Fericirea, tratarea filosofică si paradoxul ei

tratarea filosofică a fericirii

E greu sa definesti fericirea…Cand te gandesti la ea, iti imaginezi o stare de beatitudine si de

euforie, o magie fizica si psihologica, o armonie cu tine insuti si cu ceilalti. In schimb, e foarte
greu sa gasesti cuvinte potrivite ca sa descrie in ansamblu aceasta stare.

Denis de Rougemont spune ca fericirea nu tine de “a avea”, ci de “a fi”; ea nu poate fi

achizitionata, simtita, deoarece este o stare de care trebuie sa te lasi cuprins. Fericirea vine din
suflet, din interior. Poti fi fericit in mai multe feluri si din mai multe motive. Poti fi fericit,
multumindu-te cu putin, poti avea o fericire ametitoare si dulce in ochii altora, iar tu sa nu sa te
crezi vesnic nedreptatit…Sau poti fi numai multumit, dar in sufletul tau sa fii fericit.

La Nietzsche, lucrurile sunt clare: el reduce fericirea la fondul dionisiac al existentei, in care
Fiinta este viata, iar viata este vointa de putere cu consecintele sale imediate: geniul si
supraomul. Pretentios cum il stim, Nietzsche-filosoful imbinarii extaticului cu aparenta-a
acceptat ca fericirea nu ignora suferinta devenirii. Aici am fost de acord cu el, l-am simtit lipsit
de frustrari cioraniene.

La Aristotel, fericirea este activitate rationala, demna de dorit in sine. Ideea aceasta mi se pare
cea mai apropiata de conceptia mea.

John Stuart Mill conchide ca fericirea este armonia cantitatii si calitatii placerilor, iar Kant o
spune sofisticat si complicat (ca toata opera lui!) ca fericirea este o speranta irealizabila pentru
oameni, acestia putand fi insa “demni de fericire” prin autodeterminare rationala.

La Sf. Augustin , ideea de fericire este strans legata de Dumnezeu. El a descris fericirea ca
evadare din timp, ca dobandire a “bunului permanent”. Singura cale de salvare din efemeritatea
lucrurilor sensibile este de a-L avea pe Dumnezeu prin credinta. Totodata, filosoful se apleaca
asupra sufletului, pentru ca ipsum esse (fiinta insasi) salasluieste in inter intimo meo (in
interioritatea mea). Si aici subscriu.

Daca-ar fi sa-l amintesc pe Cioran si sa-i prezint parerile, mi-ar trebui un intreg eseu. La el,
nefericirea este doar o posibilitate de percepere a existentei. Daca in relatia cu Nietzsche ne apare
ca un titan infrant, Cioran pare mai apropiat de Heidegger, fara a avea solemnitatea
impresionanta a acestuia.

In fine…poate cel mai convingator a fost Sofocle conform caruia fericirea este un sentiment, o
emotie constienta…”Este fericit cel ce stie ca e fericit!”
Psihologii, insa, mai pragmatici si mai intelegatori, in cercetarile lor au adunat niste ingrediente
uitate care ar putea parfuma in mod special visul nostru de fericire.

Dupa cum subliniaza psihologul american Robert Misrahi, autorul cartii 100 de cuvinte pentru a-
ti construi fericirea, “esential este sa ajungem la sentimentul ca viata noastra are un sens axat cu
preponderenta pe bucurie. Fericirea inseamna implinirea de sine, accesul la acordul cu tine insuti
si la bucuria de-a exista, adica placerea de a trai si a te fi nascut pe aceasta lume.”

O psiholoaga americana, Marion Rudnitcki, considera ca fericirea este tesuta din momente
microscopice de care trebuie sa devenim constienti. “Sunt acele momente in care simtim ca traim
mai intens ca de obicei. Trebuie sa stim sa privim, sa simtim, sa fim prezenti”

Sonja Lyubomirski, psiholog la University of California are o conceptie diferita despre fericire.
Aceasta poate veni, doar “chemand-o”. Astfel ca ea le cerea subiectilor sa-si astearna pe hartie
ideile si dorintele legate de viitor, in acest fel, gandurile-obiectiv repetate pot readuce in minte
cea mai buna perceptie asupra propriei persoane.

Profesorul meu, Aurel Romila, a fost mai concret in explicatii. El este de parere ca pentru a fi
fericit, in structura sa psihologica trebuie sa se intrepatrunda si sa stea in echilibru patru factori:
cunoasterea, afectivitatea, inteligenta si vointa. Premisa fericirii consta in normalitate si in
armonia componentelor fundamentale, pe care le-am amintit. In plus, nimeni nu va reusi sa
devina fericit construindu-si fericirea pe nefericirea altora.

Obligata prin profesie sa fiu foarte atenta la oameni, am remarcat ca exista persoane care joaca
bine rolul de fericiti, arborand o mina fericita, ei spun ca totul e super in permanenta. Nu sunt de
condamnat. Nimeni nu vrea sa fie prins in flagrant delict de depresie sau de nefericire, pentru ca
astazi, nefericirea inseamna infrangere. Inseamna ca nu esti la inaltimea propriei tale vieti si ca
nu poti sa porti pe umeri libertatea al carei titular pretinzi ca esti.

Majoritatea oamenilor care apeleaza la psiholog au o nefericire. Tocmai asta m-a determinat sa
reflectez, sa studiez, sa cunosc, pentru ca, prin psihoterapie sa le pot oferi un orizont de speranta.
Ca psiholog, ma feresc sa dau sfaturi,dar pot recomanda anumite strategii de fericire:
*Evitati persoanele negativiste.
*Daruiti vorbe frumoase.
*Nu mai luati totul in tragic.
*Pretindeti mai putin de la lume si mai mult de la dvs.
*Limpeziti-va viata.
*Fiti mai buni.
*Traiti clipa prezenta.
*Acceptati-va varsta.
*Hraniti-va corect.
*Inconjurati-va de oameni de calitate.
*Gasiti-va un job pe care sa-l faceti cu placere.
*Iubiti.

Pentru mine personal, fericirea este o stare de relaxare, de armonie si de comuniune cu lumea si
cu mine insami, in care toate tracasarile cotidiene (nici eu nu duc lipsa de ele!), sunt puse-
provizoriu- intre paranteze.

Acasa la mine sunt cel mai fericita. In universul meu, care poarta amprenta personalitatii mele,
execut o adevarata ritualistica a fericirii. Ascult UB40 pentru a scapa mai usor de rutina
gesturilor, rasfoiesc revistele mele preferate, ma bucur de soarele care-mi inunda camera in timp
ce-mi beau cafeaua (neaparat Illy!), ma bucur de succesele copilului meu, de cuvintele dintr-o
carte, de nazdravaniile catelusului Snoopy (Beagle autentic!), de tihna unei zile de duminica.

