REFERAT

“Aspectele filosofice si morale de viata si fericire”

A efectuat: Miron Lidia

Grupa:SA-041
Profesor:Tataru Lidia

1
 Fericirea este un concept de conștiință morală care denotă o stare a unei persoane care
corespunde celei mai mari satisfacții interne cu condițiile existenței cuiva, plinătatea și sensul vieții și
împlinirea scopului uman. S. este o formă senzorio-emoțională a idealului. Conceptul de S. nu
caracterizează pur și simplu o anumită poziție obiectivă specifică sau stare subiectivă a unei persoane,
ci exprimă o idee despre cum ar trebui să fie viața unei persoane, ce este exact fericirea pentru el.
Prin urmare, conceptul de S. are un caracter normativ și valoric. În funcție de modul în care este
interpretat scopul și sensul vieții umane, se înțelege și conținutul lui S..

Acest concept are un caracter istoric și specific clasei. În istoria conștiinței morale, stima de sine
a fost considerată unul dintre drepturile înnăscute ale omului, dar în practică, într-o societate
antagonistă de clasă, s-a dovedit întotdeauna că dorința claselor asuprite pentru stima de sine, așa cum
a subliniat F. Engels afară, a fost fără milă și pe „temei juridic” sacrificate acelorași aspirațiile claselor
conducătoare.

Criticând înțelegerea burghezo-individualistă a egoismului, clasicii marxism-leninismului au

remarcat că dorința unei persoane exclusiv de egoism personal, izolată de scopurile publice,
degenerează în egoism, care calcă în picioare interesele altora și paralizează moral personalitatea
umană. »

„Dacă vrei să fii o fiară”, a scris Marx, „poți, desigur, să întorci spatele chinului umanității și să ai
grijă de propria ta piele” (Marx K. și Engels F., Works, ed. a 2-a. , vol. 31, p. 454). Marx a respins, de
asemenea, ideile egalitare ale „comunismului de cazarmă”, pe care le-a caracterizat drept „... o
întoarcere la simplitatea nefirească a unui om sărac care nu are nevoie...” (Marx K. și Engels F., From
Early Works). , 1956, p. 587). Caracterizându-și înțelegerea personală a lui S., K. Marx a spus că o
vede în luptă (vezi K. Marx și F. Engels, Opere, ed. a 2-a, vol. 31, p. 492). Această înțelegere a lui S.
este contrară tuturor ideilor filistene despre el.

Aceasta nu este o stare idilică de satisfacție față de situația existentă, ci, dimpotrivă, o dorință
constantă pentru un viitor mai bun și depășirea obstacolelor pe drumul către aceasta, nu atingerea
propriei stări de bine, ci dezvoltarea deplină și folosirea capacităților proprii în activitatea conștientă,
subordonată atingerii unor scopuri comune. Servirea conștientă a oamenilor, lupta revoluționară
pentru reconstrucția societății, pentru punerea în aplicare a idealurilor comunismului, pentru un viitor
mai bun pentru întreaga omenire umple viața unei persoane cu acel sens cel mai înalt și îi conferă acea
satisfacție profundă care îi aduce sentimentul de S .

Toti oamenii doresc sa fie fericiti. Oricat am fi de nihilistisau de sceptici in anumite momente ale
vietii, oricat ne-am indoi ca fericirea poate fi atinsa ori ca merita s-o cautam, noi nu incetam sa tindem
– constient nu – catre dobandirea ei. Dar chiar daca sunt de accord cu afirmatia ca fericirea este
dezirabila, oamenii se diferentiaza de indata ce isi pun problema in ce consta fericirea. Fiecare dintre
noi cauta sa evite suferinta; ne este mai usor sa spunem ce il face pe cineva nefericit decat ce l-ar face
fericit. Se povesteste in “Biblie” despre nenorocirile care s-au abatut asupra lui Iov: copiii lui au fost

2
ucisi, averea spulberata, boli crude ii macinau trupul. Nun e greu sa afirmam ca Iov era un om nefericit.
Dar ce il face pe un om sa fie fericit: o familie armonioasa, dragostea, averea, sanatatea? Chiar daca
cineva s-ar bucura de toate acestea la un loc, nu avem nici o garantie ca el este fericit.

