Psihologia secolului al XIX-lea.

POZITIVISMUL
Este un curent ce respinge filosofia ca reprezentare teoretică generalizată a lumii,
ca metodologie generală, susţinînd că se bazează numai pe fapte verificabile
experimental (de unde şi numele său “faptele pozitive”). În locul metafizicii şi al
religiei, pozitivismul aduce credinţa în ştiinţa pozitivă, în metodele şi eficienţa ei pentru
cunoaşterea adevărului şi ameliorarea fiinţei umane. Doctrina sa îşi are originea în
dezvoltarea matematicii şi a ştiinţelor naturale (Cabanis, Broussais), precum şi în
socialismul utopic al lui Saint Simon.
Pozitivismul considera ca omul este o fiinta reactiva. Ceea ce face el este
rezultatul forţelor externe sau interne ce acţioneaza perpetuu asupra sa. Pozitivismul
pune accentul pe reactiile omului - reflex, reacţie, reţinere, - termeni care implică
ideile de retragere, reîncepere, reţinere, chiar pasivitate. Exponenţii pozitivismului
aduc în atenţie faptele controlabile, fragmentarea lor, aspectele fizice, mecanice,
regulate, logice, tocmai pentru că pot fi mai usor urmarite. Totodată, ei sunt inclinati sa
considere procuparile pentru ordinea interna drept subiective, chiar nestiintifice .
Pozitivismul clasic, empiriocriticismul, neopozitivismul - oricare ar fi faţetele sale
– a înrîurit în psihologie pe de o parte, introspecţionismul, pe de alta parte a generat
obiectivismul vechiului behaviorism şi instrumentalism (neobehaviorismul).
Behaviorismul işi propunea să cerceteze în exclusivitate doar comportamentul, adică
reacţiile viscerale, musculare şi laringeale, eludînd conştiinta. Pentru ei reacţiile sunt în
raport cu stimuli (S-R). Mai tîrziu introduc între S-R variabila intremediară, habitudine,
motivul, scopul sau emoţia ceea ce a condus la apariţia neobehaviorismului.
• Creatorul pozitivismului – Auguste Comte.
A trait in perioada 1798- 1857. Conform opticii sale fenomenele se explică prin
legi ce stabilesc cum se produce şi cum este acel fenomen fără să se preocupe de ce se
produce el. Aşadar, a explica pozitiv un fenomen, înseamnă a determina circumstantele
în care se produce şi relaţiile în care se află cu ansamblul, fără a căuta cauza lui.
Cunoaşterea pozitivă este însă reală, sigură, precisă şi utilă, deoarece dacă
ajungem să cunoaştem cu exactitate legile după care se desfăşoară fenomenul îl putem
prevedea. Adevaratul spirit pozitiv constă în “a cunoaşte pentru a prevedea, a studia
pentru a conchide”. A. Comte nu a sesizat că afectează cunoaşterea şi reduce
cauzalitatea la simple raporturi de succesiune. O atare optică a făcut ca pozitivismul să
aiba caracter agnostic, determinîndu-l pe cel în cauză să fie mulţumit doar cu rolul de a
stabili succesiunea celor observate.
După el, funcţiile psihice nu pot fi obiectul unei ştiinţe, din asemenea
considerente a exclus psihologia din ansamblul ştiintelor positive - evident este vorba
despre psihologia vremii sale, empirică şi cea a spiritualistilor. Raţiunea sa pornea de la
premisa că fenomenele exterioare se repetă şi sunt obiective, în timp ce fenomenele
psihice sunt interne, irepetabile, subiective, şi în consecinţă, nu pot fi cunoscute decît
de acela care le trăieşte. Prin urmare, viaţa psihică nu poate fi cercetată cu metodele
ştiinţei, ci numai prin introspecţie.
Masura în care avea sau nu dreptate, o putem sesiza cu uşurinţă, dar faptul că a
recomandat introspecţia a reprezentat un pas înainte în căutarea metodelor de cercetare
ale psihicului uman.
