David Kellogg Lewis 

(28 septembrie 1941 - 14 octombrie 2001) a fost un Filozof american care este

considerat pe scară largă ca unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului XX. Lewis a predat pe
scurt la UCLA și apoi la Universitatea Princeton din 1970 până la moartea sa. El este strâns asociat
cu Australia, a caror comunitate filosofică a vizitat aproape anual mai mult de 30 de ani.

Lewis a adus contribuții semnificative în filozofia minții, filosofia

probabilității, epistemologie, logica filosofică, estetică, filosofia matematicii, filosofia
timpului și filozofia științei. În majoritatea acestor domenii este considerat printre cele mai
importante figuri din ultimele decenii. Dar Lewis este cel mai faimos pentru munca sa
din metafizică, filosofia limbajului și semantică, în care cărțile sale Despre pluralitatea
lumilor (1986) și Contrafactuale (1973) sunt considerate clasice. Lucrările sale pe logică și
semantica contrafactual condiționalele sunt utilizate în general de filosofi și lingviști împreună
cu o relatare concurentă din Robert Stalnaker; împreună teoria Stalnaker-Lewis a
contrafactualelor a devenit probabil cea mai răspândită și influentă relatare a tipului său în
literatura filosofică și lingvistică. Metafizica sa a încorporat contribuții seminale la
cuantificate logica modală, dezvoltarea teoria omologului, contrafactual cauzalitate, și poziția
numită „Humean supraveghereCel mai cuprinzător în Despre pluralitatea lumilor, A apărat
Lewis realism modal: viziunea care lumi posibile exista ca beton entități din spațiul logic și că
lumea noastră este una dintre multele posibile la fel de reale.

Cuprins
 1 Tinerete si educatie
 2 Lucrări timpurii la convenție
 3 Controfactuale și realism modal
o 3.1 Realism despre lumile posibile
o 3.2 Critici
o 3.3 Influență
 4 Viața și moartea ulterioară
 5 Lucrări
o 5.1 Cărți
o 5.2 Lucrări selectate
 6 Vezi si
 7 Referințe
 8 linkuri externe

Tinerete si educatie
 

Lewis s-a născut în Oberlin, Ohio, lui John D. Lewis, profesor de guvern la Colegiul Oberlinși
Ruth Ewart Kellogg Lewis, distinsă medieval istoric, prin care a fost nepotul
lui Presbiterian ministrul Edwin Henry Kellogg și strănepotul misionarului presbiterian și
expert în hindi Samuel H. Kellogg.[10] Formidabilul intelect pentru care a fost cunoscut mai
târziu în viața sa s-a manifestat deja în anii săi la Liceul Oberlin, când a participat la cursuri
de facultate în chimie. A continuat Colegiul Swarthmore și a petrecut un an la Universitatea
Oxford (1959–1960), unde a fost tutorat de Iris Murdoch și a participat la prelegeri de Gilbert
Ryle, H. P. Grice, P. F. Strawson, și J. L. Austin. Anul său la Oxford a jucat un rol esențial în
decizia sa de a studia filosofia și acest lucru l-a transformat în analitic filozof a devenit
curând. Lewis și-a primit doctoratul de la Universitatea Harvard în 1967, unde a studiat W. V.
O. Quine, multe dintre ale căror păreri a ajuns să le repudieze. Acolo s-a stabilit prima dată
legătura sa cu Australia când a luat un seminar cu J. J. C. Smart, un important filosof
australian. „L-am învățat pe David Lewis”, spunea Smart în anii următori, „Mai bine zis, m-a
învățat”.

Lucrări timpurii la convenție

 

Prima monografie a lui Lewis a fost Convenție: un studiu filosofic (1969), care se bazează pe

teza sa de doctorat și folosește concepte de teoria jocului să analizeze natura convențiilor
sociale; a câștigat American Philosophical Associationprimul premiu Franklin Matchette
pentru cea mai bună carte publicată în filozofie de un filosof sub 40 de ani. Lewis a susținut
că convențiile sociale, cum ar fi convenția din majoritatea statelor pe care cineva le conduce
la dreapta (nu la stânga), convenția pe care originalul apelantul va re-apela dacă o conversație
telefonică este întreruptă etc. sunt soluții la așa-numitele „„ probleme de coordonare ””.
Problemele de coordonare erau la momentul cărții lui Lewis un tip de joc teoretic subdiscutat;
cele mai multe discuții teoretice despre joc s-au concentrat pe probleme în care participanții
sunt în conflict, cum ar fi dilema prizonierului.

