Fericirea

Fericirea este definita in termeni generali ca fiind o stare mentala sau sufleteasca de bine, caracterizata
de emotii pozitive sau placute, de la multumire la bucurie intensa. Fericirea insa ca si concept este greu de fixat
in limite rationale, insa diversi filosofi si-au exprimat parerea in aceasta maniera.

La Socrate fericirea este definita de urmarea si implinirea unui obiectiv fixat mai inainte, care sa fie in
acelasi timp conform cu firea proprie. Dupa conceptia lui (citez): “Mulți oameni își închipuie că mulțumirea și
fericirea ar consta în lux, în fast și în strălucirea exterioară. Dar eu socotesc că a nu avea nevoie de nimic, e
divin. A avea nevoie de cât mai puțin e cel mai aproape de divin . Și ce este cel mai aproape de divin e și cel
mai aproape de omul cel mai bun.” Putem spune deci ca fericirea la Socrate este caracterizata de persoana
proprie si de inaltarea sufleteasca pe care aceasta o poate atinge, neimplicarea factorilor externi reprezentand o
libertate sporita in inaltarea acestei fericiri. Fericirea de asemenea este strans legata de etica in acest context.

Platon este cel care spunea că dacă omul este bun și drept, în mod necesar el este și fericit. Deci pentru
el fericirea este o activitate a sufletului, conforma cu virtutea.

A fi fericit în concepţia lui Aristotel nu înseamnă altceva decât a trăi o viaţă normală în care să punem
accent tot mai mult pe cunoaştere, pe plăcerea de a face ceva măreţ şi nu în ultimul rând să dăm o importanţă
mare laturei spirituale, practicând virtutea, iar prin virtute iubirea, iar prin iubire fericirea. A fi fericit dupa el
înseamnă a cunoaste ceea ce ne place mai mult, ceea ce ne minumează şi ne crează o stare de liniste interioară.

Reprezentantii crestinismului printre care se afla si Fericitul Augustin cred intr-o fericire legata de
adevar. In sensul in care bucuria de adevar (Dumnezeu) ar reprezenta fericirea. Pentru acestia (cat si pentru
filosofii vechi) "viata fericita" era un lucru dificil, era un ideal, era norma spre care tindeau eforturile lor in
ceea ce priveste cunoasterea, comportamentul in imediat si virtutile morale (Acestea reies intr-o mare masura
din “Fericirile” preluate din Evanghelia dupa Luca). Pentru ei "Viata fericita" era acea viata care dadea masura
omului intreg, a omului in concordanta cu cosmosul si in adecvare cu ordinea divina, reperul ultim al
amandurora.

De-a lungul exemplelor, recurent este conceptul de virtute in cladirea fericirii. De asemenea Observ ca
fericirea aceasta are, in exemplele preluate in acest eseu, mai presus de un fundament al bucuriei, un scop legat
de implinire. Aceasta implinire reprezinta in sine o finilitudine, un punct final al unei evolutii din care
continuarea ascetica nu mai are de atins culmi mai inalte. Prin aceasta implinire inteleg, deci, nimic altceva
decat o incetare a confruntarii sinelui cu el insusi. Implinirea reprezinta armonizarea conlucrarii intelectului cu
sufletul, un punct in care evolutia individului reprezinta paradoxal o constanta de stare. Aceasta stare eu o
definesc ca fiind sinonima cu pacea, pe care o pun eu in conceptia mea personala ca fundament al fericirii.
Consider ca orice fericirea care nu are acest fundament are un grad mai mic de permanenta si de ingenuitate,
deoarece pacea ofera o radacina adanca care sedimenteaza fericirea mult mai bine impotriva trecerii timpului
sau a diverselor incercari intalnite de-a lungul vietii. Mai mult decat atat, indraznesc sa spun ca pacea poate
reprezenta un element absorbant al oricarui lucru care ar putea altera fericirea care reiese din aceast. Eu pe
aceasta o consider virtutea cea mai insemnata, care plasata in centrul conceptiilor filosofilor despre fericire,
permite implinirea acesteia in cel mai inalt grad.

Toate cercetările în legătură cu fericirea contribuie la încercarea noastră dea o defini. Astfel că pentru
unii fericirea constă în virtute, pentru alţii în gândire, pentru alţii într-un fel de înţelepciune. Însă
pentru unii fericirea constă în toate acestea sau într-o parte dintre ele însoţite de plăcere sau
cel puţin nu lipsite de plăcere. Asta ne permite intr-un final fiecaruia sa dam un sens unic fericirii,
caracterisic noua ca si persoane, ea devenind speciala tocmai prin faptul acesta ca ne defineste.