Diferitele conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa natura
acesteia. Uneori, fericirea este conceputa ca o idée foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor
noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila in timpul acestei vieti. Solon, unul din cei 7
intelepti ai antichitatii, considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oriicand se pot abate
asupra luinenorocirile: trebuie sa asteptam sfarsitul vietii cuiva pentru a putea spune daca a fost fericit.
In lipsa adevaratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, placerea, Gloria,
prestigiul, prosperitatea. Cel care are privilegiul sa traiasca astfel de stari s-ar putea sa le confunde cu
insasi fericirea. El se va multumii atunci cu surrogate ale fericirii, posibil de atins in ciuda conditiei
noastre de muritori. Sau, dimpotriva, el va intelege ca fericirea e un ideal de neatens, ca e condamnat
iremediabil la nefericire.

J. Kant considera, de asemenea, ac fericirea e un ideal. Dar prin aceasta Kant nu intelegea ca
fericirea e de neatinsci, mai degraba, ca noi nu suntem in masura sa judecam ce-ar trebui sa faca
oricare om ca sa devina cu certitudine fericit. Sa presupunem ca i-am spune cuiva ca fericirea inseamna
bogatie, iar acela – incercand sa devina bogat – raieste fara atata grija zgarcenie, sau, sa presupunem
ca-I spunem cuiva ca fericirea consta in a iubi – dar persoana iubita ii raspunde cu indiferenta sau
ostilitate. Ambele noastre sfaturi au dat gres. In general, e imposibil sa spunem ce-I trebuie fiecaruia sa
fie fericit, ori pentru aceasta ar fi nevoie sa stiu dinainte tot ce I s-ar putea intampla, ceea ce, desigur,
nu sta in puterile noastre. Fericirea este un scop al tuturor oamenilor, insa niciodata nu vom putea
spune care sunt mijloacele prin care cineva ar atinge fericirea in mod sigur. In acest sens, spune Kant,
ea ramane doar un ideal.

Potrivit altor conceptii, fericirea nu este inteleasa ca ideal, ci ca stare a sufletului nostrum:fie ca o
stare de bucurie, placere, exaltare, fie ca una de liniste, impacare, seninatate, beattudine. Inteleasa in
acest fel, fericirea nu mai este intangibila: ea depinde de fiecare dintre noi, o cautam in noi insine, si
tot in noi se gaseste si calea catre dobandirea ei. De pilda, am putea sa socotim ca dobandirea fericirii
se poate realize pe calea cunoasterii, pe calea iubirii sip e cea a credintei.

Alti filosofi au considerat insa ca fericirea nuu inseamna sa te afli intr-o anumita stare sufleteasca;
fericirea consta in ceea ce infaptuim, in activitatea noastra. Aristotel argumenta ca, daca fericirea ar fi
o stare sufleteasca, un om care si-ar petrece toata viata dormind ar trebui considerat fericit – caci fara
indoiala somnunl e o stare sufleteasca placuta. Dupa Aristotel, fericirea este acea activitate care are
drept rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoastwere – in general, lucruri care sunt
de dorit in sine (pentru ele insile).

Conceptiile despre fericire difera, in al II-lea rand, prin modul in care este inteleasa natura umana.
Platon, de exemplu, considera ca sufletul are 3 parti:

3
 - o parte rationala, prin care judecam, invatam

- o parte pasionala, inflacarata, care se exprima, de exemplu, cand cineva e furios

- o parte apetenta, prin care omul pofteste, vrea sa-si satisfaca placerile

Partea apetenta ocupa cel mai mare locin sufletul fiecaruia si prin natura ei, nu e niciodata pe
deplin satisfacuta. Dar ea, credea Platon, trebuie condusa de celelalte doua, in special de parte rationala,
care poseda cunoasterea a ceea ce este de folos fiecarei parti, ca si intregului celor trei.

