Sunteți pe pagina 1din 11

Hedonismul este un curent filozofic care sustine ca placerea e foarte importanta si ca reprezinta scopul final al umanitatii.

Originea termenului e cuvantul grecesc hedonismos, adica placere. Conceptul de baza din spatele gandirii hedoniste spune ca placerea e singurul lucru bun si care ar trebui sa aiba importanta pentru o persoana. Aceasta idee e folosita adesea, in evaluarea unei actiuni, tinand cont de cata placere si cata durere, are ca rezultat infaptuirea ei. Mai pe scurt, hedonistul incearca sa obtina o placere cat mai mare. Filozofii britanici ai secolului al IX-lea, Stuart Mill si Jeremy Bentham, au aparat teoria etica a utilitarismului, conform careia ar trebui sa infaptuim doar acele actiuni care vizeaza binele comun. Utilitarismul spune ca valoarea morala a unei actiuni e determinata doar de contributia sa la binele si fericirea comuna, adica la utilitatea generala, adica e un alt fel de a spune ca scopul scuza mijloacele. Utilitarismul e cel mai bine descris de citatul cel mai mare bine pentru cel mai mare numar. Desi ambii filozofi au avut ca obiectiv cautarea fericirii, au aplicat versiuni diferite de hedonism, aceste versiuni au dat nastere la doua curente filozofice.

Hedonismul motivational
Ii apartine lui Jeremy Bentham si are o abordare cantitativa a problemei. Bentham crede ca valoarea placerii poate fi inteleasa prin prisma cantitatii. Adica valoarea placerii poate fi marita de durata, nu numai de numarul de placeri sau de intensitatea lor. Bentham sustine ca durerea si placerea sunt factorii determinanti ai actiunilor noastre, asta il face hedonist in privinta motivelor de actiune. Uneori motivatiile hedoniste esueaza in a genera actiuni hedoniste , iar in cazurile in care genereaza asemenea actiuni, motivatia insasi esueaza conform principiilor hedonismului. Paradoxul hedonismului consta in ideea ca cei motivati in favoarea placerii obtin mai putin decat ar trebui, iar cei motivati contra durerii, obtin mai mult decat trebuie. Deci se poate spune ca hedonismul motivational consta in motivarea cuiva prin propria-i placere sau durere, incluzand faptul ca e motivat pentru placere si impotriva durerii. A fi motivat pentru placere si impotriva durerii, e o descriere a problemei in termeni de productie, adica e o problema de producere a placerii si de reducere a durerii, decat de exprimare a acestor lucruri.

Hedonismul normativ
Ii apartine lui John Stuart Mill, care a preferat o abordare calitativa. El credea ca exista nivele diferite de placere. Miller spune ca fiintele simple (uneori folosea porcii drept exemplu) acceseaza mult mai usor placerile simple, din moment ce ignora celelalte aspecte ale vietii, ele se pot lafai in placere. Fiintele cele mai elaborate analizeaza problema, de aceea pierd din timpul destinat placerii simple. Cei care critica abordarea cantitativa subliniaza faptul ca placerile, de regula, nu au trasaturi comune, cu exceptia faptului ca sunt vazute ca fiind placute. Iar cei care critica curentul calitativ subliniaza faptul ca desi o placere poate fi la un nivel mai inalt decat alta, acest lucru se datoreaza altor factori, in niciun caz faptului ca e placuta. Termenul medical pentru cei care sunt incapabili de a obtine placere din experientele considerate de regula placute, se numeste anhedonie.

Placerea in Antichitate
Democritus pare sa fie cel mai timpuriu filozof care a adoptat o filozofie hedonista, el definea scopul suprem al vietii ca fiind multumirea sau veselia, adaugand ca bucuria si tristetea sunt semnele distinctive ale lucrurilor benefice si daunatoarea. Cyrenaismul, a fost fondat intre secolele 3 si 4 B.C. si a fost fondat de catre Aristippus din Cyrene. Acest curent reprezinta una dintre primele scoli de gandire socratice, in care se punea

accentul pe o parte din invataturile socratice. Socrate a zis ca fericirea e unul din rezultatele actiunii morale, iar Aristippus sustine ca placerea e binele suprem. El a gasit gratificatii trupesti, pe care le considera mai intense si preferabile celor mentale, de asemenea a refuzat abandonarea gratificatiilor imediate de dragul celor pe termen lung. Epicurianismul e considerat de unii o forma antica de hedonism. Epicur identifica placerea cu linistea si accentua importanta reducerii dorintei fata de obtinerea imediata a placerii. Epicur sustinea ca placerile cele mai mari sunt si cele mai simple, adica o viata moderata petrecuta alaturi de prieteni si purtand discutii filozofice.

