INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Unitatea de învățare 4.
NATURA PSIHICULUI ŞI RELAŢIA DINTRE PSIHOLOGIEI ŞI FIZIOLOGIE

1. NATURA PSIHICULUI

Problema naturii psihicului, a specificului acestuia în raport cu alte fenomene, a modului său de
organizare, structurare şi funcţionare a stârnit vii controverse ajungându-se la conturarea unui tablou
foarte variat de puncte de vedere. Astfel, s-au conturat concepţii contradictorii religioase, filosofice sau
ştiinţifice referitoare la natura fenomenelor psihice. Explicaţia acestei varietăţi de puncte de vedere se
datorează naturii contradictorii a psihicului care prezintă mai multe aspecte bipolare care se opun unele
altora (M. Zlate, 1996):
a. Psihicul este concomitent obiectiv şi subiectiv. Este obiectiv din punct de vedere ontologic,
existenţial (psihicul unei persoane este independent de psihicul altei persoane) şi este subiectiv din
punct de vedere gnoseologic, al cunoaşterii (fiecare persoană se implică în cunoaştere cu
subiectivitatea sa prin însuşirile şi particularităţile sale proprii);
b. Psihicul este material şi ideal. Este material deoarece apare din materie şi evoluează o dată
cu ea, având la bază activitatea materială a creierului şi este ideal deoarece prin natura sa posedă un
conţinut de idei şi imagini, dobândite prin cunoaştere individuală sau socială;
c. Psihicul apare atât în calitate de proces cât şi de produs. Procesualitatea se referă la
desfăşurarea în timp, serială a fenomenului psihic, la succesiunea transformărilor produse în subiect.
Produsul este rezultatul final obţinut pe baza interacţiunii dintre subiect şi obiect. Există o interacţiune
între proces şi produs în sensul că produsul influenţează şi condiţionează dinamica viitoare a
procesului, iar un nou proces introduce o anumită modificare în structura produselor realizate anterior;
d. Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată) cât şi în stare manifestă
(exteriorizată). Dificultatea cunoaşterii provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă coincide cu
cea manifestă, deseori între ele există o contradicţie netă (o persoană care se bucură de producerea
unui eveniment trist poate afişa în exterior o mască de tristeţe);
e. Psihicul dispune de manifestări normale, dar şi de manifestări patologice. Dificultatea
constă în a stabili graniţa dintre normal şi patologic. Pe un fond normal putem întâlni manifestări mai
ciudate iar pe un fond patologic putem întâlni suficiente momente de normalitate. Deoarece criteriile de
diferenţiere a stărilor normale de cele patologice sunt greu de stabilit, unii autori propun renunţarea la o
delimitare fixă, vorbind de un continuum, de o trecere treptată de la o stare la alta;
f. Psihicul este determinat dar şi determinant. El este cauzat, influenţat de factori şi condiţii
naturale şi sociale de experienţa personală a fiecărui individ, dar el dispune şi de iniţiative şi acţiuni
determinative. Astfel o persoană cu un temperament coleric poate determina situaţii conflictuale în
cadrul în cadrul unor interacţiuni de grup.
Problema naturii psihicului este legată şi de raportul dintre psihic şi creier. A. Cosmovici (1996)
evidenţiază, în legătură cu această problemă, existenţa a trei poziţii filosofice.
a. Poziţia interacţionistă consideră că spiritul ar fi o substanţă cu proprietăţi net diferite
de cele ale creierului. Deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asupra psihicului.
De exemplu în cazul beţiei, alcoolul influenţează activitatea creierului şi poate duce la tot felul de
tulburări ale conştiinţei.
După Rene Descartes, interacţiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza), iar K.
Popper consideră că interacţiunea are loc prin mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţă. El simte
nevoia să accepte existenţa spiritului. deoarece neurofiziologia nu poate explica încă sinteza proceselor
nervoase care face posibile producerea proceselor psihice (percepţie, voinţă ş.a.m.d.).
b. Paralelismul susţine că există două realităţi, spiritul şi materia, realităţi complet diferite
care nu comunică. Modificările din spirit se produc paralel şi în creier.

