Arthur Schopenhauer

Arthur Schopenhauer a fost un filozof german, considerat filosoful voinței și al

pesimismului, între Goethe și Nietzsche, mult mai modern, mai chinuit decât primul și mai
sănătos decât al doilea, având o viziune destul de sumbră asupra vieții. A fost, cunoscut –
mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței”, susținând că Voința stă la baza
reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Pentru el voința =
luptă = suferință, asta fiindu-ne viața! „Primatul voinței” reprezintă ideea centrală a filozofiei
lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în
actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filozofice și nu numai.

S-a născut în 1788 la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), și a murit la vârsta de șaptezeci și

doi de ani (1860), la Frankfurt. Educația sa, dar probabil și firea sa, au fost orientate spre
cunoașterea locurilor și oamenilor. Fiu al unui mare negustor, acesta dorea ca și fiul său să
îmbrățișeze negustoria, ceea ce nu era și dorința fiului care, a călătorit prin Europa vreo doi
ani, apoi după moartea tatălui și-a continuat studiile gimnaziale întrerupte, la Gotha și
Weimar, între 1807-1809. A renunțat la studiile comerciale în favoarea celor medicale și a
descoperit în final filozofia, citind pe Platon și Kant. Între anii1809-1813 a studiat la
universitățile din Gӧttingen și Berlin, în 1914 și-a susținut teza de doctorat la Jena cu
lucrarea „Cu privire la împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente”.  Între anii 1814 și
1818 se afla la Dresda, unde a terminat lucrarea sa principală „Lumea ca voință și
reprezentare (1819). După o călătorie în Italia (1819-1820) a preluat o catedră de filozofie la
Universitatea din Berlin, unde personalitatea dominantă era Hegel, de a cărui concepție
filozofică Schopenhauer se distanțase. Cursurile lui nu se bucură de audiență și renunță un
timp la ele. La Berlin audiază cursurile lui Friedrich Schleyermacher și ale lui Johan Gottlieb
Fichte, se transferă la Jena și curând obține titlul de Doctor în Filozofie. În același an îl
întâlnește pe Goethe la Weimar, cu care discută teoria acestuia asupra culorilor. În lucrarea
apărută ulterior „Despre vedere și culori”, expune propria sa concepție cu privire la acest
subiect, în contradicție cu opiniile lui Goethe.

Se reîntoarce în Italia între 1822- 1824, apoi pleacă la München, la Stuttgart, Dresda și
Mannheim. În final se stabilește la Frankfurt pe Main pe Main în 1833. Se spunea că din
cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, s-ar fi refugiat Schopenhauer la
Frankfurt pe Main, unde a trăit retras până la sfârșitul vieții ca filozof liber. Dar, menționez
cele spuse de filozoful român Nae Ionescu  (1890-1940) cu privire la acest moment al vieții
lui Schopenhauer: „Acuzația așa de repetată și așa de neînțelegătoare care s-a adus lui S.,
că, anume, el, pesimistul, ar fi fugit la Frankfurt când a venit holera la Berlin, poate să fie cel
mult amuzantă, și numai într-un ziar umoristic. Dreaptă nu e; pentru că moartea, așa scria
S., nu este un mijloc de a ne sustrage durerii universale, a cărei rădăcină stă tocmai în
neîntrerupta putere creatoare a vieții. Suprimarea răului în univers nu ar putea veni decât
pe calea negării voinței înseși de a trăi, și aceasta nu ne-o dă moartea. Analogia cu
budismul este desăvârșită din acest punct de vedere. Numai că ceea ce într-un caz este
voința de a trăi, în celălalt este realitatea. Realitatea este rezultatul unui act de voință; ea
stă, pentru budism, în directă legătură cu dorința și acțiunea”.
Stabilit la Frankfurt, își publică o serie de lucrări, printre care „Voința în natură” (1836),
„Cele două probleme de bază ale eticii” (1841), eseurile și aforismele grupate în „Parerga
und Paralipomena” (1851) – colecții de reflecții filozofice cu care a reușit să pătrundă în
conștiința publică. S-a bucurat de o recunoaștere târzie.

