Realizat de Panţîr Alina CT21Z

Eseu: Sensul vieţi umane – există sau nu ?

,,Orice suntem, orice am face din noi, este tot ceea ce vom avea vreodată – iar acesta, în
profunda lui simplitate, este sensul vieții’’. – Philip Appleman

Omul este conştient de el însuşi ca şi de existenţa multor lucruri. Felul în care se concepe
omul pe el însuşi are o influenţă majoră asupra felului în care gândeşte, simte şi acţionează. În
viaţă omul îşi pune un număr infinit de întrebări. La unele dintre ele omul găseşte răspuns fără
cea mai mică dificultate, la altele el are nevoie de ceva timp pentru a gândi, a analiza şi a deduce
un răspuns care îl satisface la moment, iar altele rămân retorice, măcinându-l secole de-a rândul.
Viaţa însăşi înseamnă să pui întrebări, şi nu întotdeauna să afli răspunsuri.

Deci de multe ori ne-am pus întrebările Sensul vieţi umane – există sau nu ? Care este
sensul vieţii ? întrebări aparent simplă, dar care dă naştere la mii şi mii de interpretări diferite.
Asupra acestei întrebări se gândesc toţi dintre noi existenţi pe acest pământ, ţară, oraş şi chiar
încăpere. Unii vor declara în mod egoist că sensul vieţii este fericirea personală (cariera,
plăcerile, bunăstarea economică, prestigiul, popularitatea, puterea, autoritatea, frumuseţea fizică)
care nu întotdeauna coincide cu cea generală, alţii vor susţine că sensul vieţii este familia, iar
alţii vor interveni cu ideea că sensul vieţii lor este aportul lor în ştiinţă şi dezvoltarea
omenirii.Viaţa umană este prea scurtă pentru a decodifica complexitatea acestei întrebări, de
aceea doar o interpretare univocă nu este de ajuns. Nu există o abordare corectă a problemei
sensului vieţii, la fel cum nu există nici una greşită. Există doar ipoteze, idei, concepţii şi fiecare
în parte poate fi credibilă, valabilă sau absurdă. Imediat ce dobândeşte conştiinţa sinelui, omul se
întreabă care este rostul vieţii sale. Iar prin răspunsul pe care îl dă acestei întrebări îşi determină
poziţia lui faţă de fiecare din problemele parţiale ale cotidianului. Transformările continue ale
opiniilor morale, sociale, filosofice sau de altă natură scot la iveală lipsa unui răspuns
satisfăcător la întrebarea despre sensul vieţii şi descoperă profunda dorinţă de a-l afla. Aşadar
omul, care înregistrează atâtea succese în ştiinţă şi tehnologie, eşuează în ceea ce priveşte
căutarea sensului vieţii sale.

Din acest motiv şi fericirea este o problemă centrală a vieţii omeneşti şi a concepţiei
despre viaţă, deoarece,dintotdeauna, problema succesului, a realizării umane, deci a realizării
unor scopuri şi idealuri, estesinonimă cu căutarea, atingerea a ceea ce se numeşte fericire. Marii
filozofi ai antichităţii, Heraclit,Democrit, Epicur etc, au înaintat permanent această problemă,
îndeosebi sub aspect etic.

Sub,aspect psihologic şi ontologic, fericirea este o stare de spirit, o stare de mulţumire, bu
curie, satisfacţie,încredere în realizarea unui scop sau ideal important. Opusă fericirii ar fi
nefericirea, starea desuferinţă, de durere, de nenorocire. Importanţa acestei stări de spirit pentru
fiinţa umană este deordinul determinării cauzale, motivationale, reprezentînd baza energetică a
elanului dinamic şicreator al individului.Căutarea fericirii este cel mai firesc lucru pentru om. Ea
izvorăşte din fiinţa conştientă a omului, care percepe, simte, judecă, a cărei activitate se
desfăşoară în conformitate cu un anumitscop, aspiraţie sau dorinţă.Fericirea e starea fiinţei ce
suferă şi judecă, ce-şi reprezintă lumea şi o evaluează în raport
cu propriai imagine asupra sa şi a lumii. 

Fericirea este o stare individuală, strict personală, care im- plică, însă, în mod inevitabil

prezenţa altor oameni sau a lumii. Intrucît fericirea e legată de individ,considerat ca un tot, ea are
o puternică notă de subiectivitate — oamenii doresc să fie fericiţi, darexistă diferite moduri de a
o înţelege. Nu toţi oamenii înţeleg fericirea în acelaşi mod.

