Sunteți pe pagina 1din 20

1

I. REZUMAT UNITATEA 1

ARGUMENTE CONTRA STUDIERII ISTORIEI PSIHOLOGIEI


1 Care istorie ? Psihologia este o considerata o stiinta tanara fara o istorie consistenta si majoritatea
psihologilor sunt orientati catre prezent ( programe de cercetare, teorii etc) si dezinteresati de un trecut
firav si inconsistent.
2 Mitul progresului stiintific Tendinta de a respinge/ neglija istoria unei stiinte pleaca de la ideea ca
doar progresul este relevant in cunoasterea stiintifica, vechiul fiind constant depasit de nou. Psihologii se
mulţumesc o istorie abreviata a psihologiei şi pun accentul mai degrabă pe cunoaşterea trecutului recent.
3 A face istorie nu e un demers ştiinţific – cea mai mare critica . Mai mult, ar fi trădate idealurile
ştiinţei. istoria psihologiei este percepută deseori ca fiind o simplă înşiruire cronologică a rezultatelor
cercetării ştiinţifice şi a teoriilor derivate din această cercetare.
4 Argumentul ca demersul ştiinţific necesită o strictă specializare. Cursurile de introducere în
psihologie şi de istoria psihologiei se fac în general în anul I, cu scopul de a-i ajuta pe studenţi să-şi
contureze o idee generală despre psihologie. Ulterior studenţii se specializeaza astfel interesul pentru
istoria psihologiei dispare.
5 Limitele disciplinei in sine insuficienta maturizare a acestuia; 2. relativa sărăcie a lucrărilor de istorie
a psihologiei; 3. controversele privind modul de tratare a ei şi, nu în ultimul rând, 4. lipsa unor autentici
specialişti în istoria psihologiei.

ARGUMENTE PRO STUDIERII ISTORIEI PSIHOLOGIEI


1 Memorie Organizata( anamnesis -PLATON ) a faptelor semnificative petrecute pe terenul
psihologiei, selectând, conservând, sistematizând şi aducând la cunoştinţa comunităţii psihologilor
propriul ei trecut. Conform teoriei platonice, insuficienţa reamintirii este cel mai grav handicap ce poartă
numele de agnoia: ignoranţă sau mai simplu, necunoaştere
2, Acumularea Istorica Reflecta Maturitate A Stiintei. din ce în ce mai multe rezultate ale cercetării şi
teorii ce integrează aceste rezultate se acumulează odată cu trecerea timpului punctand de fapt o anumita
maturitate a stiintei .
3. Factor Unificator al tendinţelor centrifuge ce se manifestă astăzi în domeniul psihologiei- isi propune
sa a creeze o imagine unitară, dând sens dezvoltărilor trecute şi actuale în teritoriul psihologiei. Un
exemplu de tendinta centrifuga Ș psihologia cognitiva vrea sa reinventeze psihologia şi de a o rescrie în
întregime numai din punctul ei de vedere. Istoria psihologiei va explica toate aceste tendinţe într-un
cadru teoretic mult mai larg.
4 .Autoprezentarea Stiintei - Interesul deosebit al publicului larg pentru realizările psihologiei, impun
alcătuirea unei “cărţi de vizită” sintetică şi completă. Credem că istoria psihologiei îşi poate asuma o
parte importantă din această sarcină.
5 Functia Critica – pe care o indeplineste , evaluează făcând şi refăcând ierarhii, deconstruieşte mituri
neviabile şi le dă un sens, prin interpretare, celor valoroase.
6 Prezinta Modele De Succes Si Esec În trecut descoperim întotdeauna destule învăţăminte pentru
prezent şi suficiente avertismente pentru viitor.
CONSTITUIREA ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINĂ DE SINE STĂTĂTOARE – 3
ETAPE
1 Intre începuturile psihologiei ca ştiinţă şi 1929 – Prin publicarea scrierilor majore in acest
domeniu
2

a) O selecţie din psihologii clasici de la Anaxagoras la Wundt publicată de Rand în 1912


b) In 1912 începe publicarea unei istorii în trei volume de către Brett. Ultimul volum al acestei istorii a
apărut în 1921.
c) Prima istorie a psihologiei scrisă de un american, Baldwin, apare în 1913, în două volume mici.
2. O a doua etapă este cuprinsă între anii 1929-1976
Edwin G. Boring (1886-1968) este recunoscut astăzi ca întemeietor al acestei discipline prin lucrarea sa
Istoria Psihologiei Experimentale –
Munca lui Boring a fost continuată de un alt psiholog ce s-a preocupat aproape exclusiv de scrierea
acestuia, şi anume Robert I. Watson (1909-1980). El a scris lucrarile “The Great Psychologists”, apărută
în 1963 si Eminent Contributors to Psychology: a Bibliography of Primary Sources” 1974
CONTRIBUTIA LUI WATSON
1. A creat un program special de doctorat în istoria psihologiei / Universitatea New Hampshire
2. A organizat la nivelul Asociaţiei Psihologilor Americani (A.P.A.) Secţiunea 26, care se ocupă doar cu
istoria psihologiei, 3. La Universitatea din Akron a iniţiat şi susţinut crearea Arhivelor de Istorie a
Psihologiei Americane.
4. A fundat o societate internaţională pentru istoria ştiinţelor sociale şi comportamentale numită Cheiron
5. Watson a mai propus şi 18 criterii pentru evaluarea unui sistem psihologic constând în polarităţi:
determinism-indeterminism, empirism-raţionalism, monism-dualism etc., dar nu a explicat suficient de
clar cum pot fi utilizate aceste criterii în organizarea unui sistem psihologic.
3. Ultima etapă în constituirea istoriei psihologiei cuprinde ultimele două decenii, din 1976 până în
zilele noastre.
Mai mult de jumătate din scrierile de istorie a psihologiei au fost publicate în ultimii 30 de ani .
Numărul de lucrări de istoria psihologiei publicate, Hilgard susţine că o bibliografie de limbă engleză
alcătuită de un istoric al psihologiei în 1988 numără peste 180 de titluri.
 Kimble & Schlesinger în 1985, în două volume, în care sunt prezentate nu mai puţin de 17
domenii ale psihologiei ( scrisa de mai multi specialisti)
 Dupa modelul secţiunii de istorie a psihologie a A.P.A asociaţiile psihologilor englezi (1984),
canadieni (1988), germani (1989) European Cheiron Society (1982).
 Jurnale specializate precum: Journal of the History of the Behavioral and Social Sciences (1965,
S.U.A.),
 Programe universitare prin intermediul cărora studenţii se pot specializa în istoria şi teoria
psihologică, cum ar fi cel de la Universitatea New Hampshire (S.U.A.)
CONTROVERSE METODOLOGICE PRIVIND MODUL DE SCRIERE A ISTORIEI PSIHOLOGIE
CUM poate fi concepută o istorie a psihologie?
Controversa 1 - Continuitatea sau Discontinuitatea dezvoltării istorice.
CONTINUITATEA În timp ce cercetătorii istoriei presupun existenţa unei anumite continuităţi între
trecut şi prezent
DISCONTINUITATEA - Kuhn in “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, apărută în 1962 sustine ca departe
de a se desfăşura lin, continuu, istoria ştiinţei, (deci şi istoria psihologiei), ar fi marcată de convulsii,
rupturi radicale, adevărate revoluţii ştiinţifice.
Controversa 2 Două modalităţi contradictorii de abordare a trecutului: cea prezenteistă şi cea
istoricistă.
3

PREZENTEISMUL Istoricii psihologiei nu au căzut încă de acord dacă istoria psihologiei trebuie
interpretată din perspectiva prezentului, a propriului nostru timp şi spaţiu SAU
ISTORICISMUL dacă trecutul trebuie reflectat cât mai fidel posibil şi interpretat în proprii lui termeni.

Controversa 3 Distincţia între rolul marilor personalităţi şi cel al “spiritului timpului” (Zeitgeist),
distincţie propusă de Boring în 1950.
CONCEPTIA PERSONALISTA istoria ştiinţei trebuie să pună accentul pe indivizii extrem de
inteligenţi şi de creativi care au avut puterea şi şansa de a produce schimbări radicale care au reorientat
cursul istoriei (ex. Newton, Darwin, Einstein, etc.). Pe scurt, omul face istoria. Punctul de vedere
personalist accentuează însă prea mult meritele indivizilor, impunând istoriei psihologiei un caracter
biografic exagerat.
ZEITGEIST- ISMUL susţine că activitatea personalitatilor este de fapt determinată, cerută de “spiritul
timpului” se accentuează că spiritul sau climatul intelectual al timpului este cel ce dă valoare teoriilor şi
decide dacă un individ devine personalitate sau va fi ignorat Studiile recente scot în evidenţă influenţele
multiple suferite de mari psihologi precum Freud, Watson şi alţii, în încercarea de a arăta că marile
personalităţi nu sunt întru totul originale şi nu şi-au creat teoriile din nimic, aşa cum susţin apologeţii lor.