Sunt fericita cand citesc e-mailurile de la prietenele mele, cand scriu cu stiloul pretentios daruit
de sora mea, cand ajut si cand ma intalnesc cu fostele colege de facultate, asa ca fetele.

Stiu sa-mi costruiesc fericirea din intamplari mici si pot sa-i ajut si pe altii sa o faca!

Psiholog ADRIANA SAVU –Eseu despre fericire Articolul a fost publicat in revista
PSYVOLUTION (Nr. 2, 1 iulie2010)

Despre fericire

În stabilirea posibilăţii, imposibilităţii sau a absurdităţii atingerii idealului fericirii au purces

filosofi, clerici şi chiar oameni simpli încă de la “începuturi”. Afirmaţia că aceste “începuturi”
coincid cu începuturile filosofiei ar fi o calomnie pentru ca nu se poate afirma că, discutând
despre fericire, discipolii lui Cristos o discutau din punct de vedere filosofic.

Este un termen care, chiar şi in viziune filosofica, implică accepţiuni multiple şi totalmente
diferite. Nu se poate da o definiţie exacta, pentru ca filosofia însăşi este o ştiinţa relativa. Ceea
ce însă este comun tuturor filosofilor privind fericirea este că aceasta reprezintă un ideal
urmărit, fără absolut nici o exceptie, de fiecare persoană in parte, fie începând cu cel mai
înverşunat pesimist până la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu până la
cel mai învăţat dintre filosofi.
Dar, este oare un ideal posibil sau însăşi definiţia de ideal ne opreşte în a vedea fericirea ca pe
o certitudine? Asta numai dacă idealul este identificat cu absolutul, intangibil şi el. Oare a
tinde spre absolut, înseamnă a tinde spre fericire, şi indiferent de originea absolutului atingerea
lui se va identifica iminent cu această stare de beatitudine perfectă?

Ideal, absolut, perfecţiune sunt termeni ce s-au cerut folosiţi în formularea întrebarilor şi
încercărilor de a defini fericirea. Fiecare dintre ei se identifică rând pe rând cu o imposibilitate.
Ori asta nu face oare din fericirea însăşi doar o himeră pentru naivi? Îşi mai au măcar rostul
încercările de a defini căi întortocheate şi impregnate de absurditate pentru atingerea ei?

Răspunsul se cere a fi afirmativ nu în speranţa unei atingeri întârziate a acestui ideal, ci pentru
menţinerea puterii noastre de a continua să trăim în deplinătatea facultăţilor noastre mintale.
Închipuiţi-vă o lume în care toţi sunt conştienţi că fericirea este imposibil de atins, conştienţi de
faptul că este posibilă doar atingerea unui surogat al fericirii, o lume care nu poate trăi fără
certitudini şi fără speranţe, care nu suportă şi nu acceptă surogatul. Este adevărat că aveţi în
imagine o lume de nebuni adânciţi în depresie, o lume care nu ştie nici măcar să zâmbească?

Din acest motiv avem nevoie de filosofi ai fericirii, avem voie să ne minţim că suntem fericiţi,
interzicându-ne a vedea adevărul sau, chiar incapabili de a mai vedea adevărul datorită unui
probabil pact cu el însuşi al unui Mare Anonim, în accepţiunea blagiana, de a ne ascunde
măreţia fericirii supreme şi micimea presupusei noastre fericiri, astfel încât, în timp, am ajuns
să râdem de dragul unui zâmbet considerându-l exponent înzecit al unei evidente fericiri.

Din acelaşi motiv avem nevoie de credinţa în Cel de Sus, adică, credinţa într-o
întruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura “dincolo” o nouă fericire incomparabilă cu
cea din timpul vieţii.

Astfel se ajunge la termenul de credinţa, la sentimentul de credinţa, la Rai şi Iad, la bine şi rău,
fiind necesară o nouă întoarcere în timp. Oare popoarele antichităţii, crezând în zei, şi în
întruchipări ale aceluiaşi intangibil Mare Anonim, în Câmpii Alizee şi Tartar, şi în acelaşi bine
şi rău, nu făceau acelaşi lucru pe care noi îl facem acum? Nu îşi ofereau oare singuri subfericiri
legându-se la ochi, neobligaţi de nimeni, şi mulţumindu-se să spună că mai au întotdeauna pe
fragila Sperantă? Şi crezând în Rai, Câmpii Alizee, Iad şi Tartar, în Dumnezeu şi zei nu ne-am
oferit dintotdeauna o protecţie inconştienta de nebunie?

Sau sunt fericiţi doar copiii în naivitate şi cei ce înnebunesc realizând prezenţa surogatului, ca
purtându-se copilareşte, să se simtă fericiţi? Mai suntem în măsură a-i privii cu scârba pentru
că au clacat sau ar trebui să îi privim cu invidie pentru că sunt cei care şi-au atins fericirea?
Dar în legile ce duc spre fericire este interzisă invidia, deci nu, nu suntem în măsură să îi privim
astfel pentru că nici măcar nu mai realizăm scopul abandonării lor în nebunie.

Nici măcar din punct de vedere legislativ nu ni se oferă certitudinea posibilităţii de a atinge
fericiea, ni se asigură doar dreptul de a ne căuta fericirea; cruntă ironie. Ni se oferă ca
speranţa năframa peste ochii ce poate nu se vor deschide niciodată. Dar ne vom simţi fericiţi.
Sau facând pe ceilalti fericiţi, chiar dacă le oferim o fericire falsă, vina orbirii este înghiţită de
uitare? Nu, nu este uitată pentru că nici măcar nu mai are ce să fie uitat; timpul a rezolvat
această problemă mutând-o în inconştient.

Oricare ar fi punctul de plecare fericirea rămâne totuşi un ideal intangibil. Conştienţi sau nu de
intangibilitatea sa vom continua să tindem către el şi făcând abstracţie de imposibilitate, în
analogie cu

A.Camus, trebuie să ne închipuim pe noi înşine fericiţi.

Este posibila fericirea ? 

Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor noastre in viata ? 
Suntem cu adevarat fericiti ? 
Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui oemnirea , iar raspunsurile vor fi
variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva
de spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea 
Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci
sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre
Andrei “ Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de
multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva
durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta “ .
Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor
filosofice asupra fericirii. 
Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci
fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala
sociala cu aspiratia catre fericire .
A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea. 
Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de
individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea.
Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral.
Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta.
Feuerbach a sustinut ca fericirea este izvorul oricarei morale si legea absoluta a vointei noastre.

