RELAŢIA DINTRE BUCURIE ŞI FERICIRE

“Bucură-te; Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei, şi
binecuvântat este rodul trupului tău Iisus.”

(Rugăciune către Maica Domnului)

Tema bucuriei este o temă foarte des întâlnită în zilele noastre. Oricum, ceea ce vedem
mai puţin în zilele noastre am putea spune că este analiza psihologică sau religioasă a
bucuriei. Aceasta fiindcă există mai multe genuri sau tipuri de bucurie. Care sunt aceste genuri
sau tipuri de bucurie? La o primă categorisire vom vedea că există în special două feluri de
bucurie: prima bucurie este bucuria materială sau bucuria trupească care este legată foarte
mult de ceea ce am putea denumii plăcere sau producerea plăcerii. În general din punct de
vedere senzorial omul reacţionează la stimulii plăcerii prin a se bucura. La un nivel foarte
primar ceea ce produce plăcere aduce şi bucurie. A doua catogoria de bucurie am putea spune
că este bucria de oridin spiritual. Ce înţelegem printr-o bucurie de ordin spritual?
Bucuria de oridin spiritual este am putea spune mult mai elevată sau mai pretenţioasă
decât bucuria de ordin senzorial sau carnal. Bucuria de ordin spiritual este bucuria care ne vine
în primul rând din comuniunea cu Dumnezeu sau din viaţa lui Dumnezeu. A te ştii inclus în
viaţa lui Dumnezeu aduce în mod normal un sentiment de bucurie. Oricum, această bucurie
după cum am spus nu este o bucurie de ordin carnal sau senzorial. În al doilea rând am putea
spune că există mai multe genuri de bucurie. Un gen de bucurie este bucuria simplă sau mai
bine spus bucuria care o au fraţii sau surorile unii cu alţii sau părinţii de copii şi invers copiii
faţă de părinţii lor.
Bucuriile complexe pot fii de altă natură decât bucuria familială sau cea conjugală. O
bucurie complexă poate fii realizarea pe plan profesional sau intelectual. Putem să ne
imaginăm astfel bucuria intelectualului care a terminat de lecturat o bibliotecă sau atunci când
a ajuns să stăpânească extrem de bine un domeniu al cunoşterii, să spunem cel filosofic.
Aceasta am putea denumii că este mai mult decât orice o bucurie complexă care nu se
manifestă în hohote de râs sau în lacrimi de râs.
Mai mult decât atât am putea spune că există o psihologie a bucurie care stă în strânsă
legătură cu fenomenul râsului. Râsul şi bucuria sunt două entităţi similare dar nu identice.
Evident putem fii bucuroşi fără să râdem dar nu putem să râdem fără să fim bucuroşi. Aceasta
aduce cu sine ceea ce am putea denumii bucuria psihologică care nu este o bucurie
manifestată prin râs sau prin râsul cu gura până la urechi. Bucuria psihologică poate aduce cu
sine după cum s-au exprimat mai mulţi „lacrimi de bucurie” care sunt o depăşire a oricărei
bucurii în general.
Bucuria psihologică este după cum am spus o stare internă sau lăuntrică care se
deosebeşte de starea de fericire. La fel de bine fericirea este am putea spune înrudită cu
bucuria dar ea nu este identică cu bucuria. Fericirea este am putea spune gradul ultim al
bucuriei. În mod normal fericirea este superlativul bucuriei sau starea de permanenţă a
bucuriei. O filosofie a bucuriei şi a fericirii a fost elaborată din cele mai vechi vremuri.
Oricum există o diferenţă dintre omul bucuros şi omul fericit. Această diferenţă este din
mai multe puncte de vedere diferenţa dintre un surâs sau un râs. Bucuria este am putea spune
starea care premerge fericirii. Mai mult decât atât fericirea este „gradul maxim al bucuriei.”
Caracteristică fericirii este în general am putea spune starea de sfinţenie. Odată ce am ajuns la
sfinţenie am putea spune că suntem fericiţii. În general sfinţii şi mai mult decât orice sfinţii
părinţi au fost persoane fericite. De mai multe ori sfinţii sunt numiţi şi fericiţi.
La o simplă analiză marea parte dintre noi nu realizăm diferenţa dintre bucurie şi fericire.
Este bine să fim conştienţi că există a gradaţie în sentimentele sau sinţirile omului în general.
Un om fericit este un om mai mult decât un bucuros. Oricum şi în ceea ce priveşte fericirea
există mai multe gradaţii. Starea de fericire religioasă este după cum am spus starea de
sfinţenie. Sfinţenia este astfel în sens ortodox o stare de fericire. Oricum, trebuie să spunem că