DEOSEBIRI ESENŢIALE ÎNTRE PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ, PSIHOLOGIA TEOLOGICĂ


ŞI PSIHOLOGIA FILOSOFICĂ
3 abordari despre suflet

PSIHOLOGIA TEOLOGICĂ
Sufletul individual ca fiind o creaţie a Zeului - de natură divină
Principalele sale atribute: nemurirea, conştiinţa şi libera alegere , aparţin unei alte lumi decât cea direct
observabilă. Lumea = desertaciunea desertaciunilor sau maya
Marcat de consecinţele păcatului originar, care în mai toate religiile este răzvrătirea împotriva propriului
Creator, sufletul uman este prizonierul unei lumi vizibile, (natura), căreia nu-i aparţine de drept decât prin
trup, (“lut”).
Teologul va cerceta sufletul uman numai pentru a afla, pe de o parte, care sunt rădăcinile păcatelor
şi formele sub care se înfăţişează ele, deoarece ele rup legătura dintre om şi Zeu şi, pe de altă parte,
care sunt virtuţile prin care omul poate reface legătura cu lumea divină.

PSIHOLOGIA FILOSOFICĂ
Deosebirea esenţială între discursul teologic şi cel filosofic
În timp ce teologul este obligat să pornească de la un corp de scrieri sacre care exprimă voinţa Zeului,
(Biblia, Coranul, etc.), filosoful este liber de această constrângere. Fiecare sistem filosofic diferă de
celelalte, fiind o construcţie subiectivă. Majoritatea covârşitoare a filosofilor cred şi ei în existenţa unei
lumi “ideale”, o lume a principiilor, care ar sta la baza ordinii din lumea vizibilă.
 Platon vorbeşte despre eidos-uri (forme)
 Aristotel opune fizicii o meta-fizică în care determinant este Primul Motor
 Leibniz consideră că adevăratele realităţi sunt monadele, (la fel de indivizibile ca şi atomii dar,
spre deosebire de aceştia, ele sunt entităţi psihice)
 Hegel vede desfăşurarea întregii istorii ca pe o autorealizare a Ideii Absolute.
4

Problema sufletului este şi aici abordată în funcţie de modul în care filosoful concepe lumea
transcendentă, de dincolo de vizibil.

PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ
Discursul ştiinţific despre suflet se deosebeşte radical de celelalte două = nu ia în calcul decât lumea
observabilă.
Ştiinţa este interesată doar de relaţiile cauză-efect care sunt măsurabile, au un caracter legic, adică sunt
generale, necesare şi repetabile
Psihologia, ca ştiinţă, îşi propune deci, să observe sistematic, să testeze, să chestioneze, să
experimenteze, să măsoare şi să verifice proprietăţile psihicului, devenit obiect al cercetării
riguroase, sistematice.

U3.I. WILHELM WUNDT (1832-1920) ŞI PROCESUL DE NAŞTERE A


PSIHOLOGIEI
PERSONALITĂȚI - WUNDT, HERMANN EBBINGHAUS, OSWALD KULPE, EDWARD TITCHENER
CONCEPTE – PSIHIC UMAN, PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ, ÎNVĂȚAREA ȘI MEMORIA,
ASOCIAȚIONISM, GÂNDIREA, INTROSPECȚIE, RETROSPECȚIE, STRUCTURA
PARADIGME – STRUCTURALISM, PSIHOLOGIE ATOMIST MENTALISTĂ
PAGINI SUPORT DE CURS– 16-19

CARIERA
- El a făcut studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi medicină, conform tradiţiei
încetăţenite în universităţile germane în acea epocă
- A studiat o scurtă perioadă fiziologia cu Johannes Müller
- şi-a luat doctoratul în fiziologie în 1856
- devenit asistentul lui Helmholtz la Heidelberg, din 1858, până în 1864
- deși se bucură de o strălucită carieră de fiziolog, numai că experimentele făcute în laboratorul de
fiziologie a lui Helmholtz i-au părut lui Wundt a fi o sarcină insipidă, plictisitoare, o muncă de rutină
- Astfel, interesul lui Wundt se va deplasa treptat spre un nou domeniu de cercetare, psihicul uman.
- Cea mai importantă perioadă a carierei lui începe în 1875, după ce a fost numit profesor de filosofie la
Leipzig, unde a lucrat 45 de ani.
- poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei

CĂRȚI/CURSURI/NAȘTEREA PSIHOLOGIEI
- Pentru prima dată Wundt foloseşte termenii de psihologie experimentală în cartea “Contribuţii la
teoria percepţiei”, publicată pe secţiuni între 1858 şi 1862/ Această carte, împreună cu “Elemente de
psihofizică” a lui Fechner, publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe,
psihologia
- În 1863, Wundt publică o carte mai importantă, “Prelegeri despre sufletul oamenilor şi al
animalelor”, care conţine unele probleme ce vor fi în atenţia psihologilor experimentalişti o bună
perioadă de timp.
- Începând din 1867, Wundt a ţinut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs ce a stat la
baza cărţii considerată de mulţi psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei,
5

“Principii ale psihologiei fiziologice”, carte apărută în două părţi în 1873 şi 1874. În această carte
Wundt îţi trasează drept scop să “delimiteze un nou domeniu al ştiinţei”, stabilind ferm că psihologia
trebuie să fie o ştiinţă de laborator cu propriile probleme şi metode de experimentare.Wundt a proclamat
alianţa dintre psihologie şi fiziologie, utilizând în psihologia sa metodele de cercetare dezvoltate în
fiziologie.
- În anul 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a fost
revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.
- În ultima parte a vieţii el a fost preocupat de scrierea şi publicarea unei lucrări numită
Völkerpsychologie (în traducere aproximativă, Psihologie populară), apărută între 1900 şi 1920.Această a
fost consecinţa directă a neîncrederii lui Wundt în capacitatea ştiinţei de a studia procésele psihice
complexe şi a credinţei lui că ele pot fi studiate numai prin intermediul metodelor nonexperimentale ale
sociologiei şi antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar fi condiţionate de obişnuinţe
lingvistice şi alte aspecte ale antrenamentului cultural.

U3.II. ALTERNATIVE ŞI COMPLETĂRI LA STRUCTURALISMUL


WUNDTIAN

1. CERCETĂRILE LUI HERMANN EBBINGHAUS ASUPRA MEMORIEI

- Doar la câţiva ani după ce Wundt a afirmat că procesele psihice superioare nu pot fi abordate
experimental, Hermann Ebbinghaus (1850-1909), lucrând singur, izolat de orice centru de psihologie a
devenit primul psiholog care a investigat cu succes învăţarea şi memoria.
- Ebbinghaus poate fi considerat un asociaţionist, el a abordat direct problema formării şi dezvoltării
asociaţiilor.
- Timp de cinci ani, deşi nu a avut vreun post universitar sau laborator propriu, Ebbinghaus a imaginat o
lungă serie de experimente desfăşurate sub un control strict al condiţiilor, folosindu-se pe el însuşi ca
singur subiect. El a considerat că dificultatea materialului ce trebuie memorat poate fi măsurată
prin simpla măsurare a numărului de repetiţii necesare pentru a se ajunge la o reproducere
perfectă.
- Pentru a nu implica asociaţii deja formate Ebbinghaus a inventat silabele fără sens formate din două
consoane şi o vocală. Cuvintele ce constituie conţinutul limbajului nostru au deja ataşate înţelesuri sau
asociaţii, a considerat psihologul german, iar aceste asociaţii deja formate pot facilita învăţarea
materialului făcând ca, în timpul experimentării, influenţa lor să fie o variabilă incontrolabilă.
- Ebbinghaus n-a adus în psihologie nici o contribuţie teoretică sau sistematică, deoarece n-a dezvoltat un
sistem psihologic formal, n-a fondat o şcoală şi n-a lăsat discipoli, dar cu toate acestea, el a ridicat
bariera ce oprea accesul experimentului la procesele psihice superioare, dând dovadă de aptitudini
tehnice deosebite, perseverenţă şi ingeniozitate.