Benedict de Spinoza spunea prin “amor intellectualis Dei” : aceasta iubire produce fericirea; ea e
o parte din iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om si rezulta din cunostinta lui Dumnezeu.
Cunostinta aceasta da omului virtutea si fericirea . De aceea, dupa teoria lui Spinoza, fericirea
poate fi atinsa daca omul este condus de idei clare, fara afecte si pasiuni. Izvorul fericirii este in
om, in ratiune.
Leibniz deduce fericirea din virtute, iar virtutea o identifica cu perfectiunea, iar perfectiunea cu
dobandirea de cunostinte, de reprezentari cat mai clare .
Faust a cautat fericirea in gandire, dar nu a gasit decat dorul nespus de fericire.
Hutscheson leaga notiunea de fericire de sentimentele morale, dar sustine ca morala e victoria
iubirii pure, neinteresate asupra celorlalte dorinte si sentimente.
Kant a exclus total fericirea din viata morala, fericirea fiind o notiune formala, valabila pentru
domeniul transcendentului.

Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc
perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect,
voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din
sufletul omenesc.
Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator,
sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce
vibreaza in mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare.
Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa “Opere sociologice” considera 2 forme de obiectivism si
anume:

a) obiectivism teologic -; predominant in antichitate si evul mediu -; credinta in spirite bune si

rele , in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti.Fericirea era considerata ca
produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul vine in contact direct cu
Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura , iubire, fericire,
durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui Dumnezeu, iar
cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au loc in extaz
(atunci cand se distruge dualismul dintre eu si non-eu, se inlatura granitele spiritului individual).
Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru, caci e
introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta.

b) Obiectivism social -; fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand

personalitatea omeneasca.
Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi -; ele au valoarea pe care
le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui
echilibru intre subiectiv si obiectiv -; aceasta produce fericirea.

Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se
impune un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a
materialului, a conceptelor morale izvorate din societate.
Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si
echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i
cautam cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei. 
Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci “in lumea inteligentei nu
stapaneste durerea, ci toate sunt supuse cunostintei”.
Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand
cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii.
Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se
mai rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte.
De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar
rezulta ar fi ceva trecator.

De-a lungul timpului, incepand de la filosofia socratica si pana azi, s-a definit fericirea in mod
pozitiv si negativ.
- Definitiile pozitive au fost ale optimistilor ce au considerat fericirea ca un fenomen realizabil
cautand sa arate caracterele ei precum si mijloacele prin care s-ar putea infaptui
- Definitiile negative au fost ale pesimistilor care au facut din fericire numai suspendarea durerii,
tagaduindu-i existenta reala , pozitiva . Filosoful A.Ferdusi spunea ca “Lumea nu e decat un vis
trecator si nici fericirea , nici nenorocirea nu dureaza” ; iar Voltaire considera fericirea numai ca
o idee abstracta, care se bazeaza pe unele senzatii de placere.
Conceptia optimismului asupra fericirii -; in viziunea lui Petre Andrei in lucrarea “Opere
sociologice” -; ne spune ca prin optimism putem intelege 2 lucruri :
1. O dispozitie sentimentala a omului de a vedea totul in bine, de a trece peste ceea ce e urat si
dureros, de a pastra increderea in puterea binelui si frumosului.
2. O convingere filosofica care recunoaste valoarea vietii si afirma triumful dreptatii si al
fericirii.
Optimismul teoretic se prezinta sub 2 aspecte : filosofic si teologic. a) Optimismul filosofic 
Dupa Platon exista doua tipuri : una empirica-sensibila si o a doua transcendenta-suprasensibila,
lumea ideilor. Placerea trecatoare din lumea aceasta are o durata nelimitata in lumea ideilor. In
aceasta lume a trait candva si sufletul nostru, care acum are amintirea acestor idei.
Aristotel este si el un reprezentant al optimismului filosofic, dar fiind mai realist decat Platon.
Omul tinde sa dobandeasca fericirea si poate ajunge la aceasta prin virtute , caci virtutea produce
placerea cea mai perfecta. Prin urmare, fericirea e posibila prin morala . 
Perfectiunea ratiunii aduce fericirea. Fiecare treapta de evolutie catre perfectiune e alaturi de un
sentiment de placere, de fericire.
Alti reprezentanti ai optimismului teoretic-filosofic au fost si Fichte, Hegel, Nietzsche. b)
Optimismul teologic -; s-a dezvoltat mai ales in evul mediu, cand se admitea ca fericirea e o
realitate, nu in viata terestra, ci dincolo , intr-o alta viata.
Fericirea se poate realiza pe pamant prin unirea oamenilor laolalta intr-un stat crestin (Civitas
Dei) in care se va infaptui bunatatea divina.
Reprezentantul cel mai de seama al optimismului teologic este Leibnitz.
Optimismul teologic admite fericirea in transcendent, in viata de dincolo, pentru ca fericirea
durabila , adevarata si absoluta e numai in viata spirituala , desfacuta de corp.
Optimismul social are si el 3 forme : biologic, moral si economic.
Nietzesche vede cel mai mare bun, fericirea in viata. Fericirea depinde dupa conceptia biologica,
in primul rand de sanatatea organismului.
Optimismul moral este reprezentat de Fichte, Compte, in care idealul catre trebuie sa tinda orice
fiinta este moralitatea universala. Astfel, binele, fericirea sunt in moralitate.
Aug.Comte pune fericirea in dependenta de dezvoltarea moralitatii umane.
Dupa Fiche, fericirea rezulta din contopirea omului cu ordinea morala universala, care se
realizeaza prin progresul dezvoltarea constiintei morale . 
Astfel, s-au deosebit urmatoarele criterii prin care s-a incercat sa se defineasca fericirea :
placerea, intelepciunea, virtutea, cunostinta, perfectiunea, iubirea.
1. Placerea -; este cel mai raspandit criteriu, caci cei mai multi filosofi au identificat fericirea cu
placerea, confundand fericirea cu un singur element al ei. Optimismul care deduce fericirea din
placere e cunoscut sub numele de eudemonism. Aceasta conceptie face din placere scopul vietii,
imboldul oricarei activitati, considerand placerea drept cel mai mare bun, drept fericire
desavarsita, catre care trebuie sa tindem. Inteligenta umana e un bun , dar ea nu da fericirea, ci
arata numai calea pe care se poate ajunge la fericire, in unire cu alte fenomene psihico-sociale. 
In antichitate, ideea ca fericirea e placere, a fost sustinuta de cirenaici si epicurei. Dintre adeptii
acestei idei, cei mai multi (ex: Aristip, Bentham) considerau placerile sensibile ca fiind cele mai
intense, ca producatoare de fericire. Placerile pot fi sensibile si intelectuale; primele fiind placeri
inferioare si trecatoare , iar celelalte superioare si fecunde, caci se inlantuiesc. Epicur a
considerat placerea drept criteriul fericirii si impulsiunea oricarei actiuni, deoarece mai toate
fiintele fug de durere, cautand multumirea , bucuria, placerea. El recomanda renuntarea la
placerile vulgare, considerand ca ideal de fericire placerea calma, linistea absoluta, ceea ce
numeste el ataraxia.
Dintre toate dorintele sensibile care pot influenta vointa, fericirea este cea mai intensa, de aceea
in ultima instanta toate actiunile izvorasc si tind catre fericire . 
Bentham a intemeiat o asa zisa aritmetica a placerilor. Placerile, pentru a putea duce la fericire,
trebuie sa aiba urmatoarele insusiri : sa fie intense, durabile, sigure, inedite, pure si fecunde.
2. Intelepciunea - Fericirea dobandita pe calea intelepciunii ar fi o liniste sufleteasca, o egalitate
de suflet in toate imprejurarile schimbatoare ale vietii. Intelepciunea consta intr-o puternica
constiinta de sine , prin care omul isi alcatuieste o viata interioara constanta. Intelepciunea consta
in crearea unei lumi interne prin ratiune si vointa. Doctrina intelepciunii afirma ca sufletul este
un izvor constant si absolut de fericire . Astfel ca ideile, credintele noastre, sentimentele si
dorintele rationale, toate acestea produc fericirea.