Fiecareia dintre partile sufletului ii corespund feluri diferite de placeri:partii rationale ii corespund
placerile gandirii, ale cunoasterii:

Celei inflacarate – placeri care provin din implinirea ambitiilor noastre, din succesele realizate

Celei aptente – placerea hranei ori ale procreari

Dar, considera Platon, aceste placeri nu se afla taoate pe acelasi plan: fericirea adevarata se
dobandeste atunci cand sunt satisfacute placerile partii mai inalte, rationale, a sufletului. Fericirea
comleta a omului, scria la randul lui Aristotel, consta in activitatea de cunoastere proprie partiirationale
a sufletului.

Daca insa am trata aceste parti ale sufletului omenesc ca ierarhizate, fericirea nu ar mai putea fi
legata in principal de o putere a acestuia: ea ar fi mai degraba o armonie a intregului. In aceste conditii
n-am mai putea impartii fericirea in fericire derizorie si neinsemnate, pe de o parte si fericire mareata
si insemnata, pe de alta parte.

Conceptiile despre fericire se deosebesc, de asemenea in al III-lea rand, prin rostul pe care il
atribium celorlalti in dobandirea propriei noastrefericiri. Intr-una din piesele sale de teatru, J. P. Sartre
folosea o expresie socanta: “infernul sunt ceilalti”; si, desigur, la randul sau, fiecare din noi poate fi
“celalalt”. Cum putem san e cautam fericirea ibtr-o lume in care suntem si celalalt, asadar intr-o lume
in care realizarea dorintelor noastre trebuie sa tina seama de ceea ce isi doresc sa faca oamenii nostril?
De multe ori, dorintele oamenilor intra in conflict intre ele daca 2 persoane isi doresc aceiasi functie,
sau daca ele trebuie sa imparta o anumita suma de bani, sau candideaza la un examen pe acelasi loc;
urmandu-si interesele, fiecare impiedica realizarea dorinteiceluilalt. Alti filosofi socotesc insa ca fericirea
depinde de ceilalti; doar celalalt ne poate face fericit; nu exista fericire solitara.

Multi oameni considera ca fericirea este problema fiecarui individsi ca societatea sau statul n-au
nici un drept ca, prin actiunile lor, sa afecteze intr-un fel libertatea fiecarei personae de a-si formula
propria conceptie despre fericire si de a gasi caile gratie carora s-o poata atinge.J.S. Mill a formulat
concis aceasta idée scriind ca “statul este justificat sa intervina asupra gandirii si comportamentului unui
om numai atunci cand se poate dovedi ca acea gandire sau acel comportament pune in pericol
existenta celorlalti in societate”.

4
 Din alte perspective, se considera insa ca fericirea individuala depinde intr-o mare masura de
societatea in care traim; uneori, oamenii nuu au posibilitatea sa isi asigure un minim decent de viata –
nu au deci posibilitatea sa inlature suferinta, durerea. Societatea, statul ar trebui sa aiba un rol in acest
sens. Insa aceasta implicare a statului poate crea mari dificultati: caci pana unde este indreptatit statul
sa intervina in viata individului? Are el dreptul sa hotarasca ce face ca o persoana sa fie fericita? Au ei
dreptate sa hotarasca ce satisfactii poate ori s-ar cuveni sa aiba fiecare si la ce privatiuni ar trebui
supusi membri societatii?

Cautarea fericirii nu este, asadar, o problema simpla, care isi poate gasi un raspuns direct si univoc.

Din acelaşi motiv avem nevoie de credinţa în Cel de Sus, adică, credinţa într-o întruchipare a
Marelui Anonim, care ne va asigura “dincolo” o nouă fericire incomparabilă cu cea din timpul vieţii.

Astfel se ajunge la termenul de credinţa, la sentimentul de credinţa, la Rai şi Iad, la bine şi rău, fiind
necesară o nouă întoarcere în timp. Oare popoarele antichităţii, crezând în zei, şi în întruchipări ale
aceluiaşi intangibil Mare Anonim, în Câmpii Alizee şi Tartar, şi în acelaşi bine şi rău, nu făceau acelaşi
lucru pe care noi îl facem acum? Nu îşi ofereau oare singuri subfericiri legându-se la ochi, neobligaţi
de nimeni, şi mulţumindu-se să spună că mai au întotdeauna pe fragila Sperantă? Şi crezând în Rai,
Câmpii Alizee, Iad şi Tartar, în Dumnezeu şi zei nu ne-am oferit dintotdeauna o protecţie inconştienta
de nebunie?