Totusi, A. Comte recunoaşte că unele fapte ce privesc omul, ar putea constitui
obiectul unei discipline pozitive ca un fundament fiziologic pe care o numea “fiziologie
intelectuală şi afectivă”, sau “frenologie fiziologică” (teorie conform căreia facultăţile
psihice ale omului pot fi recunoscute după conformaţia craniului).
În demersurile sale a fost influenţat de lucrările lui Franz J.Gall, medic vienez.
Acesta înfiinţa-se la sfîrşitul secolului al XVIII-lea craniologia sau, după cum mai era
numită frenologia. Gall considera, ca forma exterioară a craniului reprezintă forma
masei creierului, unde sunt situate diferite funcţii ale organismului uman. Funcţiile
creierului s-ar putea reflecta în forma craniului unde sunt localizate. Fără să-şi dea
seama a anticipat teza biologiei că nu există funcţie fără organ. Iată, prin urmare că,
A.Comte ia drept model frenologia lui Fr.Gall - considerată de el obiectivă, deoarece
ţinea seama de diferenţele individuale, concomitent este funcţionalistă, chiar dacă era
conştient că pornind de la observarea craniului, s-ar putea efectua predicţii cu privire la
facultăţile şi caracterul unui individ ( predicţie, operaţie raţională de anticipare a unui
eveniment sau fenomen, previziune, prevestire, presentiment).
Fenomenele şi procesele psihice ar urma să fie studiate în condiţii fiziologice de
către biologie – fiziologia frenologică – iar sociologia va studia cele obiectivate în
fenomenele sociale, care pot fi cu adevarat, observate.
În suita ştiinţelor recunoscute de el, aparute diacronic, intră matematica ce
studiază cantitatea ce alcătuieşte realitatea cea mai simplă; astronomia care adaugă
forţă; fizica ce tratează în plus calitatea (căldura, lumina s.a.); chimia care abordează
materia brută; biologia ştiinţa materiei în organizare şi, în cele din urmă, sociologia,
ştiinşa care studiază fenomenele sociale, relaţiile dintre oameni, indivizi, implicit cele
psihice. Fenomenul social, zice el, se caracterizează prin faptul ca e omenesc şi
colectiv, el este produsul individului într-un mediu colectiv. Noi descoperim omul în
ceea ce a creat, instituţii, opere şi, în funcţie de ceea ce am descoperit, reconstituim
istoria spiritului uman, întocmai cum pe baza cercetării fosilelor putem reconstitui
animalele şi plantele disptărute.
Ca individ, omul reprezintă o abstracţie, numai colectivitatea, societatea ca organizare
morală și intelectuală este veridică. În consecinţă, sociologia poate studia fenomenele şi
procesele psihice - ceea ce astăzi realizează psihologia sociala ori psihosociologia.
 În Cursul de filosofie pozitivă, A. Comte vizează dezvoltarea istorică a
ştiinţelor. Cea dintîi lege a evoluţiei ansamblului de cunoştinţe este legea celor trei
stări – fiecărei vîrste a inteligenţei umane îi corspunde o anumită organizare raţională:
• Ordinea veche, aristocratică si feudală ar corespunde vîrstei teologice a
inteligenţei umane;
• Vîrsta metafizică incumbă dreptul divin şi natural, ori divinitatea popoarelor;
spiritul metafizic, abstract şi distructiv este cel al gîndirii iluministe;
• Vîrsta pozitivă - este cea a enunţării legilor, dreptul pozitiv este un excelent
exemplu al acestor treceri - este just considera el, ce se enunţă (se pune). Justiţia
nu există în afara legilor, este o ficţiune.
De aceea, în ştiinţă este necesar să se renunţe la ipoteze speculative presupuse a
explica fenomenele observate şi orice ştiinţă care se respectă ar trebui să treacă prin
aceste 3 stări.
