GESTALSTISM

La începutul secolulul al XX-lea apar trei mai curente ale psihologiei:

gestaltismul, behaviorismul și psihanaliza. Gestaltismul apare în Germania ca o reacție
la asociațism și a școlii structurale, cea care susținea descompunerea realității și
experienței în elemente automatizate, sublinia faptul că întregul este întodeauna mai
mare decât părțile din care este alcătuit și că atributele acestuia nu sunt deductibile din
analiza părților, luate separat. Gestaltismul a căutat să descrie calitățile formei,
sensului și valorii. Gestaltismul mai poate fi prezentat și ca psihologia formei/structurii
sau ”Școala de la Berlin”, cuvântul ”gestalt” însemnând pattern, confirgurație. Părțile
își atrag adesea natura și scopul dintr-un întreg și nu pot fi întelese separat de acesta.
Noțiunea ”gestalt” a fost pentru prima dată menționată de H. Erenfels în anul
1890, în articolul ”Despre calitățile formei”, în urma rezultatului la investigațiile
realizate asupra percepției.
Gestaltismul presupune învestigația psihicului conform integralității
structurilor în raport cu componentele sale. Adepții acestei școli au tratat structura ca
 formațiune unitară, care nu poate să reiasă din calitățile părților. Elementele ce fac
parte din ea sunt supuse legii integralității. Sub acest aspect gestaltiții cereau
reformarea noțiunii psihologice de la procesele cognitive simple până la categoriile
personalității.1
Încă din 1891, Christian von Ehrenfels (1859-1932) și Edmund Husserl (1859-
1938), individual, au definit ”calitățile formei„ și ”momentele figurale ale unității”.
Ehrenfels a remarcat că o melodie are o unitate datorită căreia ea nu poate fi asimilită
unei sute de note muzicale, iar, într-o manieră mai generală, a părților într-un întreg. 2
Dintre teoreticienii gestltismului amintesc: Max Wertheimer (1880-1976), Kurt
Koffka (1886-1941) , Kurt Lewin (1980-1947).
În anul 1912, Max Wertheimer publică o lucrare alături de cei doi colegi ai lui,
Kurt Koffa și Wolfgang Kohler (1886-1967) prin care prezintă rezultatele unui studiu
experimental, efectual în Frankfurt. Subiectul studiului era reprezentat de aria
percepției, clarificată cu ajutorul unui fenomen al iluziei. Studiul, denumit ulterior
descrierii de Wertheimer, ”Fenomenul PHI” a constat în amplasarea a două surse
luminoase la o distanță foarte mică una de alta și aprinzându-le pe rând, la intervale
scurte de timp, de circa 1/16 secunde, lumina părea că trece dintr-o parte în alta. Chiar
dacă știi că sunt două lumini, creierul percepe una singură, în mișcare.

Postulatele teoriei percepției formulate de M. Wertheimer sunt:

a) Perceția este structurată încă de la început;
b) Întregul este perceput înaintea părților, ierarhia fiind ascendentă, iar nu
descedentă;
c) Nu există distincții între percepții și senzații;
d) Organizarea stimulilor în ansamblul percepțiilor nu se face prin hazard.
Max Wertheimer a enunțat Legile perceptive, pe care le-a împărțit în două grupe:
a) Legile intrinseci sau constelare – cele care acționează independent de experiența
subeictului și se referă la modul în care este organizat stimulul:
- Legea pregnanței – numită și ”legea celei mai bune forme” – face referire la
faptul că identificăm întregul unui lucru format din câmpuri mai mici. Astfel,
dacă desenăm o inimă din puncte, creierul va percepe întregul, respectiv forma
inimii, și nu punctele privite individual;
Criteriile pregnanței – după Koffka – sunt:
1. Regularitatea;
2. Simetria;
3. Simplitatea;
1
Pospai Aurelia: cap. I. Mălai: Cap.II Lucia Savca: cap. III. Raisa tereșciuk., Schițedin istoria
psihologiei., Editura Lumina, Chișinău., 1994, p.206
2
Ion Mânzat, Istoria Psigologiei Universale, pag. 514
 4. Inclusivitatea;
5. Continuitatea;
6. Unificarea
- Legea unificării – putem integra mai ușor elemente asemănătoare;
- Legea inclusivității – comportamentele formulează un tot unitar, elementele
fiind neglijate;
În 1938, Louise Leon Thurstone și în 1954 Leon Mooney au arătat că în
privința capacității de închidere a structurilor există și unele diferențe individuale,
fenomen care corespunde, în concepția lui Wilhem Wundt, cu percepția analitică sau
sintetică. De la Thurstone pleacă ideea că această variație în capacitatea de
inclusivitate ar corespunde unei gradații în învățarea perceptuală.3
- Legea continuității – formele cu un contur continuu sunt mai perceptibile decât
cele cu contur discontinuu;
- Legea proximității – în cazul unui șir de cercuri, dacă apropiem elementele
două câte două, creeăm condiții de proximitate pe de o parte și de distanțare pe
de altă parte. Astfel, șirul se sparte, iar unitatea trece asupra grupelor;
- Legea similitudinii – avem tendința de a grupa itemi similarii;

b) Legile extrinseci – cele care se referă la contextul ”figurilor”:

