MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT «B. P. HASDEU» DIN CAHUL

FACULTATEA DE ECONOMIE, INGINERIE ȘI ȘTIINȚĂ APLICATE
DEPARTAMENTUL DE INGINERIE ȘI ȘTIINȚE APLICATE
SPECIALITATEA INGINERIE ȘI MANAGEMENT ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

REFERAT
La disciplina: Filosofia și concepte ale
progresului tehnico științific

Tema:Problema fericirii.

Realizat: Gîrneț Roxana

Grupa: IMIA1901
Evaluat: Bălcănuță Nicolae

Cahul, 2020
Toţi oamenii caută fericirea, s-a afirmat constant de la Aristo-tel pînă în zilele noastre.
Filozoful român P. P. Negulescu afirmă că scopul vieţii individuale şi evoluţia vieţii sociale sînt
o necontenită goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care le iau activităţile individuale"

1
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au gândit la ce este fericirea și la ce înseamnă să fii
fericit. Cu toate acestea, încercările de a obține o formulă universală pentru fericire dar nu a dus
la nimic. Această situație nu este ceva special, pentru majoritatea categoriilor fundamentale ale
culturii nu au o definiție universală; acestea sunt, de exemplu, categoriile sensului vieții, ființei,
materiei, conștiinței, spiritului, adevărului.

Cuvântul „fericire” are o etimologie interesantă. În rusă sub ea înseamnă adesea „stâncă”,
„destin”. A fi fericit înseamnă a fi la mila unor puteri superioare. De asemenea, se cunoaște
semnificația „surprizei dorite” sau a succesului în afaceri, atunci când o persoană își poate
influența propriul destin.
Pentru filosoful materialist german Ludwig Feuerbach, principiul fundamental al
vieții era tendința fiecărui individ spre fericire.
Când sunt eforturi raționale, egoismul se transformă în dragoste pentru propria persoană. Și
atunci când o persoană înțelege că este independentă de alte persoane, nu numai că nu intervine
fericirea altora, dar contribuie și la punerea în aplicare a acesteia.
Hedoniștii credeau că plăcerea este binele și scopul cel mai înalt în viață. Calea spre fericire,
potrivit lui Aristipp, se află prin obținerea plăcerii, evitând în același timp durerea.

Și sensul vieții este de a obține plăcere fizică .