În concluzie, chiar dacă psihologia nu a fost inclusă în sistemul lui A.Comte,
pozitivismul său reprezintă un moment de referinţă, tocmai pentru că reclamă metode
pozitive care să aiba la bază observaţia şi experimentul. Faptul a contribuit la
dezvoltarea ştiinţelor în general, iar în special - A. Comte este parintele psihologiei
sociale.
Alti ginditori contemporani cu A. Comte.

Destutt de Tracy 1754-1836 - a publicat “Elemente de ideologie”, lucrare ce

cuprinde, ideologia, gramatica generala, legea şi tratatul despre voinţă. Pentru el
facultatea de a gîndi ori de a simţi ceva este aceea de a avea idei sau perceptii, senzaţii,
amintiri, raporturi sau dorinţe. Ea cuprinde: sensibilitatea propriu-zisă, memorarea,
păstrarea, actualizarea - judecata, voinţa. Acestea toate îngăduie formarea tuturor
ideilor, percepţiilor compuse, plurimodale. Simplă este doar facultatea de a simţi. Este
de acord cu Condillac, autorul “Tratatului despre senzaţii”, că toate ideile provin din
senzaţii, ca o senzatie simpla nu cuprinde nici un raport, nici o judecata, ea nu-i decît o
modificare a fiinţei noastre; senzaţia de rezistenţă este singura care ne învaţă a o raporta
la ceva din afara noastră. Noi nu putem cunoaşte decît ceea ce rezistă şi este extins.
Dorinţele şi trebuinţele nasc din voinţă, care asigură individualitatea personalităţii
noastre. Mai mult, distinge viaţa organică (interioară) şi viaţa animală (exterioară). Cea
dintîi îşi are sediul în sistemul nervos simpatic, iar a doua în creier, unde se realizează şi
combinarea senzaţiilor. Din viaţa organică derivă sentimentul de personalitate ce ne
pune în opoziţie cu semenii şi produce pasiuni duşmănoase; din cea exterioară, de
relaţie, derivă sentimentul de simpatie. Analizează şi dragostea care va fi studiată mai
profund de elevul său, Stendhal. Ideile sale i-a inrîurit pe Maine de Biran, chiar pe
Comte şi Ampere.
 Hegel 1770-1831, colegiul lui Holderlin, a fost filosof prin excelenta. In ceea ce
priveste psihologia, psihicul – acesta este interpretat ca ratiune, spirit carea se
obiectivizeaza in lume si apare ca subiectiv in constiinta individuala. Procesele psihice
le considera drept procese psihice, in timp ce sentimentul si senzatia sunt moduri
obscure de cunoastere. In “Fenomenologia spiritului”, Hegel elaboreaza o psihologie
genetic, pe baza intelectualista, examinind originea si modurile dezvoltarii gindirii si
legile asociatiei.
Pentru el stiinta spiritului, la primul nivel, acela al senzatiilor, este antropologia; al
doilea nivel consacrat constiintei in contextul careia explica inteligenta, judecata si
ratiunea, il studiaza fenomenologia; stadiul al treilea, cel al libertatii, este obiectul
psihologiei. Deasupra “spiritului obiectiv” , care se realizeaza in natura si se
concretizeza in institutii sociale, in morala etc., se afla “spiritul absolut” ,care se
realizeaza in arta si in religie, precum si in sinteza cunoasterii absolute - filozofie.
Psihologia lui Hegel este abstracta si metafizica, ea ajunge la un fel de schema a
miscarii genetice si a vietii psihice. Si, in pofida caracterului sau metafizic, Hegel
evidentiaza o conceptie genetic, evolutiva asupra proceselor psihice, (dapasind teoria
facultatilor). Considera ratiunea si procesele de cunoastere fundamentale, in consecinta
psihologia sa devina intelectualista. Alaturi de el si de Kant, Fichte, Schelling au
contribuit la dezvoltarea psihologiei si inlaturarea psihologiei facultatilor. Intr-o masura
mai mica D.Strauss – Viata lui Isus, Ludwig Feurbach- Esenta crestinismului – ce
demonstreaza ca religia este o creatie ce apartine omului. Ea isi are originea in dorintele
si trebuintele omului, proiectate in acest fel pe un plan ideal. Toate elementele religiei
rezida din trebuintele umane, psihologia si chiar fiziologia, hipostaziate pe plan religios.