- Legea montajului – când imaginea prezentată are o vizibilitate redusă, intervine
gestaltul. Acesta se impune subiectului și se prezintă într-o formă mai
organizată ca o imagine a obiectului;
- Legea influenței atitudinii asupra percepției – Legea lui Murphy – percepțiile
sunt influențate de stările emoționale si experiențele proprii. Orice percepție
apare ca un compromis între experiența trecută și experiența actuală.
Promotorii curentului gestaltist nu numai că au încercat să acrediteze aceste
legi la modul absolut în domeniul percepției, dar le-au extins asupra întregii sfere a
psihismului. 4
Max Wertheimer a introdus conceptul de ”insight” care se referă la găsirea unei
soluții neașteptate după o lungă căutare sau intuiție. În esență, are sensul de
iluminare instantanee, fiind momentul când găsești o soluție la ceva care părea de
nerezolvat. Termenul ”einsicht” este actul de întelegere brusc a unei situații și se
apropie ca înteles de ”intuiția intelectuală” (Henri Bergson)
Henri Bergson plasează intiuția concepută ca o capacitate irațională de a
suprinde rapid și nemijlocit esența proceselor vitale, adică ”elanul vital”. El
numește ”intuiție” acel gen de însimțire intelectuală sau simpatie prin care
pătrundem în interiorul obiectului pentru a ne contopi cu ceea ce este el unic și
ineprimabil. 5

