Fericirea și binele suprem

În ziua de azi, toată lumea caută fericirea, toți vor să fie fericiți. Ce este de fapt fericirea?
Ce este nefericirea în raport cu fericirea? A apărut ea odată cu filosofia? Care este sursa fericirii?
Pe parcursul acestui eseu voi încerca să răspund la aceste întrebări și să vedem ce legătura există
între fericire și binele suprem.

Din punct de vedere etimologic, termenul înseamnă „ora cea bună”(fr. le bonheur),
momentul cel bun. În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, fericirea este definită drept stare
de mulțumire sufletească intensă și deplină; starea omului căruia nu-i lipsește nimica și are corpu
și sufletu sănătos.

Înainte de a vorbi despre fericire consideră că este necesar să vorbim despre nefericire și
sursa acesteia. Bertrand Russell vorbea despre faptul că nefericirea se întâlnește oriunde, în
ipostaze diferite.1 Fiecare om are grijile și frământările lui. Cauzele diferitelor feluri de nefericiri
țin de sistemul social.( de exemplu, oamenii care ies de la muncă sunt obosiți, incapabili de a se
amuza). Sunt de părere că neefericirea provine și din dorința oameniilor de a fi mereu fericiți.
Văd în nefericre opusul fercirii. Despre nefericire se pot spune multe, dar nu acesta este scopul
eseului meu.

Filosofii au fost întotdeauna considerați maeștri de necontestat întru găsirea fericirii.2

Dacă ne gândim la sensul filosofiei, acesta înseamnă iubirea de înțelepciune, acestă înțelepciune
făcându-l fericit pe cel care o posedă. De fapt, scopul filosofiei este să cunoască omul și să-i facă
pe oamenii să se cunoască pe ei înșiși. Ea îi ajută pe oamenii să se cunoască și să observe
fericirea existentă în viața lor. A renunța la fericire, afirmă Kant, e ca și cum ai renunța la a fi
om. André Comte-Sponville spune că au existat oameni fericiți și nefericiți înainte de a apărea
filosofia; cu filosofia nu începe fericirea, ci un anumit mod de a gândi, de a căuta. Filosofii sunt
cei care au meditat și meditează asupra fericirii în mod rațional. Ne este greu să afirmăm faptul
că filosofia este cu adevărat utilă în căutarea fericirii, pentru că filosofii caută mereu adevărul și

1
Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Editura Humanitas, București, 2011, p. 13
2
André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, Editura ART, București,
2007, p. 5

1
îl plasează mai sus de utilitate, mai presus de fericire. 3 Cu toate acestea, majoritatea filosofiilor
ne învață că acestă disciplină(filosofia) ne poate ajuta să devenim mai fericiți.

Înainte de a expune părerea unor filosofi în legătură cu acestă temă, voi vorbi despre ce
cred eu că este fericirea. Fericirea este percepută diferită de fiecare om în parte, ea reprezentând
acea stare de împlinire sufletească. Fericirea a ajuns să fie dată de lucrurile exterioare, cum ar fi
cele materiale(bani, haine, bijuteri), pierzându-și astfel statutul de fericirea în adevăratul sens al
cuvântului, cum era ea văzută de filosofi. Găsim uneori motive pentru a fi fericiți, dar acele
momente trec repede, reprezintă o fericire efemeră, iar după o perioadă de timp suntem mereu în
căutarea unei fericiri pentru a nu simți nefericirea. Pentru ca fericirea să nu mai fie efemeră,
trebuie să vorbim de adevărata fericire, care se găsește în interiorul omului, care trece de anumite
bariere; trebuie să facem distincția între rațional și irațional, între bine și rău, între adevărata
fericire și fericirea efemeră. Este important să nu ne complacem în a fi nefericiți, noi ne creăm
propriul nostru drum. Alegerea ne aparține nouă, ce vrem noi cu adevărat, să fim cu adevărat
fericiți sau să trăim într-o lume în care fericirea este dată de lucrurile materiale.