Pornind în studiul filozofiei prin analizarea operelor lui Kant și Platon, Schopenhauer avea
ulterior să îl studieze și pe Spinoza, de la care urma să împrumute o parte din viziune.
Spinoza gândea că Dumnezeu este lumea: „Dumnezeu este natura și natura este
Dumnezeu”.

Eseistul, filozoful, politicianul și publicistul român Petre Țuțea (1902-1991) remarca poziția
pesimistă din aforismele și înțelepciunea vieții omului, și cita din Schopenhauer: „Orice
plăcere și orice fericire sunt negative; suferința dimpotrivă este pozitivă. De aceea omul
rațional nu ancorează în plăcere, ci în evitarea durerii. Schopenhauer definea pesimismul
ca fiind viața conștientă, suferință, chiar și bucuriile fiind îmbibate cu dureri, sau cu urmări
dureroase”. Lui Țuțea nu-i plăceau „generalizările goale de concret, mizantropia lui
Rousseau și a lui Schopenhauer, la primul într-o falsă concepție a naturii și culturii, iar la al
doilea în pesimismul imanentist, corectat ca în budism, prin iubire considerată de el – milă”.

Tot Petre Țuțea spunea: „Un panteist – ateu cu mănuși – ca Schopenhauer (care afirmase
că panteismul este „ateism cu mănuși”), sau materialist nu pot arăta cum dintr-o substanță
– materie informă și infinită – apar moduri organizate, finite, ale căror structuri îmbracă
forme logice”. Și menționa formularea  negativă a omului făcută de Schopenhauer: „Medicul
vede omul în toată slăbiciunea lui, juristul în toată răutatea lui, teologul – în toată prostia
lui”. Sau: „Omul este un animal stupid, lubric și răufăcător”.

Cu privire la ultima formulare, eu cred că depinde de vremi. Uneori, a fost sau mai poate fi
„animal stupid, lubric și răufăcător”. Istoria ne-a arătat: cine, când și cum…

În realitate, cred că fiecare popor, datorită condițiilor geografice – de loc, climă, dar și de
comunicare prin limba în care se exprimă, perpetuează anumite obiceiuri; germanul învață
ordinea și gândirea profundă, reflectată în înțelepciune, cultură intelectuală, analiza lumii în
care trăiește, și astfel este plin de idei.

Principala operă a lui Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare” (2 vol. 1819), el

însuși a considerat-o de mare importanță și a mers până la a spune că anumite alineate din
ea îi fuseseră dictate de Sfântul Duh. După apariție, nu s-a vândut nici un exemplar, librarul
preferând să vândă volumele ca hârtie de împachetat. Când a aflat Schopenhauer despre
soarta cărții sale, a scris: „Operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se
privește în ea, nu se poate aștepta să se vadă un înger”.

Lucrarea începe cu propoziția: „Lumea e reprezentarea mea”. Schopenhauer consideră că

lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința
omului, deci ca reprezentare. El nu este întru totul de acord cu Kant, care considera că
„lucrul în sine” ar fi mai presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi
cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o
puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci
determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea
animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare.
Dar, pe când Kant era convins de imposibilitatea de a cunoaște realitatea ce stă în dosul
fenomenelor, adică lucrul în sine, Schopenhauer credea contrariul. Omul care este și lucrul
în sine și fenomen, poate surprinde în adâncurile ființei sale, prin experiență internă, esența
realității. Această esență este voința, voința de a trăi, care nu cunoaște alt scop decât
propria sa existență și conservare. Corpul nostru, materia în general, este forma
perceptibilă a voinței. Voința este forță a naturii, iar ceea ce numim forțe naturale sunt forme
particulare ale acestei voințe generale; există o scară mare a naturii, pe care voința în
evoluția sa o străbate. Lumea toată este intuiție a celui care intuiește, obiect prin raport la
subiect, adică reprezentare. Procesul reprezentării are loc în creier, afirmă Schopenhauer,
deci lumea este un fenomen cerebral al ființei umane. Visele sunt de asemenea fenomene
cerebrale, și se întreabă dacă nu cumva și lumea noastră este un vis, de vreme ce nu
există nici o diferență între actul oniric și realitate: „Dar dacă lumea aceasta este un vis,
îndrăznim noi să ne întrebăm al cui este acest vis? Cine ne visează?”