2. OSWALD KULPE ȘI ȘCOALA DE LA WURZBURG

- O. Külpe (1862-1915) a fost un discipol al lui Wundt care după ce a devenit profesor la Würzburg s-a
convins că procesele gândirii care sunt procese psihice superioare, pot fi studiate experimental intrând
astfel în contradicţie cu concepţia lui Wundt.
- Külpe şi adepţii săi au descoperit că gândirea se poate dispensa de senzaţii şi imagini deci nu poate fi
redusă la acestea aşa cum credea Wundt.
6

- Gândirea are alte conţinuturi între care Külpe enumeră ezitarea, îndoiala, încrederea, cercetarea,
aşteptarea unui răspuns, elemente ce nu pot fi considerate nici senzaţii sau imagini, nici sentimente şi care
au fost iniţial numite: atitudini conştiente.
- Külpe şi discipolii săi au propus şi o altă formă de introspecţie, numită de ei introspecţie sistematică
experimentală, (în fapt o retrospecţie)./ Pentru şcoala de la Würzburg, subiectul trebuie mai întâi să
rezolve o sarcină al cărei obiectiv nu-l cunoaşte, apoi să facă un raport retrospectiv al experienţelor avute
de el în timpul rezolvării problemelor.
- Pentru Wundt, introspecţia implica să întâi o experienţă şi apoi să o descrii.
- Pentru Külpe şi discipolii săi principalul obiectiv a fost descoperirea elementelor prime care stau la
baza proceselor psihice, chiar dacă principalul proces psihic studiat de ei a fost unul superior,
gândirea. Şcoala de la Würzburg a avut aceeaşi orientare analitică şi a utilizat aceeaşi metodă ca şi
Wundt, introspecţia.

3. ADAPTAREA TEORIEI LUI WUNDT ÎN AMERICA-


STRUCTURALISMUL AMERICAN

- Edward Titchener (1867-1927), englez de origine, după ce nu a găsit un teren propice pentru
transplantarea structuralismului în ţara lui natală, a reuşit să facă acest lucru în Statale Unite. Astfel, el a
înfiinţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig la Universitatea Cornell.
- Între concepţia despre psihic a lui Titchener şi cea a maestrului său Wundt diferenţele sunt destul de
puţine. Titchener s-a dovedit a fi mai radical decât Wundt în definirea obiectului psihologiei eliminând
concepte precum cel de apercepţie sau voinţă pe care le-a considerat neclare. În aceste condiţii,
structuralismul lui Titchener a devenit puternic senzualist, atomist şi analitic
- Cornell University a rămas un bastion al psihologiei atomist-mentaliste chiar şi atunci când
funcţionalişti ca Angell sau behaviorişti ca Watson îndreptau psihologia spre cu totul alte obiective.
Această rezistenţă neobişnuită a structuralismului de origine wundtiană la universitatea Cornell se
datorează integral figurii charismatice şi intransigenţei lui Titchener
- Refuzând să colaboreze cu Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.), Titchener a preferat să-şi creeze
propria organizaţie grupându-şi discipolii în asociaţia “Experimental Psychologists”, (Psihologii
Experimentalişti).

U4.PRIMA ŞCOALĂ PSIHOLOGICĂ AMERICANĂ: FUNCŢIONALISMUL

GENERALITĂȚI
a. Constituirea funcţionalismului a reprezentat naşterea primei şcoli adevărat americane. (U3)Dacă
structuralismul a fost importat sută la sută prin Titchener din Germania, funcţionalismul s-a dezvoltat
în strânsă legătură cu spiritul american orientat spre util, practic, funcţional.
b. Funcţionaliştii au reproşat structuralismului faptul că practică o ştiinţă pură, fiind interesaţi doar de
găsirea elementelor ce compun sistemul psihic. Acestui punct de vedere static asupra psihicului,
funcţionaliştii au căutat să-i opună un punct de vedere dinamic, redefinind obiectul psihologiei. Scopul
ştiinţei psihologice nu mai este aflarea răspunsului la întrebarea “Care este structura psihicului?” ci “Ce
face şi cum funcţionează acest psihic”.
7

c. Cu alte cuvinte psihologia funcţionalistă a fost preocupată de descoperirea funcţiilor psihice şi a


modului în care acestea sunt puse la lucru în procesul adaptării organismului la mediu.
d. Protestul funcţionaliştilor n-a vizat nici metoda introspectivă şi nici realitatea elementelor psihice
studiate în laboratoarele de la Leipzig şi Cornell, ci au redefinit psihologia accentuând pe operaţiile şi
activităţile psihice din perspectiva utilităţii lor practice.

FONDATORI
1. William James (1842-1910) este considerat un important precursor al funcţionalismului, dar şi
al gestaltismului. În 1871, împreună cu alţi tineri eminenţi de la Harvard, între care C. Wright şi
Ch. Pierce, James a fondat “Clubul Metafizic“, în interiorul căruia trebuia dezbătută soarta
metafizicii în
epoca lui Darwin. Însumând concluziile acestor discuţii, Ch. Pierce va contura o nouă filosofie, mult mai
adecvată spiritului american decât filosofiile tradiţionale, pragmatismul.
- Conform acestei filosofii, adevărul are întotdeauna o valoare determinată de utilitatea lui. Cu alte
cuvinte, este adevărat numai ceea ce practica ne arată că ne este util, folositor. În psihologie,
adoptarea poziţiilor pragmatiste a condus la o psihologie a adaptării. În centrul acestei psihologii,
membrii “Clubului Metafizic” au plasat credinţele, definite de C. Wright ca fiind “acele procese
psihice prin care un om este pregătit să acţioneze”. Pierce credea că aceste credinţe sunt determinate de
activitatea practică a omului şi se află într-o continuă schimbare datorită faptului că, prin permanenta lor
raportare la realitatea concretă, între ele se duce o acerbă “luptă pentru existenţă”. Credinţele care reuşesc
să ne faciliteze cel mai bine adaptarea la lumea reală, credeau membrii “Clubului Metafizic”, devin
obişnuinţe, adică “reguli de acţiune”.
- Deşi opţiunea lui W. James pentru psihologie a fost mult mai puţin fermă decât cea a lui Wundt, el
oscilând între fiziologie, psihologie şi filosofie pentru a părăsi în cele din urmă psihologia în favoarea
filosofiei, între 1890 şi 1913, el a fost cel ce a dat tonul în psihologia americană.
- Conform concepţiei lui James, psihologia este ştiinţa vieţii mentale care nu poate fi însă redusă la
“atomi psihici” aşa cum a încercat Wundt. Numind teoria lui Wundt “teorie a mingilor de biliard”,
James a considerat că interesul nostru nu trebuie să fie captat de conţinutul conştiinţei ci de funcţia ei
adaptativă.
- Prima funcţie care dovedeşte că nu poate fi vorba de o pasivitate a conştiinţei este alegerea, credea
James, care are ca scop adaptarea. Procesele mentale sunt, deci, activităţi funcţionale utile fiinţelor vii
în încercarea lor de a se adapta mediului în care trăiesc, cea mai importantă funcţie a acestor procese fiind
selectivitatea, (capacitatea de a alege).
- “Conştiinţa, pe scurt, lucrează asupra datelor aşa cum un sculptor lucrează asupra blocului lui de
piatră”. În aceste condiţii, legile asociaţiei pe care s-au sprijinit cercetările lui Wundt, dar pe care le vor
invoca şi din ce în ce mai numeroasele cercetări pe animale ale psihologilor americani interesaţi de
asocierea stimulului cu răspunsul, (aşa numitele “teorii S-R”)
- Acestea vor culmina cu apariţia behaviorismului, nu vor fi considerate ca esenţiale pentru activitatea
psihică. Ele, afirma James, nu pot regla decât activitatea reflexă, automată a organismului.
- Poziţia teoretică adoptată de James l-a inspirat pe John Dewey şi pe alţi psihologi funcţionalişti
ajutându-i să se îndepărteze de structuralismul lui Wundt şi Titchener.

- Centrul funcţionalismului american a fost Universitatea din Chicago unde au activat doi psihologi
funcţionalişti importanţi: John Dewey şi James Angell.