Egoismul
Hedonismul poate fi unit cu egoismul psihologic teoria conform careia oamenii sunt motivati numai de propriul lor interes pentru a forma hedonismul psihologic, o afirmatie pur descriptiva care sustine ca agentii cauta, in mod natural, placerea. Hedonismul poate fi de asemenea combinat cu egoismul etic care afirma ca indivizii ar trebui sa isi caute binele propriu formand hedonismul etic, care sustine ca ar trebui sa ne comportam in asa fel, incat sa obtinem placerea proprie. Dar hedonismul nu e neaparat legat de egoism. Utilitarismul lui John Stuart Mill e clasificat uneori drept o forma de hedonism, deoarece judeca moralitatea actiunilor prin consecintele lor asupra binelui comun. Acesta se numeste hedonism altruist. In timp ce alte doctrine propun infaptuirea oricarei actiuni, care pe termen lung, sa aduca fericire individului, Mill promoveaza actiunile care ii fac pe toti fericiti. A se observa diferenta dintre individualism si colectivism. Individualismul e o pozitie morala, o filozofie politica sau un punct de vedere social care implica increderea de sine si independenta. Individualistii promoveaza atingerea scopurilor si placerilor proprii, alegerile lor fiind mai mereu in opozitie cu interferentele externe (societatea, alte grupuri sau institutii, etc.). Individualismul se opune colectivismului, care pune accent pe faptul ca orice scop comunitar, de grup, de societate sau national, are prioritate fara de scopurile individuale. Adica o societate, ca intreg, e vazuta ca avand mai mult sens si valoare, decat indivizii separati care formeaza acea societate. Individualismul se opune de asemenea oricarei alte forme de traditie sau de standard moral extern folosit pentru a limita alegerile unui individ. E adevarat ca Epicur recomanda urmarirea placerilor proprii, dar nu a zis niciodata ca ar trebui sa ducem o viata egoista care sa ii impiedice pe ceilalti sa obtina acelasi lucru. Unele din teoriile lui Sigmund Freud in privinta motivatiei umane au fost numite hedonism psihologic; instinctul vietii nu e nimic altceva decat observatia ca oamenii vor cauta placerea. Dar Freud complica lucrurile, el adauga in problema alte mecanisme, cum ar fi instinctul mortii. Instinctul mortii, Thanatos, poate fi echivalat prin dorinta de pace si liniste, de calm si intuneric, care pot cauza o alta forma de fericire. Din moment ce e un instinct al mortii, poate sa fie si o dorinta pentru moarte. Freud a lasat ca motivator principal instinctul de supravietuire si pentru ca ipotezele sale au fost invalidate de testari subiective, aceste lucruri ridica probleme serioase in privinta teoriilor freudiene. Eudaimonia, ( in sensul literal: a avea un bun gardian spiritual ) impreuna cu arete ( virtute ), reprezinta cele doua concepte centrale ale eticii grecesti antice. Filozofii antici intelegeau prin eudaimonia, cel mai inalt concept uman de Bine si erau preocupati cu gasirea modalitatilor de a il obtine. Eudaimonia este adesea confundata cu fericirea, si desi aceasta denumire este destul de adecvata, nu poate exprima in intregime semnificatia cuvantului grec. Una dintre diferente e data de faptul ca fericirea e definita de o evaluarea subiectiva asupra calitatii vietii proprii, pe cand eudaimonia se refera la o modalitate de viata dorita, dar in mod obiectiv. Eudaimonia este o notiune mult mai complexa decat fericirea, din moment ce evenimentele negative care nu contribuie la starea de fericire, afecteaza eudaimonia.

Eudemonismul, etica greceasca.


Etica greceasca antica se numeste eudemonism. Teoria morala care uneste virtutea ( arete ) cu fericirea ( eudaimonia ) se numeste eudemonism. Incercarea de a defini relatiile dintre acestea doua, e una din preocuparile centrale ale eticii antice si un subiect de polemici. Din aceasta cauza sunt mai multe varietati de eudemonism. Doua dintre cele mai influente forme de eudemonism, sunt cele ale lui Aristotel si a Stoicilor. Aristotel considera ca virtutea si exercitarea ei, reprezinta una dintre componentele cele mai importante ale eudaimoniei, dar recunoaste importanta valorilor pozitive externe cum ar fi sanatatea, bogatia si frumusetea. Stoicii au un concept diferit, ei au facut din virtute singura componenta a eudaimoniei, ignorand astfel necesitatea bunurilor externe. In termeni etimologici, eudaimonia deriva din adjectivul eudaimon. Acesta la randul sau, e compus din din eu care inseamna bine si daimon, care se refera la un gardian spiritual. De aceea pentru a fi eudaimon trebuie sa traiesti bine si sa fii protejat de un spirit binevoitor. In ciuda etimologiei, discutiile despre eudaimonie din Grecia antica, ignorau semnificatiile supranaturale a termenului. Aristotel sustinea ca toata lumea e de acord cu faptul ca eudaimonia e cea mai inalta stare de Bine uman, dar exista dezacorduri mari in privinta felului de viata care are ca rezultat eudaimonia. O viata care poate fi traita bine, nu spune prea multe. Toata lumea vrea sa fie eudaimon si e de acord cu faptul ca asta inseamna a trai si a face bine . Problema e ca trebuie sa specificam care sunt activitatile umane care permit cuiva sa devina eudaimon. Aristotel prezinta cateva concepte populare despre modul in care poate fi traita viata : o viata a placerilor, o viata a activitatilor practice si o viata filozofica. O incercare a filozofiei grecesti in a raspunde acestei intrebari introduce un alt concept important al filozofiei antice : virtutea. Aristotel spune ca viata eudaimonului e o viata de activitati virtuoase in conformitate cu ratiunea. Chiar si Epicur care pretinde ca viata eudaimonului e o viata a placerilor, precizeaza ca aceasta viata trebuie sa fie si una a virtutilor. Deci virtutea (arete ) e strans legata de fericire ( eudaimonia ), conform teoriticienilor antici greci. Dar ei nu sunt de acord asupra felului in care cele doua sunt legate una de alta. Dupa cum am mai zis, cuvantul grecesc arete e tradus de regula ca virtute. Una din problemele acestei traduceri, e ca suntem inclinati sa o intelegem, intr-un sens moral, care nu reprezinta mereu semnificatia data de antici. Pentru un grec, arete se refera la tot felul de calitati carora noi nu le-am considera relevante pentru etica ( frumusetea fizica, etc. ). Deci e bine sa tinem minte ca sensul virtutii grecesti nu e exclusiv moral si include mai multe lucruri ( intelepciune, curaj, compasiune, etc.). De exemplu, am putea zice ca viteza e o virtute pentru un cal sau ca inaltimea e virtutea unui basketball-ist. Pentru a face ceva bine e nevoie de virtute, fiecare activitate caracteristica ( tamplaria, cantatul la flaut, etc. ) are propriul set de virtuti. O traducere alternativa ar fi excelenta, aceasta ar putea transmite sensul general al termenului. Virtutile morale sunt doar o subcategorie a sensului general, conform caruia o fiinta umana e capabila de o functionare buna sau excelenta.