Kant vede fericirea ca satisfacerea tuturor dorințelor noastre, a înclinațiilor noastre. De

aici reiese faptul că toata lumea vrea sa fie fericită, dar nimeni nu știe cum. Kant spune că noi
vom avea mereu dorințe nesatisfăcătoare , prin urmare, nu vom fi niciodata pe deplin fericiți. De
aceea, pentru Kant, fericirea este un ideal „nu al rațiunii, ci al imaginației”. Singurul lucru pe
care-l putem facem este să visăm la fericire. Pentru a ajunge la fericire trebuie să încercăm să fim
virtuoși, însă nici acest lucru nu este suficient. Kant vede binele suprem ca o armonie între
fericire și virtute, considerând că este imposibil de atins pe acestă lume. Deși anticii erau de
părere fie că fericirea aigură virtutea, fie că virtutea asigură fericirea, Kant este de altă părere:
există ticăloși care sunt mai fericiți decât oamenii de treabă. Pe acestă lume, afirmă Kant,
fericirea și virtutea nu merg împreună, nu pentru că sunt incompatibile, ci pentru că nimic nu îl
aigură pe virutos că va obține fericirea. De aici, Kant vede acestă armonie transpusă într-o altă
lume, într-o altă viață, în care vituosul să fie fericit: viața după moarte și un Dumnezeu judecător.
Aici își face apariția ideea creștină de recompensă și pedeapsă, de pardis și infern. Pornind de la
principiul moralei „Comportă-te în așa fel încât să fii demn de a fi fericit”, trebuie să crezi în
Dumnezeu și într-o viață după moarte pentru a nu te cuprinde disperarea în viața prezentă. Cât

3
Ibidem, p. 19

2
despre cei care nu au religie, „ei sunt condamnați , dacă sunt lucizi, la disperare”4. Kant rezumă
câmpul filosofiei sub trei mari întrebări: „Ce pot ști?”-chestiunea teoretică, Critica rațiunii pure;
„Ce trebuie să fac?”- chestiunea morală, Critica rațiunii practice; „Ce îmi este permis să sper?”-
chestiunea religioasă.

În secolul al XVII-lea, secolul lui Hobbes, ideea de fericire nu mai este ceea ce era.
Hobbes vede altfel fericirea, pentru el este imposibil să-ți limitezi dorințele la cele susceptibile.
El consideră că dorința se trăiește în timp, iar în natură nu există decât prezent, subliniază
Hobbes. Ceea ce îl ajută pe om să se proiecteze în viitor este imaginația. De aceea, scrie Hobbes,
fericirea „nu rezidă în repausul unui spirit satisfăcut”. Spre deosebire de Kant, Hobbes este de
părere că nu există un bine suprem, nici un scop ultim: „Cel ale cărui dorințe au fost îndeplinite
nu poate trăi mai mult decât cel ale cărui senzații și lucruri imaginate au luat sfârșit.” Pentru
Hobbes, fericirea nu este un repaus, ci „un continuu mers înainte al dorinței, de la un obiect la
altul, obținerea primului nefiind decât drumul care duce spre cel de-al doilea”. Ceea ce omul își
dorește mai mult decât orice este puterea, el o pune pe primul loc, reprezentând o dorință
permanentă și neobosită. Dacă la Kant observăm o legătură între fericire și virtute, armonizate în
binele suprem, Hobbes vorbește despre relația existentă între putere și fericire. Teoria fericirii ca
binele suprem este înlocuită cu o teorie a puterii ca obiect al unei căutări nedefinite.5 Hobbes
pleacă de la relația: „puterea unui om constă în mijloacele sale prezente de a obține un bun
viitor”. După ce dorința s-a înscris în timp, ea de vine o dorință de putere. Hobbes este văzut de
André Comte-Sponville cel care are dreptate în ceea ce privește omul. Dacă este să ne luăm după
Hobbes, atunci înseamnă că nu vom fi niciodată fericiți pe deplin, nici deplin satisfăcuți.

Lucius Annaeus Seneca este de părere că plăcerile care îți aduc fericirea sunt materiale
atunci sufletul va fi nefericit, pentru că este o nebunie să preferi răul în locul binelui. „Și nimeni
nu poate fi fericit decât dacă este sănătos la minte, și nu este astfel cine rîvnește la ceea ce-i
dăunează în locul a ceea ce-i va fi de folos.”6 Ceea ce vrea să dea de înțeles Seneca este faptul că
omul trebuie să știe să diferențieze binele de răul, să fie rațional atunci când alege o anumită
plăcere, pentru că alegerea plăcerilor materiale nu vor duce decât la nefericire. El spune că fericit
este cel care are judecată dreaptă, cel care încredințează rațiunii întreaga conduită a vieții sale.