Uneori, mi se pare că ideea aceasta că ar trebui să fim fericiți e cea care ne face să ne
simțim mizerabil, pe termen lung. Ne evaluăm pe noi înșine în funcție de cât de fericiți suntem
sau nu. Ni se întâmplă lucruri în viață care ne stârnesc variate emoții, poate unele care ne sperie
sau ne displac și ne împotrivim lor, le refuzăm și le reprimăm, nu le dăm voie să fie acolo, să
existe, să se manifeste, să facă parte din noi și să plece nestingherite..Nu știu de ce. Poate e ceva
învățat. De îndată ce plângem sau suntem triști, încă de mici, ni se spune să nu mai fim, să
zâmbim. Dacă plânge copilul mic, de îndată e luat în brațe și alinat să nu mai plângă, să fie bine
și fericit. Iar asta devine rapid un scop în viață.Dacă ne raportăm la fericire ca la o emoție,
trebuie să înțelegem că e absurd să o vedem ca pe un scop în viață, când ea prin definiție e ceva
temporar, ceva care vine și pleacă. Dacă e un scop în viață, fiecare dintre noi l-am atins deja de
fiecare dată când, fie și pentru o secundă, am fost fericiți. Și îl vom atinge iar și iar…Dacă o
vedem ca pe ceva abstract, ca pe o destinație finală în care știm că am ajuns dacă x și dacă y,
cred că ne limităm. Suntem capabili să trăim, să experimentăm și să simțim atât de multe alte
lucruri dincolo de fericire. Când facem din fericire un scop în viață, ea devine ceva static, ceva ce
crezi că poți atinge și bifa într-o listă de obiective. De ce să facem din fericire ceva static, când
ea poate veni și pleca oricând?Poate ar fi mai ușor să ne acceptăm emoțiile mai puțin plăcute
dacă fericirea nu ar fi un scop în viață. Poate clipele de suferință nu ar crea, pe deasupra, și
panică, dacă am înțelege că e perfect normal să le simțim, că e perfect normal și dezirabil să vină
și ele în conștiința noastră.
 E ok să fii trist. La fel cum e ok să fii fericit. E și mai ok să îți dai voie să le simți pe
ambele, să știi că nici una dintre emoțiile acestea nu te obligă la fidelitate față de ele. Dacă ești
fericit și brusc se întâmplă ceva ce te întristează, lasă-te să fii trist, e normal, ești om. Dacă ești
trist și brusc ceva anume te face să (vrei să) zâmbești, dă-ți voie să zâmbești și să fii fericit. Sunt
doar stări, sunt doar emoții și sunt efemere.

Venim pe lume și existăm ca să fim fericiți? Majoritatea oamenilor cred că DA și

urmăresc fericirea în toată viața lor.Cred că se poate afirma că nu există cineva care să nu-și
dorească fericirea.Numai că fericirea, ca scop realizabil, este o iluzie, ceea ce nu înseamnă însă
că fericirea însăși nu este posibilă. Unii au parte de momente de fericire (picături de fericire)
poate chiar zilnic, alții mult, mult mai rar.De multe ori trecerea peste durerile și greutățile vieții o
echivalăm, într-un fel, cu obținerea fericirii.

De asemenea, în căutarea ei, ne umplem casa cu tot felul de lucruri de care nu avem
nevoie, împărțim totul cu oameni pe care nu îi iubim și încercăm să muncim din greu pentru a
obține aprobarea unor oameni de care nu ne place. Facem totul pentru a urmări fericirea!

Căutăm fericirea:în cumpărându-ne lucruri despre care credem că ne vor face fericiți (“Ce
fericire pe mine că îmi cumpăr mașină!”);acceptând o slujbă, chiar dacă nu ne place, pentru că
este plătită bine;mergând în vacanțe “de vis” “Ce fericiți am fost în la mare!

Dar toate aceste fericiri constituie scopuri în viață? Pot afirma că viața mea are ca scop
cumpărarea unei mașini? Pot spune că scopul vieții mele este să merg în vacanță la Mamaia? ș.a.
Sună aiurea, nu?După împlinirea unor asemenea dorințe, aducătoare de fericire, la sfârșit de zi,
când înainte de a adormi îți faci autoanalizele obișnuite, îți pui întrebarea: “Ce urmează în
această urmărire fără sfârșit a fericirii?” Răspunsul corect, mai mult ca sigur, este: “Urmărirea
unui altceva întâmplător despre care crezi că te va face fericit.”