31
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Se pune problema cum se realizează această potrivire permanentă. Unii consideră că intervine voinţa
divină, care a creat totul, alţii consideră că biologii vor clarifica în viitor această chestiune.
c. Pentru susţinătorii teoriei identităţii, activitatea psihică este tot una cu activitatea
creierului. Activitatea creierului poate fi privită din două puncte de vedere: prin analiză interioară,
extragem aspecte prin care ne referim la psihic şi prin observaţie exterioară şi experiment studiem
procesele nervoase. De exemplu, în cazul unui vapor unul este aspectul exterior, văzul dintr-un avion şi
altul este aspectul pe care-l observă marinarii car se află pe puntea navei.
Dificultatea constă în posibilitatea de a stabili legături între cele două aspecte: cum se
poate ca o idee să declanşeze o acţiune, un act exterior.
Problema se rezolvă dacă se accepta că psihicul este expresia unei proprietăţi caracteristice
tuturor obiectelor şi fiinţelor din univers: şi anume FORMA.
Psihicul ar fi FORMA pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier. (Cosmovici,
Celmare, 1990).
Forma se referă la structura obiectelor, la configuraţia elementelor sale. Forma are un rol
hotărâtor în desfăşurarea cauzală a fenomenelor.
De exemplu: un bolovan care se desprinde din munte la un cutremur. Consecinţele desprinderii
vor depinde de forma sa (rotundă sau paralelipipedică). Izomerii (au aceeaşi compoziţie chimică,
acelaşi număr de atomi, structuraţi diferit) dar, au proprietăţi diferite.
Forma intervine în lanţul cauzal în mod hotărâtor. Este vorba de structura exterioară (primul
exemplu) şi modul de organizare internă (al doilea exemplu).
Cauzalitatea formală, sau structurală este rezultatul unei relaţii dintre elemente. De
exemplu imaginea fotografică rezultă din totalitatea raporturilor dintre petele negre şi albe, care reflectă
fidel petele de umbră şi lumină a obiectului fotografiat. În acest caz hârtia fotografică şi bromura de
argint nu au nimic comun cu imaginea fotografiată, iar dimensiunile imaginii din fotografie şi obiectul real
sunt total diferite. Observăm că păstrarea raporturilor permite reproducerea fidelă a imaginii.
Forma, imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de raporturi. Senzaţia de verde,
este altceva decât culoarea verde (o vibraţie electromagnetică). Deosebirea dintre culorile obiective
(verde şi roşu) corespund în creier deosebirii dintre senzaţia de verde şi cea de roşu. Acest aspect
poate fi explicat prin faptul că raportul care există între cele două culori în exterior se păstrează şi în
interior (între cele două senzaţii de culoare).
Aceste imagini reprezintă fenomene psihice. Psihicul este o imagine, o formă şi ca atare intră în lanţul
cauzal al reacţiilor umane.
Psihicul este o informaţie. Ceea ce este programul (soft) pentru computer, este psihicul
pentru creier. Deosebirea constă în faptul ca programele computer sunt create de om, în timp ce
creierul se autoprogramează mereu în funcţie de experienţă.
Pentru a vedea cum intervine psihicul în lanţul cauzal, devenind o cauză a comportării
vom apele la un exemplu. Un tânăr indian, din clasa de jos se îndrăgosteşte de o tânără prinţesă dar,
îşi dă seama de imposibilitatea unei căsătorii datorită mentalităţii înscrisă în conştiinţa tânărului. Pentru
un prinţ, normele, obiceiurile fac posibilă apariţia ideii de căsătorie. Imaginea prinţesei blochează sau
eliberează circuite nervoase, fiind posibile acţiuni diferite la ce doi tineri. Psihicul intervine în procesele
nervoase care declanşează acţiuni îndreptate spre un scop. Între imaginea psihică şi cea fotografică
există o deosebire fundamentală: imaginea fotografică este fixată pentru totdeauna, pe când cea
psihică este în continuă transformare, datorită influenţelor din mediu şi din interiorul organismului.
Psihicul are un rol activ, transformator. Psihicul nu este un epifenomen, adică un fenomen fără nici o
influenţă acţională. Psihicul este constructiv deoarece apare iniţiativa, imaginaţie care-l determină pe
individ să acţioneze.