Socrate
Ceea ce stim despre filozofia lui Socrate e bazat aproape in intregime pe insemnarile lui Platon. Primele opere a lui Platon prezinta destul de fidel invataturile lui Socrate, iar ideile lui Platon apar in opere ca Phaedo si Republica. Asemenea celorlalti ganditori etici greci, Socrate credea ca fiintele umane isi doresc eudaimonia mai presus de orice. Dar Socrate adopta o forma radicala de eudemonism: el credea ca virtutea e atat necesara cat si suficienta pentru eudaimonie. Socrate e convins ca virtutile, asemenea auto-controlului, curajului, dreptatii si a altor atribute ale mintii si sufletului, sunt absolut cruciale pentru persoana care doreste sa fie eudaimon. De exemplu, in

Meno, el zice: tot ceea ce intalneste si indura sufletul ghidat de intelepciune, se termina in fericire. In Apology, Socrate critica pe cei care cred ca viata de eudaimon, e o viata de onoruri si placeri, de aceea critica pe atenieni cum ca le-ar pasa mai mult de bogatii si onoruri decat de starea sufletului lor. Virtutile sunt calitati ale sufletului. Atunci cand un suflet a fost ingrijit si pregatit asa cum trebuie, atunci vor aparea si virtutile. Starea in care se afla sufletul e mult mai importanta pentru eudaimon decat bogatiile sau puterea politica. O persoana care are un suflet virtuos e mult mai castigata decat o persoana bogata si onorata, dar al carei suflet e corupt de actiuni imorale. Aceasta opinie e confirmata in Crito, unde Socrate il face pe Crito sa recunoasca faptul ca perfectiunea sufletului, virtutea, e cel mai important aspect. Deci pentru Socrate o persoana care nu e virtuoasa, nu poate fi fericita, iar o persoana care e virtuoasa, nu poate esua in incercarea de a fi fericita.

Platon
Republica lui Platon incearca sa raspunda provocarii unui sofist, Thrasymachus, care sustinea ca virtutea dreptatii il impiedica pe omul puternic sa obtina eudaimonia. Opiniile lui Thrasymachus nu sunt altceva decat o varianta a unei situatii pe care Platon o discuta in Gorgias, prin intermediul lui Callicles. Argumentul principal prezentat de Calliclas si Thrasymachus e ca justitia impiedica obtinerea eudaimoniei, deoarece moralitatea conventionala necesita auto-controlul si mentinerea dorintelor la minim. Ideea este ilustrata cel mai bine in volumul al doilea al Republicii, cand Glaucon, raspunzand provocarii lui Thrasymachus, povesteste mitul inelului magic al lui Gyges. Conform mitului, Gyges devine rege al Lydiei atunci cand gaseste un inel magic, care il face pe posesor invizibil., ceea ce ii permite sa isi satisfaca toate dorintele si sa evite pedepsele. Gyges il ucide pe rege, se casatoreste cu sotia lui si preia tronul. Esenta povestii e ca comportamentul uman nu ar mai fi moral, daca omul poate evita repercursiunile satisfacerii dorintelor sale. Dar daca eudaimonia se obtine prin satisfacerea dorintelor, iar ideea de dreptate inseamna ignorarea si nesatisfacerea lor, asta inseamna ca un comportament moral e impotriva intereselor omului puternic. ( Acest gen de argumente va apare in filozofia lui Nietzche ). Argumentarile din Republica sunt lungi, complexe si profunde. In esenta, Platon sustine ca virtutile sunt atribute ale sufletului si ca o persoana dreapta e cineva care are ordine si armonie in suflet, astfel incat acesta sa produca beneficii maxime acelei persoane. Teoria etica al lui Platon e eudemonista pentru ca pastreaza dependenta eudaimoniei de virtute, care e o componenta cruciala si dominanta a eudaimoniei.

