Document şi ficţiune în ,,Jurnalul unei fete greu de mulţumit” de Jeni Acterian

(prezentare conferință)

Opera lui Jeni Acterian cuprinde Jurnalul unei fete greu de mulțumit și un volum de corespondență,
ambele apărute postum. Jeni Acterian face parte din familia marilor intelectuali interbelici.

Eugenia Acterian s-a născut pe 22 iunie, 1916, în Constanța, într-o familie de armeni. A fost sora
lui Haig (bun prieten cu Eliade, despre care povestește în Memorii) și Arșavir Acterian. După
Bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, pe care o va încheia în 1940. Este
remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă
la Sorbona, dar din cauza declanșării războiului, Jeni rămâne în București. Nevoită să-și câștige
existența, este ajutată de Mircea Vulcănescu să se angajeze pe un post de referent la (Casa
Autonomă de Finanțare și Amortizare). Se înscrie după o vreme la Conservatorul de Artă
Dramatică (1947), secția Regie. Totodată, face asistență de regie pe lângă Marieta (sau Marietta)
Sadova, soția lui Haig Acterian, și Liviu Ciulei la Teatrele Odeon, Municipal și Tineretului, sub
numele de scenă Jeny Arnotă. Traduce piese din franceză și engleză. După ce își ia diploma de
regizor, părăsește postul de la C.A.F.A. și se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul
Tineretului; regizează unele piese și în teatre de provincie. Se căsătorește cu un tânăr actor, dar
căsnicia cu el o dezamăgește în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o
depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă și, rămânând într-o muțenie absolută, nu
mănâncă și nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viață normală, dar
nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se
îmbolnăvește de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, și
moare la vârstă de 42 de ani.
Jeni i-a cunoscut pe intelectualii de marcă din generația ”27 precum: Mircea Eliade, considerat
liderul grupării, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre
Ţuţea, dar şi alte figuri, de plan secund (Traian Herseni, Anton Golopenţia sau Ernest Bernea,
Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Alexandru Elian, Dan Botta, I. Biberi, Petru Manoliu, Dan
Petraşincu, George Matei Cantacuzino, Alexandru Cristian Tell, Mihail Polihroniade, Alexandru
Dragomir.

A fost bună prietenă cu Marieta Rareș, Clody Berthola, Lucia Vasiliu, Nuni Dona, Rori Nasta și,
mai ales, cu Alice Botez.

Iulian Boldea, în articolul ,, Între extreme. Generaţia ’27”, publicat în revista Limba Română ,
afirmă că : Generaţia ’27 a reprezentat un fenomen intelectual de anvergură, cu un proiect cultural
coerent și cu manifestări publice bine coagulate. ”
Profesoara de istoria filosofiei la Universitatea Babeș-Bolyai, Marta Petreu, caracterizează această
generație astfel:. ,, niște zănatici, convinși ca de la ei începe cultura română.”
În viziunea lui Mircea Vulcănescu o generație reprezintă acei oameni care trăiesc aceleași
probleme și sunt subjugați de influența acelorași modele vii: maeștrii, care pentru generația 27 a
fost Nae Ionescu, de cărți ( o influență enormă a avut-o filosoful Kierkegaard, lectură modelatoare
a „existențialismului“ românesc), de fapte, de opere de artă. Misiunea acestei generații era: să
asigure unitatea sufletească a românilor; să exprime în forme universale acest suflet românesc prin
filosofie, literatură, știință și artă; să se pregătească pentru ivirea omului nou.
Despre generația ”27 aflăm din paginile de jurnal ale Eugeniei. Cu o minte extrem de lucidă și cu
spirit critic, Jeni ne arată ,,Micul Paris” în toată esența lui , cu incursiuni în viața și activitatea a
celor mai mari intelectuali din acea perioadă.
Citește autori precum: Huxley, Mary Webb, Virginia Woolf, Don Miguel de Unamuno, Ionel
Teodoreanu, Rosamond Lehmann, Maurice Baring, Andre Dahl, George Sand, Liviu Rebreanu,
Mircea Eliade, Anton Cehov, Romain Rolland, Dostoievski, Proust, Eugen Ionescu, Frédéric
Nietzsche, Spinoza, Cocteau, Freud, Søren Kierkegaard, James Joyce și mulți alții, exprimându-și
opinia despre fiecare operă lecturată.
,,Contrapunctul” lui Huxley nu a entuziasmat-o, ,,Mite” de Lovinescu e ,,penibil, Freud e o ,, vastă
tâmpenie”, iar Femei de Sebastian e sentimentalism mandolinar.
Pe lângă impresiile despre cărți, găsim și comentarii acide despre filme, piese de teatru, concerte.