3. Virtutea -; S-a crezut ca indeplinirea datoriei catre semenii nostri si catre societatea in care
traim poate produce fericirea. Socrate considera ca virtutea coincide cu fericirea. Dar, virtutea,
exercitarea datoriei prin constrangerea noastra , prin comprimarea aspiratiilor sufletului, nu poate
produce multumire .

4. Cunostinta -; Eticienii optimisti au crezut ca gasesc fericirea in cunostinta . Spinoza este cel
mai reprezentativ filosof al acestei conceptii. Dar, cunostinta este insuficienta ea singura pentru
producerea fericirii. Psihologia constata ca cunostinta, analiza rationala aplicata unui sentiment,
ii scade din intensitate , ba chiar ii schimba acestuia calitatea.

5. Perfectiunea -; este cel mai nedeterminant criteriu deoarece perfectiunea este rezultatul
evolutiei. Astfel fericirea s-ar dobandi treptat cu evolutia . Aristotel a sustinut , in antichitate,
existenta procesului de perfectiune, ultima treapta de perfectiune fiind Dumnezeu. Spinoza
intelege perfectiunea in sensul intelectual al conceptiei sale : fericirea deriva din perfectiunea
inteligentei. A perfectiona insa inteligenta inseamna a ajunge la un asa mare grad de dezvoltare
inat prin ea, sa dobandim cunostinta lui Dumnezeu . Leibniz a identificat si el fericirea cu
virtutea si cu perfectiunea , perfectiunea fiind ascensiunea catre divinitate. Perfectiunea divina ne
duce cu gandul la atributele lui Dumnezeu : atotstiitor, bunatate absoluta , iubire. Poate aspira
omul sa dobandeasca acest grad de perfectiune ???

6. Iubirea -; S-a incercat a se intemeia fericirea pe baza iubirii . Filosoful Maeterlinck a afirmat
“Omenirea e facuta sa fie fericita si putem ajunge la fericire prin iubire” . Aceasta iubire poate sa
fie umana , iubirea de oameni de gradul cel mai mare, asa cum a predicat-o Isus -; si divina ,
iubirea si increderea in Dumnezeu unita cu credinta religioasa. Iubirea implica sacrificiul de sine,
caci daca omul nu poate fi fericit pentru el insusi si numai pentru el, poate fi fericit prin altii.
Idealul moral al crestinismului este confundarea individului cu umanitatea, prin uitare, prin
iubire. Acest ideal este izvorat din trebuinta de fericire in infinit a omului. Acelasi ideal si
conceptie asupra fericirii o gasim si la Lev Tolstoi, care afirma iubirea infinita de aproapele, fie
el chiar vrajmas. Filosofia lui Tolstoi se bazeaza pe ideea de Dumnezeu, ce se manifesta in viata
sub aspectul ratiunii si al iubirii.

Viata omeneasca e dependenta de Dumnezeu, scopul ei este indeplinirea legilor ratiunii si iubirii.
Prin ratiune omul va vedea ca scopul vietii e iubirea -; dar nu iubirea egoista, producatoare de
bunuri utile, personale, ci iubirea prin care omul renunta la sine, o iubire pura.
Tolstoi afirma in lucrarea sa < Prin ce vietuiesc oamenii > ca “iubirea e singura activitate
rationala a omului ; ea este starea cea mai rationala si mai luminoasa a sufletului… Ea e binele
real, binele suprem, care rezolva contradictiile vietii ” .

Deci, baza fericirii e iubirea larga, infinita si divina. Sensul vietii este ca sporim in noi acesata
iubire, a carei crestere este sa sporim in noi acesata iubire, a carei crestere aduce marirea fericirii.
Prin acest sentiment se vor remedia si relele sociale. Iubirea va inlatura concurenta nebuna dintre
oameni. 
Prin iubire si libertate se va stabili fericirea pe pamant.

Toate criteriile sunt unilaterale , nu se pot generaliza, caci nu au in vedere omul real cu
trebuintele si impulsiunile sale sufletesti , - ci creeaza un ideal de om. 
Raspunsul adevarat la problema fericirii se va putea da numai pe baza unei conceptii realiste a
vietii . Va trebui sa privim viata sub toate aspectele sale si in toate momentele, fara a o limita
numai la eul nostru . Astfel, vom vedea ca viata este o succesiune de fenomene, unele placute ,
altele dureroase , iar sufletul nostru se zbuciuma necontenit in fuga de durere si in tendinta catre
fericire . Oamenii urmaresc fericirea si aceasta reprezinta idealul natural al vietii. 
“Fericirea este o stare de spirit pe care o poti cultiva” - Descartes.

http://www.preferatele.com/docs/filozofie/1/-despre-problema-fer11.php

E de ajuns să fii fericit?

LĂCRĂMIOARA
STAN Liceul „Aurel
Rainu”, Fieni,
(îndrumător: prof. Aura
CIOBOTARU)

“Fericirea nu este o staţie la care să ajungi, ci un mod

de a călători”
(M.
Runbeck)

Abstract
 In this paper, I want to discuss the idea of happiness, together with the ethic position of
some philosophers, related to it. I want to analyze the universal character of happiness ,
but the happiness in the individual sense. I want to search some terms to describe how is
happiness, and I want to express and explain in philosophical terms what people
understand by the true, real state of being happy. This state, of course, is related with
others, but, the most important thing remains the particular character of happiness, and,
behind all, ourselves. This thing is many times forgotten, and we only try to do some
things, to follow some principles, to test some theories, to try what others say or they do.
I want to sustain this idea, of the importance of ourselves, in being happy. Also, I want to
show the connections between a moral position and the way of getting to happiness.
There is always a strong connection between our kind of moral and our happiness. And
what I mean, is that it is a more strong connection between our acting, being, and
happiness.