32
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

2. PSIHOLOGIE ŞI FIZIOLOGIE

Dacă fizica a jucat un loc important în naşterea psihologiei ştiinţifice o altă disciplină a jucat şi
continuă să joace un rol capital, fiziologia şi în prezent şi neurologia. Studiile au fost orientate asupra
mecanismelor de percepţie. Hermann von Helmholtz (1821-1894) a studiat în acelaşi timp atât medicina
cât şi biologia. El a cercetat experimental procesele senzoriale de auz şi văz. După părerea acestuia, nu
există o ruptură între cercetarea fiziologică şi cea psihologică. În domeniul studiului senzaţiilor şi
percepţiilor, cele două disciplinele sunt strâns legate şi nu poate fi în nici un caz ignorat aportul lor
reciproc.
Numeroase dezbateri care au evidenţiat evoluţia cunoştinţelor biologice au ridicat problema
separaţii între creier şi mental. Putem adopta o poziţie dualistă, sau una monistă ?. Deoarece evoluţia
cunoştinţelor biologice a permis constituirea psihofiziologiei, ni se pare util să stabilim raportul fiziologiei
cu psihologia şi, în particular cu psihologia cognitivă.
„Doctrina localizaţionistă” tratează funcţiile mentale superioare în raport cu structurile cerebrale.
Aceasta face joncţiunea cu ceea ce numim astăzi neuroştiinţe (neurologie, neuroanatomie,
neuropsihologie, neurochimie etc.), ştiinţele comportamentului şi ştiinţele umane, în particular,
psihologia experimentală, psihologia genetică, psiholingvistica şi lingvistica. Aportul său constă în
posibilitatea de a pune un diagnostic asupra leziunilor sistemului nervos plecând de la studiul
tulburărilor de comportament şi elaborarea metodelor de “restaurare funcţională”. Cunoaşterea
funcţionării mentale a progresat datorită cunoştinţelor acumulate în domeniul fiziologiei. Ipoteza
modularităţii proceselor de nivele scăzute (Fodor, 1983) este contopită cu datele localizaţioniste.
Absenţa localizărilor precise pentru activităţile mentale complexe sugerează că ele presupun activităţi
de colaborare mai mult decât globale. Anumite dezbateri opun astăzi multe concepţii cognitive. Pentru
unii funcţionarea cognitivă implică recursul la procesarea serială de informaţii şi deci la o ierarhie a
funcţiilor şi structurilor neuronale care le susţin. Se poate spune că ei adoptă tezele localizaţioniste. Alţii
insistă asupra caracterului masiv paralel a funcţionării cerebrale, altfel spus asupra faptului că multe
procesări pot fi efectuate simultan. Astfel, fără a nega datele localizaţioniste se insistă mai mult asupra
legăturilor, a interacţiunilor dintre diferite structuri şi, deci, asupra funcţionării în cooperare.
Dezbaterile legate de antinomia dintre o concepţie dualistă şi o concepţie monistă continuă şi în
prezent. Emergenţa ştiinţelor cognitive reactivează în sânul psihologiei o dihotomie. De o parte
partizanii monismului care se reataşează de neuroştiinţele. Pe de altă parte, partizanii dualismului, care
fără a nega importanţa cunoştinţelor şi mecanismelor biologice, proclamă caracterul ireductibil al
mentalului şi simbolicului la mecanismele fiziologice care le sunt suport. Primii ajung uneori la
reducţionism care, prin anumite aspecte reaminteşte de excesele reflexologiei. Ceilalţi, din contră, tind
adesea să ignore importanţa constrângerilor biologice în determinarea comportamentului. Nu este
benefic să privim dogmatic diferenţele dintre cele două extreme. Aceasta tendinţă ne-ar duce la
concluzia că psihologia, în toate variantele sale (cognitive, afective, individuale, sociale) nu ştie să
profite de dezvoltarea cunoştinţelor sale armonizate cu cele ale disciplinelor conexe şi, în particular, cu
ale psihofiziologiei. În mod cert, cunoaşterea umană nu este reductibilă la descrierea unei funcţionări
neuronale sau hormonale, dar între idealul logic şi realizările sale cotidiene există multe variaţii şi
procedee care sunt tributare funcţionări noastre biologice. Psihismul nu este în nici un caz autonom şi
cunoştinţele noastre psihologice nu s-ar putea constitui în cunoştinţe structurate fără a ţine seama de
rădăcinile biologice. Conform teoriei identității, la care am făcut referiri anterior există o diferență de
punct de vedere între fiziologie și psihologie.