,,Concertul de marți seara al lui Enescu a fost slab. (21 noiembrie 1936)”

,,Văzut aseară „Samson“ la Teatrul Național cu Romuald Bulfinsky, Aura Buzescu, Natașa
Alexandra, Critico. Într-un cuvânt, piesă prost jucată și prost pusă în scenă. Astfel de orori îți
suscită mila, mai ales când e vorba de scena Teatrului Național. 26 septembrie 1933”

Jeni își petrecea zilele citind, ieșind cu prietenii, iar serile prefera să vadă un film la cinematograf.
..Mâine dimineață mă voi duce la M[arieta Sadova] să iau câteva cărți. Apoi la cinema. Restul
săptămânii, lecturi, filme. Somn. Vise. Hoinăreală.” (11 septembrie 1933)

,,Dimineața dorm și visez, după-masa fac vizite, întâlnesc prieteni, seara spectacole sau radio”. (2
ianuarie 1939)

Cele două citate, preluate din Jurnalul său, ne arată stilul de viață al unei tinere intelectuale din
perioada interbelică. Jeni se plimba și râdea cu Eugen Ionesco, coresponda cu Emil Cioran, mergea
în vizită la Emil Botta, se întâlnea adesea cu Eliade, participa la discuțiile dintre Țuțea și Haig. A
asistat la cursurile susținute de Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Tudor Vianu.

,,Era 9 seara și, când am coborât din mașină, la Ateneu, mă gândeam – nu știu de ce – că ar fi mai
bine să-l întâlnesc pe E[mil] C[ioran]. Când am ridicat ochii, era în fața mea, pe trotuar. Am stat
de vorbă și trebuia să râd ca de obicei (ce puțină poftă aveam de râs). Pe urmă au trecut pe acolo
– pe stradă – P[etre] Ţ[uțea] și G[eorge] T[eodorescu], care s-au oprit și ei. Au făcut conversație,
așa cum obișnuiesc ei, cu paradoxe enorme, puțin scepticism, bârfeală multă, la care am luat și eu
parte, desigur, deși n-aveam deloc chef de așa ceva. Toate mi se păreau atât de triste, tocmai când
râdeam mai tare, încât n-am mai putut răbda și am plecat. 5 noiembrie 1937”
Jeni Acterian e sinceră în cele relatate. Are un spirit critic, analizează totul cu o minte extrem de
lucidă. Marile personalități din acea perioadă sunt descrise fără ocolișuri.

La M. Vulcănescu îi ,,era simpatică mania lui de claritate, de obiectivitate”.

Pe Eugen Ionesco îl caracterizează astfel:,,Am citit ieri Nu de Eugen Ionescu. Sunt câteva capitole
teribil de bune. Un tip al dracului de inteligent și pe deasupra cu vervă și tupeu. Când a venit ultima
oară pe la noi, era încântat de cartea sa. Pentru prima oară văd un om care crede în inteligența sa
și în talentul său fără să fie un înfumurat. Teribil de simpatic și odată cu asta urât foc. O astfel de
vervă că, în scurt timp, uiți de urâțenia lui sau, mai bine, nu ți se mai pare deloc urât.”

Pe Mircea Eliade îl apreciază mai mult ca om decât ca pe un scriitor,,Am început Lumina ce se

stinge de Mircea Eliade. Mai bun decât celelalte așa-zise romane ale lui, dar nimic faimos,
bineînțeles. Nu mă entuziasmează deloc acest băiat. Foarte simpatic și inteligent ca om, dar cărțile
sale sunt destul de idioate.”

Într-o altă pagină de jurnal își menține opinia despre Eliade: ,, Am sfârșit prin a citi Şantier, noul
volum al lui M[ircea] E[liade]. E extraordinară fecunditatea acestui om. Articole la diferite reviste,
conferințe, curs la facultate etc. Opera lui literară, în schimb, nu e atât de extraordinară. Găsești
mai totdeauna fraze cu adevărat bune care te fac să scuzi restul. În medie 3 linii pe 100. E acceptabil
când te gândești la miile de pagini stupide care se publică”(16 mai 1935)

Și totuși are o părere bună despre ,,Maitrey”: ,,Perfect scrisă descrierea vieții bengaleze
modernizate. Ceea ce nu mi-a placut în acest roman e sfârșitul (30 aprilie 1933).