Key-words: happiness, facts, knowledge, wish, action, pleasure, will

Aşa cum afirmă filozofii, de la cei antici până la moderni, toţi oamenii îşi doresc
fericirea. Ei au încercat să o caute în diverese feluri şi forme, iar filozofii au încercat să o
conceptualizeze şi să o exprime in termeni de: plăcere, căutare raţională, înţelepciune, armonie.
Pe parcurs, voi trece prin toate aceste concepţii şi le vom aminti la momentul potrivit.
Voi analiza legătura între fericire şi morală, şi, pe parcurs, între fericire şi plăcere,
fericire şi înţelepciune, fericire şi noi înşine., sau noi şi ceilalţi.
Nu îmi propun să dezbat teorii etice sau să analizez teorii despre fericire, ci să
sintetizez, trecând prin ideile şi concepţiile filozofice principale, unele idei care vor veni în
jurul a ceea ce vreau să spun.

Este fericirea un ideal realizabil?

E de ajuns să practici plăcerea ca să fii fericit?
 Care sunt graniţele dintre practicarea plăcerii şi moralitate?
Nu este oare nevoie să fii înţelept pentru a fii fericit, sau e de ajuns să cunoşti doar ce e
în puterea ta?
Şi nu e nevoie să recunosti că multe lucruri pentru care lupţi nu sunt în puterea ta?
Fericirea este individuală sau poate fii şi colectivă?
Ce este fericirea? O întrebare care de secole încearcă să-şi găsească răspunsul atât în
viziunile anticilor cât şi în concepţiile filosofilor moderni.
Fericirea este un ideal pe care toţi îl doresc, pentru care toţi luptă, dar care nu
este niciodată al nostru în totalitate.
Adesea rămânem uimiţi cum un moment frumos care ne aduce fericirea, este
foarte repede umbrit de un altul care ne întristează.
Aceasta înseamnă că fericirea nu este ca un capăt, nu este ceva static, nu o putem
identifica precum identificăm un loc sau un obiect. Nu o putem opri, şi poate adesea o primim
dar nu stim să o păstrăm. Poate ea nu e ceva care trebuie să ne rămână, precum un lucru,
poate trebuie sa o primim şi atât.
Oare am putea spune că fericirea e fericire de ceva anume? Adică am putea identifica
exact obiectul ei? De exemplu fericirea de a avea un copil se dilueaza în nelinistea de a-l aduce
pe lume.
Putem spune ca fericirea dureaza o secunda, sau poate dura o viata. Dar putem să
determinăm cu exactitate sau măcar cu aproximaţie o durată de timp pentru o anumită
fericire?
Fericirea în sens personal, se naşte din lucruri mărunte care împreună creaza un tot
unitar. Noi nu putem separa aceste lucruri, nici nu le putem însuma ca pe un tot, nici nu le putem
identifica separate, dar putem presupune că sunt, totuşi nişte lucruri- care contribuie la o stare de
fericire.
Un om fericit cuprinde în sufletul său toate amintirile, care i-au marcat viaţa, şi care
împreună îi aduc zâmbetul pe buze. Fericirea este ceva spontan, dar asta nu inseamna că ea
doar apare, precum un mister, şi dispare apoi, tot la fel.
Momentele de fericire interfereaza în viaţa noastra cu momente mai puţin fericite. De
exemplu fericirea de a avea un copil se dilueaza în nelinistea de a-l aduce pe lume. Este normal
să fie aşa, fiindcă lucrurile se schimbă de la un moment la altul, pentru că noi înşine ne
schimbăm.
Fericirea este adesea văzută ca un ideal nerealizabil. Dar totuşi, şi noi oamenii am fost
binecuvântaţi să o cunoaştem. Aşa cum omul este o fiinţă luptătoare, care nu lasă niciun
obstacol sa-i stea în cale, aşa şi fericirea pură dăinuieste în noi toţi şi aşteapta momentul potrivit
să iasă la iveală.
Filosofii hedonişti consideră că fericirea poate fi dobândită doar cu ajutorul plăcerii.
Plăcerea aduce dupa ea si fericirea? De cele mai multe ori da, dar cele două nu se afla într-o
relaţie de dependenţă.
Aristip considera ca “nu există placere mai mare decât altă plăcere”. Astfel, în viziunea
lui, plăcerea aduce fericire, şi între cele două este o strânsă legătură. Alături de Aristip, un alt
filosof hedonist, Epicur asociază de această dată fericirea cu înţelepciunea. În viziunea lui este
nevoie si de înţelepciune pentru a dobândi plăcere si ulterior fericire. Este oare adevarat acest
fapt?
Daca prin întelepciune întelegem o capacitate de a distinge între feluri de lucruri, ăntre
categorii de lucruri, de a întelege cauzele unor lucruri, cât şi efectele lor, de a inţelege ce anume
este al nostrum şi ce nu este cu adevărat al nostrum, cu siguranţă e nevoie de toate aceste
lucruri ca sa poti fii fericit.
Dar nu neapărat orice om înţelept e şi fericit, poate unul este mai mult înclinat să
înţeleagă lumea, să reflecteze asupra ei, poate are în el mai puţină dispoziţie sau înclinaţie către
fericie. Consider că fericirea e ceva ce simţim, dar in acelaşi timp ceva ce exprimăm în
exterior. Ceea ce nu înseamna că fericirea îşi are şi sursa în exterior sau că ar fii ceva
superficial.
Cei mai mulţi dintre noi tindem să credem că fericirea depinde de împrejurările
exterioare. Visând la fericire, ne imaginam bogati, puternici, faimoşi, sau ne comparăm cu alţii
pe care îi vedem aşa, şi ne credem nefericiţi. Aşa cum afirma si Pascal “ Toţi dorim fericirea, toţi
fără excepţie…căutăm adevarul, dar nu găsim decât incertitudine, căutăm fericire dar nu găsim
decât nefericire…” , oamenii, din dorinţta obsesivă de a cunoaşte fericirea ca lucru exterior, uită
să se mai raporteze la propria persoană, devin dependenţi de această idee de a fii constant
fericiţi, şi de fapt tot ce primesc în schimb este o viaţă sortită eşecului, care cu siguranţă le va
aduce nefericirea.
Care este relaţia între plăcere, care are o durată de timp determinată, si fericire, care
e altceva, alt tip de trăire?
Sigmund Freud consideră că fericirea nu poate fii atinsă niciodată, şi că întreaga noastră
viaţă stă sub semnul plăcerii. Starea de plăcere e doar una din cele două, care sunt placerea şi
durerea, care există ambele în noi, şi se manifestă în momente diferite de timp, sub influenţa
unor stimuli interni sau externi. Prin urmare, tot ce am face voit sau în cunoştinţă de cauză, nu
poate să scape în totalitate acelei interacţiuni cu ceea ce vine din noi dar nu cunoaştem.