Aristotel
Pentru Aristotel, eudaimonia implica activitati care prezinta excelenta in raport cu ratiunea. Acest concept deriva din opiniile lui Aristotel despre ratiunea fiintei umane care e folosita la maxim, daca aceea persoana poseda eudaimonia, dupa care va obtine excelenta (arete ) in ratiune. Conform lui Aristotel, eudaimonia cere activitate, actiune, asa ca nu e suficient un anumit comportament. Mai e necesara exercitarea atributelor, adica sa activeze in domenii care sa corespunda capacitatii ratiunii sale. Aristotel sustine ca daca traim in concordanta cu ratiunea, asta inseamna ca vom obtine excelenta in folosirea ei. Dar el mai zice ca nu e suficienta ocuparea unei functii, ci ca mai trebuiesc demonstrate virtuti si in diversele aspecte ale acelei functii. Functia de psiholog cere un grad mare de atentie, de aceea putem zice ca atentia e o calitate necesara cuiva care vrea sa devina psiholog. De aici rezulta ca eudaimonia se formeaza prin activitatile partii rationale a sufletului in concordanta cu virtutile ratiunii. Teoria etica a lui Aristotel e eudemonista deoarece mentine dependenta eudaimoniei de virtute. Dar desi zice ca virtutea e necesara pentru eudamonie, ea nu este suficienta. Desi pune accentul pe importanta partii rationale a sufletului, el nu ignora importanta altor valori

pozitive ( provenienta buna, copii buni si frumusete ). Asa ca o persoana care e extrem de urata, a carei copii sau prieteni buni au murit, sau care e singura, e foarte putin probabil sa devina eudaimon. Eudaimonia depinde intr-o anumita masura de lucruri ce depasesc excelenta ratiunii si de norocul gasit in viata si in corp.

Epicur
Teoria etica a lui Epicur e hedonista. Conform ei placerea e singurul lucru bun intrinsec si durerea e singurul lucru rau intrinsec. Un obiect sau o experienta are o valoare intrinseca buna numai din cauza ca e ceea ce este. Valoarea intrinseca e in contrast cu valoarea instrumentala. Un obiect sau o experienta are valoare instrumentala numai daca serveste ca masura a valorii intrinsece. Sa presupunem ca iti petreci zilele si noptile la birou, prestand activitati nu prea placute, toate acestea le faci pentru bani. Daca cineva te intreaba: De ce vrei banii?, tu raspunzi: Ca sa pot sa imi iau un apartament pe malul marii si un Ferrari. Acest raspuns exprima faptul ca banii au o valoare instrumentala, constituie mijlocul prin care se procura apartamentul si masina. Valoarea producerii banilor e dependenta de valoarea bunurilor care vor fi achizitionate. E valoare instrumentala: are valoare numai pentru cineva care obtine ceva prin ea. Epicur identifica viata de eudaimon cu o viata de placeri. El intelege eudaimonia ca o experienta, mai mult sau mai putin continua, lipsita de dureri si de neplaceri. Dar Epicur nu sustine ca ar trebui urmarita fiecare placere, pana la ultima. Mai degraba el recomanda o politica de marire a placerilor, pe termen lung. Cu alte cuvinte, unele placeri nu se merita a fi cautate, deoarece duc la mari dureri, si unele dureri ar trebui cautate, deoarece duc la placeri mari. Cea mai buna strategie de obtinere a placerii maxime e prin evitarea placerilor instant si folosirea unei abordari pe termen lung. Etica grecilor antici este eudemonista deoarece se bazeaza pe relatia dintre virtute si eudaimonie. Doctrina lui Epicur poate fi considerata eudaimonista deoarece Epicur argumenteaza ca o viata de placeri e o viata de virtuti. El considera ca virtutile aduc placere. O diferenta importanta intre eudemonismul lui Epicur si cel al lui Platon si Aristotel, e ca pentru ei virtutea e componenta principala a eudaimoniei, in timp ce pentru Epicur e un mijloc de obtinere a fericirii. Aristotel considera ca eudaimonia e ceea ce vrea fiecare ( Epicur ar fi de acord ). Dar Aristotel nu crede ca activitatea virtuoasa e urmata de dragul placerii. Placerea e un produs secundar al activitatii virtuoase : nu ar trebui incadrata in motivele pentru care o actiune virtuoasa e virtuoasa. Aristotel nu considera ca noi cautam eudaimonia, la propriu. Ci ca mai degraba, eudaimonia e ceea ce realizam atunci cand traim in conformitate cu cerintele ratiunii. Virtutea e cea mai importanta componenta a vietii eudaimonice. Epicur considera ca virtutea e doar un mijloc de a obtine fericirea. Teoria lui este eudemonista deoarece virtutea este indispensabila pentru obtinerea fericirii, dar virtutea nu e o componenta a vietii eudaimonice, iar a fi virtuos nu acelasi lucru cu a fi eudaimon. Virtutea are o relatie strict instrumentala cu fericirea. Deci cand Aristotel zice ca nu trebuie cautata virtutea pentru a obtine placerea, Epicur l-ar contrazice. Filozofia stoica incepe cu Zeno din Citium ( 300 B.C ) si a fost transformata de Cleanthes ( 331-231 B.C. ) si Chrysippus ( 280-206 B.C. ) intr-un unitate sistematica. Etica stoicilor e o versiune mai puternica a eudemonismului. Conform stoicilor, eudaimonia e necesara si suficienta pentru virtute. Am vazut mai devreme ca conceptul arete nu e acelasi cu cel al virtutii, deoarece include multe excelente non-morale. Conceptul stoic al arete-ului este mult mai aproape de adevar decat conceptia noastra despre virtute. Cand stoicii se refera la virtute, vorbesc despre atribute ca: justitie, moderare si curaj. Ei au o conceptie radicala in cadrul careia afirma ca viata de eudaimon e viata morala virtuoasa. Virtutea morala e buna, pe cand viciul moral e rau, iar celelalte lucruri ( sanatatea, onoarea sau bogatia ), sunt neutre. Prin acest lucru neaga importanta valorilor externe recunoscute de catre Aristotel, care credea ca ghinionul poate lasa si pe cea mai virtuoasa persoana fara eudaimonie. Doctrina stoica reapare, mai tarziu, in scrierile lui Immanuel Kant,

care considera ca posesia unei vointe bune e singurul lucru bun neconditionat. O diferenta ar fi ca stoicii considera valorile externe neutre, iar Kant le considera bune, dar nu in mod obligatoriu. Interesele privind eudaimonia si teoriile etice antice in general, au reaparut in secolul 20. In mare parte datorita operelor lui Elizabeth Anscombe.