Problemele de coordonare sunt problematice, deoarece, deși participanții au interese comune,

există mai multe soluții. Uneori, una dintre soluții este „salientă”, un concept inventat de
teoreticianul și economistul jocului Thomas Schelling (de care Lewis a fost mult inspirat). De
exemplu, o problemă de coordonare care are forma unei întâlniri poate avea o soluție
importantă dacă există un singur loc posibil de întâlnit în oraș. Dar, în majoritatea cazurilor,
trebuie să ne bazăm pe ceea ce Lewis numește „precedent” pentru o soluție evidentă. Dacă
ambii participanți știu că o anumită problemă de coordonare, spune „pe ce parte ar trebui să
conducem?”, A fost rezolvată în același mod de mai multe ori înainte, ambii știu că ambii știu
acest lucru, ambii știu că ambii știu că ambii știu acest lucru , etc. (această stare anume o
numește Lewis cunoastere comuna, și de atunci a fost mult discutat de filosofi și teoreticieni
de joc), atunci ei vor rezolva cu ușurință problema. Faptul că au rezolvat problema cu succes
va fi văzut de și mai mulți oameni și astfel convenția se va răspândi în societate. O convenție
este, așadar, o regularitate comportamentală care se susține, deoarece servește intereselor
tuturor celor implicați. O altă caracteristică importantă a unei convenții este că o convenție ar
putea fi complet diferită: s-ar putea conduce la fel de bine pe stânga; este mai mult sau mai
puțin arbitrar ca cineva să conducă pe dreapta în SUA, de exemplu
Realismul modal în versiunea lui David
Lewis