1. JOHN DEWEY (1859-1952) este considerat principalul om de ştiinţă responsabil de ordonarea


ideilor funcţionaliste. Efortul lui teoretic a condus la constituirea funcţionalismului ca şcoală distinctă de
psihologie. Din păcate Dewey a fost preocupat de psihologie un timp relativ scurt, mare parte a
eforturilor lui fiind orientate spre domeniul educaţiei.
8

- Scurtul articol al lui Dewey “Conceptul de arc reflex în psihologie”, scris în 1896 a fost considerat
actul oficial de constituire al noii şcoli. În această lucrare, Dewey a atacat atomismul psihologic şi
reducţionismul la care conduce conceptul de act reflex. Conştiinţa nu poate fi explicată prin reducerea
ei la elementele ce o compun, iar prin distincţia dintre stimul şi răspuns realizată îninteriorul conceptului
de arc reflex, comportamentul îşi pierde orice înţeles.
- Dewey a spus că nu poate fi tratat comportamentul ca un construct artificial ci numai în termenii
semnificaţiei lui pentru organism în procesul adaptării lui la mediu. Efortul omului de a supravieţui este
susţinut de către cunoaştere, iar cunoaşterea este astfel o armă în lupta pentru supravieţuire.
- De aceea pentru Dewey obiectivul psihologiei trebuie să-l constituie organismul total funcţionând în
mediul lui.
2. JAMES ANGELL (1869-1949) - a preluat şi a dezvoltat ideile lui Dewey.
Într-un articol publicat în 1907 intitulat “Domeniul psihologiei funcţionaliste”, el a prezentat sistematic
poziţia funcţionalistă:
1. Psihologia funcţionalistă este psihologia operaţiilor mentale în opoziţie cu psihologia elementelor
mentale. Aşa cum funcţiile fiziologice pot opera prin intermediul diferitelor structuri fiziologice, o
funcţie mentală poate opera prin idei care sunt diferite de structurile fiziologice prin conţinut.
2. Conştiinţa este abordată dintr-un punct de vedere utilitarist. Ea mediază între trebuinţele mediului şi
cerinţele mediului. Astfel, funcţionalismul nu studiază procesele mentale ca evenimente izolate şi
independente, ci ca parte activă a activităţii biologice mai largi şi, într-un sens mai general, ca parte a
evoluţiei organice.
3. Funcţionalismul este ştiinţa relaţiilor psihofiziologice al cărei obiect este interacţiunea totală dintre
organism şi mediu. Psihologia funcţionalistă include toate funcţiile psihice şi corporale, deoarece un
face o distincţie clară între psihic şi corp, considerându-se că ele nu-s două entităţi diferite ci aparţin
aceleiaşi ordini, ceea ce permite un transfer rapid de energie de la una la cealaltă.
- Angell a susţinut că funcţionalismul nu este propriu-zis o şcoală psihologică, definindu-se mai
degrabă ca un curent larg de gândire, cu scopuri mai generale ce-şi pot găsi locul în interiorul
oricărui cadru teoretic sau oricărei şcoli. În ciuda protestului lui Angell, funcţionalismul american a
fost definitiv asociat cu tipul de psihologie practicat la Chicago, mai ales după ce Harvey Carr
(1873-1954) a dat psihologiei funcţionaliste o formă definitivă.

CĂRȚI/LUCRĂRI DE REFERINȚĂ
- “Principiile psihologiei”, apărută în 1890, James a încercat să ofere o alternativă la psihologia lui
Wundt.
- John Dewey “Conceptul de arc reflex în psihologie”, scris în 1896, a fost considerat actul oficial de
constituire al noii şcoli.
- James Angell a scris articol publicat în 1907 intitulat “Domeniul psihologiei funcţionaliste”,în care a
prezentat sistematic poziţia funcţionalistă

Unitatea de învăţare 5.
PRIMA MARE FORŢĂ ÎN PSIHOLOGIE:
PSIHOLOGIA INCONŞTIENTULUI SAU PSIHOLOGIA ABISALĂ

V.1. PREDECESORII LUI S. FREUD


- Nici o şcoală psihologică nu datorează atât de mult întemeietorului ei ca psihanaliza.

1. În secolul al XVIII-lea, filosoful GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716), în teoria sa numită


9

monadologie, avansa ideea existenţei unor grade diferite de conştiinţă. Monadele au fost socotite de către Leibniz
ca fiind elementele ultime ale realităţii, ale Universului, un fel de atomi, dar care nu au o consistenţă materială, ci
sunt entităţi psihice fără extensiune.
- Conform teoriei filosofice a lui Leibniz, evenimentele mentale provenite din activitatea monadelor, diferă în
ceea ce priveşte gradele de conştiinţă de la complet inconştiente până la nivelul cel mai înalt de
conştientizare.

2. Un secol mai târziu, JOHANN HERBART (1776-1841), preia ideea de inconştient de la


Leibniz dar, pentru el, deosebirile dintre inconştient şi conştient nu mai sunt minore, graduale, ci sunt accentuate
îndeosebi deosebirile de esenţă dintre aceste două “compartimente” ale psihicului uman.
-Pentru ca o idee să apară la nivelul conştient ea trebuie să fie compatibilă şi congruentă cu celelalte idei existente
în conştiinţă. Ideile incongruente nu pot exista decât în inconştient şi pe acestea Herbart le-a numit idei inhibate. Cea
mai apropiată idee de doctrina lui Freud este încă aceea a luptei dintre ideile inhibate pentru ajungerea la conştiinţă.

3. Teoria filosofică a lui ARTUR SCHOPENHAUER (1788-1860), prezintă însă cele mai mari
similitudini cu teoria psihanalitică. În opera lui principală, “Lumea ca voinţă şi reprezentare” terminată în
1842, Schopenhauer consideră că principala forţă care se manifestă atât la nivelul formelor elementare cât
şi la nivelul vieţii conştiente este voinţa oarbă. Adevărata forţă internă care determină viaţa psihică a omului
este voinţa, a cărei natură este inconştientă.
- După Schopenhauer, intelectul nu este decât un accident al fiinţei noastre şi nu poate
determina în nici un fel voinţa. Mai mult, voinţa hotărăşte şi forţează intelectul să o asculte.
- Freud a susţinut întotdeauna că nu a citit opera lui Schopenhauer decât târziu.
- Totuşi este important de amintit că acelaşi Jung consideră că citindu-l pe Schopenhauer, Freud n-a rămas
neinfluenţat de acesta, ci a simţit nevoia de a introduce un nou principiu alături de cunoscutul principiu al
plăcerii (Lustprinzip, Eros), şi anume principiul morţii (Thanathos).

4. O altă influenţă majoră asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut că viaţa
psihică poate fi explicată printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul plăcerii.
- Freud va împrumuta de la Fechner atât acest concept cât şi pe cel al energiei mentale, ambele de o
importanţă majoră pentru psihanaliză.
- De asemenea, sugestia lui Fechner că psihicul ar fi analog cu un aisberg din care cea mai mare parte este
ascunsă sub apă şi că el este influenţat de forţe inobservabile, a avut o mare influenţă asupra lui Freud.

5. Alţi autori consideră că doctrina principiului plăcerii a fost preluată de Freud de la teoriile filosofice
hedoniste, cum ar fi de exemplu utilitarismul.

6. În ceea ce priveşte conceptul de determinism psihic se consideră că a fost formulat sub influenţa ideilor
mecaniciste promovate de câţiva fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke, i-a fost profesor lui
Freud.

7. Cunoscute de timpuriu, încă din timpul studenţiei, nici ideile evoluţioniste ale lui Darwin n-au rămas fără
ecou aspra teoriei lui Freud. Evoluţia psihică a omului este privită de psihanaliză ca o continuă încercare de
rezolvare a tensiunilor provocate de lupta celor trei instanţe psihice, ca o permanentă orientare spre
echilibrare şi adaptare.

8. Dincolo însă de influenţa certă pe care au exercitat-o unele teorii filosofice şi ştiinţifice asupra concepţiei
freudiene despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult influenţată de
psihopatologie, adică de către concepţiile privind înţelegerea şi tratarea bolilor mentale. Şi pentru că în
secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominată de şcoala somatică care punea accent pe factorii de natură
10

organică şi îndeosebi pe leziunile creierului în apariţia comportamentului anormal , psihanaliza s-a dezvoltat
ca o faţetă a revoltei împotriva acestei orientări somatice.

Din perspectiva psihanalizei, rolul principal în apariţia bolii mentale îl joacă conflictul intrapsihic şi stresul
emoţional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol în descoperirea de către
Freud a existenţei acestui conflict, chiar dacă, mai târziu, Freud va renunţa total la hipnoză, considerând că este o
metodă ineficientă de cercetare a inconştientului.