4
Ibidem, p.38
5
Ibidem, p.45
6
Seneca, Augustin, Despre fericire, Editura Humanitas, București, 2004, p. 24

3
„Să căutăm, prin urmare, ce este bine să facem și nu ce este mai obișnuit, ce ne va duce în
posesia unei fericiri durabile și nu ceea ce găsește încuviințare în rândul gloatei, cel mai rău
interpret al adevărului.”7Seneca pledează pentru fericirea durabilă, pentru adevărata fericire, dacă
îi pot spune, pentru fericirea sufletului, acea fericire care vine din interior și care nu ține cont de
mediul exterior, de ceea ce zic alții, de gloată, așa cum o numește Seneca. Să îi asculți pe cei din
jurul tău este un lucru bun, dar să fii fericit pentru ceva ce îi face pe alții fericiți înseamna să te
asemeni unei mulțimi de oameni și să nu îți vezi propria fericire. O greșeală făcută de indivizi
este aceea de a-și vedea fericirea sau nefericirea prin comparație cu semenii lor. De aceeași
părere este și Petre Andrei care afirmă: „Atâta timp cât omul nu ar avea nici un termen de
comparație, el nu ar vedea viața sa nici mai sus, nici mai jos ca a altuia, și ar fi mulțumit.”8 În
continuare, Seneca diferențiază plăcerea de virtute, fiind de părere că plăcerea se poate apropia și
de viața cea mai plină de rușine, în schimb virtute nu admite o viață josnică. Și Seneca vorbește
despre binele suprem, spunând că este fără moarte, nu cunoaște capăt, nici căință.

Fericitul Augustin vorbește și el despre fericire, însă la el ideea de fericire este strâns
legată de Dumnezeu. El afirmă că toți oamenii vor să fie fericiți, dar că doar cei care își doresc
lucruri bune sunt cu adevărat fericiți. Putem observa legătura între părerea lui Seneca cu privire
la fericire și părerea Fericitului Augustin. Ambii sunt de părerea că doar lucrurile bune aduc
adevărata fericire și că cei care își doresc lucruri rele sunt nefericiți. De aceeași părere era și
Tullius, care în cartea Hortensius spune așa: „Iată că cei care sunt nu doar filosofi, ci și capabili
să explice în cuvinte, pretind toți că sunt fericiți aceia care trăiesc așa cum doresc. Este însă
neadevărat: căci să voiești ceea ce nu se cuvine este cea mai mare nefericire.” 9
Tot Tullius era
de părere că o voință strâmbă aduce mai mult rău decât binele pe care îl aduce norocul.

Între timp, Arlette Farge, spune că fericirea a devenit o chestiune privată, ce ține de a
avea un copil, o mașină, o carieră, un aparatament. Fericirea constă în plăcerea schimbului, să o
împărtășim cu cei de lângă noi. În ultimul timp, am pierdut ceva din relația cu celălalt, am încetat
să mai participăm la viața publică sau politică cum o făceam înaine.

7
Ibidem, p.15
8
Petre Andrei, Despre ideal, despre fericire, valorile estetice și teoria empatiei, Editura ANKAROM, Iași, 1996,
p.226
9
Seneca, Augustin, Despre fericire, Editura Humanitas, București, 2004 , p.102

4
 Ca o concluzie, toți oamenii își doresc să fie fericiți, dar fiecare înțelege fericirea într-un
mod subiectiv, persoanal. Se poate ca cine să aibă toate ingredientele asociate fericirii(tinerețe,
sănătate, bani, carieră, familie) și totuși să afirme că nu este fericit. Grecii numeau fericirea
eudaimonia(binele suprem) considerând-o un ideal, scop suprem al vieții. Așa cum fiecare
persoană vede într-un mod subiectiv fericirea, așa și filosofii de-a lungul istorie au vorbit despre
fericire din puncte de vedere diferite. De exemplu, S. Freud consideră că fericirea este un ideal
de neatins, întreaga viață fiind dominată de principiul plăcerii, pe când Aristotel considera că
fericirea nu poate fi o stare a spiritului, a sufletului, ci mai curând rezultatul acțiunilor noastre
pozitive. Ceea ce contează este ca noi să găsim adevărata fericire, cea care durează și care ne
împlinește din punct de vedere spiritual.

Bibliografie:
 André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a
fericirii, Editura ART, București, 2007
 Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Editura Humanitas, București, 2011
 Petre Andrei, Despre ideal, despre fericire, valorile estetice și teoria empatiei, Editura
ANKAROM, Iași, 1996
 Seneca, Augustin, Despre fericire, Editura Humanitas, București, 2004