Anscombe
In articolul sau Filozofia Morala Moderna, Anscombe argumenteaza ca conceptiile morale bazate pe obligatie, sunt incoerente conceptual pentru ca se bazeaza pe ideea unei legi fara legiuitor. Ideea e ca un sistem de moralitate conceput prin Cele Zece Porunci, drept sistem de referinta pentru anumite actiuni, depinde de cel care a conceput aceste reguli. Intr-un climat modern care nu doreste sa accepte faptul ca moralitatea depinde de Dumnezeu, conceptia de moralitate bazata pe reguli e deposedata de fundatiile sale metafizice. Anscombe a recomandat o intoarcere la teoriile etice eudemoniste a anticilor, in special cele a lui Aristotel, care privesc moralitatea din punctul de vedere al intereselor si bunastarii agentilor morali umani, fara a mai fi nevoie de a apela la o metafizica dubioasa.

A. Teorii morale In sens larg, etica vizeaza valorizarea unei actiuni (bine/bun, rau) in termeni de mijloace si scop si in acest sens se disting doua pozitii majore. Etica deontologica sustine ca valoarea morala a unei actiuni consta in respectarea regulii, indiferent de cinsecintele ei, iar etica teleologica sustine ca valoarea unei actiuni este data de scopul ei final. Sustinatorii eticii teleologice afirma fericirea ca scop suprem al vietii, desi difera mijloacele prin care este obtinuta. Hedonismul (Aristip, J. St. Mill) promoveaza absenta durerii din corp si a suferintei din suflet ca mijloc de realizare a suferintei, iar eudemonismul (Platon, Aristotel) teoretizeaza cautarea rationala a fericirii. Ambele teorii privilegiaza ideea ca valoarea mijloacelor (placerea, intelepciunea) este determinata de valoarea scopului si se centreaza pe continutul actiunii morale. Totusi, hedonismul si eudemonismul nu stabilesc cadrul necesar si universal in care continutul unei actiuni are deplina valabilitate morala. Etica deontologica (Imm. Kant) apreciaza ca, indiferent de scop, actiunile au valoare morala doar daca sunt guvernate de principii normative a caror respectare asigura unei actiuni caracter necesar si universal. In replica la normativitatea principiilor morale si a demersului deductiv, etica aplicata depaseste domeniul strict teoretic si adopta un demers inductiv derivand principiile morale din analiza unor fapte concrete. Astfel, etica aplicata (M. Tooley) poate fi considerata un demers reflexiv adecvat la situatiile concrete. O alta obiectie adusa teoriilor teleologice si deontologice o constituie universalismul lor nefondat, pentru ca nu tine cont de contextul cultural caruia ii apartin indivivizii, de codul moral presupus in infaptuirea unei actiuni. 1.Aristotel ( 384/322 i.H.) abordeaza domeniul eticii teoretizand in spatiul virtutilor dianoetice si stabileste intelesul moral al omului ca avand temei in cel metafizic. Printr-o analogie intre fiinta in sine si binele in sine, identificat cu fericirea, Aristotel promoveaza o etica eudemonista, deoarece numai fericirea este activitatea care actualizeza caracteristica definitorie a omului ca fiinta care actioneaza condusa de ratiunea practica. In domeniul idealurilor umane fericirea beneficiaza de valorizarea unui scop in sine si este