Cu privire la Religie afirma că „Religia a pus botniță rațiunii.” Diferența între teologie și
filozofie este exprimată de el prin imaginea unei balanțe ale cărei talgere sunt într-o relație
antagonică, cu cât unul urcă mai sus, cu atât mai mult coboară celălalt: „Nici un om cu
adevărată vocație filozofică, nu este religios. (…) A cere unui mare spirit să accepte
dogmele și credința este ca și cum ai cere unui gigant să se încalțe cu papucii unui pitic”.
Cât de mult s-a înșelat Schopenhauer cu aceste afirmații! Dar, ca și în cazul altor mari
spirite, se manifesta uneori paradoxal: propovăduia misoginismul, dar avea legături intime
cu o cântăreață de operă; disprețuia lumea, dar se purta galant etc. În fond, bazându-se pe
idealismul transcendental al lui Kant, a dezvoltat un sistem metafizic și etic ateist,
respingând ideile contemporane ale idealismului german.

Vorbind despre operele poeților, sculptorilor și ale artiștilor, afirma că ele cuprind o comoară
de adâncă înțelepciune, pentru că din ele vorbește însăși înțelepciunea naturii, iar ele
traduc această înțelepciune; cel care citește sau contemplă o operă de artă, va înțelege atât
cât îi permit aptitudinile și cultura sa. „Fiecine trebuie să stea în fața unui tablou, ca în fața
unui prinț, așteptând să vadă dacă tabloul îi va vorbi, și ce anume îi va spune; și în ambele
cazuri nu trebuie să vorbească el întâi, căci se va auzi numai el singur pe sine. (…)
Filozofia se străduiește să ne ofere/explice înțelepciunea, aflându-se față de arte ca vinul
față de struguri”.

La Frankfurt a început și studiul filozofiei budiste și hinduiste, precum și al misticilor

creștinismului primitiv.

Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile

morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și
înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi.  Iată
de ce, afirmă unii, metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului.

Îi apar lucrările „Voința în natură” (1836), „Despre libertatea voinței omenești” (1841), „Cele
două probleme de bază ale eticii” (1841), „Parerga und Paralipomena” (2 volume 1851), în
ultima fiind cuprinse eseurile și aforismele. Schopenhauer considera, asemeni lui Kant, că
un comportament etic nu este condiționat de existența divinității. În ultima lucrare,
imaginând un dialog, dă definiția religiei: „Religia este metafizica poporului, pe care trebuie
neapărat să i-o lași și de aceea să pretinzi că o respecți; fiindcă a o discredita înseamnă a i-
o lua.  După cum există o poezie populară, iar în proverbe o înțelepciune populară, tot astfel
trebuie să existe și o metafizică populară. Ea este o înveșmântare alegorică a adevărului pe
măsura înțelegerii poporului și realizează pe plan practic și sufletesc, deci ca orientare în
acțiune și ca mângâiere în fața suferinței și a morții, tot atât cât face și adevărul, dacă
acesta ne-ar aparține. De aceea, dragul meu, nu mi-o lua în nume de rău, dar a o disprețui
este o dovadă atât de mărginire, cât și de nedreptate”. „… Aristotel enumeră virtuțile:
dreptatea, curajul, cumpătarea, dărnicia, generozitatea, libertatea, blândețea, rațiunea și
înțelepciunea. Cât de diferite sunt de cele creștine! Chiar Platon, fără îndoială cel mai
transcendent filozof al Antichității precreștine, nu cunoaște o virtute mai înaltă decât
dreptatea… în timp ce la toți ceilalți filozofi scopul virtuții este o viață fericită, iar morala
arată cum să se ajungă la ea. Voința este cea care guvernează lumea și cea care face din
viață un calvar, întrucât aceasta nu cunoaște limite, astfel, ne aflăm într-o cursă perpetuă
de atingere a fericirii, cursă pe care nu o putem încheia învingători”.

