Răscolitoarea expresie a lui Nichita Stănescu, „Limba Română este patria mea!

”, străbătută de
înaltă și aleasă simțire poetică, admirabilă sinteză artistică a unor idei de valorificare a limbii
materne, trezește în inima mea și cred că în inima fiecărui om, un sentiment profund de
recunoștință față de patria fiecăruia - Limba Română!

Limba este un prim element de identitate, în evoluția unei persoane, așa cum spune foarte
sugestiv și Nichita Stănescu, limba este o patrie în sine, în care locuim, în care ne simțim
confortabil, prin care comunicăm, ne facem cunoscuți prin noi și ideile noastre. Ideile nu se pot
exprima, naște şi nu pot exista decât în „patria de cuvinte”, propoziţii şi fraze.

De mic copil, încă din primele clipe de viață, auzul mi-a fost alintat de limba română, vorbită
de părinții mei. În această limbă am rostit pentru prima oară cuvântul mamă și tată, iar ei mi-au
răspuns în același grai matern. Ea este conjunctura comună, în care mă pot înțelege cu părinții,
frații și cunoscuții mei. Mai târziu, cu ajutorul acestei limbi am început să cunosc lumea, să o
înțeleg și să mi-o imaginez în fel și chip. Iar acum și peste ani, limba română rămâne a fi pentru
mine și atunci când îmi este greu, atotputernicul talisman pe care îl port în suflet oricând și
oriunde. E limba în care mi-e ușor să plâng și să mă exprim. Limba este ceea ce am mai sfânt din
simplul motiv că împreună cu ea am învățat a merge, vorbi, cânta, citi..., e ca o mamă a cărei grai
sunt Eu. Limba română este mijlocul meu de comunicare, oricât de bine nu aș cunoaște-o, ea
este, a fost și va fi limba mea de suflet, o limbă unică frumoasă și respectată. Va fi cheia
sufletului meu, cea care poartă cu ea, cele mai dulci amintiri și emoții. Un miracol cu un preț
enorm, ceva de ce sunt mândru că îmi aparține.
Numai prin limbă, prin cuvinte poţi învăţa dor şi dragoste „de ţară, de mumă şi de frate”. Ea
este cea care ne vindecă durerea și deopotrivă ne transmite mângâiere, pentru că orice limbă
maternă are un aspect esențial pentru ca un vorbitor să o înțeleagă – instrumentul gândirii sale.
Numai prin puterea demiurgică a cuvântului, mereu nouă, mereu nestinsă, fiinţa neamului
românesc a dăinuit şi va dăinui, sfântul grai ce vine din străbuni, care se află în sufletul și inima
mea, pentru că nu există nimic mai de preţ pentru un popor decât graiul matern, întrucât acesta
este plămânul prin care respiră întregul neam şi suflarea în care se contopeşte sufletul român. E
de datoria fiecăruia dintre noi cei care vorbim acestă limbă, să-și prețuiască, să-și iubească și să-
și respecte limba atât timp cât pretindem că suntem o părticică dintr-un popor, căci avem o patrie
căreia îi suntem devotaţi cu tot sufletul și inima noastră.
Prin limba maternă pe care am cunoscut-o în primii ani de viață, doar ca un instrument datorită
căruia am cunoscut oamenii din jurul meu, odată cu trecerea timpului a devenit Patria Mea. Ea
este locul comun în care mă pot înțelege cu părinții, frații, prietenii mei. Prin graiul pe care îl
vorbesc, ajung să îmi dezvălui întreaga făptură lăuntrică și acel spirit patriotic moștenit din moși
strămoși, arătându-le celor din jur și un motiv demn de mândrie și admirație atât pentru
generațiile actuale, cât și pentru generațille viitoare. Limba este o trăsătură definitoare a unui
popor, a unui neam, a unei naţiuni. Ea trasează limitele fiinţei naţionale. O naţiune se defineşte
prin comunitate de teritoriu, de viaţă social – istorică, de limbă şi de factură phisică, care se
exprimă prin cultură în general şi prin poezie. Tezaurul spiritual al unui popor se găseşte ascuns,
ca o comoară în limbă. Limba conţine focul spiritului românesc. Este graiul faptelor, care ne
asigură existenţa. Deaceea, să nu uităm că limba e cea mai de preț bogăție a unui popor. Ea dă
glas gândurilor și sentimentelor noastre, naște rânduri de poezie, așezându-le pe albul hârtiei și
ne ajută să ne înțelegem.