Sau sunt fericiţi doar copiii în naivitate şi cei ce înnebunesc realizând prezenţa surogatului, ca
purtându-se copilareşte, să se simtă fericiţi? Mai suntem în măsură a-i privii cu scârba pentru că au
clacat sau ar trebui să îi privim cu invidie pentru că sunt cei care şi-au atins fericirea? Dar în legile ce
duc spre fericire este interzisă invidia, deci nu, nu suntem în măsură să îi privim astfel pentru că nici
măcar nu mai realizăm scopul abandonării lor în nebunie.

Nici măcar din punct de vedere legislativ nu ni se oferă certitudinea posibilităţii de a atinge fericiea,
ni se asigură doar dreptul de a ne căuta fericirea; cruntă ironie. Ni se oferă ca speranţa năframa peste
ochii ce poate nu se vor deschide niciodată. Dar ne vom simţi fericiţi. Sau facând pe ceilalti fericiţi,
chiar dacă le oferim o fericire falsă, vina orbirii este înghiţită de uitare? Nu, nu este uitată pentru că
nici măcar nu mai are ce să fie uitat; timpul a rezolvat această problemă mutând-o în inconştient.

In cautarea fericiri

"Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.

"Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere?"

Cânta privighetoarea si repeta zefirul:

"O zi de fericire un an de lacrimi cere." “

(Omar Khayyãm)

5
 … Astfel de cuvinte rostea acum mai bine de 1000 de ani, filosoful, matematicianul si poetul
Omar Khayyãm. Si avea dreptate… Sau poate nu… Cine poate sti? Ani de-a rândul, fericirea a
reprezentat o problema de studiu a filozofiei. Si la ce concluzie s-a ajuns dupa atâta amar de timp? Ce
este fericirea?

Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte înalta, un ideal
îndepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevarata fericire nu ar fi posibila în timpul
acestei vieti. Unul din marii întelepti ai Antichitatii, Solon, considera ca nimeni nu este fericit cât timp
traieste, caci oricând se pot abate asupra lui nenorocirile. Si este adevarat ca fericirile sunt atât de
aproape de nenorociri si tot atât de adevarat este si faptul ca pentru a-si pleda cauza, fericirea trebuie
sa închida în spatele unei cortine întunecate suferintele care ne fac viata grea; dar daca nu am suferi,
nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscând durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria?…
Daca ne "eliberam" de toate conditiile durerii sufletesti, pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am facut?
Un desert fara fântâni este mai blând pentru cei ce s-au ratacit si mor de sete? Nu. Iluzia Fetei Morgana
îi arde si pe ei la fel ca pe orice alt calator ce pribegeste prin acele locuri atât de neprimitoare.

Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu întelegea ca era de neatins, ci, mai
degraba ca noi nu suntem în masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta
fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele
considera ca a fi fericit înseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite
stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer.
Exista oameni care îsi "fabrica" un paradis numai al lor în care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar întâmpla
daca acest paradis ar exista undeva pe Pamânt?

La începuturile lumii a existat. Si ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este
facut sa locuiasca în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât sa tinda catre
absolut, catre perfectiune, purtându-si povara de a sti ca, în aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo.

Honoré de Balzac spunea ca "Fericirea are nenorocirea sa para ceva absolut". Si eu cred ca
fericirea se poate atinge cu mâna. Pentru ca exista conceptii despre fericire care o considera o stare
sufleteasca de bucurie nemarginita, de exaltare, de împacare, de beatitudine. Si atunci putem considera
ca ea se afla la picioarele noastre ca o floare de câmp; nu trebuie decât sa ne aplecam ca sa o culegem.
Dar cum ea este înconjurata de multe alte flori, ne înselam asupra parfumului, asupra culorii si întindem
prea departe mâinile.