Una din cele mai importante cuceriri ale logicii moderne este dată de
elaborarea unor instrumente ce permit tratarea cu bune rezultate a
propoziţiilor din limbajul natural în care se întîlnesc expresii modale
(,,este posibil să”, ,,este necesar să”, ,,este contingent să”). Aceste
instrumente au pătruns apoi în întregul cîmp al filosofiei, permiţînd, de
exemplu, metafizicii să elaboreze o serie de abordări mai largi, mai
generale cu privire la existenţă. Au fost astfel propuse diferite metafizici
modale (sau metafizici ale modalităţilor), adică teorii ce tratează
problema existenţei ca întreg, dar, desigur, cu un accent pus pe
modalităţi. Dintre poziţiile teoretice prezente pe piaţa de idei a filosofiei,
cel mai celebre sînt nominalismul modal, conceptualismul modal şi
realismul modal (legătura cu celebra ceartă a universaliilor nu este
numai terminologică).
Perspectiva nominalistă prezintă posibilitatea (şi, în general, lumea
posibilă) ca fiind o anumită descriere de stare a lucrurilor (cel puţin, aşa
procedează Rudolf Carnap). Putem avea simultan mai multe descrieri
de stare a unei lumi, ale unui eveniment sau chiar ale unui obiect. Cum
aceste descrieri sînt făcute cu ajutorul limbajului, este evident că avem
mai multe serii de propoziţii, fiecare serie fiind necontradictorie şi
maximal consistentă.
Conceptualismul (în varianta elaborată de Saul Kripke) consideră lumile
posibile ca fiind stimpulate, adică nişte entităţi pe care le postulăm; deci
lumile posibile nu sînt nişte ţări exotice la care ne putem uita cu
telescopul.
În fine, realismul modal – poziţie pe care ne propunem să o detaliem, cu
ocazia apariţiei traducerii în limba română a uneia dintre cele mai
celebre lucrări din acest cîmp al filosofiei. Este vorba despre lucrarea lui
David Lewis, Despre pluralitatea lumilor, traducere de Oana Gabor
Şoimu, studiu introductiv şi note de Iancu Lucica (Bucureşti, Editura
Tehnică, 2006) – ziceam, realismul modal consideră lumile posibile ca
fiind entităţi la fel de reale ca şi lumea în care trăim.
După David Lewis există o pluralitate de lumi, lumea noastră nefiind
decît una dintre numeroasele lumi posibile. Aşa cum lumea noastră
este formată din oameni, copaci, planete, galaxii etc., tot la fel fiecare
din lumile posibile este formată din oameni, copaci, galaxii etc. Trebuie
însă reţinut un aspect extrem de important: aceste lumi posibile nu se
află la o distanţă oarecare în spaţiu în raport cu locul din univers pe care
îl ocupăm noi. Tot la fel, în ce priveşte timpul, nici o lume posibilă nu se
află la o depărtare anumită în trecut sau viitor în raport cu lumea
noastră (sau cu oricare alta). Explicaţia pentru această stare de lucruri
este că între aceste lumi nu există relaţii spaţiale sau temporale. Lumile
posibile, oricît ar fi de multe, sînt, după Lewis, izolate spaţio-temporal.
Mai mult, nu este posibil ca un eveniment petrecut într-o lume să aibă
consecinţe în altă lume, ceea ce înseamnă că lumile posibile sînt izolate
(şi) cauzal.
O teză extrem de importantă a realismului modal este identitatea de
natură a lumilor posibile: despre fiecare dintre lumile posibile se poate
spune că are aceeaşi natură ca şi lumea în care trăim noi. Chiar dacă se
înregistrează anumite diferenţe între lumi (de exemplu, poate exista o
lume în care totul este ca în lumea noastră cu excepţia faptului că
oamenii au culoarea verde; sau poate exista o lume exact la fel ca a
noastră cu excepţia faptului că în această lume nu există nici o
persoană numită Ion Iliescu), acestea nu sînt diferenţe care ţin de
natura lumii, de statutul său ontologic. Lewis vrea de fapt să spună că în
fiecare lume posibilă este adevărată afirmaţia ,,lumea mea este
actuală”. Datorită faptului că termenul ,,actual” (la fel ca şi ,,eu”, ,,aici”
etc.) este un termen indexical, adică un termen ce are referinţă diferită
în funcţie de persoana care foloseşte cuvîntul, Lewis poate să ajungă la
concluzia existenţei unei identităţi de natură între lumi. Totuşi,
concepţia lui este ceea ce se numeşte ,,posibilism” modal, avînd în
vedere adevărul enunţului (în lumea noastră) ,,lumea mea este actuală”:
lumea noastră este o lume posibilă, iar celelalte sînt (în raport cu lumea
noastră) lumi posibile neactualizate. Spre deosebire, un actualist (cum
ar fi Plantinga) susţine că nu există lumi posibile neactualizate, ci că
toate lumile sînt actuale.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestei concepţii realiste
este cel privitor la problema identităţii. Pentru a rezolva controversata
problemă a identităţii transmundane (o persoană sau un obiect dintr-o
lume este sau nu identică cu o persoană sau obiect din altă lume?),
Lewis apelează la un artificiu extrem de ingenios: toate obiectele dintr-o
lume sînt legate de acea lume. Nu este deci corect să vrem să vedem
dacă Socrate din lumea noastră este identic cu Socrate din altă lume în
care, să zicem, nu este cîrn. Artificiul de care vorbeam este un apel la
celebra teorie a contrapărţilor, teorie elaborată de Lewis într-un studiu
în 1968. Această teorie susţine că persoanele şi obiectele din lumea
noastră au un corespondent în lumile în care există persoanele sau
obiectele respective. Acest corespondent este numit de Lewis
contraparte. Interesant este că o contraparte nu este identică cu
persoana sau obicetul din lumea noastră, ci este un fel de omolog.
Dincolo de avantajele indiscutabile ale realismului modal (avantaje
prezentate pe larg de Lewis în prima parte a lucrării, şi care îl fac să
considere că teoria sa este adevărată), nu putem lăsa de o parte cîteva
dificultăţi legate de această importantă abordare a modalităţilor. Ne
limităm la prezentarea sumară a trei asemenea probleme.
Este foarte dificil de acceptat această metafizică modală în condiţiile în
care este extrem de neintuitivă, veninind în răspăr în raport cu opiniile
simţului comun (la care autorul se raportează atît de mult). Să
presupunem că avem un univers cu trei lumi. Lipsa de relaţii spaţio-
temporale dintre aceste lumi, în condiţiile în care cele trei lumi au
aceeaşi natură, este dificil de susţinut. Mai mult, dacă lumea noastră
este una dintre ele, nu ar fi necesar ca şi celelalte două lumi să conţină
oameni, copaci, planete, galaxii etc.? Iar dacă răspunsul este afirmativ,
cum s-ar putea susţine că nu există relaţii spaţio-temporale între aceste
lumi? Nu ar însemna să renunţăm la legile din lumea noatră, caz în care
lumile respective nu ar fi decît nişte simple lumi fictive? Iar dacă este
aşa, cum se mai poate susţine că cele trei lumi au aceeaşi natură?
O dificulate, chiar mai gravă, vizează izolarea cauzală. Să presupunem
că în prima lume se petrece tot ce se petrece în lumea noastră pînă la
un moment dat cînd are loc un anumit eveniment (e) produs de o cauză
(c). Evenimentul e se putea însă desfăşura şi altfel (în acord cu
înţelegerea posibilităţii). Să considerăm că acest nou eveniment (e2) are
loc în altă lume (w2). Nu avem bune temeiuri să credem că
evenimentul c produce pe e (în prima lume) şi pe e2 (în a doua lume)?
Dacă Lewis ar răspunde negativ, nu ar însemna să considerăm că
evenimentul e2  este un eveniment ce ia naştere fără o cauză?
Constatăm acum că nu numai că o parte din lumile posibile nu respectă
legile naturii din lumea noastră, dar că, mai grav, nu respectă nici legile
logicii şi gîndirii (cum sînt principiul noncontradicţiei, principiul
identităţii sau principiul raţiunii suficiente).
Atunci cînd Lewis susţine că lumile posibile au aceeaşi natură (sau un
statut ontologic egal), el are în vedere adevărul enunţului ,,lumea mea
este actuală” pentru fiecare dintre lumile posibile. Dar a spune că
fiecare lume, dintr-o serie infinită de lumi posibile, este o lume actuală
înseamnă a face o susţinere de fiecare dată din perspectiva fiecărei lumi.
Considerăm că generalizarea acestei situaţii (adică trecerea de la
afirmarea actualităţii unei lumi posibile la afirmarea identităţii de natură
pentru toată seria de lumi posibile) înseamnă o încălcare a principiului
izolării.
Scrisă pe înţelesul publicului larg, fără nici un fel de expresii sau formule
logice, Despre pluralitatea lumilor, de David Lewis, reprezintă o lucrare
de referinţă pentru domeniul metafizicii modale, al studiului
modalităţilor în general. Aducînd în discuţie argumente şi
contraargumente pentru diferite poziţii teoretice, această lucrare
reprezintă totodată un adevărat model de practicare a filosofiei, model
bazat eminamente pe dialog. Considerăm că orice cititor, fie el iubitor
de filosofie sau de literatură, are de cîştigat imens de pe urma
parcurgerii acestei celebre lucrări.
(Timpul, nr 3, 2008, p. 4)
Problema universalelor - Problem of
universals
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Boethius învățându-i pe elevii săi