V.2. FREUD, PĂRINTELE PSIHANALIZEI


- Freud a beneficiat din partea părinţilor săi de o grijă deosebită şi de o educaţie atentă.
- va urma cursuri de anatomie şi fiziologie la Viena,
- Freud a respins cunoaşterea prin speculaţie proprie filosofiei şi, într-o oarecare măsură, şi teologiei, optând pentru
cunoaşterea naturii, îndeosebi a complexei naturi umane.
- Ernst Brücke, profesor sub îndrumarea căruia Freud va descifra tainele sistemului nervos, va deveni una din
primele figuri paterne faţă de care Freud va dezvolta puternice sentimente filiale.
- El însuşi afirma că pentru buna desfăşurare a vieţii lui emoţionale a avut întotdeauna nevoie de
un prieten intim pe care să-l iubească necondiţionat si de un duşman pe care să-l urască.
- relaţia lui Freud cu Jung s-a transformat în doar câţiva ani dintr-o relaţie aproape filială, (Jung a fost numit
deseori „prinţ moştenitor” al psihanalizei) într-una de contestare reciprocă puternică,
- relaţia mai puţin cunoscută cu Wilhelm Fliess. căruia i-au fost împărtăşite gândurile cele mai intime legate de
naşterea psihanalizei. Pentru Freud, Fliess a fost un Alter-Ego, numit cu duioşie, „Celălaltul meu”.
- Freud n-a suportat niciodată să fie dezamăgit de cei ce-i erau apropiaţi, şi aceasta se poate observa şi din analiza
evoluţiei relaţiilor ulterioare cu mulţi dintre discipolii săi cărora nu le-a putut ierta nici o tendinţă de contestare a ceea
ce el a statuat cu fermitate ca fiind „principiile psihanalizei”.
- a ocupat în 1882 un post inferior la Spitalul General din Viena, etapă necesară în pregătirea pentru practica
privată. La Spitalul general a rămas trei ani, timp în care a urcat încet treaptă cu treaptă de la Aspirant (asistent
clinic), la Secund, apoi Secund senior pentru a ajunge în final la titlul de Privatdozent. Ultimul grad era onorific, nu
aducea bani, dar permitea practica privată şi o carieră didactică în viitor.
- Un eveniment deosebit de important în viaţa lui Freud şi în procesul de constituire a psihanalizei l-a constituit
prietenia cu Josef Breuer (1842-1925), un psihiatru adept al hipnozei ca mijloc de tratare a bolilor psihice. În 1882,
Breuer i-a vorbit pentru prima oară lui Freud despre un caz deosebit de interesant, cazul Anna O., caz de care
Breuer s-a ocupat timp de un an şi jumătate.
Simptomele acestei paciente s-au declanşat în condiţiile îmbolnăvirii grave a tatălui ei. Dacă până în momentul
acestei îmbolnăviri pacienta era o tânără plină de viaţă, după acest eveniment, au apărut simptome bizare: dificultăţi
de vorbire, halucinaţii pe teme de coşmar, perioade de somnolenţă şi de pierdere a memoriei şi chiar dezvoltarea a
două personalităţi distincte.
Putem spune că importanţa cazului Anna O. pentru psihanaliză se datorează în mare măsură şi faptului că pacienta,
(o tânără cu o cultură deosebită şi cu un simţ al auto-observaţiei) nu a avut un rol pasiv în timpul tratamentului ci a
făcut ea însăşi descoperiri importante legate de posibilităţile de vindecare, intuiţii pe care mai târziu Freud le va
valorifica la maximum.
Spre exemplu, pacienta a observat rolul benefic al conversaţiilor cu Breuer, considerând că tratamentul poate fi
numit „cura mea verbală” sau, cu mai mult umor, proces de „curăţare a hornului”. Mai târziu Freud va vorbi de efectul
de catarsis, de purificare prin aducere la nivelul conştiinţei al dorinţelor interzise ce tulbură echilibrul psihic.
-Din păcate, relaţiile cu Breuer s-au răcit după ce (Freud si Breuer) au publicat împreună în 1895 volumul “Studii
asupra isteriei ”, în condiţiile în care Freud a ajuns să insiste din ce în ce mai mult.
- Ajuns în Franţa în 1885 cu o bursă de cinci luni, Freud va lucra timp de 6 săptămâni în Laboratorul de Patologie de
la Salpêtrière al lui Charcot,
11

- Freud a fost interesat de ideile lui Charcot privind separarea bolilor mentale de maladiile fizice . Cu foarte mult curaj,
Charcot a considerat isteria o veritabilă suferinţă şi nu un refugiu pentru bolnavii închipuiţi cum se credea în acel
timp. Mai mult, credea Charcot opunându-se unei alte opinii generale- isteria nu afectează doar pe femei ci, în egală
măsură şi pe bărbaţi. Considerând-o o boală reală şi nu una închipuită, Charcot propunea şi o metodă de vindecare,
susţinând că există posibilitatea ca simptomele isterice să fie tratate direct prin hipnoză.
- Cu egală atenţie Freud a urmărit şi cercetările efectuate asupra hipnozei de Şcoala de la Nancy reprezentată de
Liébeault şi Bernheim, şcoală rivală celei de la Salpêtrière reprezentată de Charcot. Rivalitatea era alimentată de
viziunea complet diferită a celor două şcoli asupra caracterului general sau parţial al hipnozei ca fenomen psihic . În
timp ce Charcot considera că numai bolnavii isterici pot fi hipnotizaţi, Şcoala de la Nancy afirma că hipnoza nu este
un fenomen psihic posibil de a fi indus doar nevroticilor ci, ea poate fi indusă şi oamenilor normali deoarece nu este
decât o formă extremă a fenomenului psihic normal de sugestie.
Interesul egal al lui Freud pentru ambele puncte de vedere asupra hipnozei s-a tradus în efortul lui de a traduce
lucrările reprezentative ale ambelor şcoli în germană. Astfel, Freud a avut importantul rol de a populariza ideile
psihiatrilor francezi într-o lume teutonică profund ostilă şi închisă oricăror idei provenite de pe tărâm francez.
-Cu tot acest interes timpuriu pentru hipnoză, după câteva încercări neconcludente de utilizare a hipnozei în tratarea
bolilor psihice, Freud va renunţa la această metodă în favoarea dezvoltării propriei lui metode de tratament,
metoda asociaţiei libere.
-La iniţiativa lui W. Stekel, în 1902 au început întâlnirile periodice ale unui grup de medici tineri cu Freud. Astfel a
luat fiinţă ceea ce biografii lui Freud au numit „Societatea psihanalitică de miercuri seara”, după ziua şi ora târzie la
care obişnuiau să aibă loc aceste întâlniri. Unii dintre membrii acestui grup au fost membrii fondatori ai Societăţii
Psihanalitice Vieneze înfiinţată în 1908, transformată apoi în 1910 în Asociaţia Psihanalitică Internaţională.
- fără ca Freud să poată anticipa aceasta, cele mai puternice atacuri şi contestări au venit din interiorul acestor
societăţi, mişcarea psihanalitică fiind supusă unor schisme mai mari sau mai mici, dar periodice.
-Primul care a trebuit să părăsească Societatea Psihanalitică Vieneză fost A. Adler în 1911, acuzat de către Freud
că a modificat nepermis ideile psihanalitice. Freud va provoca demisia forţată şi îndepărtarea lui Adler şi a şase
adepţi ai ideilor lui.
-După eliminarea fără probleme a lui W. Stekel, un psihanalist fără strălucire, unitatea mişcării psihanalitice a fost
pusă la grea încercare de conflictul deschis dintre Freud şi Jung, acutizat în 1913 şi manifestat deschis în 1914.
-După demisia lui Jung din funcţia de preşedinte al Asociaţiei, s-a văzut că temerile loialiştilor erau oarecum
întemeiate, deoarece imediat ce Jung s-a delimitat ferm de psihanaliză renunţând la rolul central al sexualităţii, la
complexul lui Oedip sau la teoria asupra sexualităţii infantile el a dobândit numeroşi adepţi care până atunci nu
acordaseră suficient credit psihanalizei tocmai din cauza accentului prea mare pus de Freud pe problema
sexualităţii.
Schismele din interiorul societăţilor psihanalitice l-au forţat pe Freud să-şi apere cu foarte mare
atenţie ideile şi au grăbit într-o mare măsură procesul de maturizare a psihanalizei.

V.3. EVOLUŢIA VIEŢII PSIHICE DIN PERSPECTIVA PSIHANALIZEI


- În concepţia lui Freud, viaţa oricărei persoane începe cu o mare traumă: actul naşterii. Actul naşterii se
suprapune perfect mitului alungării lui Adam din Rai.
- Reacţia nou născutului la trecerea din lumea edenică la cea dominată de lupta pentru existenta se fixează în
inconştientul lui, crede Freud, sub forma unei anxietăţi de bază, primare. Această anxietate primară va fi
sursa şi suportul unor nenumărate alte anxietăţi specifice.
Această concepţie freudiană despre anxietatea de bază a inspirat pe filosofii existenţialişti francezi precum Sartre
sau Camus să considere omul o fiinţă „aruncată în lume” şi „condamnată să fie liberă”.
12