conforma cu ratiunea intrucat corespunde facultatii superioare a sufletului. Astfel, se stabileste o armonie intre virtute si fericire, deoarece placerea si jocul (relaxarea) se subordoneaza virtutii in realizarea fericirii. Onoarea, inteligenta, placerea sunt bunuri imperfecte si intermediare fericirii, care este o activitate desavarsita. Asa cum fiinta este actuala, fericirea este o stare actuala, nu doar potenta, care isi este autosuficienta. Fericirea dobandeste realitate numai intr-o activitate serioasa si nu prin joc, care este mai degraba repaus. Este lipsit de sens sa se conceapa munca in vederea relaxarii, deoarece relaxarea este definita ca lipsa activitatii si mijloc in vederea reluarii muncii. Astfel, fixand domeniul fericirii ca activitate perfecta si straina de joc, Aristotel o defineste ca viata conforma cu ratiunea, iar intr-o ierarhie a facultatilor sufletului, partea lui superioara ar procura cel mai usor fericirea deoarece ei ii revine activitatea conforma virtutilor intelectuale. 2.Utilitarismul lui John Stuart Mill (1806/1873) face parte din eticile hedoniste consecventialiste si considera ca o actiune este buna in masura in care contribuie la fericirea unui numar maxim de persoane, in baza unui principiu al diferentierii calitative a valorilor. Pornind de la principiul utilitatii in realizarea fericirii, care consta in placere, Mill accentueaza asupra diferentei intre calitatea si cantitatea placerilor si justifica dezirabilitatea superioara a placerilor spirituale, nu prin ele insele, ci prin consecintele lor. Spiritele inferioare ajung mult mai usor la fericire pentru ca sunt satisfacute de placeri usor de obtinut, pe cand dorintele unui spirit superior sunt mai greu de satisfacut, dar au avantajul duratei, certitudinii si intensitatii. Mill rezolva disputa legata de stabilirea celei mai mari fericiri afirmand ca fiecare poate hotari numai pentru sine, astfel incat dominatia intelectului asupra placerii corporale genereaza continua insatisfactie de sine, care potentiaza cautarea maximei fericiri, fara sa o cenzureze. 3.Morala kantiana dezvolta notele specifice ale unei gandiri deontologice, fara sa faca abstractie de implicarile interioare care fac posibila fericirea. Criticand hedonismul, pentru ca placerea este determinata sensibil, si eudemonismul, pentru ca depinde de o vointa eteronoma, Immanuel Kant (1724/1804) sustine ca actiunile care au valoare morala sunt doar acelea care rezulta dintr-o vointa autonoma. Ca scop subiectiv fericirea implica realizarea dorintelor, dar implinirea inclinatiilor umane poate conduce si spre scopuri derizorii. De aceea, inainte de a cauta fericirea trebuie sa ne intrebam daca meritam sa fim fericiti. Conform principiului autonomiei vointei, fericirea presupune virtute exercitata din datorie, iar pentru a fi demni de fericire trebuie ca prin ratiune sa ne invingem inclinatiile. Prin conceptul central de datorie Kant caracterizeaza actiunea implinita in mod necesar din respect pentru legea care nu este determinata de o instanta superioara. Astfel vointa autonoma isi da siesi maxime care sunt valabile doar in masura in care pot fi adoptate ca lege universala. Astfel, prin morala datoriei, imperativul categoric devine unicul principiu normativ al actiunii si impune recunoasterea si respectarea umanitatii in persoana fiecaruia. B. Probleme de etica aplicata. Conceptiile traditionaliste asupra dreptului moral la viata considera avortul un infanticid. Contrar acestei teze, Michael Tooley sustine ca pentru ca o fiinta sa aiba dreptul la viata trebuie sa detina anumite atribute derivate din principii morale fundamentale. In cadrul codului moral crestin avortul este considerat un infanticid, prin largirea conceptului de persoana aplicat organismului fetal. Tooley sustine ca dreptul moral la viata si calitatea de persoana se dobandesc in masura in care fiinta umana satisface criteriul constiintei de sine. Astfel, o fiinta este o persoana daca

este subiect durabil al unor experiente si stari mentale si, simultan, poseda conceptul de sine ca identic cu acel subiect. SURSA 02 Etica responsabilitatii in afaceri. Cultura si ethosul unei comunitati sunt vector si surse din care se aprovizioneaza comportamentul. Ele definesc, in zona de maxima obiectivitate a economicului, limitele si permisibilitatile, acceptabilul si inacceptabilul, dezirabilul si indezirabilul. De aceea calitatea si functionalitatea normelor si valorilor care regleaza mediile comunitare sunt suporturile producerii si reproducerii unui anumit model de conduita si comportament in afaceri. Fireste, intr-o societate sunt create structuri si institutii, norme si reguli, in special de natura juridica, solicitate sa promoveze acele valori existentiale care sunt compatibile cu asteptarile oamenilor. Economia de piata este insa o concurenta deschisa. Finalitatea competitiei este profitul. Regulile de conduita sunt, la limita, conditionate de calcul. ntr-o celebra lucrare intitulata "ETICA PROTESTANTA SI SPIRITUL CAPITALISMULUI", sociologul german MAX WEBER, in secolul al XIX-lea, avertiza asupra riscurilor ca lumea capitalului sa divorteze iremediabil de valorile morale. Sesizand faptul ca este diferita compatibilizarea afacerii cu lumea valorilor morale, ca urmare a finalitatii diferite dar si a mecanismelor de exprimare, adesea opuse, Weber punea cele doua categorii de activitati umane sub semnul "... a doua precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic si indiscutabil contrare". Pe acestea el le numeste "etica convingerilor" (morala) si "etica responsabilitatii" (businessul). Etica convingerii indica o atitudine autentic morala, in sensul unei morale pure, abstracte, pe baza caruia cel ce actioneaza se supune strict convingerilor sale, fara a se gandi la consecintele actiunii. Etica responsabilitatii este specifica omului de afaceri dator sa prevada nu doar consecintele imediate intentionate, ci si pe cele neintentionate. Desi uneori conceptia lui Weber a fost interpretata ca afirmare a disjunctiei dintre afaceri si morala, in fond pledoaria sa era pentru osmoza business-morala, "caci - spunea autorul - etica responsabilitatii si cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completeaza", doar impreuna alcatuind omul adevarat, acel om care poate avea vocatia omului de afaceri, a intreprinzatorului sau antreprenorului autentic. "Paradoxul etic" poate fi pus sub semnul unei grave interogatii pentru omul de afaceri: sa-si asume responsabilitatea si riscurile inerente actiunii sale economice sau sa ramana la judecata morala, abstracta, lipsita de angajare responsabila? Aceasta dilema - responsabilitate/ moralitate in sine angajeaza mutarea accentului discursului asupra codului de conduita a omului de afaceri de la "moralism" la etica responsabilitatii. Pentru ca in afaceri o serie de valori morale comune (mila, altruismul, dragostea fata de aproape, filantropia etc.) pot duce la prabusire, la faliment, cu toate consecintele a-morale ce deriva dintr-o catastrofa organizationala. Filosofia afacerii trebuie sa compatibilizeze morala cu finalitatea specifica. Sintagma lui Niccolo Machiavelli "scopul scuza mijloacele" este specifica afacerilor, in masura in care nu depaseste limitele unui model normativ propus de societate. n realitate, orice business este supus unor norme/reguli ce definesc "jocul". Respectarea "regulilor jocului", atunci cand acestea sunt rationale si stimulative este suficienta pentru a defini responsabilitatea in coordonatele "eticii afacerii". Depasirea limitelor fixate de normele economice si juridice conflictualizeaza comportamentul si pune in discutie responsabilitatea omului de afaceri. Desigur, constrangeri sociologice cum ar fi: excesul de fiscalitate, controlul excesiv al statului, slaba putere de cumparare, voluntarismul, coruptia, etc. pot conduce la denegarea responsabilitatii. A. Teorii morale In sens larg, etica vizeaza valorizarea unei actiuni (bine/bun, rau) in termeni de mijloace si

