Din valurile vremii...

, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Elegie, de concentrat lirism şi patetică, dar nu exagerată, vibraţie emoţională despre

iubirea pierdută şi imposibilitatea de a o regăsi sau retrăi.
I -Poezia începe cu o invocaţie retorică, exprimând nevoia îndrăgostitului de
comunicare afectivă, de regăsire a iubirii pierdute (Din valurile vremii, iubita mea, răsai).
Forma arhaică răsai, specific eminesciană, demonstrează încercarea de a reînvia, prin
amintire, imaginea femeii iubite. Textul cuprinde numeroase elemente de portret fizic şi
sufletesc, epitetele având rolul de a scoate în evidenţă frumuseţea, puritatea, gingăşia iubitei:
braţele de marmur; părul lung, bălai; faţa străvezie; zâmbetul tău dulce. Comparaţia străvezie
ca faţa albei ceri şi metafora umbra duioaselor dureri sugerează tristeţea, suferinţa, duioşia,
conturând idealul romantic feminin. Idealizarea iubitei culminează prin folosirea chiasmului:
Femeie între stele şi stea între femei. Ultimul vers al primei strofe amplifică nota elegiacă prin
motivul literar al lacrimilor (al plânsului), ca efect al imposibilităţii omului de a scăpa de sub
semnul timpului inexorabil.
Ca un nou Orfeu poetul încearcă să reînvie din „negura” vremurilor chipul iubitei şi
sentimentul care-i unea, fără însă ca timpul să poată fi înfrânt; despărţirea este irevocabilă şi
dragostea pentru totdeauna pierdută. Evocarea femeii nu este, ca de obicei, însoţită de
reproşuri sau indiferenţă, ci de afectivitate şi duioşie. Portretul ei, cu elementele tip: braţele
reci, „de marmur”, părul „lung, bălai”, faţa albă, - este înnobilat de tristeţe şi îndurerare: Şi
faţa străvezie ca faţa albei ceri / Slăbită e de umbra duioaselor dureri!”
Conotatiile thanatice ale unor imagini, „noianul de neguri”, „mâna friguroasă”, „faţa
străvezie” şi „umbra” iubitei trimit la o alchimie mai subtilă şi mai complicată a imaginarului
ce se suprapune peste motivul mitic al dragostei dintre Orfeu şi Euridice, mai bine zis al
încercării zadarnice a lui Orfeu de a o readuce la viaţă, din Infern, pe Euridice.
Poezia este scrisă în metru iambic de 13 silabe, deci mai amplu şi cuprinzător, ca
însăşi tristeţea şi durerea poetului, iar rima binară (aa). Şi în acelaşi sens să amintim două
perechi de rime bogat sonore, de o mare expresivitate însă cu funcţii diferite. Cea dintâi
„răsai-bălai” conturează vizual apariţia epifanică, strălucitoare, luminoasă a iubitei („Din
valurile vremii, iubita mea, răsai / Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai”), iar cea de a
doua „rump-scump” provoacă un efect sonor dramatic ca şi interogaţia poetului: „Cum oare
din noianul de neguri să te rump, / Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump.” Între
elementele caracteristice artei poetice eminesciene să remarcăm şi repetiţia de tip gradual, în
acest caz, „aproape, mai aproape”, ce nuanţează o situaţie, o stare sau un sentiment, şi
muzicalizează evanescent versul.