Problema universaliilor este o întrebare veche de metafizică, care a inspirat o serie de teme

filosofice și dispute. Ar trebui considerate că proprietățile unui obiect în comun cu alte obiecte,
cum ar fi culoarea și forma, există dincolo de aceste obiecte? Și dacă o proprietate există separat
de obiecte, care este natura acelei existențe?
Problema universalilor se referă la diverse anchete strâns legate de
metafizică, logică și epistemologie, încă din Platon și Aristotel, în eforturile de a defini conexiunile
mentale pe care le face un om atunci când înțeleg o proprietate precum forma sau culoarea ca
fiind aceeași. în obiecte neidentice.
Universalele sunt calități sau relații găsite în două sau mai multe entități. De exemplu, dacă toate
suporturile pentru pahare sunt circulare într-un fel, circularitatea poate fi considerată o
proprietate universală a suporturilor pentru pahare. Mai mult, dacă două fiice pot fi
considerate descendenți ai lui Frank, calitățile de a fi femei, descendenți și ai lui Frank, sunt
proprietăți universale ale celor două fiice. Multe proprietăți pot fi universale: a fi om, roșu, mascul
sau feminin, lichid sau solid, mare sau mic etc.
Filosofii sunt de acord că ființele umane pot vorbi și gândi despre universale, dar nu sunt de
acord cu privire la existența universalelor în realitate dincolo de simpla gândire și vorbire.