Dar Epictet pare sa contrazica acest lucru. El spune că omul fericit este acela care trăieşte
în armonie cu lucrurile sau îşi acceptă în întregime destinul. Starea de armonie pare a fii un fel
de împăcare a ceea ce este în afară cu ceea ce este în noi.
Consider că fericirea este egală pentru noi toţi, iar fiecare o dobândeşte prin
acţiuni diferite care îi aduc mulţumirea şi împlinirea sufletească. Este adevărat că fiecare o
poate percepe diferit, datorită moului în care trăim, datorită felului în care suntem.
Care este diferenţa dintre fericirea pe care o simte un om simplu si aceea a unui om
învăţat?
Pentru un om simplu fericirea apare o dată cu prima rază de soare a dimineţii, care-i arată
o nouă zi, iar pentru un om învăţat fericirea poate apărea din reuşitele pe plan economic, din
descoperirea unei cărţi bune sau a unui bun documentar.
Consider că o data cu trecerea noastră prin viaţă, o data cu maturizarea noastră percepem
fericirea cu mult schimbată decât când eram copii. Şi totuşi, fericirea e acelaşi lucru. Uneori
apare mai uşor, alteori mai greu, alteori aşteptăm ceva cu mai multă răbdare, uneori ne gândim
mai bine la ceea ce vrem sau la ceea ce facem, dar între toate acestea, apare, oricum ar fi, şi
fericirea.
Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar că ea este ceea ce percepe şi
ce simte fiecare.
In intreaga sa existenţă omul s-a lovit de critici şi de părerea celorlalţi în
detrimentul părerii sale despre lucrurile care-l privesc.
Cum poate fi definită moralitatea şi cât de mult conteaza ea pentru a fii fericit? Fiecare
persoană are pe de o parte propria viziune despre moralitate, propriile gânduri, dupa care de cele
mai multe ori îi judeca şi pe ceilalţi. Sa fii moral înseamnă întâi să fii tu însţti mai mult decât să
te conformezi unei morale, care trebuie sa te opreasca atunci cand faci ceva imoral. În legătură
cu acest fapt, Nietzsche a criticat morala înţeleasă în acest mod, şi anume ca supunere şi ca
penitenţă.
Dorinta de fericire duce înspre tendinţa de a încălca orice fel de legi, chiar si pe cele
morale, însa depinde de tine daca esti sau nu de acord cu acest lucru. Orice om are capacitatea,
cum ar spune Kant, de a alege autonom, ghidându-ne după “voinţa bună”, chiar dacă aceasta e în
conflict cu înclinaţia noastră.
Aşa cum am amintit şi mai sus, fericirea ca stare are intensităţi mari pentru o perioadă
scurta de timp. Mill vorbeşte si despre fericirea superioara, cât şi despre consecinţele
actiunilor pe termen lung.
Oare avem timp sa ne preocupam atât de mult de fericirea noastra?
În tumultul de activităti cotidiene, în fuga noastră prin viaţă, suntem adesea tentaţi să
facem sacrificii pentru cei de lângă noi. Pentru a-i vedea pe ei fericiţi ne sacrificăm adesea
propria noastră multumire, propriile noastre reusite, adică timpul nostru îl dedicăm fericirii lor.
Aici nu suntem morali, ci în afara sferei morale, şi totuşi ne preocupa fericirea celorlalţi. De
câte ori nu vi s-a întâmplat sa vedeti un om sărac în faţa voastra şi să vă aplecaţi să-l ajutaţi…
Pe lângă virtutea sa de fiinţă raţională, omul se mai poate lăuda şi cu un imens simţ de
ajutorare a semenilor, cu o iubire puternică faţă de lumea înconjurătoare.
V-ati pus vreodata intrebarea “Dar eu pentru ce lupt?”. Da eu lupt pentru a-mi termina
studiile, pentru a-mi realiza un viitor strălucit… şi, da… lupt pentru a fii fericit. Într-un final stiu
că pot ajunge să mă simt pe deplin fericit. Voi fii fericit că am luat deciziile corecte în viaţă şi că
prin forţele proprii am reuşit ce mi-am propus. Cât timp va ţine această fericire? Pentru mine ea
va rezista până la următorul ideal pentru care voi lupta, ideal care-mi va aduce iarăşi fericirea.
După cum se pare fericirea nu este deplină, ea apare în momentul în care te simţi
realizat, ea este o consecinta pozitiva a acţiunilor noastre. Astfel noi suntem raspunzatori de
fericirea sau nefericirea noastra.
Astfel aş vrea să concluzionez despre fericirea personală. Ea constă în efectele acţiunilor
tale bune, si ea apare doar când vrei ceva şi îţi urmezi idealul, luptând pentru el, prin forţe
proprii, când îţi găseşti resursele interioare ca să ajungi până acolo, când le foloseşti bine, şi
când ştii cum să aştepţi ceva, iar apoi să ştii cum să îl întâmpini, să ştii să mergi mereu înainte.
Fericirea nu este doar individuala, este şi colectivă. Fericirea mea le-ar putea aduce zambetul pe
buze si celorlalţi.
Revenind la ce am spus la inceput, despre fericire şi durată, Goethe a intuit cel mai bine
criteriul fericirii :” esti cu adevarat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment
pentru întreaga eternitate”. În concepţia filosofului timpul este principalul inamic în calea
fericirii omului. Dar el a exprimat ceva despre fericire, şi anume intensitatea ei, pe care toţi o
simţim, dar pentru momente de timp care trec. Ele însă nu trec şi atât, ci lasă în noi o urmă.
Această urmă rămâne ca o imagine, uneori o imagine atât de completă a unui moment în care ai
fost fericit, încât te întrebi dacă oare îl retrăieşti tu, sau doar l-ai găsit în acelaşi loc?
Consider că omul s-a născut fericit şi cu siguranţă tot fericit va părăsi această lume în
care a trăit atât momente frumoase, cât şi clipe care probabil i-au şters zâmbetul de pe faţă.
Dar eu nu numai prilejurile de fericire le discut, ci însăşi capacitatea sufletului nostru de
a le trăi. -Fericirea de a avea un copil, fericirea pe care o simţi atunci cand te plimbi prin ninsoare
sau atunci când spui adevarul… Chiar si atunci când avem parte de fericire, uneori nu ştim ce să
facem cu ea, cum “actorii” lipsiti de talent nu ştiu cum să-şi interpreteze rolurile pe scenă.
Viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de moment banale, triste, rusinoase, din care
orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi, de câteva ori, sau măcar o singură dată scânteia
cutremurătoare a fericirii.