Pornind de la existenţa acestei prime traume psihice, viaţa psihică a individului devine o luptă continuă.
Eul este prins la mijloc între puternicele forţe ale inconstientului care nu are limite atunci când este vorba de „a dori”
şi la fel de puternicele forţe ale Supra-Eului, zonă psihică în care au fost interiorizate toate interdicţiile de
provenienţă socială.
Provocările importante ale vieţii şi, îndeosebi interdicţiile care se opun manifestărilor energiei psihice vitale de
sorginte sexuală, libido-ul, duc la conflicte psihice importante între Inconştient şi Supra-Eu care pot devasta
teritoriul Eu-lui, al conştiinţei. Urmele acestor bătălii cumplite determinate de evenimentele majore care ne
marchează viaţa poartă în teoria psihanalitică numele de fixaţii. Fixaţiile imobilizează şi reţin importante forţe
psihice întreţesute cu amintirea evenimentului major care a provocat conflictul.
Înţelegerea conţinutului termenului de fixaţie se poate face cel mai bine utilizând aceeaşi referire la situaţia unei
armate care, în urma unor lupte grele ajunge să cucerească o cetate importantă dar care, pentru a putea înainta în
continuare pe teritoriul inamic, trebuie să lase în urmă o garnizoană numeroasă pentru a preîntâmpina pierderea
greu cuceritului punct strategic.
Există însă cazuri când armata este prea epuizată pentru a continua înaintarea sau, mai grav, este înfrântă într-o
nouă bătălie importantă. În acest caz, singura soluţie, consideră Freud este o retragere strategică pe poziţiile greu
cucerite în bătălia anterioară. Această retragere forţată a energiilor psihice înfrânte ale Eului este
numită în teoria psihanalitică regresie.
Situaţiile în care forţele Eului nostru sunt depăşite nu sunt deloc rare. În timpul somnului dorinţele interzise ţinute în
frâu în timpul zilei tind să invadeze locul în care energiile Eului se refac dar sunt contrate de forţele (acum
insuficiente) ale Supraeului care încearcă să le cenzureze.
Din încleştarea acestor două forţe se naşte în urma unui armistiţiu visul, un compromis a cărui funcţie este de a
proteja somnul atât de necesar organismului şi psihicului. Visul este considerat de Freud o realizare iluzorie a
dorinţei deoarece dorinţelor interzise din inconştient le este barat accesul în lumea realului, (excepţie făcând
coşmarul, caz extrem când funcţia visului nu se poate realiza şi ne trezim), dar le este în schimb permisă
manifestarea camuflată sub aspectul straniu, incoerent, greu de interpretat raţional al fenomenului oniric.
În timpul zilei, două sunt cazurile în care Eul nostru este neputincios. O situaţie, normală până la un punct, este
reprezentată de existenţa actelor ratate, (lapsusuri, inversiuni şi omisiuni de cuvinte, fenomene de uitare a numelor
de persoane, oraşe etc.) care ne semnalează (uneori, din păcate le semnalează şi altora) existenţa unor conflicte
latente între ceea ce facem şi ceea ce dorim cu adevărat.
Credinţa lui Freud a fost că nimic din ceea ce se întâmplă în psihicul uman nu este rodul întâmplării, ci totul are o
cauză, este perfect determinat. Omul, obişnuia Freud să afirme, nu poate ţine nici un secret. Dacă gura lui nu va
vorbi, va vorbi cu ochii, cu mâinile sau chiar cu alte părţi ale corpului. Ascunderile Inconştientului nostru se manifestă
continuu în formă camuflată astfel încât este nevoie de cunoaşterea principiilor psihanalitice, de atenţie şi de multă
experienţă pentru a interpreta corect semnificaţiile actelor noastre.
Cea de a doua situaţie în care propriile acte depăşesc puterea de înţelegere a conştiinţei reprezintă şi cazul
cel mai grav: boala psihică. Simptomul este forma în care boala psihică îşi face simţită prezenţa şi este, ca şi visul,
BOALA PSIHICA - un compromis realizat de Inconştient şi Supra-Eu fără participarea sau
avertizarea Eului. Nevroticul ajunge să realizeze acte pe care nu şi le poate explica, nu-i fac plăcere atunci când
le realizează, dar nu se poate abţine, nu poate evita înfăptuirea lor.
Soluţia pentru aducerea la normalitate a vieţii psihice în aceste cazuri extreme depinde după Freud de capacitatea
psihanalistului de a descoperi în asociaţiile libere pe care este încurajat pacientul să le facă a acelor cauze profunde,
a acelor dorinţe inconştiente care au dus la dezechilibrul psihic manifestat în simptome.
Travaliul psihanalitic nu este unul facil, el implicând puternice rezistenţe din partea pacientului, rezistenţe care
parţial pot fi mai uşor controlate dacă psihanalistul reuşeşte să realizeze un transfer afectiv.

Secțiunea V.4 . MARII DIZIDENŢI: C.G. JUNG ŞI A. ADLER

Psihologia analitică (pg. 344 – pg. 345)

CARL GUSTAV JUNG (1875-1961)


13

- într-o primă fază adept al psihanalizei și preferatul lui Freud

- după despărţirea de Freud - Noua psihologie propusă de Jung = PSIHOLOGIE ANALITICĂ

Diferenţele dintre teoria lui Jung şi cea a lui Freud:

- exprimate în lucrarea lui Jung “Transformări şi simboluri ale libidoului”.

- Jung a renunţat la teoria instinctualistă freudiană

- libidoul provine din conflictele intrapsihice.

- energia creată de conflicte - subordonată principiului echivalenţei: dacă o cantitate de energie este
cheltuită, o aceeaşi sau o altă formă de energie va apărea în locul ei.

- principala diferenţă faţă de Freud provine din modul în care Jung a conceput structura
psihicului.

- Inconştientul personal este dublat în teoria lui Jung de un inconştient colectiv, mai profund decât
cel personal şi în care regăsim forme psihice apriori (arhetipuri) ce sunt o moştenire primită de fiecare
individ de la înaintaşii umani şi chiar non-umani. - Arhetipuri - persona, umbra, sinele, animus şi anima
- au un caracter universal, exprimarea lor este preponderent prin intermediul imaginilor însoţite de
afecte.

- Jung a considerat că visele cele mai importante sunt cele care încearcă să ne pună în legătură cu acele
conţinuturi arhaice ale inconştientului colectiv. Acest tip de vise nu încearcă să-şi ascundă mesajul,
cum afirma Freud despre toate visele, dimpotrivă, ele încearcă să transmită un mesaj dintr-o lume
aproape inaccesibilă, dar nu în forma raţională cu care suntem mult prea obişnuiţi.

- Una din contribuţiile importante a lui Jung în psihologie este legată de impunerea termenilor de
introversiune/extraversiune care exprimă tendinţele energiilor psihice fie de a se rupe de obiect şi de a se
orienta spre sine (introversiune), fie de a se ataşa de obiect neglijând subiectivitatea (extraversiune).

V.4.2. Psihologia individuală (pg. 345 - 346)

ALFRED ADLER (1870-1937) – discipol ai lui Freud, medic.

- de acord cu Freud şi Jung în privinţa rolului important al primilor ani de viaţă în formarea personalităţii.

- pune sub semnul întrebării concepte şi principii ale psihanalizei. Adler va fi eliminat în 1911 din
Societatea Psihanalitică împreună cu întreg grupul lui de adepţi.

- După despărţirea de Freud, Adler îşi va intitula propria teorie psihologie individuală şi va contesta
rolul dominant al energiilor sexuale în viaţa psihică.

Diferențe față de psihanaliză


14

- ideea că adevăratele forţe determinante responsabile de evoluţia psihică a individului sunt considerate a
fi forţele sociale.

- Individul, considera Adler, trebuie privit ca o fiinţă unică, indivizibilă care nu poate fi înţeles în afara
colaborării lui cu ceilalţi membri ai societăţii.

- Comportamentul omului este orientat spre viitor, susţinea Adler, şi este determinat nu de instincte
biologice, ci de scopuri. Scopul ultim (..) obţinerea superiorităţii personale.

- Pentru atingerea acestui scop individul încearcă să-şi dezvolte continuu potenţialul său unic dar întreg
acest efort poate fi direcţionat nu numai într-un sens constructiv, ci şi într-un sens distructiv, dacă
persoana angajată în acest efort urmăreşte exploatarea şi dominarea celorlalţi.

- Adler a crezut în tendinţa ultimă a speciei umane de a crea o societate perfectă.

- Doctrina supracompensării elaborată de Adler se referă la tendinţa indivizilor care au suferit un


handicap de a depune un efort disproporţionat de mare pentru depăşirea acelui handicap.

- Supracompensarea este legată strâns de conceptul de protest masculin prin care Adler descrie
comportamentul de compensare legat prin tradiţie de comportamentul masculin caracterizat de
independenţă, forţă, dominanţă.

- La polul opus, introducând termenul de inferioritate organică, Adler a avut în vedere comportamentul
de renunţare, submisiv, pasiv şi dependent legat de comportamentul feminin.

- Implicând forţele sociale în determinarea evoluţiei psihice a individului, teoria lui Adler a mai fost
numită şi psihanaliză socială.