Filozofia antică
Problema universalelor este considerată o problemă centrală în metafizica
tradițională și poate fi urmărită până la filosofia lui Platon și Aristotel, în special în
încercarea lor de a explica natura și statutul formelor. Acești filozofi au explorat
problema prin predicție .
Platon
Platon credea că există o distincție ascuțită între lumea obiectelor perceptibile și
lumea universalelor sau formelor : se poate avea doar opinii simple despre prima,
dar se poate avea cunoștințe despre cea din urmă. Pentru Platon nu a fost posibil să
se cunoască nimic din ceea ce s-ar putea schimba sau ar putea fi particular,
deoarece cunoașterea trebuia să fie pentru totdeauna infailibilă și generală. Din
acest motiv, lumea formelor este lumea reală, ca lumina soarelui, în timp ce lumea
sensibilă este doar imperfect sau parțial reală, ca umbrele . Acest realism platonic,
însă, negând faptul că Formele veșnice sunt artefacte mentale, diferă brusc de
formele moderne de idealism.
Una dintre primele critici nominaliste ale realismului lui Platon a fost cea a
lui Diogene din Sinope, care a spus „Am văzut cupele și masa lui Platon, dar nu cupa
și tablea lui”.
Aristotel
Articolul principal: teoria universală a lui Aristotel

Elevul lui Platon, Aristotel, nu era de acord cu tutorele său. Aristotel a transformat
formele lui Platon în „ cauze formale ”, planurile sau esențele lucrurilor individuale. În
timp ce Platon idealiza geometria, Aristotel a subliniat natura și disciplinele conexe și,
prin urmare, o mare parte din gândirea sa privește ființele vii și proprietățile lor. Prin
urmare, natura universală din filosofia lui Aristotel se bazează pe viziunea sa
asupra naturii . În loc să clasifice ființa în funcție de structura gândirii, el a propus ca
analiza categorică să fie direcționată către structura lumii naturale. El a folosit
principiul predicării în Categorii, unde a stabilit că termenii universali sunt implicați
într-o relație de predicație dacă unele fapte exprimate prin propoziții obișnuite sunt
valabile.
În lucrarea sa Despre interpretare, el a susținut că conceptul de „universal” este apt
să fie predicat de mulți și că singularul nu este. De exemplu, omul este un universal,
în timp ce Callias este un singular. Filosoful a distins cele mai înalte genuri precum
animalele și speciile ca omul, dar a susținut că ambele sunt bazate pe bărbați
individuali. Aceasta a fost considerată parte a unei abordări a principiului lucrurilor,
care aderă la criteriul conform căruia ceea ce este cel mai universal este și cel mai
real. Luați în considerare, de exemplu, un anumit stejar . Acesta este membru al unei
specii și are multe în comun cu alți stejari, din trecut, prezent și viitor. Universul său,
stejarul său, face parte din el. Un biolog poate studia stejarii și să învețe despre
stejar și, în general, ordinea inteligibilă din lumea sensibilă. În consecință, Aristotel
era mai încrezător decât Platon în a cunoaște lumea sensibilă; a fost
un empiric prototip și un fondator al inducției . Aristotel a fost un nou
realist moderat despre universali.