Sunt multe momente de fericire în viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase
balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici,
unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg înca înainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra
este însa plina de astfel de balonase. Nu trebuie decât sa le pastram cu grija, în cufarul tainic al
subconstientului si sa ne gândim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent

6
echilibru între cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si
costisitoare.

A fi fericit înseamna dupa unii, a iubi. Si într-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi
iubit vine abia dupa aceea.

Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atâta timp cât cel care iubeste nu confunda dragostea cu
delirul devastator al posesiei, care, în ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Caci, împotriva
opiniei comune atâtor oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este
contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru
ca ea ar fi unica în lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai
scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le
culegi.

Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim înseamna sa fim fericiti. Si sa
presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a încercat. Si acum este fericit? Se prea
poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat în stradania de a obtine.

Despre problema fericiri

Este posibila fericirea ?

Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor

noastre in viata ?

Suntem cu adevarat fericiti ?

Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui oemnirea , iar raspunsurile vor fi
variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva de
spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea

Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci
sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre Andrei
“ Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire
trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un
soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta “ .

Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor
filosofice asupra fericirii.

Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci
fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala
cu aspiratia catre fericire .

7
 A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea.

Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de

individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea.

Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral.

Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta.

Feuerbach a sustinut ca fericirea este izvorul oricarei morale si legea absoluta a vointei noastre.

Benedict de Spinoza spunea prin “amor intellectualis Dei” : aceasta iubire produce fericirea; ea e
o parte din iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om si rezulta din cunostinta lui Dumnezeu.
Cunostinta aceasta da omului virtutea si fericirea . De aceea, dupa teoria lui Spinoza, fericirea poate fi
atinsa daca omul este condus de idei clare, fara afecte si pasiuni. Izvorul fericirii este in om, in ratiune.

Leibniz deduce fericirea din virtute, iar virtutea o identifica cu perfectiunea, iar perfectiunea cu
dobandirea de cunostinte, de reprezentari cat mai clare .

Faust a cautat fericirea in gandire, dar nu a gasit decat dorul nespus de fericire.

Hutscheson leaga notiunea de fericire de sentimentele morale, dar sustine ca morala e victoria
iubirii pure, neinteresate asupra celorlalte dorinte si sentimente.

Kant a exclus total fericirea din viata morala, fericirea fiind o notiune formala, valabila pentru
domeniul transcendentului.

Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect,
din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism.
Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc.

Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator, sufletul
uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce vibreaza in
mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare.

Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa “Opere sociologice” considera 2 forme de obiectivism si

anume:

a) obiectivism teologic – predominant in antichitate si evul mediu – credinta in spirite bune si rele
, in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti.

Fericirea era considerata ca produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul
vine in contact direct cu Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura
, iubire, fericire, durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui
Dumnezeu, iar cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au

8
loc in extaz (atunci cand se distruge dualismul dintre eu si non-eu, se inlatura granitele spiritului
individual). Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru,
caci e introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta.

b) Obiectivism social – fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand

personalitatea omeneasca.

Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi – ele au valoarea pe care
le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui echilibru
intre subiectiv si obiectiv – aceasta produce fericirea.

Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se impune
un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a materialului, a
conceptelor morale izvorate din societate.

Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si
echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i cautam
cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei.

Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci “in lumea inteligentei nu stapaneste
durerea, ci toate sunt supuse cunostintei”.

Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand
cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii.

Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se mai
rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte.

De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar
rezulta ar fi ceva trecator.

De-a lungul timpului, incepand de la filosofia socratica si pana azi, s-a definit fericirea in mod pozitiv
si negativ.

- Definitiile pozitive au fost ale optimistilor ce au considerat fericirea ca un fenomen realizabil

cautand sa arate caracterele ei precum si mijloacele prin care s-ar putea infaptui

- Definitiile negative au fost ale pesimistilor care au facut din fericire numai suspendarea durerii,
tagaduindu-i existenta reala , pozitiva . Filosoful A.Ferdusi spunea ca “Lumea nu e decat un vis trecator
si nici fericirea , nici nenorocirea nu dureaza” ; iar Voltaire considera fericirea numai ca o idee abstracta,
care se bazeaza pe unele senzatii de placere.