Conform gândirii lui, voința este un impuls existențial, un efort care nu dă nici o satisfacție,
dimpotrivă, creează permanent noi necesități ce nu pot fi în întregime satisfăcute, devenind
o sursă de suferință, iar suferința duce la moarte. De aceea nu poate exista o fericire de
durată; viața este o vale a plângerii, plină de suferințe. Dar, omul se poate elibera de
suferință. Eliberarea se realizează prin negarea Voinței, care se obține prin contemplația
artistică sau prin asceză, renunțare, meditație.

Cred, dacă îmi este permis, că un om care neagă voința și trece în pură contemplație a
vieții, nu face altceva decât să se predea lent morții, adevărat fiind absolvit de suferință.
Voința ar trebui păstrată, cultivată, în măsura în care omul dispune de cele două forțe –
fizică și psihică – , pentru a trăi intens viața dăruită de Dumnezeu, a se păstra curat din
punct de vedere spiritual, moral și mental. Prin artă, da!, omul scapă de sub dominația
Voinței, dar nu și de voință.

Criticul și istoricul literar român Garabet Ibrăileanu își expunea, ca exemplu, punctul de
vedere cu privire la raportul dintre scriitor și societate, procesul de selecție în sfera artei
fiind cu totul deosebit decât în lumea naturală: „Raportul artist-mediu este mult mai
complicat decât în biologie. Nu odată artiștii cei mai reprezentativi sunt rebarbativi influenței
mediului și cu toate acestea sunt „selectați”, iar pe de altă parte, marii artiști vor modela, la
rândul lor, mediul conferindu-i valențe și disponibilități inedite. Așadar, scriitorul se naște
pesimist sau optimist, cerebral sau pasional, subiectiv sau obiectiv etc. Izbutește, dacă se
înalță într-o lume cu același fel de a simți. Și, desigur, într-o oarecare măsură, e influențat
de mediul în care trăiește, e influențat de scrisul lui. Iar dacă nu găsește mediul prielnic,
atunci nu e gustat, citit, lăudat și consacrat. Se poate însă ca după moartea lui să vină o
generație care să-l priceapă. Atunci e dezgropat, selectat – gloria lui e postumă. Acesta mi
se pare că este adevăratul raport dintre scriitor și societate”. Analogia poate fi făcută și între
un filozof și societate.  Poate fi și explicația faptului că la apariția operelor sale,
Schopenhauer nu s-a bucurat de o atenție deosebită. Mai târziu însă, mulți au dat atenție
gândirii sale. L-au dezgropat generațiile următoare?

Cât privește viziunea sa politică, avea o orientare antidemocratică și a detestat revoluția de

la 1848; credea în spiritism și magie; în camera sa de lucru ținea un bust al lui Kant și un
Buddha de bronz. „Monarhia este firească pentru om aproape în același mod ca și pentru
albine și furnici, pentru macarale în zbor, pentru elefanți rătăcitori, pentru lupi într-o haită în
căutare de pradă și pentru alte animale”. „Intelectul în monarhii are întotdeauna șanse mult
mai mari împotriva prostiei…” A disprețuit republicanismul ca fiind „la fel de nefiresc pentru
om pe cât de nefavorabil pentru viața intelectuală superioară și, astfel pentru arte și științe”.

Ideile lui Schopenhauer au jucat un rol important în sfera filozofiei, a literaturii și a muzicii.
Vrăjit de armonia irațională a muzicii, o așeza în vârful piramidei artelor.