V.5. PSIHANALIZA SOCIO-CULTURALĂ A LUI HORNEY (pg. 346-347)

K. Horney - Născută în 1885 în Germania, membru al Institutului Psihanalitic de la Berlin

- critică teoria psihanalitică.

- considera că psihanaliza accentuează prea mult pe factorul sexual. Nevrozele nu se datorează în


principal incapacităţii de a controla impulsul sexual ci sunt cauzate de relaţiile umane inadecvate.

- considera că fiecare cultură generează propriile interdicţii care produc angoase printre membrii ei. -
A fi o persoană normală, considera Horney, înseamnă să te adaptezi cel mai bine la condiţiile specifice
ale culturii în care trăieşti.

- în teoria psihanalitică propusă de Horney, rolul principal în evoluţia psihică a individului este
deţinut de procesul de socializare, condiţiile socio-culturale având un rol determinant.

- Principala cauză a nevrozelor nu e reprezentată de intervenţia factorilor biologici, sexuali, ci de lipsa


de afecţiune şi aprobare.

 faptul că a contestat unele din ideile importante ale lui Freud, îndeosebi cele privind rolul femeii
15

în societate a deranjat pe psihanaliştii ortodocşi şi i-a adus excluderea din rândul membrilor
Institutului Psihanalitic din New York.

Unitatea de învăţare 6.
ŞCOALA BEHAVIORISTĂ

VI.1. J. WATSON ŞI ÎNCEPUTURILE BEHAVIORISMULUI


John Watson- cariera
- doctoratul în psihologie experimentală cu funcţionalistul James Angell.
- A absolvit în 1903 magna cum laude
- Începând cu 1908 profesor director al laboratorului psihologic la Johns Hopkins University
- „Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” – articol publicat în Psychlogical Review în 1913 -
articolul manifest în care au fost enunţate pentru prima dată principii ce vor pune bazele unui nou
curent în psihologia americană, behaviorismul.
- a editat Psychlogical Review,
- editor fondator al Journal of Experimental Psychology
- 1915 a fost ales preşedinte al American Psychological Association
Criticile aduse functionalismului si psihanalizei:

 Nu au făcut psihologie într-un mod ştiinţific


 Stările mentale nu sunt accesibile în mod direct – subiectivitate

Principiile behavioriste ale lui Watson


- Nu este normal, ca omul să reclame un loc central în cercetarea psihologică.
- A vrea să faci doar psihologie umană, cu accent pe conştiinţă sau inconştient, este mai degrabă
reflexul unui orgoliu ce ne trimite departe de spiritul ştiinţific obiectiv.
- legile comportamentului pe care noua psihologie era invitată să le descopere,
trebuie să aibă o generalitate care să depăşească specificul psihicului uman, încadrându-se în
rândul legilor universale şi imuabile ale vieţii
- Una dintre cele mai importante concluzii ale lui Watson era aceea că, eliminând problema
conştiinţei şi pe cea a inconştientului din psihologie, comportamentul trebuia să rămână
singurul obiect, fundând o ştiinţă unică, independentă şi completă.

VI.2. B. SKINNER ŞI APOGEUL BEHAVIORISMULUI

Burrhus Skinner (1904-1990)


- Skinner a luat ca model pentru cercetările lui, metoda condiţionării clasice a lui I. Pavlov. Dar
succesul lui Skinner a constat în faptul că a reuşit să rescrie în întregime principiile ce stau la
baza procesului învăţării.
- comportamentul (R) este avansat de organism în mod spontan, fără o determinare clară,
stimulul determinant urmând să apară ulterior sub forma recompensei (S). ( exemplul si
soarecele)
- Skinner a demonstrat că prin recompensări succesive doar a acelor comportamente dorite de
el, animalele pot fi învăţate chiar comportamente deosebit de complexe care se credea că pot
fi realizate doar de oameni. (porumbeii care joaca tenis)
- Actul natural al organismelor de a avansa în mod spontan comportamente, a fost numit de
Skinner, comportament operant.
16

- Teoria conexiunii inverse - susţine că organismele, între care se încadrează şi cel uman sunt în
mod spontan şi natural active, iar atunci când apare recompensa, aceasta devine adevăratul stimul
care produce întărirea, adică învăţarea.

Aplicatii ale teoriei lui Skinner

- A propus revolutionarea invatamantului clasic american prin introducerea unui invatamant


stiintific programat cu pasi perfect algoritmizati si recompense correct si imediat distribuite
- A lucrat la un proiect de ghidare a rachetelor cu ajutorul porumbeilor conditionate, care nu a mai
fost aplicat
- Programele de invatare asistata de calculator folosesc principiile invatamantului programat a lui
Skinner
- Programul Pigeon – porumbeii conditionate ajuta la cautarea oamenilor naufragiati

VI.3. ALTE CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA BEHAVIORISMULUI

1. Karl Lashley (1890-1958) - a utilizat metoda extirpării unor porţiuni de creier de la şobolani şi
alte animale încercând că descopere rolul creierului în comportamentul învăţat, ajungând la
concluzia că plasticitatea cortexului este deosebit de mare.
2. Edwin Guthrie (1886-1959) a dezvoltat o teorie a învăţării dintr-o singură încercare, punând
accent pe contiguitatea stimulului şi a răspunsului şi asocierea lor instantanee.
3. Edward Tolman (1886-1959) a realizat o sinteză viabilă între behaviorism şi gestaltism
susţinând existenţa între stimul şi răspuns a unor variabile intermediare care dau sens
comportamentului transformându-l în comportament intenţional.
4. Soţii Breland, discipoli ai lui Skinner implicaţi în practica private, au ajuns la concluzia că
animalele pot fi învăţate prin recompensare numai comportamente care se înscriu în repertoriul
permis de experienţa speciei.
5. „efectul Garcia” ce poartă numele unui psiholog ce a descoperit întâmplător că după ce este
consumat un aliment care produce după câteva ore o stare generală de rău, se produce o asociere
între acest aliment şi starea de rău ceea ce face ca în altă situaţie acest aliment să fie respins.
Noutatea adusă de efectul Garcia este aceea că nu este nevoie de o recompensare sau pedepsire
imediată aşa cum cerea imperativ teoria lui Skinner, asocierea dintre aliment şi starea e rău
realizându-se chiar şi în condiţii când starea de rău apărea la câteva ore după ingerarea
alimentului.

6. „efectul Premack”. David Premack a arătat şi el că recompensa nu trebuie să urmeze imediat


după realizarea comportamentului pentru a se realiza învăţarea. În viaţa de zi cu zi, omul acceptă
mici sancţiuni dacă se aşteaptă la recompense mai mari în viitor.

Suplimentar din curs Introducere in psihologie:

1. Behaviorismul se bazeaza pe ceea ce poate fi observant si inregistat obiectiv;


2. Behaviorismul este cunoscut ca psihologia “stimul-răspuns” (S-R) sau psihologia “cutiei negre”,
deoarece conţinutul acesteia (conştiinţă, imagine, gândire etc.) nu poate fi cunoscut prin metode
obiective.
3. Are la baza observatia externa a comporamentului;
4. Urmareste predictia si controlul comportamentului;
5. Singura cale de formare a comportamentului este invatarea;
17

6. Watson respinge ideile psihanaliştilor, pentru că acestea vizau aspecte inobservabile (visele şi
acţiunile inconştiente).
7. Elimina medodele subiective – instrospectia;

Contributii:

1. Perspectiva behavioristă a contribuit la îmbunătăţirea educaţiei, creşterea productivităţii muncii şi


utilizarea unor noi tehnici psihoterapeutice pentru tratarea agresivităţii, fobiilor, timidităţii etc.
2. S-a pus accentul pe nevoia de definire precisă a termenilor, un control riguros al variabilelor
experimentale in scopul de a face psihologia cât mai ştiinţifică.

Critici aduse behaviorismului se referă la:

1. Ignorarea unor aspect inobservabie dar importante ale comportamentului uman (emoţii, conştiinţă,
motivaţie, procese inconştiente);
2. discreditarea proceselor psihice care nu pot fi studiate experimental (sentiment, voinţă, motivaţie).