3
Ion Mânzat, Istoria Psigologiei Universale, pag. 518
4
Ion Mânzat, Istoria Psigologiei Universale, pag. 519
5
Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie – Istoria Universală a psihologiei, pag.153
 Wolgang Kohler a demonstrat în urma unui experiment faptul că învățarea nu
constă doar în memorare mecanică. Procesul de învățare constă într-o coordonare a
modalității perceptive în diferite posibilități de combinații a configurațiilor.
Curentul în discuție pornește de la concepul de ”câmp” și pune accent pe
principiul organizării prin care este realizată configurația.
W. Kohler apreciază câmpul ca distribuție dinamică de energie între părțile
sale și delimietează trei feluri de câmpuri:
a) câmpul fizic – în care echilibrul este stabilit raportat la dimensiunile
obiectelor;
b) câmpul cerebral – creat de zonele de proiecție corticală la care sosesc
excitațiile senzoriale provenite din câmpul fizic;
c) câmpul perceptiv – care este senzorial și optiv acustic, tactil.
Raporatat la câmpurile mai sus prezentate, apreciem faptul că izomorfismul se
explică prin faptul că obiectul perceput nu seamană cu proiecția retiniană, ci cu
obiectul fizic.
Psihologul american Kurt Lewin (1890-1947) introduce în 1935 conceptul de
”câmp psihologic”, în lucrarea A Dynamic Theory of Personality, pentru a desemna
un ansamblu de fapte interdependente fizice, biologice, sociale, psihice (conștiente sau
inconștiente) lun moment dat și care determină comportamentul unui individ sau
grup.6
Kurt Lewin consideră că fenomenul fundamental al psihicului uman este
intenționalitatea a cărei sursă o constituie trebuințele (cele adevărate, primare și
cvasitrebuințele sau trebuințele secundare, derivate).7
Conform teoriei lui Lewin, comportamentul este influențat de evenimentele
actuale și de felul în care le percepe, fără să fie dependent de trecut sau viitor. Astfel,
faptele sunt interconectate și constituie un câmp dinamic al forțelor. Prin urmare, acest
câmp ar deveni mediul care cuprinde persoana și percepția asupra realității apropiate.
Câmpul reflectă modul în care privim lumea, aspirațiile, temerile raportat la lucrurile
care ne înconjoară și evenimentele care se întâmplă. Lewin apreciază că dacă nu există
nicio schimbare în domeniu, nu va exista nicio schimbare în comportament. Astfel,
acesta consideră că persoana este influențată de mediul înconjurător și invers. Lewin
consideră că pentru a întelege comportamentul individului trebuie să luăm în
considerare toate elementele din jur, care apar în timp real, atât la nivel de individ, cât
și la nivel de grup. Lewin a prezentat trei variabile pentru a explica teoria, pe care le-a
considerat cele mai relevante:
1. Puterea – este considerată a fi cauza motivației. Atunci când este o nevoie,
e produce un câmp care generează o activitate. Aceasta la rândul ei produce
6
Ion Mânzat, Istoria Psigologiei Universale, pag. 515
7
Ion Mânzat, Istoria Psigologiei Universale, pag. 515
 un efect care poate fi pozitiv sau negativ. La rândul său, valența activităților
conduce către alte activități care pot fi la rândul lor, pozitive sau negative;
2. Tensiunea – este generată de starea actuală a persoanei și obiectivele
propuse. Tensiunea este motivul care ne conduce către intenție;
3. Nevoia – Atunci când este resimțită o nevoie persoana intră într-o stare de
tensiune. Această stare de tensiune determină sistemul să se schimbe pentru
a readuce persoana la starea inițială și să satisfacă nevoia.
Conform teoriei lui Lewin câmpul este cel care determină comportamentele posibile și
imposibile ale fiecărui subiect. Cunoașterea câmpului unei persoane ne permite să anticipăm
ce va face persoana respectivă într-o anumită situație. Orice comportament, dar mai ales cel
intenționat, întrucât forțele îl mișcă, tensiunile îl stimulează, valențele il direcționează către
obiective. Operatorii lewinieni sunt forțele ca tentințe sau vectori dinamici, câmpurile, ca
sanambluri a tot ce există la un moment dat pentru un individ sau grup care alcătuiesc o
structură sau un spațiu de viață format din împrejurare și persoană, structuri cognitive, scopuri
și valențe.8
Kurt Lewin consideră că noi identificăm căi și mijloace prin care să ameliorăm
anumite tensiuni. Acest tip de activitate are o valență pozitivă și astfel vom experimenta o
forță care ne determină să o realizăm. Un exemplu edificator în acest sens, îl putem prezenta
printr-o nevoie ocazională și anume nevoia de întelegere. Atunci când aceasta apare, vom
realiza acțiuni care să ne conducă către îndeplinirea nevoii de înțelegere.
În anul 1947, Kurt Lewin introduce conceptul de ”câmp social”, care reprezintă un
ansamblu de entități sociale coexistente ca: grupurile, subgrupurile, membrii, barierele,
canalele de comunicație etc. O caracteristică fundamentală a câmpului social este poziția
relativă a entităților care îl compun, definind o structură a grupului și o ecologie a sa și dând
posibilitatea locomoției în interiorul câmpului.9 Această teorie l-a condus pe Kurt Lewin la
modelarea unei psihologii topologice care are la bază geometria calitativă preocupată de
interconexiuni.
Karl Duncker (1903-1940) a realizat cercetări privind fixitatea funcțională, ca
incapacitate de a găsi soluții la probleme noi. Atunci când se află într- o situație problematică
nouă oamenii au tendința de a folosi aceleași obiecte sau încearcă rezolvarea acesteia prin
aceleași modalități. Spre exemplu în una dintre probleme sale ilustrative subiectul trebuia să
lege două funii aflate la o distanță care nu îi permitea să le cuprindă cu mâinile întinse,
râmânând fix într-o poziție. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau puse diferite obiecte,
dintre cele mai bizare. Fixitatea funcțională se manifestă prin considerearea obiectelor
respective în sine și nefolositoare pentru rezolvarea de probleme. Analogia ne permite să o
problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o situație nouă.10
Solomon Asch (1907-1996) s-a alăturat cercetărilor asupra gândirii productive, parte a
psigologiei pe care Wertheimer a tratat-o în cartea „Gândirea productivă”, publicată în anul
1945. Psihologul geramn Wertheimer a demonstrat diferența între gândirea productivă, ce
8
Ion Mânzat, Istoria Psigologiei Universale, pag. 516
9
Ion Mânzat, Istoria Psigologiei Universale, pag. 517
10
Mihai Aniței, Istoria psihologiei, pag. 90
rezulta din idei și intuiții noi și gândirea reporductivă care se realiza prin utilizarea acelorași
elemente în mod repetitiv. La această idee, Solomon Asch a avut o contribuție importantă,
aducând în atenție faptul că oamenii sunt influențați de opiniile grupului în care se află,
distorsionând astfel propia opinie.
Muzafer Sherif ( 1906-1988), psiholog american, a demonstrat comformismul
raportându-se la cercetările lui Solom Asch, prin experimentele sale asupra efectului
autocinetic. Acest efect apare în condiții de obscuritate când o lumină fixată cu privire este
percepută deplasându-se într-o direcție în alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecților
asupra amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecților anteriori, ceea ce
sugerea supunerea la normele grupului.11
Concluzionez prin a susține că gestaltismul a avut un impact important raportat la
descoperiile făcute de către psihologi, reprezentând un punct de pornire către psihologia
cognitivă modernă, a fost impulsionată dezvoltarea structuralismului în mai multe domenii
( lingvistică, antropoligie, psihologie) și a condus la elaborarea unei terapii gestaltiste ce s-a
dezolvatat în paralel cu terapia psihosomatică.

Bibliografie
1. Mihai Aniței – Istoria psihologiei
2. Ion Mânzat – Istoria psihologiei uiversale

11
Mihai Aniței, Istoria psihologiei, pag. 90