scop si in acest sens se disting doua pozitii majore. Etica deontologica sustine ca valoarea morala a unei actiuni consta in respectarea regulii, indiferent de cinsecintele ei, iar etica teleologica sustine ca valoarea unei actiuni este data de scopul ei final. Sustinatorii eticii teleologice afirma fericirea ca scop suprem al vietii, desi difera mijloacele prin care este obtinuta. Hedonismul (Aristip, J. St. Mill) promoveaza absenta durerii din corp si a suferintei din suflet ca mijloc de realizare a suferintei, iar eudemonismul (Platon, Aristotel) teoretizeaza cautarea rationala a fericirii. Ambele teorii privilegiaza ideea ca valoarea mijloacelor (placerea, intelepciunea) este determinata de valoarea scopului si se centreaza pe continutul actiunii morale. Totusi, hedonismul si eudemonismul nu stabilesc cadrul necesar si universal in care continutul unei actiuni are deplina valabilitate morala. Etica deontologica (Imm. Kant) apreciaza ca, indiferent de scop, actiunile au valoare morala doar daca sunt guvernate de principii normative a caror respectare asigura unei actiuni caracter necesar si universal. In replica la normativitatea principiilor morale si a demersului deductiv, etica aplicata depaseste domeniul strict teoretic si adopta un demers inductiv derivand principiile morale din analiza unor fapte concrete. Astfel, etica aplicata (M. Tooley) poate fi considerata un demers reflexiv adecvat la situatiile concrete. O alta obiectie adusa teoriilor teleologice si deontologice o constituie universalismul lor nefondat, pentru ca nu tine cont de contextul cultural caruia ii apartin indivivizii, de codul moral presupus in infaptuirea unei actiuni. 1.Aristotel ( 384/322 i.H.) abordeaza domeniul eticii teoretizand in spatiul virtutilor dianoetice si stabileste intelesul moral al omului ca avand temei in cel metafizic. Printr-o analogie intre fiinta in sine si binele in sine, identificat cu fericirea, Aristotel promoveaza o etica eudemonista, deoarece numai fericirea este activitatea care actualizeza caracteristica definitorie a omului ca fiinta care actioneaza condusa de ratiunea practica. In domeniul idealurilor umane fericirea beneficiaza de valorizarea unui scop in sine si este conforma cu ratiunea intrucat corespunde facultatii superioare a sufletului. Astfel, se stabileste o armonie intre virtute si fericire, deoarece placerea si jocul (relaxarea) se subordoneaza virtutii in realizarea fericirii. Onoarea, inteligenta, placerea sunt bunuri imperfecte si intermediare fericirii, care este o activitate desavarsita. Asa cum fiinta este actuala, fericirea este o stare actuala, nu doar potenta, care isi este autosuficienta. Fericirea dobandeste realitate numai intr-o activitate serioasa si nu prin joc, care este mai degraba repaus. Este lipsit de sens sa se conceapa munca in vederea relaxarii, deoarece relaxarea este definita ca lipsa activitatii si mijloc in vederea reluarii muncii. Astfel, fixand domeniul fericirii ca activitate perfecta si straina de joc, Aristotel o defineste ca viata conforma cu ratiunea, iar intr-o ierarhie a facultatilor sufletului, partea lui superioara ar procura cel mai usor fericirea deoarece ei ii revine activitatea conforma virtutilor intelectuale. 2.Utilitarismul lui John Stuart Mill (1806/1873) face parte din eticile hedoniste consecventialiste si considera ca o actiune este buna in masura in care contribuie la fericirea unui numar maxim de persoane, in baza unui principiu al diferentierii calitative a valorilor. Pornind de la principiul utilitatii in realizarea fericirii, care consta in placere, Mill accentueaza asupra diferentei intre calitatea si cantitatea placerilor si justifica dezirabilitatea superioara a placerilor spirituale, nu prin ele insele, ci prin consecintele lor. Spiritele inferioare ajung mult