Filozofia medievală
Boethius
Problema a fost introdusă în lumea medievală de Boethius, prin traducerea
lui Isagoge a lui Porphyry . Incepe:
„Voi omite să vorbesc despre genuri și specii, dacă acestea subzistă (în natura
lucrurilor) sau numai în concepții; sensibile, și subzistă în legătură cu acestea, pentru
că un astfel de tratat este cel mai profund și necesită o altă investigație mai amplă ".
Boethius, în comentariile sale la traducerea menționată mai sus, spune că un
universal, dacă ar exista, trebuie să se aplice în întregime mai multor detalii. El
specifică, de asemenea, că acestea se aplică simultan simultan și nu într-o
succesiune temporală. El consideră că nu pot fi independenți de minte, adică nu au o
existență reală, deoarece o calitate nu poate fi atât un singur lucru, cât și comun
multor detalii, în așa fel încât să facă parte din substanța unui anumit, așa cum ar fi
atunci luând parte din universalitate și particularitate. Cu toate acestea, el mai spune
că universalii nu pot fi, de asemenea, ai minții, deoarece un construct mental al unei
calități este o abstractizare și înțelegere a ceva din afara minții. El concluzionează că
această reprezentare este fie o adevărată înțelegere a calității, caz în care revenim la
problema anterioară cu care se confruntă cei care cred că universalii sunt reali. În
schimb, dacă abstracțiile mentale nu erau o înțelegere adevărată, atunci „ceea ce se
înțelege altfel decât lucrul este fals”.
Soluția sa la această problemă a fost să afirme că mintea este capabilă să separe în
gând ceea ce nu este neapărat separabil în realitate. El citează abilitatea minții
umane de a se abstra din detalii concrete ca exemplu. Acest lucru, potrivit lui
Boethius, evită problema ca universalii platonici să fie acolo în lumea reală, dar și
problema faptului că aceștia sunt pur construcții ale minții în sensul că universalii
sunt pur și simplu mintea care gândește detaliile într-un mod abstract, universal.
Presupunerea sa se concentrează pe problemele pe care le creează limbajul.
Boethius a susținut că structura limbajului corespunde structurii lucrurilor și că
limbajul creează ceea ce el a numit ca bâlbâială filosofică a relațiilor confuze și
contradictorii ale naturii lucrurilor. Pentru a ilustra punctul său de vedere, să
presupunem că, deși mintea nu poate gândi la 2 sau 4 ca la un număr impar, întrucât
aceasta ar fi o reprezentare falsă, se poate gândi la un număr par care nu este nici 2,
nici 4.
Realismul medieval
Articol principal: Realismul medieval

Boethius a rămas aproape aproape de Aristotel în gândirea sa despre universale. Cu

toate acestea, cei mai mari susținători ai realismului în Evul Mediu au ajuns să
fie Toma de Aquino și Duns Scot . Aquino a susținut că atât esența unui lucru, cât și
existența acestuia erau clar distincte; în acest sens este și aristotelic.
Duns Scotus susține că într-un lucru nu există o distincție reală între esență și
existență, în schimb există doar o distincție formală . Scotus credea că universalii
există doar în interiorul lucrurilor pe care le exemplifică și că „se contractă”
cu hacețea lucrului pentru a crea individul. Ca urmare a poziției sale realiste, el a
argumentat puternic împotriva nominalismului și conceptualismului, argumentând în
schimb realismul scoțian, un răspuns medieval la conceptualismul lui Abelard. Adică,
Scotus credea că proprietăți precum „roșeață” și „rotunjime” există în realitate și sunt
entități independente de minte.
Mai mult, Duns Scotus a scris despre această problemă în propriul său comentariu
( Quaestiones ) la Isagoge al lui Porphyry, așa cum făcuse Boethius. Scot a fost
interesat de modul în care mintea formează universali și a crezut că acest lucru este
„cauzat de intelect”. Acest intelect acționează pe baza naturii, să zicem, a „umanității”
care se găsește la alți oameni și, de asemenea, că calitatea este atribuibilă altor
oameni individuali.
Nominalismul medieval
Articol principal: nominalismul medieval

William de Ockham

Viziunea opusă realismului este una numită nominalism, care susține cel mai puternic că
universalele sunt constructe verbale și că ele nu intră în obiecte sau nu le preexistă. Prin urmare,
universali în această viziune sunt ceva care sunt specifice cunoașterii și limbajului uman .
Filosoful și teologul francez Roscellinus (1050-1125) a fost un susținător timpuriu, proeminent al
acestei concepții. Punctul său de vedere special era că universalii sunt puțin mai mult decât
enunțuri vocale ( voces ).
William de Ockham (1285-1347) a scris pe larg despre acest subiect. El a susținut cu tărie că
universalii sunt un produs al gândirii umane abstracte. Potrivit lui Ockham, universalii sunt doar
cuvinte sau concepte (în cel mai bun caz) care există doar în minte și nu au un loc real în lumea
exterioară. Opoziția sa față de universale nu s-a bazat pe Razor-ul său omonim, ci mai degrabă a
constatat că privirea lor ca reală era contradictorie într-un anumit sens. O lucrare timpurie a lui
Ockham afirmă că „niciun lucru în afara sufletului nu este universal, fie prin el însuși, fie prin ceva
real sau rațional adăugat, indiferent de modul în care este considerat sau înțeles”. Cu toate
acestea, poziția sa s-a îndepărtat de o opoziție directă la acomodarea lor în lucrările sale
ulterioare, cum ar fi Summae Logicae (deși într-un mod modificat care nu l-ar clasifica drept
realist complet).