starea de fericire nu este o stare incoruptibilă. La fel de bine fericirea religioasă pe care au
experimentat-o mai mulţi sfinţi este o fericire raţională şi nu una nebunească. Sfântul este un
om fericit în sens raţional. Dar fericirea sfântului este am putea spune una sobră sau mai bine
spus o fericire serioasă.
Am putea fii întrebaţi există fericire serioasă? Răsăpunsul la această întrebare este unul
pozitiv, în sfinţenie fericirea este luată la un grad serios. Oricum, Biserica este împotriva
fericirii nebuneşti. Fericirea nebunească este genul de fericire iraţională în care omul are doar
iluzia că este fericit. Fericirea sfinţeniei este mai mult decât orice sublimul fericirii. Această
stare este din punct de vedere ortodox o stare a celor desăvârşiţi.
În Biblie găsim menţionat termenul de bucurie de aproximativ 202 ori. Termenul de
fericire apare în Biblie de aproximativ 37 de ori. Oricum, tema bucuriei la fel ca şi tema fericirii
a fost abordată de mai mulţi compozitori de muzică, prozatori sau poeţi. Nu este întâmplător
că marele compozitor german Ludovic van Bethoveen a scris o simfonie dedicată bucuriei, este
vorba de simfonia a IX-lea intitulaă Odă bucuriei. Această simfonie avea să devină mai târziu
imnul european sau imul Europei.
Ceea ce ne spune faptul că chiar imnul Europei este un imn al bucuriei este mai mult
decât orice nevoia profundă a omului de bucurie şi de fericire. În general la nici un om starea
de tristeţe sau de supărare nu îi este benefică. Totuşi, după cum am spus mai sus, bucuria are
mai multe grade sau mai multe nivele. Fie că este vorba de un surâs simplu, un râs comic sau
o fericire copleşitoare natura omului a exeperimentat şi este dorinică de a expeirmenta
bucuria şi fericirea.
O psihologie a bucuriei este destul de greu de cuprins în cuvinte fiindcă bucuria la fel ca
şi feiricrea sunt stări subiective pe care fiecare le trăieşte sau le experimentează subiectiv. Un
capitol larg dezbătut din istoria omenirii a fost învierea Domnului Iisus Hristos care a fost
provocatoare de bucurie. Ştim că apostolii Domnului Iisus Hristos s-au bucurat la vestea că
Domnul Iisus Hristos a înviat. Astfel, sărbătoarea învierii este mai mult decât orice o sărbătoare
a bucuriei şi a feriicrii în care şi noi ne bucurăm după cum s-au bucurat apostolii lui Hristos de
învierea Domnului Iisus Hristos.
Învierea Domnului Iisus Hristos sau mai bine spus praznicul Învierii pe care Biserica îl
sărbătoreşte în fiecare an este după toţii sfinţii şi după toţi teologii un praznic sau o sărbătoare
a bucuriei. Mai mult decât atât am putea spune că este şi o sărbătoare a fericirii dar nu o
fericire carnală sau materialistă după cum sunt învăţaţi cei mai mulţi dintre semenii noştii ci
mai bine spus o feriicre spirituală sau duhovnicească.
Putem vedea astfel în psihologia şi în atitudinile omului o gamă foarte largă stărilor
pozitive care variază de la un simplu surâs s-au râs până la stări de fericire deplină sau totală.
Starea de fericire totală este o stare la care puţin dintre noi ajungem fiindcă mulţi dintre noi
suntem prinşi în „torentul cotidianului” care de mai multe ori nu ne aduce nici bucurie şi nici
feriicre. Fie că este vorba de un furt sau un necaz, putem vedea că viaţa omului nu este nici o
bucurie sau o fericire deplină şi nici o tristeţe sau supărare deplină. Omul în general se află
undeva la mijlocul relaţiei dintre bucurie şi fericire.
Din punct de vedere uman am putea spune că doar moartea este starea de tristeţe
absolută. Biserica şi ortodoxia ne cheamă să venim în sprijinul „cultivării bucuriei şi a fericirii.”
Dar Biseirca nu ne cheamă la un angajament superficial. Biserica ne cheamă să vedem
exisetnţa ei ca şi o şcoală a bucuriei. În sensul trăirii şi spiritualităţii ortodoxe Biserica este
„academia bucuriei” sau „academia fericirii”. Deşi mulţi dintre noi nu mai vedem în Biserică şi
în special în Biserica Ortodoxă decât un ritual demodat, Biserica este o şcoală sau o academie
unde nu numai că învăţăm cum şi de ce să ne bucurăm dar învăţăm şi cum să cultivăm sau să
perpetuăm bucuria şi fericirea.

Teolog Radu Teodorescu