În domeniul filozofiei a exercitat o influență deosebită asupra gândirii lui Friedrich Nietzsche,

Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran.  În literatură se recunoaște influența
lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas
Mann și alții, ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann și fondatorul psihanalizei
Sigmund Freud. În domeniul muzicii – Brahms sau Wagner.
Se spune că pesimismul lui Schopenhauer a influențat opera marelui nostru poet romantic,
Mihai Eminescu. Înseamnă că, citindu-l, sufletul său a rezonat cu gândurile lui
Schopenhauer și a urmat transcrierea gândurilor în versuri, cu măiestria-i poetică, unică de
altfel. Filozoful român Ion Petrovici (1882-1972) delimitează filozofia lui Eminescu, de cea a
gânditorilor străini, precum Schopenhauer, spunând că la Schopenhauer progresul este o
himeră, pe când Eminescu admitea progresul și lupta pentru el.

Chiar este filozofia schopenhaueriană deprimantă? Unii spun că da. Pentru Schopenhauer
esența întregii existențe este deci voința, voința premergătoare conștiinței, și aceasta ar fi în
afara rolului deprimant al vieții. Voința înseamnă continua speranță a omului întru realizare.
Dar, până la eventuala realizare omul suferă, iar suferința doare, deși ea este esența vieții,
fiindcă ea trezește în noi dorința de a trăi și ne face să acționăm. Nu putem nega existența
acestui concept filozofic – pesimismul. Totuși, Schopenhauer a fost un om „iscusit” spun
unii, fiindcă citindu-i cugetările, se vede ca a dat importanță pesimismului, învățându-ne
astfel ce este viața și cum să ne folosim de ea, ceea ce este foarte important. Cu voință ne
putem folosi de viață și nu ne vom lăsa folosiți de ea.

Interesant e faptul că Schopenhauer ducea viața unui înțelept. German fiind, viața lui
corespundea felului german de a-și trăi viața ordonat. Încerca să-l imite pe Kant, exceptând
obiceiul acestuia de a se scula din pat dimineața devreme. Se trezea la ora opt, urma spălat
cu apă rece, dejun cu cafea neagră, lucrul, meditația; un cântecel din flaut, haină cu guler,
cravată albă; spilcuit se ducea să prânzească la un hotel. Mânca singur, se odihnea după
masă, se plimba câte două ore, fuma dintr-o pipă lungă, citea ziarele și culegea dovezi
despre celebritatea sa. Cina, vedea spectacole de teatru după care urma somnul. Gândul
căsătoriei îi apărea ca „un junghi de reumatism“, iar plimbarea de după amiază o făcea cu
câinele, pe nume Atma (însemna „sufletul lumii”). Erau orele iubirii sale. Poate vorbea cu el
în taină, explicându-i credințele sale? Poate! Oricum, ducea o viață ordonată, în ciuda
temperamentului său dificil și adesea conflictual.

Sistemul său filozofic este o adaptare a celui kantian. „Există o diferență, spunea
Schopenhauer, între metoda lui Kant și aceea pe care o urmez. Kant pleacă de la
cunoștința mediată și rațională, eu însă plec de la cunoștința nemijlocită și intuitivă. El este
ca acela care măsoară înălțimea unui turn după umbra sa, iar eu îl măsor direct după el
însuși”. Considera că ideile rațiunii noastre nu sunt nici creatoare și nici nu pot pătrunde
dincolo de aparențe; doar prin intuiție putem avea o imagine inedită a lucrului în sine, dar nu
printr-o intuiție mistică, ci prin una perfect normală.
Dacă Fichte și Hegel s-au debarasat de lucrul în sine al lui Kant, dând astfel cunoașterii un
rol fundamental din punct de vedere metafizic, Schopenhauer a păstrat lucrul în sine, dar l-a
identificat cu voința care, în întregul ei este rea sau, în orice caz, este sursa întregii noastre
suferințe fără sfârșit. Suferința este inerentă oricărei vieți și ea se amplifică cu orice spor de
cunoaștere. Voința nu are un scop conștient, a cărui atingere ar aduce mulțumire. Deși
până la urmă moartea biruie negreșit, noi urmărim scopurile noastre deșarte „așa cum
continuăm să umflăm întruna o bășică de săpun, deși știm cu certitudine că va plesni”.
Fericirea este o himeră, pentru că o vrere neîmplinită ne pricinuiește durere, iar împlinirea
are ca unic rezultat sațietatea. Instinctul îi împinge pe oameni la procreație, care dă naștere
unui nou prilej de suferință și moarte; iată de ce actul sexual este însoțit de rușine.
Sinuciderea nu servește la nimic; doctrina transmigrației, chiar dacă nu este adevărată în
litera ei, exprimă un adevăr sub formă de mit.