mai usor la fericire pentru ca sunt satisfacute de placeri usor de obtinut, pe cand dorintele unui spirit superior sunt mai greu de satisfacut, dar au avantajul duratei, certitudinii si intensitatii. Mill rezolva disputa legata de stabilirea celei mai mari fericiri afirmand ca fiecare poate hotari numai pentru sine, astfel incat dominatia intelectului asupra placerii corporale genereaza continua insatisfactie de sine, care potentiaza cautarea maximei fericiri, fara sa o cenzureze. 3.Morala kantiana dezvolta notele specifice ale unei gandiri deontologice, fara sa faca abstractie de implicarile interioare care fac posibila fericirea. Criticand hedonismul, pentru ca placerea este determinata sensibil, si eudemonismul, pentru ca depinde de o vointa eteronoma, Immanuel Kant (1724/1804) sustine ca actiunile care au valoare morala sunt doar acelea care rezulta dintr-o vointa autonoma. Ca scop subiectiv fericirea implica realizarea dorintelor, dar implinirea inclinatiilor umane poate conduce si spre scopuri derizorii. De aceea, inainte de a cauta fericirea trebuie sa ne intrebam daca meritam sa fim fericiti. Conform principiului autonomiei vointei, fericirea presupune virtute exercitata din datorie, iar pentru a fi demni de fericire trebuie ca prin ratiune sa ne invingem inclinatiile. Prin conceptul central de datorie Kant caracterizeaza actiunea implinita in mod necesar din respect pentru legea care nu este determinata de o instanta superioara. Astfel vointa autonoma isi da siesi maxime care sunt valabile doar in masura in care pot fi adoptate ca lege universala. Astfel, prin morala datoriei, imperativul categoric devine unicul principiu normativ al actiunii si impune recunoasterea si respectarea umanitatii in persoana fiecaruia. B. Probleme de etica aplicata. Conceptiile traditionaliste asupra dreptului moral la viata considera avortul un infanticid. Contrar acestei teze, Michael Tooley sustine ca pentru ca o fiinta sa aiba dreptul la viata trebuie sa detina anumite atribute derivate din principii morale fundamentale. In cadrul codului moral crestin avortul este considerat un infanticid, prin largirea conceptului de persoana aplicat organismului fetal. Tooley sustine ca dreptul moral la viata si calitatea de persoana se dobandesc in masura in care fiinta umana satisface criteriul constiintei de sine. Astfel, o fiinta este o persoana daca este subiect durabil al unor experiente si stari mentale si, simultan, poseda conceptul de sine ca identic cu acel subiect. SURSA 02 Etica responsabilitatii in afaceri. Cultura si ethosul unei comunitati sunt vector si surse din care se aprovizioneaza comportamentul. Ele definesc, in zona de maxima obiectivitate a economicului, limitele si permisibilitatile, acceptabilul si inacceptabilul, dezirabilul si indezirabilul. De aceea calitatea si functionalitatea normelor si valorilor care regleaza mediile comunitare sunt suporturile producerii si reproducerii unui anumit model de conduita si comportament in afaceri. Fireste, intr-o societate sunt create structuri si institutii, norme si reguli, in special de natura juridica, solicitate sa promoveze acele valori existentiale care sunt compatibile cu asteptarile oamenilor. Economia de piata este insa o concurenta deschisa. Finalitatea competitiei este profitul. Regulile de conduita sunt, la limita, conditionate de calcul. ntr-o celebra lucrare intitulata "ETICA PROTESTANTA SI SPIRITUL CAPITALISMULUI", sociologul german MAX WEBER, in secolul al XIX-lea, avertiza asupra riscurilor ca lumea capitalului sa divorteze iremediabil de valorile morale. Sesizand faptul ca este diferita compatibilizarea afacerii cu lumea valorilor morale, ca urmare a finalitatii diferite dar si a mecanismelor de exprimare, adesea opuse, Weber punea cele doua categorii de activitati umane sub semnul "... a doua precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic si indiscutabil contrare".

Pe acestea el le numeste "etica convingerilor" (morala) si "etica responsabilitatii" (businessul). Etica convingerii indica o atitudine autentic morala, in sensul unei morale pure, abstracte, pe baza caruia cel ce actioneaza se supune strict convingerilor sale, fara a se gandi la consecintele actiunii. Etica responsabilitatii este specifica omului de afaceri dator sa prevada nu doar consecintele imediate intentionate, ci si pe cele neintentionate. Desi uneori conceptia lui Weber a fost interpretata ca afirmare a disjunctiei dintre afaceri si morala, in fond pledoaria sa era pentru osmoza business-morala, "caci - spunea autorul - etica responsabilitatii si cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completeaza", doar impreuna alcatuind omul adevarat, acel om care poate avea vocatia omului de afaceri, a intreprinzatorului sau antreprenorului autentic. "Paradoxul etic" poate fi pus sub semnul unei grave interogatii pentru omul de afaceri: sa-si asume responsabilitatea si riscurile inerente actiunii sale economice sau sa ramana la judecata morala, abstracta, lipsita de angajare responsabila? Aceasta dilema - responsabilitate/ moralitate in sine angajeaza mutarea accentului discursului asupra codului de conduita a omului de afaceri de la "moralism" la etica responsabilitatii. Pentru ca in afaceri o serie de valori morale comune (mila, altruismul, dragostea fata de aproape, filantropia etc.) pot duce la prabusire, la faliment, cu toate consecintele a-morale ce deriva dintr-o catastrofa organizationala. Filosofia afacerii trebuie sa compatibilizeze morala cu finalitatea specifica. Sintagma lui Niccolo Machiavelli "scopul scuza mijloacele" este specifica afacerilor, in masura in care nu depaseste limitele unui model normativ propus de societate. n realitate, orice business este supus unor norme/reguli ce definesc "jocul". Respectarea "regulilor jocului", atunci cand acestea sunt rationale si stimulative este suficienta pentru a defini responsabilitatea in coordonatele "eticii afacerii". Depasirea limitelor fixate de normele economice si juridice conflictualizeaza comportamentul si pune in discutie responsabilitatea omului de afaceri. Desigur, constrangeri sociologice cum ar fi: excesul de fiscalitate, controlul excesiv al statului, slaba putere de cumparare, voluntarismul, coruptia, etc. pot conduce la denegarea responsabilitatii.