Reformarea necesita hrana, alimente mai bune – Der Mensch ist was er isst- omul este
ceea ce el maninca- ( hipostaza, conversiune, staza sangvina pasiva, staza, oprire).
Alaturi de Hegel si Kant, poate pornind de la ei, in sec.al XIX-lea, filozofi si
psihologi germani ca Johannes Muler, Weber, Fechner care mai sunt inca sub influienta
filozofiei, incearca sa explice psihologia prin prisma acestei filozofii. Eforturile lor de a
uni metafizica cu stiinta, de a interpreta filozofic datele experimentale sau observatiile
empirice , dau un caracter original gindirii lui Herbart, Lotze, Maine de Biran.
J.Fr.Herbart (Johann Friederich) 1776-1841 – psiholog, pedagog german.
Potrivit opticii sale, fenomenele constituie realităţi multiforme, sunt alcatuite din esenţe
calitativ diferite, externe şi imuabile, denumite “ reale”. "În lumea fiinţei nu există
evenimente". “Realele sale” sunt inerte ca atomii lui Democrit - şi sunt înzestrate cu
reactivitate. Herbart concepea şi sufletul ca o reală, care sub acţiunea altor reale
produce reprezentări ale “ lucrurilor”. Situindu-se pe pozitiile asociaţionismului,
Herbart a interpretat viaţa psihică drept o combinare mecanică de reprezentări. De
aceea, sarcina educaţiei ar fi hrănirea sufletului cu reprezentări potrivite scopului
urmărit.
 La baza educaţiei pune strunirea educaţilor cărora le-ar fi imanentă din naştere
“reaua voinţă”, îndărătnicia neînfrînată, subordonarea lor plenară faţă de adulţi, prin
folosirea constrîngerii şi a pedepselor corporale.
Viaţa psihică, în general, inclusiv cea a copilului, se reduce la o dinamică a
reprezentărilor, care se atrag şi se resping, tind să se distrugă reciproc ( dulce - amar;
galben - albastru), reprezentările nu se pierd, ci intră în inconştient “caverna
întunecoasă a sufletului”. Între ele are loc fuziunea în grade diferite, deoarece nu
conştiinţa sau eul percepe un nou conţinut, ci o masă de reprezentări înglobează o altă
reprezentare. Prin reprezentare sau idee înţelege o unitate cognitivă ce are caracter
obiectiv, diferit de sentiment sau voinţă. Ele sunt derivate, corolarul reprezentărilor
însăşi.
Voinţa rezidă în cunoaşterea aspectului dinamic al jocului reprezentărilor -
tendinţa unei idei către o reprezentare limpede, reacţia ei împotriva inhibiţiei. Cînd o
astfel de tendinţă există sub pragul conştiinţei apare impulsul, cînd reprezentarea luptă
împotriva unui obstacol ia naştere dorinţa, cînd ea se eliberează prin reprezentarea
scopului devine voinţă.
Sentimentul reprezintă conştiinta situaţiilor ce se naşte din continua ciocnire a
ideiilor; dar, sentimentele şi voinţa nu au legi proprii, ele reflectă starea reprezentărilor
în acţiune. În consecinţă, toate fenomenele psihice sunt reduse la combinaţii variate
de reprezentări şi la raporturile dintre ele. Herbart îşi întemeiază psihologia pe
experienţă şi matematică. Prin matematică urmăreşte descoperirea legilor, raporturilor
dintre reprezentări. În acest fel, consideră ca nu există domeniu fără legi, că viaţa
psihică se desfaşoară asemenea realităţii oricărei altei ştiinte conform unor legi cauzale.
Psihologia devine astfel explicativă şi nu doar descriptivă. Psihologia sa, urmează lui D.