Filozofia modernă și contemporană

Moară
Vezi și: Psihologism

Filozoful britanic John Stuart Mill din secolul al XIX-lea a discutat problema

universalelor în cursul unei cărți care eviscera filosofia lui Sir William Hamilton . Mill a
scris: „Formarea unui concept nu constă în separarea atributelor despre care se
spune că îl compun de toate celelalte atribute ale aceluiași obiect și ne permite să
concepem acele atribute, separate de oricare altul. Nu le concepem, nici nu gândim
nu le cunoaște în niciun fel, ca un lucru separat, ci doar ca formând, în combinație cu
numeroase alte atribute, ideea unui obiect individual ".
Cu toate acestea, el continuă să afirme că poziția lui Berkeley este greșită de fapt
afirmând următoarele:
Dar, deși le înseamnă doar ca parte a unei aglomerări mai mari, avem puterea de a
ne fixa atenția asupra lor, spre neglijarea celorlalte atribute cu care le credem
combinate. În timp ce concentrația atenției durează, dacă este suficient de intensă,
putem fi temporar inconștienți de oricare dintre celelalte atribute și putem, într-
adevăr, pentru un scurt interval, să nu avem nimic prezent în mintea noastră decât
atributele constitutive ale conceptului.

-  așa cum este citat în William James, Principiile psihologiei (1890)

Cu alte cuvinte, putem fi „temporar inconștienți” dacă o imagine este albă, neagră
sau galbenă și ne concentrăm atenția asupra faptului că este un om și doar asupra
acelor atribute necesare pentru a o identifica ca om (dar nu ca orice anume). Poate
avea atunci semnificația unui univers al bărbăției.
Peirce
Logicianul american din secolul al XIX-lea Charles Sanders Peirce, cunoscut ca
tatăl pragmatismului, și-a dezvoltat propriile opinii cu privire la problema universalelor
în cursul unei recenzii a unei ediții a scrierilor lui George Berkeley. Peirce începe cu
observația că „ teoriile metafizice ale lui Berkeley au la prima vedere un aer de
paradox și ușurință foarte nepotrivit pentru un episcop”. El include printre aceste
doctrine paradoxale negarea lui Berkeley de „posibilitatea formării celei mai simple
concepții generale”. El a scris că, dacă există un fapt mental care funcționează în
practică așa cum ar face un universal, acel fapt este un universal. „Dacă am învățat o
formulă în gâlbâie care, în vreun fel, îmi alunecă memoria pentru a-mi permite, în
fiecare caz, să acționez ca și cum aș avea o idee generală, ce utilitate posibilă există
în a face distincția între o astfel de gâlbâie ... și o idee?" Peirce a susținut, de
asemenea, ca o chestiune de ontologie, că ceea ce el a numit „terțe”, faptele mai
generale despre lume, sunt realități extra-mentale.
James
William James a învățat pragmatismul, acest mod de a înțelege o idee prin efectele
sale practice, de la prietenul său Peirce, dar i-a dat o nouă semnificație - care nu era
pe gustul lui Peirce: a venit să se plângă că James a „răpit” termenul și, în cele din
urmă, numindu-se în schimb „pragmaticist”. Deși James a fost de acord cu Peirce și
împotriva lui Berkeley că ideile generale există ca fapt psihologic, el a fost un
nominalist în ontologia sa:
Din toate punctele de vedere, surprinzătorul caracter copleșitor și ridicat atribuit
concepțiilor universale. De ce, de la Platon și Aristotel, filosofii ar fi trebuit să
rivalizeze între ei în disprețul cunoașterii particularului și în adorarea celei generale,
este greu de înțeles, văzând că cunoștințele mai adorabile ar trebui să fie cele ale
celor mai adorabili lucrurile și că lucrurile de valoare sunt toate concrete și
singularuri. Singura valoare a personajelor universale este că ne ajută, prin
raționament, să cunoaștem noi adevăruri despre lucrurile individuale.

-  William James, Principiile psihologiei (1890)

Există cel puțin trei moduri în care un realist ar putea încerca să răspundă provocării
lui James de a explica motivul pentru care concepțiile universale sunt mai înalte
decât cele ale particularităților: răspunsul moral-politic, răspunsul matematic-științific
și răspunsul antiparadoxal. . Fiecare are avocați contemporani sau aproape
contemporani