EXEMPLU
Procesul digestiei constă într-o succesiune de fenomene fizice și chimice. Bolul alimentar este
deplasat frământat și descompus prin acizi și fermenți. Dar, nu putem clarifica digestia doar cu ajutorul
fizicii și chimiei. În timpul digestiei sunt secretate anumite substanțe pentru a digera o bucată de pâine și

33
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

alte substanțe pentru a digera o friptură. Nici fizica, nici chimia nu pot explica de ce un aliment este
digerat mai lent iar altul mai rapid. Procesul poate fi înțeles doar dacă ținem seama de rolul unor organe
(ficat, pancreas, duoden etc.). Deci, fiziologia studiază procesele în relație cu activitatea întregului
organism, fără de care nu pot fi înțelese nici digestia, nici circulația, nici respirația. Dar în acest fel
fiziologia nu poate explica sensul imaginilor formate în creier. Dar să privim doi bărbați care se întâlnesc
într-un parc, se recunosc, dar în loc să-și de mâna, încep să vocifereze iar unul din ei devine agresiv,
Fiziologul va vorbi de o iradiere a excitației în scoarță, de o creștere a secreției de adrenalină, dar nu va
putea caracteriza și explica reacțiile. Psihologul raportează reacția celui agresiv la context, la situația
prezentă, la trecutul celor două persoane și consideră reacția de furie ca un răspuns la un
comportament reprobabil din trecut. Observăm că psihologia are un alt punct de vedere și un alt sistem
de referință decât fiziologia (A Cosmovici, 1996)

IMPORTANT
Între psihologie și fiziologie există o legătură, dar ele nu se pot confunda deoarece sistemele de
referință sunt diferite.
Înțelegerea comportamentului uman presupune o raportare la organism, dar este foarte important este
să ne raportăm la ambianța socială și la structura psihică dobândită de persoană care provine în special
din experiența anterioară.
Înțelegerea comportamentului uman presupune referirea la trei factori omul fiind o ființă
biopsiohosocială.

3. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Psihologia studiază comportamentul persoanei, reacțiile psihice, acțiunile, expresiile. Dar,

psihologul are nevoie și de informații despre trăirile interne exteriorizate prin relatări verbale care
descriu aceste trăiri. Folosind aceste date, dar și informații care se referă la ambianță socială sau
anumite particularități ale organismului se pot elabora explicații pertinente.

IMPORTANT
Putem afirma că psihologia studiază conduita umană, acțiunile și cauzele care determină direct sau
indirect un comportament exterior sau interior.

De exemplu, dacă o persoană se înroșește, reacția poate fi raportată la organism și va fi

studiată de fiziologie. Dar, psihologul va analiza aceasta reacție în raport cu întreaga conduită și cu
ambianța și va stabili sensul psihologic al reacției explicând importanță pentru comportamentul viitor al
persoanei.
Referitor la legătura psihologiei cu fiziologia, acesta nu poate fi negată. Studiile de
neurofiziologie oferă date importante pentru înțelegerea unor fenomene, în special tulburările
patologice. Mai mult, nu trebuie sa neglijăm relația dintre psihologie si alte domenii științifice: sociologia,
etnologia, filosofia.
Mediul în care trăieşte copilul, familia, instituțiile cu care va intra în legătură ulterior (școala,
biserica, instituțiile sociale și economice) au o influentă esențială pentru formare psihicului, prin
mentalitățile, atitudinile opiniile transmise. De asemenea, particularitățile psihice ale unor persoane, își
pun amprenta asupra unor grupuri, influențează anumite evenimente sociale, aspecte care-i fac pe
sociologi și etnologi să fie interesați de psihologie.