Aristotel ne-a mințit (cu bună știință?) atunci când a spus:“Fericirea este sensul și scopul
vieții, scopul și sfârșitul întregii existențe umane”.Fericirea nu poate fi un scop în sine. Prin
urmare, nu este ceva realizabil.Cele mai multe lucruri pe care le facem în viață sunt doar
activități și experiențeToate aceste lucruri ar trebui să ne facă fericiți, nu? Dar ele nu sunt utile.
Nu creăm nimic. Doar consumăm sau facem ceva.Asta e bine și nu e ceva condamnabil. Poate să
ne placă să mergem în vacanță sau să mergem la cumpărături dar, nu acestea sunt lucrurile care
dau sens vieții.Ceea ce dă sens vieții cu adevărat este utilitatea, faptul că ne putem face utili.
Când creăm ceva pe care alții îl pot folosi. Sau chiar când creăm ceva ce putem folosi noi înșine.
 Un răspuns, demn de reținut, la întrebarea „Ce anume dă sens vieții?” l-a dat poetul și
eseistul american Ralph Waldo Emerson:“Scopul vieții nu este să fii fericit. Trebuie să fii util, să
fi onorabil, să fii plin de compasiune, să poți face o deosebire între ai trăit și ai trăit bine”.

Comparând viziunile din perioade diferite a gândirii umane realizăm faptul că mitologia
are o viziune negativistă asupra sensului uman, explicând însăşi viaţa umană fiind absurdă şi
iraţională. În acelaşi timp, religia oferă o speranţă omenirii, aceea de a deveni fericit în viaţa de
apoi, astfel reuşind să motiveze un număr enorm de persoane că totuşi viaţa are un scop şi anume
de a tinde spre fericirea care o regăseşte fiecare în credinţă. Filosofia creează un amalgam care
întruneşte aceste două concepţii, până la sfârşit revenind la ceea ce Nietzsche numea eterna
reîntoarcere a identicului, adică la mesajul mitului lui Sisif. Aceasta şi demonstrează că omul a
fost, este şi va fi într-o căutare eternă a sensului vieţii, din cauza caracterului său egoist, deoarece
el nu poate primi faptul că el este doar un mic fragment din această lume şi că totul ce omul face
nu aduce impact major în univers. În societatea contemporană, ca scop al vieţii umane este
promovată satisfacţia senzuală. Mulţimea produselor, varietatea ofertelor, multitudinea de
servicii, abundenţa posibilităţilor, provocarea sistematică a unor nevoi de prisos şi incitări
senzuale prin reclamele şi programele mijloacelor de informare în masă converg în impunerea
acestui scop. Lozinca "trăieşte-ţi viaţa!" a căpătat caracter de poruncă categorică. Cât timp
societatea mai păstra anumite configuraţii stabile, omul mai putea găsi oarecare suporturi vieţii
sale. În societatea contemporană, însă, totul se fărâmiţează şi se descompune, iar omul trăieşte şi
exprimă fărâmiţarea şi descompunerea societăţii în viaţa lui personală şi în relaţiile lui sociale.
Căutând autoconfirmarea şi împlinirea prin sine, sfârşeşte în autodezminţire şi pierderea propriei
existenţe. Îşi sporeşte activităţile şi mobilitatea, pentru a-şi confirma existenţa, îşi schimbă
profesia, pentru a încerca noi experienţe. Îşi dizolvă familia, pentru a crea noi legături.
Călătoreşte în diferite puncte ale pământului, pentru a cunoaşte lucruri noi şi a-şi umple golul
lăuntric. Cu toate acestea, însă, nicăieri nu găseşte sens vieţii.

În viziunea mea raspunsul la întrebarea Sensul vieţi umane – există sau nu ? este diferit
de la o persoană la alta deoarece în conformitate cu starea ta interioara în care
esti ,circumstanţele în care te afli,vîrsta ,experienţa de viaţă,domeniu din care face parte, toate
acestea contribuie la raspunsul pe care îl dăm noi acestei întrebări.Dacă întrebăm o persoană
disperată la sigur că va răspunde că viaţa sa nu mai are sens,dacă întrebăm o persoană care este
în al noulea cer de fericire că iuvitul a ceruto de soţie atunci aceasta va raspunde că sensul vieţi
umane există si este iubitul ei,raspunsul la această întrebare nu este constant şi nici nu va fii
deoarece cum se zice ,,Cîţi oameni atâtea parerii’’De multe ori oameni spun că sensul vieti sale
este fericirea , cu care sunt si eu în partial de accord deoarece dacă esti fericit esti împlinit în
viată dar în acelas timp pot spuneca şi un om trist ,nefericit poate avea un scop şi un sens al vieti
de a demonstra lumii că poate fii util si bun pentru societate.