 Fiecare dintre noi nu ne putem considera patrioți adevărați, atâta timp cât nu manifestăm
interes pentru originile străbune. De-acolo începe Limba Română, din dorința de a ne cunoaște
etnogeneza și de a ne apropia de filonul limbilor romanice. Suntem promotorii acestei limbi
trecută prin foc și prin sabie, care ne unește într-o singură suflare pentru a transmite tuturor
mesajul: Vorbiți, scrieți românește pentru Dumnezeu! Limba Română a fost și va rămâne pentru
totdeauna șuvoiul cântecului, a freamătului de frunze, a adierii calde de vânt, a frumosului din
viața noastră. Încă din cetatea familiei suntem datori de a învăța copilul să cunoască limbajul
elevat. Iar un vorbitor cult se formează doar într-un mediu cult funcțional. E imperios necesar
astăzi, mai mult ca niciodată, să ne solidarizăm ca să scoatem vorbirea elevată din imperiul
disciplinelor filologice pentru a deveni o normă în comunitatea educațională și în societate, la
general.
Ne rămâne încă multe de realizat, dar un pas înainte în conjugarea eforturilor pentru
perpetuarea Limbii Române literare a însemnat mereu vorbirea corectă a acesteia în esența
valorizării limbii materne. Gustul lingvistic trebuie educat cu precădere în familie, cum am mai
menționat, apoi în cadrul instituțiilor de învățământ. Nimic nu e ușor, deși posibil de a se realiza.
Limba unui neam are nobila misiune de a-l reprezenta, de a-l ridica la nivelul altor popoare, de a
educa și a crește noi generații. E de datoria noastră, a tuturor, s-o păstrăm cu sfințenie, să
semănăm grăuntele limbii române în sufletele tinere ale copiilor cu mare grijă și atenție, pentru
ca peste ani și ei, copiii noștri, să facă același lucru, să simtă aceeași mare răspundere și o datorie
față de limba neamului nostru.
Cunoscând substanțial „caracterul unui gând nedescifrat până la capăt” al limbii române
poate şi trebuie să ducă, la dezvoltarea dragostei de patrie. Limba este o sinteză a experienţei de
veacuri a poporului nostru, care trăiește în inima propriu-lui său grai. În ea s-au cristalizat şi
durerile, şi bucuriile, şi idealurile pentru care a luptat poporul, pentru generațiile anterioare. Prin
studiul ei copii i-au cunoştinţă de istoria patriei și o cunosc cu adevărat, se integrează în
spiritualitatea românească. Să vorbim corect limba română, pentru mine, însemnă mult mai mult
decât modul de a ne exprima, ea este mama tuturor trăirilor, care ne naște în fiecare zi prin marea
ei putere de a da viață cuvintelor. Indiferent dacă o vorbim în stradă sau acasă, ea trebuie să
rămână mereu neschimbată. Limba română reînvie prin fiecare vorbitor al ei. Îmi place foarte
mult să tind spre a o vorbi corect, căci așa o ridicăm cel mai bine la adevărata ei valoare
supremă. Eu vorbesc românește și asta mă face mândru de libertatea pe care o avem. Acolo, unde
este libertatea, se află țara mea. Ne vorbim limba acasă și asta ar trebui să ne facă mai bucuroși,
mai bucuroși pentru că avem dreptul de a o vorbi liberi, la noi acasă. Să vorbim și să prețuim
limba română este tot ce putem face mai bun pentru ea. Aceasta ne unește, ne îndreaptă parcă,
spre a vorbi și a gândi frumos, lucru, pe care îl merităm ca popor. Limba română dă viață celor
mai frumoase momente, iar asta mă face fericit să o vorbesc!
Expresiunea limbii trebuie să dezvăluie necontenit în noi tezaurul expresiv al personalității
noastre, bogăţia de cuvinte şi forme gramaticale care permit exprimarea ideilor abstracte, a
nuanţelor de gândire şi simţire profundă.
Funcţia socială a limbii se răsfrânge asupra existenței noastre universale prin calităţile pe care
trebuie să le aibă: claritate, eficacitate, precizie, conciziune, expresivitate, corectitudine etc. A
vorbi înseamnă a fi înţeles, înseamnă nu numai a comunica gânduri, ci şi a produce un efect: a
convinge, a impresiona, a determina la acţiune.
