această
constrângere. Fiecare sistem filosofic diferă de celelalte, fiind o construcţie subiectivă. A face filosofie,
spunea filosoful român Nae Ionescu, înseamnă “a deforma realitatea sensibilă şi a încerca să o pui de
acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos”. În concluzie,
atitudinea filosofului este una personală, existând atâtea concepţii despre suflet câţi filosofi sunt.
3. Discursul ştiinţific despre suflet se deosebeşte radical de celelalte două tratate până acum,
prin faptul că nu ia în calcul decât lumea observabilă. Ştiinţa este interesată doar de relaţiile cauză-efect
care sunt măsurabile, au un caracter legic, adică sunt generale, necesare şi repetabile. Ştiinţa îşi
delimitează întotdeauna cu grijă obiectul de cunoscut şi îl atacă cu metode precise în cadrul cărora
observaţia sistematică şi experimentul ocupă un loc principal. Ceea ce nu se circumscrie definiţiei pe
care o ştiinţă o dă obiectului ei şi nu poate fi abordat cu metodele specifice acelei ştiinţe nu prezintă
interes.
Psihologia, ca ştiinţă, îşi propune deci, să observe sistematic, să testeze, să chestioneze, să
experimenteze, să măsoare şi să verifice proprietăţile psihicului, devenit obiect al cercetării riguroase,
sistematice. Descoperirea unor legi obiective, chiar dacă au un caracter statistic, îi dau psihologului
puterea de a anticipa, de a prezice cursul fenomenelor pe care aceste legi le reglează. Probleme
precum cea a nemuririi sufletului, a libertăţii şi a moralităţii lui sau a legăturii pe care sufletul o are cu
lumea divină, transcendentă, nu se supun unei cercetări de tip ştiinţific, nu pot fi analizate sistematic şi
nu conduc la legi, de aceea aceste probleme sunt cercetate şi astăzi tot de teologie şi filosofie,
deoarece discursul lor nu consideră ca necesară verificarea empirică a afirmaţiilor, ci numai realizarea
unei coerenţe logice interne a interpretărilor propuse de ele.

324