Unitatea de învăţare 7. Pag 36-38


PERSONALITĂȚI –WUNDT, Kant, Ernst Mach, Christian von Ehrenfels, Max Wertheimer, Kurt Koffka,
Wolfgang Köhler, Thorndike, Kurt Lewin, Franz Heider, Solomon Asch, Jean Piaget, Bärbel Inhelder

CONCEPTE procesul perceptiv, atomism psihologic, structuralismul, sistemul lui Wundt, cărămidă-
mortar, procesului de asociaţie, spaţiul şi timpul, concepţia atomistă, calităţi structurale (gestalt qualitäten),
fenomen psi, constantă a percepţiei, intuiție, principiile gestaltiste, teorie a câmpului, spaţiu de viaţă,
epistemologie genetică, a priori, structuri, auto-reglarea, metodă clinică, observaţia sistematică,

PARADIGME: STRUCTURALISM, GESTALTISM, BEHAVIORISM

I. ALTERNATIVE EUROPENE LA ELEMENTARISMULUI AMERICAN

-Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptive. Poziţia lor s-a conturat ca o
revolt împotriva atomismului psihologic impus de structuralismul lui Wundt. Psihologii
gestaltişti s-au referit la sistemul lui Wundt ca la o psihologie cărămidă-mortar cu elemente
(cărămizi), ţinute împreună de mortarul procesului de asociaţie. Experienţa noastră imediată nu este
una a senzaţiilor disparate ci unaperceptivă, unitară.
-Kant afirma că procesul perceptiv nu constă într-o imprimare pasivă şi o combinare a
elementelor senzoriale, ci într-o organizare activă a acestor elemente într-o experienţă unitară şi coerentă.
Responsabile pentru această organizare a datelor senzoriale sunt, după Kant, două forme a priori, forme
înnăscute ale conştiinţei, anume spaţiul şi timpul.
- Ernst Mach (1838-1916) a inclus printre senzaţii şi forma spaţială (ex. figurile geometrice) şi
forma temporală (ex. melodia) considerate independente de elementele lor, iar Christian von
Ehrenfels (1859-1932), considerat de mulţi drept cel mai important predecesor al
gestaltismului (deşi psihologii gestaltişti neagă această influenţă) a vorbit de calităţi structurale
18

(gestalt qualitäten), care nu pot fi explicate în termenii combinaţiilor dintre tipurile tradiţionale de
senzaţii.
-Gestaltismul începe odată cu publicarea în 1912 a cercetărilor lui Max Wertheimer
(1880-1943)asupra percepţiei mişcării aparente, aşa numitul fenomen psi.
- Organizarea perceptuală este spontană şi inevitabilă afirmă Wertheimer datorită faptului că este
determinată de principii precum principiul formei bune, al proximităţii, al similarităţii sau
al completitudinii. Implicarea simultană a acestor principii face accesibilă explicarea fenomenului de
constantă perceptivă. Psihologii gestaltişti au folosit existenţa acestui fenomen de constantă
a percepţiei ca pe un argument central în critica psihologiei asociaţioniste.
- Deşi KurtKoffka (1886-1941) a fost primul care a făcut cunoscut gestaltismul în
America, Wolfgang Köhler (1887-1967), a
prezentat cel mai bine principiile şi obiectivele psihologiei gestaltiste. În acord cu concepţia
gestaltistă asupra percepţiei Köhler a interpretat rezultatele observaţiilor sale asupra
comportamentului inteligent al cimpanzeilor în
termenii situaţiei înţeleasă ca un întreg şi a relaţiilor dintre stimulii diferiţi pe care acea situaţie îi conţine.
De fapt, gestaltiştii au considerat că între tendinţele atomiste ale structuralismului şi cele ale
behaviorismului nu este o mare diferenţă. Unii reduc viaţa psihică la senzaţii şi sentimente, iar ceilalţi
reduc complexitatea comportamentului uman la reflexe condiţionate. Rezultatul final este acelaşi: un
model atomist al psihicului în locul unuia care să explice procese psihice complexe, precum
percepţia şi gândirea. Răspunsul psihologiei americane la critica pe care gestaltiştii au adus-o
behaviorismului a fost de a încerca să demonstreze că există atât procese simple (precum reacţiile
condiţionate) cât şi procese complexe (precum percepţia şi gândirea) şi că ambele necesită atenţie.
Principiile gestaltiste au cunoscut o largă răspândire în domeniul psihologiei sociale datorată lui
Kurt Lewin (1890-1947), Franz Heider şi Solomon Asch. Lewin a
impus definitiv în psihologie termenul de “teorie a câmpului”. Lewin considera că persoana
acţionează într-un câmp psihologic numit şi “spaţiu de viaţă”.
Acesta cuprinde toate evenimentele care pot influenţa o persoană, adică evenimentele trecute,prezente şi
viitoare, deoarece din punct de vedere psihologic toate aceste trei aspecte ale vieţii pot determina
comportamentul într-o anume situaţie.
-Lewin a postulat existenţa unei stări de echilibru între persoană şi mediul ei. Orice tensiune ce apare în
spaţiul de viaţă declanşează o reacţie de refacere a echilibrului. Utilizând diagrame complexe, Lewin a
avut ambiţia să dezvolte un nou tip de geometrie, o geometrie calitativă a relaţiilor psihologice.
F. Heider a preluat teoria echilibrului a lui Lewin aplicând-o într-un domeniu până atunci
necercetat de psihologia socială, domeniul atribuirii. Cartea lui Heider “Psihologia
relaţiilor interpersonale”, publicată în 1958, a devenit astfel punctul de referinţă al tuturor
cercetărilor asupra procesului atribuirii sociale, proces ce se bucură şi azi de un deosebit interes din
partea psihologilor sociali.
-La rândul lui, S. Asch a apelat la aceleaşi principii pentru a sublinia modul unitar în care judecăm
oamenii, influenţaţi fiind de trăsături de personalitate dominante numită de el „concepte centrale”.
19

behaviorismul, gestaltismul, ca şcoală psihologică, a devenit azi istorie în timp ce ideile


Ca şi
gestaltiste sunt încă de actualitate putând fi deseori recunoscute în multe din cercetările psihologice
contemporane.
2. JEAN PIAGET ŞI EPISTEMOLOGIA GENETICĂ

Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) a realizat una dintre cele mai complete
sistematizări privind dezvoltarea potenţialităţilor copiilor îndeosebi a acelor din domeniul cognitiv .
Piaget şi-a numit în 1968 teoria: epistemologie genetică sau studiul dezvoltării
cunoaşterii. “Epistemologia genetică încearcă să explice cunoaşterea şi în particular cunoaşterea
ştiinţifică, pe baza istoriei ei, a sociogenezei ei şi în special pe baza originilor psihologice ale noţiunilor
şi operaţiilor pe care ea se sprijină.” Pentru Piaget, cunoaşterea nu este rezultatul unei simple
intervenţii a categoriilor “a priori” înnăscute, asupra experienţei aşa cum a susţinut Kant, dar nici
o simplă acumulare cantitativă a rezultatelor experienţei aşa cum au propus empiriştii prin formularea
legilor asociaţiei. Este recunoscută de către Piaget existenţa unor factori ereditari, dar accentul
este pus pe dezvoltare, îndeosebi pe dezvoltarea inteligenţei
Piaget a căutat legătura dintre formele vii şi formele gândirii şi s-a oprit la inteligenţă ca termen
mediu între biologic şi epistemologic. Inteligenţa,
după Jean Piaget îşi are rădăcinile în procesele biologice şi rezultatul dezvoltării ei este gândirea
logică.
cel mai important proces care caracterizează sistemul psihic este adaptarea cu cele două componente
ale sale: asimilarea şi acomodarea aflate într-un echilibru dinamic. Orice formă particulară de
echilibru dă naştere unei structuri. Structurile sunt eşalonate pe nivele conform unei legi de
dezvoltare ce determină un echilibru din ce în ce mai larg.
Inteligenţa nu este altceva decât forma cea mai înaltă a acestui echilibru care prelungeşte şi
desăvârşeşte ansamblul proceselor adaptative. “Ea nu este, propriu-zis o structurare printre altele. Ea este
forma spre care tind toate structurile… “. Astfel, Jean Piaget ni se relevă ca fiind un
structuralist apropiat de poziţia gestaltistă.
Structurile nu sunt statice ci dinamice şi se dezvoltă atât de-a lungul istoriei speciei umane cât şi în
cursul vieţii indivizilor. Plasticitatea structurilor le conferă acestora posibilitatea de a se dezvolta
continuu, termenul cheie al concepţiei structuraliste piagetiene asupra inteligenţei fiind auto-
reglarea.
Structurile complexe care definesc inteligenţa se pot autoregla însă numai dacă sunt reversibile.
Conservarea cantităţii sau a volumului sunt exemple concrete de autoreglări care sunt imposibile în
lipsa reversibilităţii. Deşi structurile tind să se dezvolte în direcţia autoreglării este greşit să ne
imaginăm că dezvoltarea poate atinge un punct în care să fie definitivă, completă, afirmă Piaget.
“Idealul unei structuri a tuturor structurilor este irealizabil. ” Structurile sunt
într-un proces continuu de construcţie şi reconstrucţie. Acest proces evolutiv fără sfârşit al structurilor
deosebeşte radical structuralismul piagetian de concepţia gestaltistă.
20