 După părerea mea limba română este marca noastră identitară, în care cu tot ansamblul ei de
cuvinte trebuie să fie promovată neântrerupt atât valoarea estetică și stilistică, cât și dezbaterile
despre evoluția ei. Numai valorificând piatra lucitoare ce din soare se aprinde, adică bogatele
resure ale limbii populare, se poate reînvia destinul limbii române.
Pentru mine nu există nimic mai scump decât limba prin care îmi pot trăi sentimentul de
identitate prin limba maternă. Fără patria mea - limba română - m-aș simți fără identitate, aș fi
doar un om care trăiește, dar care nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Limba română este
patria mea și pentru că ea înseamnă pentru mine trecut, prezent și viitor. Sunt un norocos sau
poate suntem norocoși că suntem legați prin sângele din care s-a născut PATRIA noastră adică
limba română! După cum spunea Constantin Noica: „Un cuvânt e un arbore. Că s-a născut pe
pământul tău ori a cazut ca o sămânță din lumea altora, un cuvânt este pâna la urmă o faptură
specială.”, pot cu siguranță să echivalez cuvântul cu limba română, pentru că chiar dacă sunt
două lumi diferite ale unei întregi omeniri, au o importanță deosebită în era în care trăim.
Conştienţi de importanţa cuvântului în formarea, în modelarea sensibilităţii noastre, scriitorii au
cultivat, ca Lucian Blaga, până la acurateţi diamantine, cuvântul.
Prin redactarea acestei lucrări cu ajutorul expresiei a lui Nichita Stănescu, „Limba Română
este patria mea!”, am înţeles comparația limbii române, cu o lumânare, care este simbolul
luminii, al sintezei materiei şi al spiritului. Limba este un personaj al mitologiei creştine cu
elemente din arii culturale, din epoci diverse, este un epitet alergic lui Dumnezeu. Doar pentru
Limbă oamenii s-au stins de pe Pămînt, doar pentru Ea au bătut clopotele la Putna, pentru Ea a
căzut steaua de pe cer pe lac reflectînd doar Dor, Dragoste şi Armonie sufletească. Limba
română este limbă de pace, de pîine, de neam, de suflet, limbă fără moarte, plină de dumnezeire,
limbă stăpînitoare. După limbă plînge-o liră parfumată, coardele vorbesc prelung şi trist, notele
saltă de pe portativ tremurînd ca nişte umbre ce se mişcă fantastic. Eram un neam umilit, dar cu
ajutorul limbii am devenit unul independent şi asigurat cu un viitor. Fiecare limbă este o
coamoară pentru neamul său, o amintire pentru strămoşi şi o simţire de fantezie pentru
generaţiile ce o vor cunoaşte.
Am înțeles importanţa covârşitoare pe care o are limba în formarea unui neam. Limba este
imaginea sufletului, prin limbă cristalizăm orice gândire şi simţire, formulând în chip personal,
subiectiv, irepetabil substanţa cugetului şi mişcarea afectivă a fiinţei noastre.
Am înţeles din aceste cugetări „regine” că statornica grijă a noastră pentru cultivarea limbii
este o îndatorire cetăţenească, constituindu-se într-o expresie directă a sentimentului patriotic,
deoarece ştim că suntem depozitarii unei „comori” agonisite în lungul unor veacuri, comoară ce
se cuvine ocrotită cu mintea, cu inima, cu dragostea şi sporită cu pricepere şi responsabilitate faţă
de urmaşii noştri.
În concluzie pot spune că limba română este darul suprem lăsat nouă de la Dumnezeu. Noi
avem sfânta datorie de a o cultiva ca pe o „floare eternă” în grădina logosului, de a o vorbi
limpede şi frumos, în expresia ei aleasă, de a o feri de „slinul” şi „mucegaiul uitării”, cum spune
Alexei Mateevici în poezia-imn „Limba noastră”. Numai aşa vom reuşi să ne menţinem în
elementul propriei identităţi, în expresia noastră firească. Numai aşa vom reuşi să urmăm
îndemnul lui I. L. Caragiale, pe care noi, la rândul nostru, îl transmitem generaţiilor viitoare:
„Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte de boierie a unui neam călit de focul
atâtor încercări de pierzanie”.