Bibliografie:

Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu 1997. Filosofia, fericirea, dreptatea. Antologie de texte,
cap. “Fericirea”.
Texte: Pascal, Aristip, Epicur, John Stuart Mill, Kant, Freud, Predica de pe munte.
Cum să trăieşti o viaţă fericită - conform lui Epicur

Filosoful hedonist Epicur avea dreptate în caracterizarea fericirii (în cea mai mare parte): "Dacă
nu te poţi mulţumi cu puţin, nu te poţi mulţumi cu nimic." Filosofii din vremurile vechi erau
dornici să spună şi celorlaţi cum să trăiască şi cum să fie fericiţi. Desigur, recomandările lor sunt
repere pentru noi datorită operelor lor; ele sunt pline de învăţăminte şi îndemnuri deopotrivă, dar
putem noi să le înţelegem cu adevărat şi să le raportăm la cercetarea psihologică modernă?

Unul dintre filosofii care au oferit sfaturi clare cu privire la modul de a trăi o viaţă fericită a fost
Epicur, un grec care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. Într- un articol recent din Journal of
Happiness Studies, Bergsma, Poot şi Liefbroer explică îndemnurile lui Epicur cu privire la o
viaţă mai bună şi apoi le compară cu un corp extins de cercetări psihologice pe tema satisfacţiei
în viaţă.

Este un moment prielnic acum, la început de an, să ne gândim la ce ne poate învăţa filosofia şi
psihologia despre cum să trăim o viaţă bună.

Hedonismul epicurian

Epicur a fost un hedonist, dar nu în sensul popular şi modern al termenului. Acum, avem tendinţa
de a asocia hedonismul cu căutarea excesivă a plăcerii sau cu plăcerea senzuală rafinată. Ce viza
Epicur, totuşi, era ceva mai subtil, el cu siguranţă nu credea că drumul către fericire este pavat cu
lux ori bogăţie materială. Ceea ce a vrut el să sublinieze a fost ideea de a fi "netulburat".

Epicur credea că plăcerea şi durerea sunt concepte centrale ale moralităţii umane. Părerea lui era
aceea că plăcerea şi durerea sunt atât de importante pentru existenţa umană, încât toate acţiunile
noastre sunt guvernate de căutarea plăcerii şi de încercarea de a evita durerea. Epicur considera,
de asemenea, lipsa de durere ca o plăcere în sine. Desigur, există atât durere fizică sau trupească,
cât şi durere psihologică. Epicur situa ideea de "ataraxie" (imperturbabilitate, absenţa tulburării
sufleteşti) deasupra experienţelor pozitive de plăcere. El credea că o viaţă bună poate fi asigurată
de satisfacţia că atât corpul, cât şi mintea, funcţionează în pace.

Auto-ajutorarea în stil epicurian

Înţelegem conceptele filozofice abstracte, dar ce putem spune despre cele pragmatice? Mai exact,
cum credea Epicur că am putea aduce pacea atât în mintea, cât şi în corpul nostru?

Pentru a ne menţinere corpul mulţumit şi mintea netulburată, Epicur pleda în favoarea unei "cure
în patru-paşi":
1. Nu te teme de zei (ori de soartă, ori de şansa oarbă). În mod surprinzător, abordarea
epicuriană a zeilor este adecvată chiar şi în zilele noastre fără de Dumnezeu. După Epicur, zeii se
aflau deja într-o stare de fericire şi, prin urmare, nu erau deranjaţi de activităţile umane. Ca atare,
nu avem de ce să ne temem de ei şi, de asemenea, nu trebuie să aşteptăm nimic de la ei. Dacă nu
eşti o persoană religioasă, atunci, probabil, acest edict poate fi mai bine gândit astfel: nu te teme
de soartă sau de şansa oarbă, pentru că nici uneia din ele nu-i pasă de noi. Practic, atunci,
depinde doar de noi să creăm ordine în viaţa noastră, pentru că zeii (sau soarta sau şansa) nu o
vor face pentru noi. Singuri trebuie să ne satisfacem nevoile proprii şi să gestionăm ameninţările
care apar în mod inevitabil.

2. Nu te îngrijora de moarte. Mai uşor de zis decât de făcut, poate, dar Epicur avea o abordare
raţională a morţii. El o vedea ca sfârşitul experienţei senzoriale, ca un punct de tranziţie care nu
ar trebui să ne preocupe. Cât timp suntem vii, moartea nu este importantă, deoarece nu există
încă; cu alte cuvinte, suntem încă în viaţă! La fel, când suntem morţi, nu mai putem experimenta
nimic, aşa că tot nu este importantă (Epicur nu credea în viaţa de după moarte sau în nemurirea
sufletului).

3. Ceea ce este bun este uşor de obţinut. Aceasta este o parte mai controversată, dar este mai
puţin relevantă în cultura de consum de astăzi. Aici Epicur făcea o distincţie importantă între
ceea ce este necesar şi ceea ce nu este necesar. Lucrurile necesare şi naturale includ elementele
de bază ale vieţii, cum ar fi hrana şi adăpostul. Lucrurile inutile şi nenaturale includ faima,
averea excesivă sau onorurile. Chiar şi între lucrurile naturale Epicur făcea o distincţie între
necesare şi inutile. De exemplu, pâinea îţi va satisface foamea la fel de bine ca şi homarul. Din
păcate, obişnuirea cu gustul homarului ar putea să-ţi aducă nefericire în viitor, când nu ţi-l mai
poţi permite. Pâinea, însă, va rămâne, de obicei, la îndemâna celor mai mulţi oameni. Spunând
acestea, Epicur nu era total împotriva răsfăţurilor ciudate. Într-adevăr, el credea că cel care se
poate bucura de plăcerile simple ale vieţii s-ar putea bucura şi de extravaganţă, poate chiar mai
mult atunci când aceasta va fi mai rară. Însă, în general, el îndemna foarte des la
moderaţie. Epicur preda despre frumuseţea şi durabilitatea vieţii. Când nu obţii promovarea, nu
poţi rambursa ipoteca ori pierzi totul într- un joc de cărţi, este mult mai uşor să treci cu vederea.
Cu cât ai (sau doreşti) mai mult, cu atât mai mult ai de pierdut (sau nu vei obţine).

4. Ceea ce este îngrozitor este uşor să înduri. Epicur credea că şi durerea fizică ar putea fi
îndurată cu ajutorul minţii. Concentrarea pe plăcere, atât pe experienţele din trecut, cât şi pe cele
care urmează să vină în viitor, poate fi de ajutor în a ne distrage atenţia de la disconfortul
corporal curent. 

În afară de acest leac în patru-părţi a existat şi o altă serie de componente importante în

recomandările lui Epicur.