Învățăturile etice ale antichității, evul mediu, epoca iluminismului au provenit din imaginea unei
persoane a cărei aspirație principală este căutarea fericirii. În acest sens general, toate erau
eudemoniste.
În acest sens general, toate erau eudemoniste. Diferențele au început cu specificarea a ceea ce
este fericirea și a modului în care se realizează. Potrivit învățăturilor eudemoniste (în sensul
corect al cuvântului), o persoană atinge direct o stare fericită - în măsura în care este ghidată de
dorința sa de fericire și încearcă să o satisfacă pe deplin
Potrivit reprezentanților altor școli etice, nici în înțelegerea fericirii, nici în căutarea ei nu pot fi
ghidate de sentimentul de plăcere, calea către fericire poate implica chiar și o respingere a
acesteia. Această a doua tradiție, care include cinicii, stoicii, scepticii și mulți gânditori religioși,
nu poate fi totuși considerată antidemonistică. Ea recunoaște, de asemenea, natura primară și
esențială a dorinței de fericire, dar în același timp crede că, în realitate, fericirea este altceva
decât ceea ce se crede în mod obișnuit Prin urmare, ar trebui să se distingă de eudemonism în
sens restrâns , pentru a distinge eudemonismul în sensul larg al cuvântului ca un fel de cadru
axiomatic inițial al teoriei etice. Această distincție, în special alocarea eudemonismului în sensul
larg al cuvântului, este importantă pentru înțelegerea semnificației fundamentale a categoriei
fericirii în sistemul conceptelor morale.
.Fericirea este o problemă centrală a vieţii omeneşti şi a concepţiei despre viaţă
deoarece,dintotdeauna, problema succesului, a realizării umane, deci a realizării unor scopuri şi
idealuri, este sinonimă cu căutarea, atingerea a ceea ce se numeşte fericire. Marii filozofi ai
antichităţii, Heraclit,Democrit, Epicur etc, au înaintat permanent această problemă, îndeosebi sub
aspect etic.
1
http://ptsj.ru/articles/56/56.pdf
Sub aspect psihologic şi ontologic, fericirea este o stare de spirit, o stare de mulţumire, bucurie,
 satisfacţie,încredere în realizarea unui scop sau ideal important. Opusă fericirii ar fi nefericirea,
starea de suferinţă, de durere, de nenorocire. Importanţa acestei stări de spirit pentru fiinţa umană
este de ordinul determinării cauzale, motivationale, reprezentînd baza energetică a elanului
dinamic şi creator al individului.Căutarea fericirii este cel mai firesc lucru pentru om. Ea
izvorăşte din fiinţa conştientă a omului, care percepe, simte, judecă, a cărei activitate se
desfăşoară în conformitate cu un anumit scop, aspiraţie sau dorinţă.
Fericirea e starea fiinţei ce suferă şi judecă, ce-şi reprezintă lumea şi o evaluează în raport
cu propria-i imagine asupra sa şi a lumii. Fericirea este o stare individuală, strict
personală, care implică, însă, în mod inevitabil prezenţa altor oameni sau a lumii. Intrucît
fericirea e legată de individ,considerat ca un tot, ea are o puternică notă de subiectivitate —
oamenii doresc să fie fericiţi, dar există diferite moduri de a o înţelege. Nu toţi oamenii înţeleg
fericirea în acelaşi mod.
Un mare aport în soluţionarea problemei în cauză a adus-o filozoful român P. Andrei, care
considera că fericirea este un fenomen-etico-social, este produsul factorilor psihici şi ai mediului
social. Factorii subiectivi, psihici care condiţionează fericirea formează izvoarele psihologice, iar
analiza factorilor sociali, ai condiţiilor vieţii sociale formează obiectul „etico-sociologic al
fericirii".Lui P. Andrei îi sînt străine concepţiile ce tratează în mod unilateral fericirea, cele
voluntariste,afective, sau ale celor ce văd fericirea dependentă doar de un factor extern, teoriile
obiectivist sociologice sau biologizante. „Fericirea, remarca P. Andrei, nu e un fenomen pur
subiectiv, intern al unui om abstract izolat de viaţa socială, nu e nici rezultatul influenţei sociale
asupra sufletului omenesc pasiv, ci ea e produsul activităţii personalităţii, prelucrării materialului
social"
Cea mai bună teorie a fericirii, afirmă P. Andrei, este aceea a meliorismului, deoarece
ea porneşte de la ideea progresului social şi a posibilităţii îmbunătăţirii permanente a vieţii uma-
ne, a posibilităţii ameliorării continue a condiţiilor de existenţă în societate, a ridicării nivelului 
de cultură şi instrucţie a membrilor societăţii. Concepţia melioristă a lui P. Andrei pune
problema fericirii în termenii dezvoltării optimale axate pe personalitate. De aceea, el nu prezintă
o imagine ideală a fericirii, dar menţionează că ea are un caracter concret în funcţie de mediul
socio-cultural şi de un anumit stadiu al dezvoltării umanităţii

2
Fericirea este o categorie fundamentală a existenței umane. Într-un anumit sens, persoana însăși
poate fi definită ca o creatură a cărei misiune este să fie fericită.
Fericirea este scopul activității, se află în limitele capacităților unei persoane.
Dar merită să ne imaginăm această stare atinsă, întrucât viața sub formă de activitate conștientă
cu scop este epuizată. Se dovedește a fi o situație paradoxală: nu putem decât să ne gândim la
fericire ca la un obiectiv realizabil, dar nu ne putem gândi la așa ceva. Ieșirea din el este văzută
cel mai adesea prin diferențierea diferitelor forme și niveluri de fericire - în primul rând, vorbim

despre diferențierea fericirii umane și supraomenești .

Fericirea constă în sentimentul de satisfacție al individului cu modul în care viața sa în ansamblu
se dezvoltă. Acest lucru, însă, nu înseamnă că fericirea este subiectivă. Nu se limitează la
plăcerile individuale, ci este combinația lor armonioasă, sinteza.

https://iphlib.ru/library/collection/newphilenc/document/HASH985c292099c0486b945098
2
 Chiar și ca stare emoțională, fericirea, cel puțin parțial, are o natură secundară și este
condiționată de anumite idei despre ea care pretind că sunt universal valabile. Acest lucru este cu
atât mai adevărat cu privire la evaluările în termeni de fericire și nefericire.
Aceasta înseamnă că fericirea unor indivizi este legată de fericirea altora prin relațiile morale
dintre ei, printr-o societate fericită. O persoană fericită într-o societate fericită este una dintre
temele tipice și centrale ale tratatelor filosofice despre fericire.