A avea o limbă a ta, pe care s-o stăpânești cu

dibăcie e ca și cum ai avea o comoară. Limba

maternă e limba viselor noastre, e leagănul
copilăriei, e o mireasmă plăcută de flori de măr,
veșnic aducătoare de mângâiere și pace.
Mi-e dragă, o vorbesc și o iubesc. Pentru că e
limba mamei, e a mea și e sfântă. Mă leagă de
originile mele, de cine sunt eu cu adevărat, de
istoria neamului nostru,  de locurile unde am
copilărit și am crescut și eu odată cu visele și
idealurile mele. Mă leagă de frații mei de peste
Prut: frați de grai și frați de sânge.
Mă simt mândră că vorbesc limba română, o
vorbesc cu drag, iar când o aud în jurul meu, îmi
mângâie inima și mă simt ca acasă. O simt în
mine, și-a creat rădăcini adânci în sufletul meu,
pentru că și eu la rându-mi, am izvorât ca un fir de
apă din curățenia și puritatea limbii mele.
Sentimentele mele și tot ceea ce exprim nu ar
avea aceeași semnificație dacă le-aș exprima într-
o altă limbă decât a mea. Gândesc în limba mea,
zâmbesc în limba mea, râd în limba mea și plâng
tot în aceeași limbă a străbunilor. E limba în care
mama îmi cânta să adorm, în care bunica îmi
spunea povești; în care copil fiind, spuneam poezii
și cântam melodii despre broscuțe, pisicuțe și
despre soare, un soare cald ce mă încălzea și pe
mine, și pe limba mea cea frumoasă și pe tot
neamul meu la un loc. Îmi amintesc cu drag că
atunci când eram mică, aveam impresia că toate
limbile lumii se traduc în limba mea, că nu există
limbă pe lume mai clară și mai frumoasă ca limba
mea, ca limba noastră cea română.