34
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Eforturile făcute în sec. al XIX-lea pentru detașarea psihologiei de filosofie nu au reușit în

totalitate. Anumite fenomene psihice complexe au fost doar parțial explicate. La nivel teoretic explicația
faptelor psihice este eterogenă, există teorii diferite cărora nu le putem stabili veridicitatea. Nici din
punct de vedere metodologic nu exista un consens. Prin urmare, reflecția filosofică rămâne încă în
actualitate și păstrează un câmp larg de dezbateri mai ales pentru problemele nerezolvate de știință.

CITATE
“știința începe de îndată ce s-a convenit să se limiteze o problemă, astfel încât soluționarea ei să fie
subordonată unei constatări accesibile tuturor și verificabile de către toți” (prin metode experimentale,
statistice sau algoritmice). (J. Piaget, 1972 p 34, Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei.)

Observațiile filosofilor au dus la mai multa prudență în cercetare și în formularea unor concluzii.
Totuşi, cercetările precise realizate de psihologi au oferit date importante filosofiei mai ales pentru
logică, teoria cunoașterii, etică, estetică.

4. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

a. Principiul organizării sistemice

Psihicul este un sistem hipercomplex.

DEFINIȚIE
“Un sistem este un ansamblu de elemente aflate într-o interacțiune ordonată” Ludwig von Bertalanffy,
(1968), General System Theory: Foundations, Development, Applications

Din analiza acestei definiții constatăm că interacțiunile dintre element nu sunt întâmplătoare,
haotice. Mai mult, din interacțiune rezultă proprietăți ale ansamblului diferite de proprietățile elementelor
componente.
De exemplu, dacă privim un obiect, primim de la acesta informații care ne ajută sa percepem
obiectul în ansamblul său. Dar obiectul poate evoca și informații din trecut pe care nu le percepem
separat, ci ne formăm o impresie globală.
Sistemele pot fi închise care nu se află în relații energetice cu alte sisteme, sau deschise la
care există un schimb de energie cu ambianța nu numai un transfer de energie, ci și schimburi de
substanță și informație.

IMPORTANT
 Psihicul este un sistem deschis la care sistemul informațional este hotărâtor.
 Psihicul este un sistem dinamic aflat într-o continuă transformare. Modificările care intervin nu se
adaugă mecanic sistemului, ci se produce o reorganizare a întregului.
 Psihicul este un sistem hipercomplex format dintr-un număr mare de elemente care la rândul lor
formează subsisteme: subsistemul cognitiv, subsistemul afectiv-motivațional, subsistemul conativ.
 Sistemul psihic este autoreglabil. Efectele reacțiilor psihice sunt comunicare centrilor nervoși care
printr-o rețea de conexiuni inverse, realizează corectări, adaptări, ameliorări.

35
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Această organizare sistemică ne oblică la multă precauție atunci când analizăm un fapt psihic.
Trebuie să ţinem seama de dependența fiecărui proces de alte subsisteme și de persoană în totalitatea
ei. Orice decupaj, orice încercare de analiză poate duce la erori grave în interpretare.

b. Principiul dezvoltării
Individul nu se naște cu un psihic gata format. La naștere individul posedă o structură
predeterminată genetic (apriorică) care se va dezvolta prin experiență. Psihicul este într-o continuă
transformare care se produce în funcție de dezvoltare biologică a creierului, dar intervin și factori sociali
(ambianța socială) și factori psihologici (conștiința de sine, idealurile, speranțele etc.).

GLOSAR DE TREMENI
O succesiune de acţiuni reprezintă o operaţie.
O grupare de operaţii constituie o schemă.
Aceste scheme, odată achiziţionate, le aplicăm de câte ori apar situaţii similare celor în care ni le-am
format.
De exemplu: schema de apucare a unei furculițe o aplicăm ori de câte ori trebuie să folosim furculița. În
momentul când apare un eveniment care nu ne mai permite să aplicăm schema aşa cum ne-am
obişnuit se creează o stare de dezechilibru.