Filosofia. Cum era de aşteptat Epicur credea că studiul filozofiei era central pentru obţinerea
fericirii. Filosofia ne poate ajuta să ne înţelegem atât frica de moarte, cât şi frica de zei.

Prietenia. Epicur credea că prietenia este unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii bune.
Nu numai că ne oferă multe beneficii, de ea beneficiază, de asemenea, prietenii noştri. În
schimb,Epicur se pronunţa împotriva căsătoriei. El nu era prea impresionat de sex, spunând că
ar trebui să ne considerăm norocoşi dacă sexul nu a provocat nimănui nici un rău (!).

Prudenţa. În Marea Britanie, cuvântul "prudenţă" este un clişeu, datorită suprasolicitării lui de
fostul cancelar şi actualul prim-ministru, Gordon Brown. Dar, de fapt, ideea de prudenţă a fost
foarte apreciată de către Epicur. Prudenţa pentru Epicur era un mod excelent de a lua decizii.
Toate deciziile pot fi văzute ca ceva ce duce la plăcere ori la durere. Gândind în prealabil,
planificând pentru viitor cu aceste rezultate posibile în minte, vom duce o viaţă plăcută.

Securitatea. Aici Epicur a fost preocupat de modalitățile cele mai bune în care se poate asigura
pacea minţii pentru noi înşine atunci când vecinii noştri constituie o ameninţare, la nivel
individual şi social. Epicur afirma că cea mai bună soluţie era aceea de a duce o viaţă privată,
fără a te angaja în politică, economie şi drept. În schimb, Epicur recomanda să te înconjori de
prieteni cu spirite similare, contactele sociale cu ei putând asigura o viaţă liniştită. Epicur însuşi a
ales să trăiască într-o comunitate de prieteni.

Punctul de vedere al psihologiei moderne cu privire la auto-ajutorarea epicuriană

În concluzie, a avut Epicur dreptate? Ne putem face o idee despre acest lucru prin compararea
recomandărilor sale cu ceea ce psihologia modernă a constatat printr-un număr mare de cercetăti
privind satisfacţia în viaţă (Bergsma, Poot & Liefbroer). Înainte de a-l lăuda, să analizăm
punctele negative. Făcând acest lucru, totuşi, merită să ne amintim că sfaturile lui Epicur datează
de mai mult de două milenii. Inutil să spun că societatea s-a schimbat destul de mult de atunci.

1. Epicur greşea când recomanda detaşarea de obligaţii publice şi vieţuirea în comunitate.

Motivul pentru care Epicur era impotriva implicării sociale era faptul că el considera societatea o
sursă de stres şi nefericire. În acea perioadă istorică, susţin Bergsma şi colegii săi, viaţa politică
era volatilă şi sfatul său avea sens în contextul respectiv. In zilele noastre, însă, în societăţile
relativ paşnice, acest lucru este mai puţin relevant. Cercetările moderne arată că există o corelaţie
între nivelurile mai ridicate de fericire şi implicarea mai mare în societate. Sfatul lui Epicur a
fost, probabil, mai relevant în propriul său timp decât este acum. Bergsma şi colegii săi, de
asemenea, susţin că a trăi într-o comunitate, unde, în esenţă, o persoană ar trebui să se
potrivească cu toate celelalte, nu este pe potriva celor mai mulţi.

2. Epicur s-a înşelat în privinţa evitării căsătoriei. În general, oamenii casătoriţi şi cei care
locuiesc împreună, ca şi cum ar fi căsătoriţi, sunt mai fericiţi. Aceasta este o generalizare brută şi
trebuie să fie recunoscută ca atare. De exemplu, în prezent, în multe societăţi oamenii sunt mult
mai susceptibili de a divorţa şi divorţul este de multe ori foarte rău pentru fericire. Chiar luând în
considerare acest lucru, totuşi, Bergsma şi colegii săi susţin că oamenii sunt mai fericiţi în urma
unui eşec în căsătorie, decât atunci când nu au încercat. Cel mai mare rău care se poate spune
despre căsătorie este că, în medie, nu ne face mai puţin nefericiţi.

3. Placerea nu este opusul durerii. Psihologia modernă a arătat că plăcerea nu este lipsa durerii,
mai degrabă afectul pozitiv şi negativ sunt independente. Emoţiile pozitive au atât de multe alte
efecte pozitive învecinate pe care, probabil, Epicur a greşit că le-a minimalizat în favoarea lipsei
de durere. Pentru a lua doar un exemplu, afectul pozitiv creşte activitatea şi sociabilitatea,
ambele putând foarte probabil să ducă la o mai mare fericire pe termen lung.

În ce privinţe a avut Epicur dreptate?

Epicur a avut, totuşi, multă dreptate, în unele aspecte. Iată câteva dintre ele: 

1. Utilizarea strategiilor cognitive pentru a face faţă morţii şi durerii. Unele lucruri din viaţă nu
le putem schimba - faptul că vom muri este unul dintre ele, pentru unii oameni durerea şi / sau
boala este un altul. Epicur sfătuia că ar trebui să abordăm aceste lucruri, prin acceptare şi
ajustarea atitudinii noastre. Aceasta rezonează cu terapia modernă cognitiv-comportamentală,
care se concentrează pe schimbarea răspunsurilor psihologice la factorii de stres inevitabili.

2. Prieteniile contează mai mult decât statutul sau banii. Legăturile sociale corelează puternic cu
fericirea, în timp ce a avea mai mulţi bani nu este neapărat egal o fericire mai mare.

3. Fericirea vine din plăcere moderată variată. Dovezile experimentale recente au arătat că
diverse activităţi plăcute de zi cu zi duc la niveluri crescute de fericire (Sheldon & Lyubomirsky,
2006).

Excelent, Epicur! Per total, nu cred că e prea rău să cunoaştem sfaturile mai vechi de două mii de
ani! Aş spune că Epicur greşea grav când gândea că plăcerea este opusul durerii şi că durerea ar
trebui să fie evitată cu orice preţ. Sfaturile despre evitarea căsătoriei şi abordarea detaşată a vieţii
au avut, probabil, relevanţa lor istorică, dar acum nu o mai au. Pe de altă parte, importanţa
prieteniei, a activităţilor variate şi a strategiilor cognitive au fost toate legate de activitatea sa de
conducător al unei şcoli filosofice (Grădina lui Epicur). Dacă considerăm că scopul său principal
a fost acela de a-i ajuta pe oameni să evite nefericirea inutilă, se pare că el a procedat destul de
bine.

Universitatea de Stat din Moldova

 Facultatea de Drept

Referat
Tema: Fericirea, tratarea filozofică și
paradoxul ei

Disciplina: Deontologia
Profesor : Donici Diana
Student: Pînzari Victor
Grupa 408