Eliade îi trimite lui Jeni o carte cu dedicație de la Eliade, în care acesta scrie: „Lui J. A., lectoare
pasionată și lucidă, această carte de eseuri – care, dacă nu-i va plăcea nici ei, a fost zadarnic tipărită.
În ,,Memoriile lui Eliade nu regăsim nimic scris despre Jeni Acterian, însă se povestește despre
pretenia cu Haig.

Față de Nae Ionescu are o admirație în care se percepe o undă afectivă.

,,Aseară i-am luat apărarea într-o imbecilă discuție în care era terfelit în chip murdar. Este singurul
om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Și cred că dacă nu l-aș fi întâlnit, cuvintele
„admirație“ și „respect“ ar fi rămas pentru mine niște cuvinte fără conținut. În felul acesta, nu pot
tolera să fie bârfit în fața mea. De câte ori va îndrăzni cineva s-o facă, voi sări cum am sărit ieri.
Sunt atât de puțini oamenii pe care îi pot iubi fără rezerve, încât când e vorba de ei devin teribil de
intolerantă. 14 decembrie 1937”

Cu Emil Cioran se simte înrudită sufletește. Doina Uricariu scrie în prefața la ,, Jurnalul unei fete
greu de mulțumit” că Cioran vedea în Jeni un soi de replică a sa. Tot așa simțise și autoarea
Jurnalului, care-și descoperise sosia în Cioran”.
,,Când mă-ntâlnesc cu E[mil] C[ioran] sau mă gândesc la el, am totdeauna un fel de mirare-regret.
Mirare că, în linie generală, simte atât de identic cu mine. Are aceeași „structură“, aș zice. Şi regret
pentru că am impresia – nu știu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva „seamănă“ cu
mine îmi displace teribil.”
Ambii sufereau de obsesia morții:
,, După un capitol de cogitații disperate, E[mil] C[ioran] adaugă: „Rânduri scrise azi, 8 aprilie
1933, când împlinesc 22 de ani. Am o senzație ciudată când mă gândesc că am devenit la această
vârstă specialist în problema morții. Eu încă n-am împlinit 22 de ani, dar problema morții e și
pentru mine o „dulce“ obsesie, fără să fiu specialistă, poate doar diletantă în materie, până într-o
bună zi, când va trebui și eu să știu tot ce n-a știut nici un om – oricât de specialist – până acum.(
2 aprilie 1938).

Jurnalul lui Jeni Acterian, sutele de pagini nu redau doar drama interioară a unei fete greu de
mulțumit, ci starea unei generații. Jurnalul e o mărturie a unei epoci în care au activat cele mai
strălucite minți pe care le-a avut România.
Paul Cernat consideră că Jurnalul unei fete greu de mulțumite : O capodoperă a jurnalelor intime
ale literaturii române interbelice și nu numai. O capodoperă involuntară, desigur, sortită în
principiu focului, și salvată aproape miraculos de fratele supraviețuitor Arșavir. ”
Dan C. Mihăilescu în ,, Castelul, biblioteca, pușcăria” afirmă : ,,Dacă aș fi profesor de liceu, odată
ajuns la capitolul Literatura română între cele două războaie mondiale, aș recomanda lectura
acestui Jurnal. Dubla calitate a eului de aici- receptoare și creativă – poate să descuie mai toate
ușile. Cititoarea-diarist e un ,,medium” potrivit pentru proza lui Eliade, Sebastian, Holban ș.a. Jeni
Acterian judecă filmele și cărțile cu furie senzuală.”
Prin paginile scrise cu atâta sinceritate și luciditate, descoperim Bucureștiul interbelic, ,,Micul
Paris” în care generația ”27 a iubit, a creat, a suferit, a râs, a plâns. Aflăm despre cărțile pe care
le-au citit, , despre profesorii pe care i-au admirat, despre filmele care i-au fascinat, despre muzica
pe care o ascultau, despre cum se distrau și cum munceau sau învățau.
Lecturarea ,, Jurnalului unei fete greu de mulțumit” e o călătorie în timp, în care descoperim
sensibilitatea dar și forța creatoare a celei mai bune generații de intelectuali pe care a avut-o țara
noastră.