Structura predeterminată oferă individului posibilitatea unor reacții prin activarea unor reflexe
înnăscute (reflexul de orientare, de prehensiune, reflexul suptului, clipire la o lumină orbitoare).
Constatăm că registrul operațional de care dispune structura la naștere este foarte limitat. J. Piaget a
evidențiat importanță înțelegerii procesului de apariție și dezvoltare a unui proces psihic. Psihologul
elvețian vorbeşte de existența a două categorii de interacțiuni: interacțiuni interne care se produc între
elementele unei structuri și interacțiuni externe care se produc între structură și elementele din
exteriorul ei. În interacțiune dintre individ și mediul extern structura operațională de care acesta dispune
este ineficientă și persoana nu poate face față acestor solicitări. În acest caz structura se
dezechilibrează și două procese fundamentale intervin: acomodarea și asimilarea. Acestea vor duce
spre o reechilibrarea structurii prin reorganizarea elementelor și a interacțiunilor interne, fapt care va
duce la dezvoltarea ei.
Acomodarea se referă la modificarea și perfecționare unor scheme existente pentru a putea
face față unor situați noi. Acomodarea înseamnă modificarea a ceea ce știm deja.
Asimilarea este procesul prin care o schemă de acțiune este transferată de la situație la alta,
prin absorbirea noilor informații. Asimilarea înseamnă a utiliza ceea ce știm deja.
Prima schemă pe care o învaţă un copil este schema corporală, care se formează atunci când
copilul diferenţiază între elemente care sunt constant prezente (mâna, piciorul etc.) şi elemente care
apar doar uneori (masa, jucăria, mama etc.). Cu timpul, va reuşi să facă distincţie între diferitele obiecte
din mediul exterior, adaptându-şi schema prin asimilare şi acomodare. În mod obișnuit, organismul tinde
spre starea de echilibru, astfel că după un dezechilibru asimilarea și acomodarea au rolul de a duce la
un progres, la o reorganizare a schemelor deja achiziționate.
Speciile animale evoluează aproape numai în plan biologic. Experiența și acomodările psihice
pe care le realizează fiecare individ nu se transmit și urmașilor, aceștia luând totul de la început. Omul
concretizează experiența sa în unelte, scrieri, documente, astfel încât noile generații le pot folosi fără a
mai parcurge încă o dată experiența speciei.

c. Principiul determinismului
Acest principiu vizează problema cauzalității. Vom porni de la postulatul că fenomenele naturii
și cele sociale au anumite cauze și sunt guvernate de legi obiective. În acest caz vom considera că și

36
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

fenomenele psihice nu sunt arbitrare și se supun unor legi, chiar dacă în unele cazuri acestea sunt mai
greu sesizabile. Nu exista o manifestare psihică fără cauze specifice (frecvent nu vorbim de o singură
cauză, ci de cauze multiple). Nu putem admite liberul arbitru, în sensul că o persoană într-un anumit
moment și într-o situație specifică ar putea lua orice hotărâre. Deși există libertatea față de situație și
față de alte persoane de a spune da sau nu totuși nu există libertate față de sine însuși deoarece modul
de reacţie este în funcție de structura fiecăruia. Într-o situație periculoasă un om puternic și unul fricos
vor reacționa diferit.
Dacă admitem existență cauzalității psihice trebuie să menționăm și specificul acesteia:
 Cauzele psihice sunt multiple și complexe. Putem vorbi de cauze conștiente dar foarte frecvent
cauzele sunt inconştiente. Mai mult, pot exista mai multe cauze care determină producerea unui
comportament.
 În psihologie vorbim de cauze finale în care comportamentele sunt subordonate unui scop. Acțiunile
umane sunt comandate de scopuri, dorințe, idealuri, mai mult sau mai puțin conștiente, care
dinamizează permanent individul.
 Datorită complexității cauzalității psihice, majoritatea legilor care guvernează viața psihică au un
caracter probabilist. Asta înseamnă că nu putem elimina întâmplarea din desfășurarea vieții psihice.
În psihologie noi nu operăm cu certitudini, realizăm doar predicții referitoare la comportamentul unor
persoane. Deoarece intervine întâmplarea nu putem prezice 100% comportamentul unei persoane.

37