Aici apare una din inovațiile cele mai însemnate pe care le-a adus acest filozof în ceea ce
privește metodologia filozofică. Din moment ce lucrul în sine poate fi cunoștința – rezultat al
unei intuiții normale – înseamnă că baza cunoașterii metafizice nu poate fi alta decât
experiența. „Datoria metafizicii nu este deloc de a trece pe deasupra experienței în care
constă lumea, ci dimpotrivă, de a ajunge să înțeleagă pe deplin experiența, dat fiindcă
aceasta, exterioară sau interioară, este, fără îndoială, izvorul principal de cunoaștere”.
Numai prin intuiție căpătăm o cunoștință deplină, superioară aceleia pe care am putea-o
dobândi cu aparatul nostru logic: „Intuiția nu este numai izvorul oricărei cunoașteri; ea este
însăși cunoștința adevărată, singura care-și merită numele”. Prin aceasta, Schopenhauer
este precursorul cel mai autorizat al filozofului francez Bergson (1859-1941) care a clădit
intuiționismul. Cu alte cuvinte, adevărul nu poate fi dobândit pe cale rațională, prin
demonstrații științifice, el poate fi dat nemijlocit prin intuiție. Prin aceasta, el se declară
cumva un adversar al raționalismului modern, care susține că omul, prin rațiune, poate să
cunoască atât lumea sensibilă, cât și pe cea suprasensibilă; inclusiv Dumnezeu poate fi
cognoscibil prin intermediul rațiunii. Este evident că cei doi gânditori se înrudesc în ceea ce
privește ipostazierea intuiției, numai că fiecare înțelege altceva prin intuiție și se raportează
diferit la ea. Va veni psihologul elvețian C.G. Jung (1875-1961) care va defini intuiția drept
înțelegere instinctivă a oricăror feluri de conținuturi: „Ea este, ca și senzația, o funcție
irațională de percepție”, „un întreg pe care nu-l putem înțelege cum s-a constituit”.

Filozoful și omul politic român tot din sec XIX, Petre P. Negulescu, avea oarecum o altă
viziune asupra cauzei care pune în mișcare omul dotat cu inteligență, și afirma: „Fără
îndoială, felinarul de care ne servim noaptea nu este cauza primă a mersului nostru, fără el,
mersul pe întuneric ne-ar fi imposibil sau cel puțin nu ne-ar duce decât foarte greu, cu mari
osteneli și cu multe riscuri, la ținta la care voim să ajungem. Cauza primă care pune în
mișcare omenirea o reprezintă nevoile vieții, ce se traduc în sufletul omului prin anumite
dorințe. Aceste dorințe alcătuiesc sensibilitatea care pune în mișcare inteligența”.

Arthur Schopenhauer se situează între marii gânditori moderni, reprezentativi pentru ceea
ce s-a numit „idealismul german” post-kantian, dar și pentru cotitura în direcția
postmodernismului. Ca niciun alt gânditor dinaintea lui, a recunoscut originea extra rațională
a metafizicii și totodată a relevat forța de neînvins a rațiunii filozofice.

Rămâne unul dintre cei mai influenți filosofi moderni, prezență activă nu numai în gândirea
filozofică, ci și în creația poetică romantică și postromantică.