Hume si Hartley. Si ceea ce englezii numeau asociaţie, Herbart numeşte asimilaţie. A
folosit, în premieră, noţiunea de inhibiţie – obstacolul ce apare în calea reprezentărilor.
Herbart a fost însă şi un mare pedagog. Instrucţia vizează, dupa el, formarea
reprezentărilor clare, distincte. Ea trebuie să aibă în vedere lărgirea continuă a
“cercului de idei” al elevilor prin aperceptie, adica al încadrării cunoştinţelor noi în
cadrul celor vechi. Potrivit acestor afirmaţii, lecţia trebuie să se desfăşoare după mai
multe etape sau trepte formale.
Treptele formale herbatiene devenite momente în şcoala activă, etape ale predării
- învăţării sau evenimente în şcoala de astăzi, cînd scade ponderea predării-evaluării şi
accentul cade asupra învăţării, au avut un mare rol în organizarea şi desfăşurarea
procesului de învăţămînt.
Concomitent a fost adeptul desfăşurării învăţămîntului pe lecţii, a contribuit la
sistematizarea ideii de lecţie. În ceea ce priveşte estetica, el a fost unul din întemeietorii
conceptului de autonomie estetică.
 Y.R. Hermann Lotze 1817-1881 - medic, filozof si fiziolog german. Precursor al
psihologiei fiziologice. El nu credea ca Herbart , ca sufletul ar fi o substantă simplă, că
ar fi construit din atomi psihici ca Fechner. Substanţă, sufletul este “o expresie
fenomenologica”- adică este fenomen şi centru de energie, nu o entitate simplă.Se
caracterizează prin unitatea conştiinţei, după cum corpul se caracterizează prin
întindere. Corpul reprezintă “un sistem de mijloace auxiliare, materiale şi organizate,
înzestrate cu proprietatea de a concentra în mod divers excitaţiile în vederea unei
acţiuni asupra sufletului". Una din contribuţiile sale la dezvoltarea psihologiei o
reprezintă teoria semnelor locale cu privirea la percepţia vizuală şi tactilă a spaţiului.
Asociaţioniştii explicau percepţia spaţiului ca o asociaţie de noţiuni de spaţiu. Ea
nu însoţeşte senzaţiile vizuale în mod imediat, ci provine din asocierea imediată a
acestor senzaţii cu cele tactile şi musculare. Teoria lui Lotze incearca o conciliere a
acestor puncte de vedere si a fost completata de Wundt, James s.a.
Maine de Biran 1766- 1824, medic, preocupat de viaţa psihică, după cum însuşi
consemna în Jurnalul sau “cînd cineva are puţină viaţă ori un slab sentiment vital este
mai înclinat a observa fenomenele interioare”. Maine de Biran a operat o distincţie
fundamentală între activitate şi pasivitate, între reflecţia stabilită, ca act al spiritului şi
sentimentul variabil şi încercat. S-a ocupat de habitudine ca de un fenomen psihic care
modifică impresiile indiferent de cauzele lor exterioare. Aceasta stabileşte senzaţia şi
amplifică percepţia, ea nu derivă din senzaţii, după cum nici atenţia, nici memoria,
cum credea Condiillac, reducindu-le la persistenţa senzaţiei. Habitudinea are un mare
rol la întregirea vieţii psihice, şterge demarcaţia dintre actele voluntare şi cele
involuntare.
În cercetare recomandă introspecţia. Adept al psihologiei voluntare, el aprecia că
voinţa constituie fiinţa şi creiează conştiinţa.
În om distingem 3 niveluri : viaţa animală – a senzaţiei, umană şi spirituală – a
iubirii. Aportul său rezidă în afirmarea unităţii fundamentale a conştiinţei şi definirea
eului care constă în efortul muscular prin care organismul rezistă lumii materiale.
Psihologia voluntaristă a lui Maine de Biran constituie punctul de plecare al
psihologiei personalitatii. Constiinta eului este implicata in toate procesele psihice.
Insasi senzatia presupune constiinta subiectului care simte daca lipseste constiinta ca
dispare senzatia.